Valoarea magică a unui miracol istoric. Pe când Albania se învecina cu România

Valoarea magică a unui miracol istoric (Vlera magjike e një mrekullie historike) Republicat din  12 OCTOMBRIE 2016

 Pentru România Breaking News  autor -Baki Ymeri

 

În comparație cu rușii, sârbii, bulgarii și grecii, românii și albanezii nu au colonizat ținutirule vecinilor lor, ci dimpotrivă, ținuturile lor din jurul Albaniei și României (Basarabia, Bucovina, Valea Timocului, Banatul de Vest, Ceamăria), locuite de (a) români și albanezi, au rămas sub stăpânirea vecinilor.

Ce scria Petru Vulcan în revista Tribuna Albano-Română, în 1916 (nr. 6):

 „Răsboiul european va reface cu desavârșire harta Europei și în special aceea a Peninsulei Balcanice. În Peninsula Balcanică ce neamuri ne-au rămas prietene? Grecii? Bulgarii? Sârbii? Unii mai puțin ca alții ne-au dat chezășie în trecutul lor că ne pot fi adevărați prieteni. Aceste neamuri, dacă s-ar fi putut să ne înghită, ar fi făcut-o de mult. Atunci? Ne au mai rămas Albanezii, un neam cu care aromânii au trăit pururea în frăție și dragoste”.

ramania-de-alaltaieri1

Răsărit de substratul iliric, poporul albanez apare în sec. al II-lea în zarea istoriei. Într-adevăr, în acest secol se face pentru întâia dată mențiune despre o populație de pe actualul teritoriu național albanez, cu numele de Albanoi, având ca centru orașul Albanopolis. După Th. Capidan, „după această scurtă pomenire, urmează o tăcere până în sec. al XI-lea, când se amintește despre o răscoală din Albania, la care au luat parte și Albanezii. De aci înainte ei sunt mereu amintiți la scriitorii bizantini. Din această întreruptă amintire ce se face la un interval atât de mare, reiese că începuturile istorice ale poporului albanez se aseamănă cu acele ale poporului român”. (Simbioza Albano-Română și continuitatea românilor în Dacia, în revista Fundațiilor regale nr.5, București, 1943, p. 244).

Care este granița între traci și iliri? Oamenii de știință afirmă că în perioada paraslavă, respectiv traco-iliră, Albania era vecina României. Citind opera științifică a lui B. P. Hașdeu, N. Iorga, Th. Capidan, Gr. Brâncuș, aflăm că din punct de vedere al limbii și sufletului, românii sunt mai aproape de albanezi decât de orice alt neam din lume. Între România și Albania există două zone demne de cunoscut și recunoscut: Valea românească semi-sârbizată a Timocului (cu peste un milion de români în 300 de sate și 6 orașe, fără nici-o școală și numai cu o biserică în limba română) și Kosova celor două milioane de albanezi, care au suportat barbaria turco-slavă (1389-1999), menținând mereu trează conștiința națională. Care sunt daci adevărați? Românii din Timoc, sau albanezii kosovari? Când se vor introduce în sistemul de învățământ, istoria geto-dacilor, antichitatea traco-iliră și substratul înrudirii româno-albaneze?

Până în prezent, în România au apărut căteva cărți despre Kosova. Cei mai corecți autori, fără implicații politice, au fost români, aromâni și evreii. Despre cei care au făcut propaganda sârbă în massmedia română nu putem spune că sunt români ci fantome ale serviciilor secrete ale diavolului, adversari ai democrației, exponenți ai xenofobiei cu conotații antisemite, antiamericane, antialbaneze, legionare și filocomuniste. În 1905 apare la București cartea aromânului Constantin Sterie Constante „Spre Albania”, o lucrare dedicată lui Take Ionescu care a fost reeditată și în 1907, din care reiese că vilaietul Kosova aparține Albaniei răsăritene. În 1999, în traducerea lui Ivo Muncian, apare la Timișoara o culegere naționalistă, editată de Uniunea  Sârbilor din România: Kosovo –srpska sveta zemla – Kosova- sfânt pământ sârbesc. Albanezii încă nu au publicat în România o carte similară cu titlul Kosova – pământ sfânt al Albaniei, deși că după Enciclopedia Iugoslaviei (Zagreb, 1975), ținutul unde a avut loc bătălia între trupele otomane și coaliția creștină (1389), fusese  ținut al Albaniei. Raico Cornea, specialist pentru disprețuierea unui popor, publică în 2001 un volum cu reportaje de război: Kosovo, Cântecul trist al mierlei, Editura Agora – Iași, Sapienția – București). Cartea lui Cornea cu coarne de xenofob, nu este altceva decât o mascaradă a cinismului care denigrează imaginea unui corespondent român trimis în străinătate

În 2002 Tănase Bujduveanu publică la Constanța (Editura Cartea Aromână etc.), broșura Aromânii din Kosova (în limbile română, franceză și engleză), din care aflăm că „în vremea primului război balcanic, armata sârbă ocupă întreagă zonă, devenind apoi, prin Tratatul de pace de la București din 1913, parte integrantă a Regatului Serbiei (…). Față de aromâni, noile autorități din Kosovo și Macedonia, aplică cea mai cruntă politică de deznaționalizare(…) bisericile românești sunt transformate în biserici sârbești, iar școlile românești sunt desființate. Urmare acestui fapt, liturghia în biserică se desfășoară în limba sârbă, iar clerul aromânesc este asimilat de clerul ortodox sârb” (p.33).

O lucrare interesantă care reflectă adevărul istoric despre problema Kosovei și terorismul armatei iugoslave care a atacat Slovenia, Croația, Bosnia și Kosova, este broșura ofițerului român, dr. Emil Suciu, precum și cea a scriitorului italian Michele Rallo: Albania și Kosovo (Editura Sempre, București 2004).

Ce zice maiorul român, Emil Suciu?

„Înfrângerea Turciei în războaiele balcanice din 1912-1913 a făcut posibila crearea statului național albanez; marile puteri au decis însă ca acesta să includă numai aporximativ jumătatea din teritoriile locuite de populația albaneză din regiune, restul rămănând în afară frontierelor țării; majoritatea în ceea ce se numește provincia Kosovo, atribuită Serbiei, în timp ce Muntenegru și Macedonia primeau și ele părți mai mici din aceste teritorii” (Drama iugoslavă, Editura Militară, București, 1992, p.27).

Abordând problema Kosovei care a devenit colonie a Serbiei (1913), ziaristul italian Renzo Allegri, într-o carte despre Maica Tereza, care a apărut și în limba română la Brașov, face public faptul că tatăl lui Maica Tereza, Nikolla Boiagiu, a fost otrăvit de către autoritățile sârbe (1919), fiindca milita pentru unirea Kosovei cu Albania. În acest sens se înscriu și unele numere speciale, dedicate Kosovei în decursul anului 1999, ale revistelor Lumea, Dilema,  și Politica Externă.

Pentru un poet politizat (Adam Puslojici, membru corespondent al Academiei Române care promovează politica anti-NATO în Serbia): „Kosovo moare”.

Kosova nu moare, ci vor muri cei care îl îmbătau pe Nichita, de când a căzut în mâna bețivanilor din Belgrad. După Dan Pavel, unul dintre cei mai buni analiști politici ai românilor „Destinul lumii depinde de Kosova” (1999). Pentru Azem Shkreli și Ali Podrimja: „Kosova este sângele nostru care nu se iartă”.

Ce au făcut albanezii din Kosova pentru cultura română?

În traducerea acad. Rexhep Ismajli, au publicat în 1979, într-un tiraj de 2.000 de exemplare: Antologjia e poezisë rumune, shek.XX (Antologia poeziei române, sec. XX). În traducerea subsemnatului, Editura Rilindja din Prishtina, publică în 1986, un volum antologic a lui Nichita Stănescu Ekspozitë e të palindurve (Expoziția celor nenăscuți). Patru ani mai târziu, în traducerea aceluiași subsemnat (B.Y.), apare la Prishtina volumul antologic a lui Marin Sorescu Eja të ta them një fjalë (Vino să-ți spun un cuvânt), ambele volume (Sorescu și Stănescu) aparând într-un tiraj de 5.000 de  exemplare, după care a apărut în urmă cu doi ani, Antologia poeziei române Mosha e Artë e Dashurisë (Vârsta de Aur al Iubirii), Editura Rozafa, Priushtina, 2006.

În Țara Vulturilor, fiecare poate să spună câte ceva, mai ales în „teatrul antic al disprețuirii unui popor”. Kosova este fotografia absenței noastre, o zonă pe care o cunoaștem numai din punct de vedere al menținerii păcii, dar nu și al unor valori antice care se reflectă în limbă, toponimie și onomastică. O fi oare Kosova încă o călătorie, o expoziție deschisă? Pentru Ibrahim Kadriu, autorul romanului Izvorul Tămăduirii, în culegerea antologică N-a rămas timp pentru sărbători (București, 2005), „acolo au petrecut toate vaierele cântecului, acolo au fost alese cele mai frumoase cuvinte pentru a clădi dragostea, Și duhul viu pentru a menține viu, duhul”. Kosova ca zona centrală a Dardaniei, fiind vecina primordială a românilor din Timoc, este o minieră spirituală încă neluminată. Între România și Albania există o regiune a elementelor comune, în care a fost alcătuit substratul celor mai vechi și celor mai frumoase cuvinte ale limbilor română și albaneză. Păcat că încă suntem departe, necunoscuți și neafirmați, iar Guvernul încă nu are curajul occidental de a recunoaște independența Kosovei, lucru care se va realiza, probabil, după alegeri!

Eminescu îi admira pe albanezi. Conform romanului lui Octav Minar, Simfonie Venețiană, Eminescu recita versuri în șir din folclorul albanez, afirmând: „ Eu cred că albaneza ar fi cea mai flexibila limbă din lume”. Acad. Grigore Brâncuș, renumit filolog român, afirmă că „albaneza este o limbă de o importanță excepțională pentru studierea elementelor nelatine ale limbii române”. După Ion Aurel Candrea, „dacă astăzi avem o limbă română și una albaneză, aceasta se datorește unei simple întâmplări: au venit Slavii și au rupt în două această mare masă română balcanică, despărțind totodată și aceste două popoare care trăiau de veacuri împreună” (Limba Albaneză în raporturile ei cu Limba Română, curs universitar susținut la Facultatea de Litere și Filosofie, București 1930-1831, p.69-70). Câte știu românii și albanezii despre aceste adevăruri magice ale științei?

Foarte puțin. Știe dr. Gelcu Maksutovici, dl. Tiberius Puiu, dr. Adrian Majuru, dar nu și profesoara de chimie, Oana Manolescu, deputata nonalbaneză a minorității albaneze, care își bate joc de bugetul țăranului nostru, bolnav, sărac și flâmând, înghițând mii de miliarde de lei în decursul celor trei mandate nemeritate parlamentare (1996-2008). Va fi păcălit oare Biroul Electoral Central și Guvern pentru a i oferi încă un mandat, unui cal troian în Parlamentul român! Care partid se ascunde în spatele acestui joc de nenoroc! Pentru a justifica banii, Oana a învățat albaneză și a devenit poetă, mai bine zis (albanezește) poiata (acoperiș de coteț), sub care cântă găinile versuri fără nici-un fel de valoare. Analizând versurile poeților kosovari traduși în limba română, ajungem uneori la concluzia că și poezia lor este o poezie magică. De ce? În primul rând fiindcă nu este o poezie politizată, și în al doilea rând, fiindcă depășește condiția națională și confesională. Deocamdată doar atât despre valoarea magică a unui miracol istoric. Restul descoperiți-l singur, mergând în plaiurile kosovare ale Dardaniei albaneze, pentru a-i identifica pe adevărații daci, acolo unde Bucuria se cheamă Bukurie. O fi iliri, traco-iliri sau daci care cântă despre vitejie, rămâne de văzut.

 Material realizat de  de Baki Ymeri pentru România Breaking News – RBN press

*articol republicat din 15 Sep 2012

 




REFACEREA RAPIDĂ A LEGĂTURII TRANSATLANTICE. ÎN AVANTAJ SAU CU RISCURI PENTRU FLANCUL ESTIC?

Viorel LUCACI – 28 februarie 2021

 

INTRODUCERE

 Întrebarea din a doua parte a titlului pare improprie şi fără sens. Doar pare. Deoarece lucrurile sunt puțin mai complicate decât se văd la suprafață. Cum să presupui că a reconsolida legătura transatlantică – cea atât de mult afectată de periplul de patru ani neagreat a lui Donald Trump la Casa Albă – ar genera vreun risc pentru statele din flancul estic al NATO? Problema în discuție nu este legată de acțiunea în sine, ci de retorica utilizată şi de viteza de reconsolidare. Nu de scopul ei, ci de stilul în care se vrea a fi efectuată. De asemenea, depinde de modul în care decizionalii înțeleg ceea ce înseamnă a reface o alianță slăbită din interior, cu slăbiciuni exploatate din exterior. Dacă această refacere înseamnă a găsi imediat „inamicii” cărora să le arunci retorici pripite şi posibil generatoare de tensiuni suplimentare, atunci… da, avem o problemă. Pentru că, reculul generat de această tendință de a inversa evoluțiile induse de Donald Trump în edificiul euroatlantic, ne-ar putea pune în situații riscante în anumite condiții. În special pe zona de joncțiune cu interesele Moscovei. Părerea unora – chiar şi după deznodământul complicat şi fierbinte al alegerilor din SUA de anul trecut – este că Donald Trump nu a slăbit efectiv alianța, ci doar a inițiat o modificare semnificativă a principiilor pe baza cărora funcționează aceasta. A fost oare o greșeală de calcul strategic în mandatul lui Donald Trump? Probabil că muți dintre cei care vor citi integral articolul, nu vor fi de acord cu ideile din următoarele pasaje ale textului. Fie le vor găsi ca fiind ciudate.

 

CONTEXTE MODIFICATE IMPUN CALCULE MODIFICATE

Puțini sunt cei care pot oferi acum un răspuns edificator la întrebarea anterioară cu privire la greșeala de calcul. Se poate accepta că o asemenea discuție a fost generată preponderent în jurul intenției lui Donald Trump de a slăbi prezența militară americană din Germania. O inițiativă care a generat discuții aprinse, nu doar la Berlin, ci şi în cercurile de la Pentagon. Cei mai mulți însă, nu vor să accepte faptul că este posibil ca Donald Trump – de fapt întreaga sa administrație – să nu fi fost în dezacord cu existenţa NATO, ci exclusiv cu modul în care această alianță funcționează. Neînțelegerea acestei nuanțe subtile ar putea induce erori de calcul reale în viitor. Periferiile alianței sunt cele care simt cel mai bine astfel de erori. Aceeași greşeală de înțelegere, nu a făcut decât să accentueze fracturile deja existente între ceea ce denumim a fi „Vechea Europă” (binomul franco-german) şi acele state membre NATO care – în principal din motive istorice – au o cu totul altă raportare/conduită în relația lor cu vecinătatea estică, spre deosebire de Berlin şi Paris. Până în prezent, nimeni şi nimic nu a reuşit să găsească un numitor comun pentru modul în care toate statele membre ale NATO din Europa percep Estul din perspective strategice, economice, militare şi geopolitice. Un obiectiv imposibil de atins în prezent. Există cel puțin două abordări diferite, care din păcate tind a deveni antagonice. Donald Trump a accentuat acest antagonism, iar Moscova a încercat să profite la maxim de această situație. Antagonismul abordărilor celor trei piloni de bază ai sistemului euroatlantic (SUA, NATO şi UE) şi clivajele interne ale acestui sistem, care au generat trecerea de la convergențe către divergențe de optici strategice fundamentale, vor fi tratate detaliat într-un viitor articol.

Considerentele expuse anterior lasă de înțeles că există o probabilitate considerabilă ca divergențele de abordare strategică dintre SUA şi UE – considerate ca entități de putere distincte – manifestate în ultimii ani, să fie dincolo de Donald Trump din punct de vedere al cauzelor şi să nu poată fi remediate atât de ușor de către noua administrație Biden. Trăim vremuri care devin tot mai inadecvare pentru a face predicții exacte. Pentru că totul este impredictibil. Aviz marilor „optimiști” ai noii ere Biden.

Acum câțiva ani, reputatul geopolitician american George Friedman definea cauzele care generează şi propagă fracturile din Europa, ca fiind „puncte de presiune”. O interesantă carte [1] de-a sa, poată chiar acest titlu. Nu știm dacă aceste „puncte de presiune” nu au devenit cumva „zone de vacuum”. Istoria ne-a dovedit nu odată, că din punct de vedere geopolitic presiunea a creat mai puține probleme decât vidul. Presiunea, „umplerea” în general, poate fi ușor generată şi gestionată de forțele interne încă de la proiectarea unui sistem strategic (de exemplu, ani ’40 şi ’50). Vidul în schimb, facilitează penetrarea unor forțe (interese) externe sistemului. De aceea, presiunea strategică euroatlantică ar trebui menținută şi distribuită eficient între granițele geografice ale sistemului. Acest tip de raționament este oarecum similar cu cel din așa-zisa „Teorie a presiunilor laterale” [2] din geopolitică.

Revenind la unul din elementele centrale ale acestui text, putem spune că în prezent există o incertitudine cu privire la decizia de slăbire a prezenței militare americane din Germania. Pentru a înțelege mai bine tema, se cuvine a fi reprodus aici un extras din cadrul unei postări din 4 februarie a generalului Alexandru Grumaz. Dumnealui spunea: <<Toate planurile legate de reducerea trupelor din Germania de către administrația Trump, sunt în așteptare, în timp ce noul șef al Pentagonului (…) revizuiește ideea (…). Anunțul urmează directivelor noii administrații Biden că decizia de a scoate până la 12.000 de soldați din Germania, ar trebui să fie examinată de noua echipă a Pentagonului. Liderii de la Berlin au fost surprinși de această mișcare vara trecută, la fel ca lanțul militar de comandă al SUA, iar oficialii de aici au considerat-o ca un fel de afront. Toate mișcările puse deja în mișcare în cadrul planului Trump, care include mutarea sediului EUCOM și al Comandamentului SUA Africa de la Stuttgart la Mons, Belgia, sunt „în îngheț” (…). Unii observatori au remarcat în mod privat că lanțul militar de comandă pare să meargă încet în punerea în aplicare a deciziei surpriză a administrației Trump, pe care președintele de atunci însuși a recunoscut-o că a fost (…) din furia față de Germania.>>

Aici apare o nelămurire, firească din perspectiva noilor contexte. Este dificil de înțeles care sunt rațiunile strategice, de securitate sau de intelligence la nivelul NATO, care conferă în continuare o eligibilitate atât de mare Germaniei de a fi securizată și de a găzdui atât de multe trupe și echipament american pe teritoriul ei. Germania, care față de Federația Rusă, de China sau de Iran privind geografic, se află mult mai departe decât oricare alt stat membru NATO de flanc. De ce? În contextul în care întreaga paradigmă de securitate mondială se resetează fundamental, de ce tot Germania beneficiază de umbrela militară americană? Statul, despre care nu poate nimeni nega că a cauzat al Doilea Război Mondial. Statul, care în prezent manifestă simpatii serioase – chiar strategice – față de China și față de Federația Rusă? Logica tinde a lipsi din această situație. Cu ce a greșit administrația Trump că a vrut să mute centrul de greutate al NATO în Europa către flancul estic, slăbind atenția de pe Germania și crescând-o pe Polonia și nu numai pe Polonia? Inclusiv România ar fi avut de câștigat ca urmare a acestei modificări de abordare.

 

TRENAREA RAȚIUNILOR DIN ANII ’40

Specialiștii susțin că principalul motiv al prezenței masive a forțelor armate americane NATO în Germania, ar fi rațiunea încă valabilă de a ține „America în Europa”, „germanii liniștiți” şi „Rusia în afară” [3]. Putem fi de acord cu acest deziderat, cel puțin parțial. Însă, vorbim de calcule strategice stabilite acum aproape opt decenii, în zorii a ceea ce avea să devină Războiul Rece. Adică în urmă cu peste două generații. Atât de lungi să fie oare memoriile şi efectele înfrângerii Germaniei Naziste? A ține Rusia afară din Europa și America înăuntru ei, sună deosebit de curajos astăzi, în condițiile în care, atât termenul „afară” cât și „înăuntru”, nu mai au sensuri atât de clare ca cele din ultima parte a anilor ’40, când a fost creat NATO. Ce înseamnă în prezent „afară” sau „înăuntru”? Totul a devenit mult mai nuanțat astăzi. Rusia este destul de înăuntru, dacă ne gândim la relațiile economice uriașe şi complexe pe care le are cu Germania și la simpatiile cu Franța. Cât privește SUA, din păcate ele sunt mai mult afară, în primul rând ca efect imediat al mandatului lui Donald Trump, dar şi al retoricii lui Emmanuel Macron. Germania este încă jos (liniștită) poate strict din punct de vedere militar, dar și acest aspect este discutabil. Economic și strategic însă, Germania este foarte sus. Chiar cel mai sus din UE, odată cu Brexit-ul, de când… avem impresia că UE tinde a deveni un fel de „Al IV-lea Reich” sub o formă de soft power.

 

RISCURILE INDUSE

 Aceste inversiuni de aspecte fundamentale ale lumii euroatlantice, sunt foarte serioase și de profunzime. De aceea, ecuațiile de funcționare ale NATO ar trebui modificate radical. Altfel, cel puțin o parte din Europa ar putea părăsi complet orbita strategică a SUA. Iar acest lucru nu poate fi benefic pentru statele est europene, în caz particular și nici pentru pacea lumii, privind general. O rupere completă a Europei de SUA, ar însemna şi o scindare internă a bătrânului continent. Este limpede că Joe Biden nu va avea un mandat ușor, nici pe intern, nici pe extern.

Graba şi grija cu care Joe Biden încearcă încă din primele zile ale mandatului său să refacă puntea peste Atlantic, nu pot fi decât salutare. Însă, a se încerca în același timp o reaprindere a conflictului din estul Ucrainei implicând o creștere a tensiunilor pe flancul estic NATO, în paralele cu zăngănitul de arme reactivat în jurul Iranului, nu credem că este benefic. Lumea este deja obosită şi tensionată urmare a Pandemiei COVID19.

 

ÎNCHEIERE

Cele mai multe dintre instituțiile internaționale, tratatele şi organizațiile create după 1945 au avut ca principale scopuri, evitarea creării premiselor unui Al Treilea Război Mondial şi blocarea expansiunii URSS – a comunismului – către vestul Europei. Atunci când tot acest ansamblu de valori, instituții și credințe va cădea în desuetudine din cauza alterării civilizației euroatlantice, imediat un Al Treilea Război Mondial ne va bate la ușă.

 

Adnotări:

 

[1] FRIEDMAN George, PUNCTE DE PRESIUNE – Despre viitoarea criză din Europa, Bucureşti 2016, Editura LITERA, 333 de pagini.

[2] Teoria presiunii laterale a fost dezvoltată de românul Ion Conea, cel considerat a fi cel dintâi teoretician al geopoliticii românești. <<Plecând de la abordările profesorului Ion Conea privind „coeficientul de presiune” exercitat de statele vecine asupra spațiului naţional, analiștii americani Nicholas Choucri şi Robert North au elaborat teoria „presiunii laterale” în raporturile dintre state. Datorită exercitării acestei presiuni, orice expansiune a statului naţional (migrații, activităţi economice, comerț, invazie militară, penetrare culturală sau religioasă, drepturile minorităților etc.) în spațiul vecin – numit de geopoliticienii ruși „vecinătatea apropiată” – poate avea ca efect ciocniri de interese sau chiar apariția conflictelor militare”>> [estras din lucrarea „ION CONEA (1902-1974) – PRESIUNEA LATERALĂ”, publicată în revista GeoPolitica (geopolitic.ro)].

[3] Extras din analiza „Noua ordine a lui Macron, o capcană pentru Europa Centrală și de Est” scrisă de Valentin Naumescu, publicată pe hotnews.ro la data de 22 februarie 2021: <NATO nu a fost creat pentru ce spune domnul Macron, ci pentru rațiunile explicate de primul secretar general al Alianței, lordul Ismay – „NATO a fost creat pentru a-i ține pe ruși afară, pe germani liniștiți și pe americani înăuntru” (Europei), principii valabile și astăzi. Interesele dominatoare ale Moscovei în relația cu Europa Centrală și de Est nu au dispărut odată cu desființarea Tratatului de la Varșovia, în 1991>.




LA DII, LA MIAZĂZI: ROMÂNII DIN BULGARIA (Ep.2) Paralele cu evoluția istorică a bulgarilor și dihotomiile istoriografice româno-bulgare

În continuarea articolului:

LA DII, LA MIAZĂZI: ROMÂNII DIN BULGĂRIA (Ep.1)

REPERE ISTORICE.

Tracii, popor indo-european se stabilesc la sudul Dunării, în Peninsulă Balcanică în jurul anilor 2000 I.Hr. S-au răspândit repede în regiune, ocupând estul, centrul şi sudul peninsulei şi chiar mai departe, în alte zone ale Europei de Est. Aria geografică în care au locuit corespunde în prezent cu teritoriile statelor Bulgaria, Serbia, Macedonia, Croaţia şi România (tracii nordici). Sunt menţionaţi timpuriu în “Iliada” şi “Odisea”, poemele lui Homer, unde apar că aliaţi ai Troiei în războiul acesteia cu luptătorii ahei. În lunga sa “Odisee” a drumului acasă spre Ithaca, Ulise îi ataca pe traci. Populaţie numeroasă – Herodot (n.? – m. 425 I.Hr.) îi considera neamul cel mai numeros, după indieni – reprezentau o forţă cu peste 100 de triburi care împărtăşeau cultura şi limba.

Dacia, Getae, Tracia, Moesia – Daciarum, Moesiarumque, Vetus Descriptio de Abraham Ortelius sursa: https://www.raremaps.com/gallery/detail/56270/daciarum-moesiarumque-vetus-descriptio-ortelius

Deşi se spune că puterea stă în număr, constatarea nu se aplică şi tracilor pentru că, pur şi simplu, nu au fost în stare să se unească, mai precis să rămână uniţi. Tribul serdiilor locuia pe malurile râului Iskar, apa ce izvorăşte din Munţii Rila şi care, după ce străbate întreaga Bulgariei se varsă în Dunăre. Tribalii ocupau regiunea dintre Morava şi Iskar, aria în care astăzi îi întâlnim pe românii timoceni. La Herodot întâlnim o naraţiune despre geţi, pe care elenul îi consideră, aproape măgulitor, drept “cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci “. Împărţind şi nordul teritoriului, această ramură a tracilor era numită – consemnează Strabon – când geţi, când daci, aceştia numind Dunărea superioară Istru, iar partea inferioară, către mare, o numeau Danubius, fiind identificaţi cu teritoriul adiacent Dunării unde locuiau. Geto-dacii se comportă ca un popor distinct, fiind grupul tribal cel mai important al tracilor de nord. Unii autori apreciază că spre sec. I d.Hr. Dialectul geto-dacilor a evoluat care o limbă diferită decât cea vorbită de tracii sudici. Exilat pe ţărmul Mării Negre (anul 8 d.Hr.) Odiviu, romanul, latinofonul aminteşte că: “Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni: când aud cuvinte latineşti, geţii râd prosteşte…”. Cartea pe care o scrie în limba geto-dacilor nu ni s-a păstrat. Avem în schimb câteva consideraţii care-I aparţin poetului Ovidiu: “Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getică în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre. Le-a plăcut şi am început să am faima de poet printre neomenoşii geţi barbari “. Poate că nu erau atât de “barbari”, de vreme ce au sesizat subtilităţile poetice ale exilatului roman…

Tracii au creat în sec. al V-lea un stat propriu care, un secol mai târziu, a fost cucerit de macedoneni. (În timpul conducerii lui Burebista, bună parte din teritoriul Bulgariei s-a aflat în componenţa regatului geto-dac). Totuşi, aveau un fel de unitate să-i spunem etnică, bazată pe limba în care se înţelegeau şi religia pe care o îmbrăţişează. Limba tracă, aparţinând grupului lingvistic indo-european nu s-a păstrat, deşi unele cuvinte sunt considerate de origine tracă, formând substratul limbii române. De pildă: balaur, cioară, copil, vatră… Într-o opinie, oraşul Plovdiv purta, la origine, un nume trac: Pulpuldeva. Această toponimie ar putea indica faptul că limba tracică ar fi supravieţuit migraţiei slavilor şi apoi bulgarilor veniţi de pe Volga. Religia tracă avea în centrul panteonului său pe Zalmoxis, care pentru greci ar fi fost un simplu muritor originar din Samos. Aşa consideră Herodot, informat la rândul lui de către grecii stabiliţi în coloniile de la Marea Neagră. În sec. III Diogene Laerţiu afirma în operă sa “Vieţile şi doctrinele filosofilor” că zeul suprem al tracilor ar fi fost discipol de-al lui Pitagora. Cât despre monoteismul religiei tracilor, ca şi despre asemănarea acestor credinţe cu învăţătura creştină, subiectul, deşi demn de urmărit e mult prea vast pentru a-l aborda acum. Un argument prezentat de adepţii acestor interpretări îl constituie figură mesianică, aidoma lui Isus Hristos, a lui Zalmoxis. Pe de altă parte nu se poate trece cu vedere faptul că religia tracilor era politeistă, mai multe zeităţi găsindu-şi locul în panteonul trac, cu toate că Zalmoxis reprezenta, aproape monoteist, spiritul tutelar.

Civilizaţia tracă poate fi descoperită prin vestigiile arheologice aflate pe pământul Bulgariei. Cultivau cereale şi creşteau vite. Un negoţ înfloritor îi aduceau în contact cu negustorii greci. Practicau viticultura, cu mult înainte ca Deceneu să încurajeze distrugerea viilor – dacă într-adevăr ar fi urmărit asta şi nu doar limitarea accesul atacatorilor la vie şi vin. Foarte pricepuţi în prelucrarea metalelor au lăsat podoabe de mare fineţe şi aspect estetic. Cunoşteau roata olarului. Statuile “Cavalerului trac” dovedesc meşteşugul pietrei cioplite. Zeul tracilor balcanici şi dunăreni, înfăţişat călare a fost caracterizat de inscripţiile “Invictus” (Nebiruitul) sau “Aeternus” (Veşnicul). Mormintele şi sanctuarele trace examinate de arheologii bulgari confirmă o civilizaţie înaintată. Mormântul de la Svestari (nord-estul Bulgariei) are dimensiuni impunătoare: 3,92 m. lăţime şi 4,45 m. înălţime. La Razgrad, picturile murale şi zece cariatide în basorelief ilustrează treptele spre nemurire. Necropola de la Haskovo (sud – est) are o cameră rotundă cu 3 m. în diametru, împodobită cu fresce simbolice. (Datat de la începutul sec. al IV-lea I.Hr., cu aproape 1000 de ani înainte de sosirea triburilor bulgăre, monumentul funerar conţine o inscripţie cu numele: Kozemases, nume propriu trac. Din aceeaşi perioadă datează şi mormântul tracic de la Kazanlak (centrul Bulgariei) care prezintă acelaşi tipar: o rotondă funerară cu picturi murale înfăţişând un cuplu trac, cai şi care de luptă. Plafonul a fost pictata în fresca, redând imaginea unui rege trac şi a reginei sale. Rafinamentul freșcelor şi măiestria pictorului vorbesc de la sine despre gradul de dezvoltare a societăţii trace. (Bulgarii, care recunosc vechii locuitori al Traciei printre strămoşii proprii au inclus aceste vestigii în Patrimoniul Mondial U.N.E.S.C.O.)

Tracia preromană se situa geografic la sud de Dunăre între Marea Neagră, Marea Marmara (antic: Propontida), Marea Egee, râul Mestas (antic: Nestus) din Macedonia şi râul Morava (antic: Margus) sau Morava Bulgară sau Velika Morava * din Serbia, care a reprezentat graniţa dintre Bulgaria, la est şi Serbia, la vest în perioada otomană. Provincia se învecina cu Iliria şi Macedonia. (* a nu se confunda cu râul Morava din Republica Ceha).

În primul război ilir (229-228 I.Hr.) romanii o înfrâng pe regina Tenna care recunoaşte protectoratul Romei. După 217 I.Hr. Începe primul dintre cele patru războaie purtate de Imperiul Roman împotriva Regatului Macedoniei. După războaiele ilirice şi macedonene, romanii pătrund definitiv în Peninsulă Balcanică. În Iliria înfiinţează provincia romană Illyricum (168 I.Hr.) care va exista până în anul 79 d.Hr. Macedonia devine provincie a imperiului în 146 I.Hr. A urmat Tracia, după ce legiunile ocupă în anul 29 I.Hr. Cetatea tracică Serdica, situată aproximativ pe locul unde acum se află capitala Bulgariei, oraşul Sofia, cuibărit sub poalele Muntelui Vitosa. Localitatea devine municipium fiind rebotezată de noii stăpâni Ulpia Serdica. După cucerirea romană, ţinuturile de la sud de Muntele Haemus/Munţii Balcani, organizate ca provincie romană îşi păstrează numele de Tracia, iar părţile de nord devin Moesia. Noua provincie se întindea între Marea Neagră, la sud Munţii Balcani, Dunărea la nord şi râul Drina la vest (râul ce separa Bosnia de Serbia). Moesia are subunităţi Moesia Superior la vest şi Moesia Inferior la est. În 72-71 I.Hr. Armata imperială a trecut la nord, intrând în actuala Dobroge.

După împaratul Constantin cel Mare, dioceza Thraciae din Imperiul Roman de Răsărit cuprindea şi fosta provinciei Tracia (la sud de munţii Haemus), dar şi Moesia Inferior, la răsărit de râul Vid (antic: Utus) în estul Bulgariei. Numele se păstrează – cu unele modificări teritoriale – până la sosirea bulgarilor conduşi de Asparuh (679 d. Hr.), restrânsă la partea rămasă în Imperiul Bizantin. Imperiul roman de răsărit, devenit ulterior Imperiul Bizantin va renunţa la limba latină după 640, când împăratul Heraclius I a adoptat limba greacă ca limbă oficială a imperiului. Elenizarea Bizanţului, alături de instituţionalizarea fermă a bisericii creştine au produs consecinţe majore pentru populaţiile din sudul şi, respective nordul Dunării. (Chiar şi noii stăpâni mahomedani, după ce au cucerit Imperiul Bizantin în 1453 au grupat toţi creştinii într-o singură “naţiune”, “Rum-Millet”, pusă sub autoritatea spiritual a patriarhului grec din Fanar).
După cucerirea otomană regiunea a fost numită Tracia, nume care circulă alături un noul toponim Rumelia.

În acest spaţiu vast – teritoriu şi populaţie – începe sinteza care a sudat autohtonii (traco – geto – dacii) şi latinitatea românilor. (Sunt la curent cu poziţiile actuale care contestă, cu argument diferite, atât romanizarea, cât şi latinizarea limbii pe care o vorbeau băştinaşii preromani. Nu avem nici mijloacele, nici spaţiu şi nici preocuparea pentru a aborda aici această discuţie, de altfel, deosebit de interesantă). Cu certitudine, civilizaţia superioară a Romei a prezentat mai multe elemente de atractivitate pentru pre-romani, proto-romani şi ulterior, noii români. Sub aspect lingvistic, nevoia de comunicare între diferitele grupuri de populaţie a impus adoptarea latinei vulgare, populare, vorbită de colonişti – soldaţi sau funcţionari ai administraţiei. (La fel s-a întâmplat şi mai târziu, când prezenţa imperiului otoman în ţările româneşti a determinat preluarea în lexic a unor cuvinte, de la ciorbă la bacşiş..). Atât procesul de etnogeneză, ca şi procesul de asimilare al limbii latine se întinde pe durata a 8 – 9 secole, timp suficient de îndelungat pentru că limbă vorbită de poparele băştinaşe să treacă de la etapa latină la etapa neo-latina, urmată de apariţia unei limbi străromâne, cum a denumit-o Sextil Puşcariu. Populaţiile romanice din Peninsula Balcanică – la sud, dar şi la nord de Dunăre, în spaţiul carpatic – au asimilat deja o limbă neolatină, ramificata ulterior în dialectele daco-roman, aromân, meglenoromân şi istroromân. O dovadă indirectă pare a fi împrejurarea că elenizarea Imperiului Bizantin, dominant în spaţiul sud- est European nu a izbutit să “grecizeze” o limbă care se consolidase deja. Primele cuvinte, de început, ale limbii române, păstrate graţie cronicarului Theofilact din Simocatta (570-640) au fost: “Torna, torna, fratre”. Vorbele, aproape mitice au fost tălmăcite şi răstălmăcite de atunci, dar nu s-a insistat îndeajuns asupra faptului că strigătul unui umil însoţitor de catâr a fost înţeles, nu de unul sau doi dintre camarazi, ci de toată formaţia militară care a intrat în panică datorită strigătului. Deducem că populaţia era neolatină, că se îndeletniceau şi cu războiul, vorbind o “limbă părintească” – precizează cronicarul – pe care destui de mulţi o înţelegeau.
Originea romană s-a păstrat în endonimul folosit de aceste populaţii care se identificau ca “romani” sau “rumâni”; în cazul grupului aromânesc: “armân” sau “aromâna”. Unitatea formată pe ambele maluri ale fluviului nu a fost spartă decât mai târziu, după formarea statelor balcanice. De fapt, la nordul Dunării s-a reuşit asimilarea slavilor, în timp ce în sudul dunărean, noii veniţi au izbutit, în timp, dislocarea romanicilor şi slavizarea altor populaţii, cum au fost protobulgarii.

Grup etnic de origine turcică, cu elemente scitice, bulgarii ajung în Peninsulă Balcanică în sec. al VII-lea, sub conducerea lui Asparuh. Acesta, însoţit de membrii clanului sau (clanul Dulo) Asparuh părăseşte Bulgaria de pe Volga pentru a se stabili un timp în Delta Dunării, pe insula Pence, situată între braţele dunărene Sulina şi Sfântul Gheorghe, probabil pe grindul Caraoman. Clanul Dulo a fost apreciat de istorici la 30.000 până la 50.000 de oameni. Conducătorul clanului era mezinul hanului Kubrat, cel care a întemeiat la est de Volga, în anul 632, confederaţia Bulgaria Mare. Imperiul Bizantin a recunoscut noul stat trei ani mai târziu. Sub atacurile kazarilor, partea estică a statului se prăbuşeşte, ceea ce pare să fi determinat plecarea lui Asparuh şi a războinicilor săi. Intrând în Moesia – atraşi cu siguranţă de strălucirea Bizanţului – bulgarii înfrâng trupele imperiale la Ongala (localizare incertă) în anul 680. Un an mai târziu, învingătorii trec Munţii Balcani (Haemus) în Tracia. Împăratul bizantin Constantin al IV-lea a semnat un tratat prin care a recunoscut formaţiunea statală a bulgarilor, angajându-se să plătească un tribut anual. Hanul şi însoţitorii săi vorbeau o limbă turcică şi practicau o religie şamanică. În spaţiul suddunărean, bulgarii de pe Volga întâlnesc populaţiile slave, sosite, în acelaşi spaţiu cu câteva decenii mai înaintea lor, prin anul 602, venind dinspre Panonia şi Dunărea mijlocie. Slavii s-au amestecat cu traco-romanii din regiune, formând aşezări permanente, practicând agricultura dovedindu-se foarte interesaţi de pământul balcanic. Din cele 27 de triburi slave menţionate de istorici, 14 se stabilesc pe teritoriul actualei Bulgarii, 9 în spaţiul sârbocroat, iar alte 4 triburi în Slovenia de azi. Stabiliţi printre aşezările slavilor, protobulgarii, cu un puternic instinct războinic au izbutit să întemeieze şi să menţină un stat propriu. Nu au reuşit însă să-şi păstreze personalitatea etnică şi limba turcică.

În mozaicul de populaţii al Balcanilor, cu populaţii trace, slave, traco-romane şi traco- bizantine, cu greci şi colonişti latini, protobulgarii se găseau în inferioritate numerică. Prea puţini ca să participe la etnogeneza neo-bulgarilor rămân dominanţi din punct de vedere militar, dar vor sfârşi prin a fi asimilaţi de slavii în mijlocul cărora nimeriseră. În cele din urmă adoptă limba slavilor. Deşi au îmbrăţişat creştinismul – religia oficială a Imperiului Bizantin s-au considerat bulgari, recunoscând ascendenţa înaintaşilor veniţi de pe Volga, mai mult, şi-au numit statul: Bulgaria. Slavizarea a fost treptată, reproducând în spaţiul balcanic, acele procese de sinteză etnică care se manifestaseră şi în Europa apuseană. Până în prezent îşi asumă o identitate slavă, deşi îşi recunosc elementul turcic (din vechea Bulgărie de pe Volga) şi, totodată elementul tracic (populaţia care popula locurile înainte de sosirea lor). Analizele genetice recente au evidenţiat că urmele protobulgare sunt slabe sau chiar inexistente în A.D.N.-ul populaţiei bulgare contemporane.

Asparuh va fi recunoscut ca întemeietorul Primului Ţarat Bulgar (iniţial hanat) bucurându-se de o domnie lungă (681-701). A contribuit la fondarea localităţilor Pliska (prima capital a ţaratului) şi Silistra (latin. Durostorum, rom. Darstor). Kuber, unul dintre fraţii lui Asparuh s-a stabilit în Macedonia. Acest episod istoric, alături de scurtă şedere a protobulgarilor în nordul Dobrogei sunt cele două date care ar justifica până acum revendicarea de către bulgari a Sciției minor (Dobrogea), ca şi a Macedoniei, rămasă până acum o “Basarabie a bulgarilor”, ca urmare a unor realităţi istorice, comparabile până la un punct cu cele din partea răsăriteana a voievodatului Moldovei.

Sub conducerea hanului Krum (803-814) teritoriul Bulgariei dunărene se dublează. Într-una din ipoteze, preferată de istoriografia bulgară, marele han s-ar fi născut în Macedonia, ca fiu al lui Toktu – conducător între 766-767– şi Lana (Svetlana?), probabil de origine slavă. A luptat cu bizantinii, dovedindu-se în luptă un bun strateg, iar, după victorii, un sălbatic sângeros. După ce l-a ucis pe împăratul Nicefor I Genikos, hanul i-a “recoltat” craniul, pe care a ordonat să fie încrustat cu argint, servindu-se de “obiect” să bea vinul, ca dintr-o cupă preţioasă. Potrivit unei legende ar fi dispus distrugerea viilor cu struguri de mavrud, soi tracic, aşa cum, potrivit altei legende, recomandase înainte, şi Burebista de peste fluviu. Conflictele militare cu Bizanţul au continuat. Krum a dat poporului primul cod de legi bulgăr, prin care oferea protecţie păturilor sărace. Krum a fost primul care a strâns la un loc, în statul pe care l-a centralizat, pe protobulgari, dar şi triburi slave. Înaintea morţii se pregătea să atace Constantinopolul, dar n-a mai apucat.

Boris I al Bulgariei (Sursa; ro.orthodoxwiki.or )

Hanul Boris I (după botez Mihail) a fost recunoscut (852-889) drept suveranul care şi-a creştinat poporul. Decizia lui nu a fost lipsită de motive politice. Ca şi Constantin cel Mare a înţeles că numai pe o religie comună ar putea asigura unitatea imperiului, în condiţiile unei populaţii foarte “tărcată”, din punct de vedere etnic, separată religios şi lingvistic. Mai întâi s-a îndreptat spre Roma, temător de o prea mare influenţă a Imperiului bizantin. Pentru a-l determina să renunţe, împăratul Mihail al Constantinopolului a atacat Bulgaria, dar se oferă să renunţe la mijloacele războiului, dacă Hanul Boris acceptă să se boteze “răsăritean”, iar nu “apusean”. Îl ademeneşte şi cu restituirea unor pământuri macedonene. În anul 864, suveranul bulgarilor primeşte la Constantinopol botezul, nașul fiind însuşi împăratul Mihail. În 870 obţine şi autocefalia, biserica ortodoxe bulgara fiind recunoscută de sinodul constantinopolitan.În anul 885 le oferă refugiu, învăţăceilor lui Chiril şi Metodiu – cărturari şi diplomaţi bizantini, cărora le datorăm alfabetul chirilic – care vor ajuta la crearea centrelor religios- culturale şi la dezvoltarea limbii slave. Această limbă, cu noul alfabet chirilic, împodobită de cărturari înlocuieşte limba greacă, ajungând limba oficială a hanatului bulgar. Îmbrăţişând creştinismul, Boris se simte dezlegat de poverile lumeşti, retrăgându-se într-o mănăstire. Îşi numeşte succesorul în persoana lui Vladimir, fiul său cel mare, păstrându-şi însă dreptul de a guverna. Vladimir, aliat cu o parte din nobilime repune în drepturi vechea religie şamanică (tengriism-ul). Bătrânul Mihail/Boris, ataşat profund de învăţătura creştină decide că era momentul să revină la putere pentru a restaura religia lui Hristos. Acum intervin momente de un dramatism tragic: îşi prinde fiul apostat şi dispune să i se scoată ochii, pentru a–l îndepărta de la orice revenire politică. (Infirmii nu puteau accede la tron). Simion, cel de-al treilea fiu, ajunge noul conducător. Ţarul cel nou, mută capitala la Presla, înlocuieşte clerul bizantin cu preoţi bulgari, iar cu sprijinul sinodului bulgăresc din Preslav a schimbat liturghia în limba greacă cu slujba în limba slavă (bulgară). După asigurarea unui succesor loial şi realizarea reformelor, marele han se întoarce în chiliile mănăstirii unde îşi dă sfârşitul cel de obşte pe data de 2 mai 907. Canonizat de biserica ortodoxă bulgară, fiind considerat “Întocmai cu apostolii”, Sfântul Boris este sărbătorit pe data de 2 mai.

Sub Simion cel Mare (893-927) hanatul bulgar se extinde teritorial, devenind pentru o vreme, cea mai puternică formaţiune statală din răsăritul Europei. Hanatul devine târât, iar Simion adoptă titlul de împărat/ţar, în locul titulaturii de cneaz. Preslav, noua capitală se considera că rivalizează cu însuşi oraşul lui Constantin cel Mare de pe Bosfor. Domnia lui Simion I a adus prosperitate şi o remarcabilă dezvoltare culturală. Se traduc texte creştine fundamentale. Întreaga perioadă a fost numită “Epoca de Aur” a culturii bulgăre.

Primul Imperiu Bulgar va lupta împotriva Croaţiei şi Serbiei, după ce făcuse faţă invaziilor maghiarilor, pecenegilor, chiar şi a ruşilor (kieveni) conduşi de prinţul Sviatoslav Igorevici. Seria lungă de campanii slăbesc foarte mult statul bulgarilor, situaţie de care bizantinii nu întârzie să profite. În 971 trupele imperiale ocupă capitala Preslav şi îl capturează pe ţarul Boris al II-lea, căruia îi ridică titlul de împărat, oferindu-I totuşi, “galant”, un titlu de magistros. Moare în captivitatea “poleită” pe care i-o “oferise Bizanţul. Parte din Tracia şi Moesia inferioară revine Imperiului, dar sunt puse sub conducerea unor guvernanţi bizantini. Umilinţa la care a fost supus suveranul lor nu i-au descurajat pe bulgari care au continuat rezistenţa. Sub ţarul Samuil (977-1014), bulgarii reuşesc să-l învingă pe Vasile al II-lea din dinastia macedoneană. Nepot al împăratului Constantin VII Porfirogenetul, bazileul Vasile se arata determinat să refacă imperiul bizantin. Urzelile şi promisiunile împăratului l-au determinat pe Vladimir să se creştineze, împreună cu întreg poporul său, conducătorul bizantin oferindu-i de soţie pe sora sa Ana – o veritabilă încuscrire politico-ideologică. De atunci Rusia (Kieveana) dobândeşte o identitate creştină, întărită de punerea bisericii ruse sub ascultarea Patriarhiei de la Constantinopol. Vasile al II-lea îi oferă sprijin şi ducelui Athum, succesorul voievodului Glad din Banat. După eşecul din anul 986 când atacul asupra Sofiei a fost respins, Vasile al II-lea nu încetează presiunea militară. În 1014 îi învinge definitiv pe bulgari. După luptă, împăratul ordonă să li se scoată ochii celor 14.000 de prizonieri de război, lăsând un singur ochi câte unui bulgar din o sută, chiorii urmând să-I conducă pe cei rămaşi în viaţă, înapoi, la ţarul Samuil. Acesta, copleşit de înfrângere şi de atrocităţile comise de soldaţii bizantini, face un atac de cord care îi este fatal. De atunci, suveranul bizantin a rămas în istorie sub numele de Vasile al II-lea Bulgaroctonul (“Ucigaşul de bulgari”). Ne interesează Vasile Bulgaroctonul şi pentru alte măsuri pe care le-a luat. Astfel, când a ordonat să fie reînfiinţată Arhiepiscopia de Ohrid, fosta “Justiniana Prima”, edictul imperial a dispus ca acest centru ortodox să cuprindă “… şi toţi vlahii din Bulgaria”. Până în 1018, cetăţile bulgăreşti se preau, rând pe rând, încetând rezistenţa. Primul Imperiu/Ţarat Bulgar îşi încetează existenţa.

Imperiul bizantin îi pacifică pe bulgarii care, pentru mai bine de 150 de ani, nu încetaseră să lupte.

În acest răstimp, cele câteva răscoale izbucnite nu au ameninţat Bizanţul, dar ne interesează pentru a-i cunoaşte pe vlahi, neo-romanii din Bulgaria. Prima răscoală, din 1040 a fost condusă de Petrus Deleanus, al cărui nume e consemnat fie Petre Deleanu, fie Dolian (u). Cronica lui Kedrenos precizează că era fiul lui Romanus. Urmează în 1066 revolta lui Niculitzas (Niculita?) din Tesalia, posibil, conducătorul cetăţii Larissa. Participă şi vlahii şi bulgării. Deşi cuceresc câteva cetăţi, revolta eşuează, Niculita fiind arestat. (Va fi eliberat din captivitate în 1068 de către noul împărat Roman al IV-lea Diogenes). Nici răscoala din 1073 condusă de Constantin Bodiu nu aduce schimbări politice. Astfel, mişcările de contestare a autorităţii bizantine se remarca printr-o colaborare a etniilor de “bulgaroi” sau de “romaioi”, dar şi a altor populaţii balcanice, în condiţiile afirmării prezenţei istorice a vlahilor (aromâni).

Răscoala condusă de fraţii Petru şi Ioan Asan – revoltă începută împotriva înăspririi obligaţiilor fiscale introduse de Isaac al II-lea Anghelos – avea să producă consecinţe importante, afectând viaţă imperiului; în final, a făcut posibilă apariţia „Țaratului Româno-bulgar”. Cei doi fraţi încearcă mai întâi să prezinte curţii imperiale doleanţele neamului lor. Creşterea exagerată a fiscalităţii pentru vite şi oi îi afecta direct pe ciobanii valahi., aşa că petiţionarii solicită o reducere. În plus vor solicita împăratului să le recunoască o toparhie unde să-şi organizeze existenţa autonomă. La curtea imperială cei doi valahi sunt priviţi dispreţuitor, iar unul dintre ei a fost pălmuit. Încercarea de a dialoga a luat sfârşit fără niciun rezultat, delegaţii plecând cu sentimentul umilinţei. Reveniţi la Veliko Tarnovo, conducătorii comunităţii îl invocă pe Sfântul Dumitrie, mucenicul lui Hristos, reuşind să-şi determine consângenii să îmbrăţişeze scenariul războiului.

Revolta fratilor Petru si Asan

Recunoscuţi ca militari viteji, vlahii se bucură de sprijinul bulgărilor, împrejurare care a imprimat un caracter multinaţional al războiului declanşat împotriva forţelor bizantine. În 1185 popoarele Balcanilor se ridică la luptă. Cel mai mare dintre fraţi, Petru (sau Kalopetru) se proclamă împărat, îşi pune corona pe cap şi poartă pantofi roşii (însemnele puterii). Urmează trei campanii militare, fără ca împăratul bizantin Isaac Anghelos să-i poată înfrânge pe valahi şi aliaţii lor. În 1188 imperialii o iau prizonieră pe soţia unuia dintre Asănești, pe care o vor elibera la schimb, odată cu predarea lui Ioniţă, cel de-al treilea frate; foarte curând, acesta izbuteşte să fugă. Cronicarul Nicetas Choniates (1155-1217) precizează că nici măcar contraofensivele victorioase ale bizantinilor nu au înfrânt noul imperiu. În 1190 Ţaratul Vlaho-Bulgar obţine independenţa, încetând să mai plătească tribut imperiului. Din punct de vedere teritorial, împăratul Petru avea autoritate în Bulgaria şi părţi din Serbia, Albania şi Macedonia. La un moment dat, Petru şi Ioan Asan trec Dunărea, de unde în urma înţelegerilor cu muntenii se întorc în sud în capul unei oştiri valaho-cumane care va întări forţa militară a răsculaţilor din Balcani. Asăneștii îşi stabilesc capitala la Tarnovgrad (Veliko Tarnovo), oraşul dobândind, în scurt timp, renumele de „A treia Romă” sau  „Al doilea Constantinopol”. Pe malurile râului Iantra, cetatea adăpostea 21 de biserici, reşedinţa conducătorilor, iar în vârful muntelui se înaltă impresionantul palat patriarhal. Tarnovgrad va fi recunoscut ca unul dintre marile centre culturale ale Bulgariei medievale.

Petru a fost asasinat în 1196, iar câţiva ani mai târziu şi Ioan sfârşeşte ca urmare a unui complot. Dinastia valahă a Asăneștilor continuă cu domnia lui Ioniţă Asan “Caloianul” (În Muntenia, un ritual cântat, aducător de ploaie purta numele de “Caloianul “şi s-a menţinut până în ultimele 6 -7 decenii, cam până la colectivizarea satului românesc.) Ioniţă este de fapt un diminutiv pentru Ioan, iar Caloian a fost tradus din greceşte ca “Ioan cel Frumos” sau “Ioan cel Bun”. În ceea ce-i priveşte pe bizantini, aceştia, din motive uşor de înţeles au preferat să-l numească “Câinele Ioan”. În timpul conducerii sale (1196 – 1207) Ioniţă Caloian a păstrat aceeaşi atitudine, intransigentă, hotărâtă şi agresivă în raport cu Imperiul Bizantin. A încercat să treacă la catolicism – sau, poate, tentativa a reprezentat doar o stratagemă nesinceră de a-şi atinge ţelurile – intrând în corespondenţa cu papa Inocenţiu al II-lea. A intervenit în Serbia, luptând împotriva regelui Emeric al Ungariei pentru a reinstala pe tronul Serbiei, pe Ştefan Nemanjic, protejatul sau. În 1201 a cucerit Konstanteia în Tracia, a preluat Varna de la bizantini.În 1202 ocupa cea mai mare parte a Macedoniei. După constituirea în 1204 a Imperiului Latin al Constantinopolului a încercat o apropiere de cruciaţi, dar a fost refuzat, sfârşind prin a lupta împotriva lor.Cu această ocazie a cucerit Plovdivul. (O fiică a sa, Maria de Bulgaria s-a căsătorit cu Henric I de Hainaut, al doilea împărat al Imperiului Latin de Constantinopol împăratul latin, ajungând prin căsătorie împărăteasa imperiului). În războaie s-a bazat pe luptători valahi, bulgari şi cumani. (De altfel, a fost căsătorit cu o prinţesă cumană numită Ana). Moare asasinat în anul 1207.

După moartea Caloianului, pe tron se urcă cumanul Boril (1207-1218) iar Asăneștii nu revin decât după încetarea domniei lui, odată cu alegerea noului împărat Ioan Asan al II-lea (1218-1241). Îi urmează, în ordine cronologică: Caliman I Asan (1241- 1246), Mihail al II-lea Asan (1246 – 1256) – fratele vitreg al lui Caliman, Caliman al II-lea Asan (1256-1257), Mito Asan (1257-1258) care, probabil a luat numele Asan prin căsătoria cu fiica lui Ioan Asan al II-lea. Ultimul împărat este fiul lui Mito care domneşte sub numele Ioan Asan al III-lea (1270-1280). Către sfârşitul sec. al 13 dinastia Asăneştilor se stinge, lăsând amintiri istorice măreţe, dar şi îndoieli ce urmează să fie lămurite. De-aci încolo dinasticii se bulgarizează.

Istoriografia bulgară respinge ipoteza originii vlaho-romane a Asăneștilor, considerând că nu le putem atribui altă identitate decât bulgaro-cumană, concluzionând că structura imperială pe care aceştia au condus-o de la Târnovo nu este decât „Cel de-al II-lea Ţarat Bulgar”, adică o realizare istorică exclusivă a bulgarilor. Istoricii români au caracterizat însă, consecvent, Ţaratul româno-bulgar ca primul (şi singurul) imperiu întemeiat vreodată de către români. Nu se poate nega însă participarea vlahilor la evenimentele începute în 1185 cu o răzmeriţă anitibizantină. La fel, nu se poate tăgădui participarea bulgarilor. Un popor “asănesc” nu a existat, o astfel de sinteză nu s-a putut întrupa în mai puţin de două secole. Caracterul multietnic al mişcării apare în sursele istorice. Noul imperiu, apare în linii generale ca un stat vlaho-bulgaro-cuman. De altfel, întemeietorii Petru şi Asan şi-au mobilizat luptătorii susţinând: “Dumnezeul bulgarilor şi al valahilor a binevoit această libertate şi a încuviinţat scuturarea jugului celui de mult…”.

Nicetas Choniates, martor al evenimentelor, dar şi alte surse bizantine sau latine recunosc rolul elementului vlah/românesc: revolta a fost începută de vlahi (blachi); Petru şi Asan aparţineau de neamul vlahilor; când vine vorba de bulgari îi menţionează pe numele lor, prezentând distinct cele două popare neînrudite care convieţuiau în acelaşi teritoriu; Petru e numit “împărat al valahilor şi a celei mai mari părţi a bulgarilor “(“Blacorum et maxime partis Bulgarorum domines”); Petru este imperator al vlahilor şi cumanilor; arhiepiscopul de Tarnovo se consideră: “Bulgariae et Blaciae Primus”.

Papa Inocenţiu al III-lea îi scrie în 1204 lui Ioniţă Caloian ca unui „rege al bulgarilor şi vlahilor” (Bulgarorum et Blacorum res “; Ioniţă însuşi se intitula “Imperator omnium Bulgarorum et Blacorum”. Nu e plauzibil ca toţi aceşti contemporani ai războaielor se se înşele în privinţa deosebirilor dintre vlahi şi bulgari, mai ales că unii dintre cronicari se refereau deseori la alte popoare, ca pecinegi, greci, cumani pe care îi desemnau şi îi distingeau corect. Spre exemplu, una din listele robilor vânduţi după căderea în prizonierat menţionă un număr de robi: “din neamul vlahilor de la Târnova”. Rabinul Benjamin de Tudela din Navarra, călător la sudul Dunării (1150), în Grecia şi Constantinopol nu vedea nicio diferenţă între valahii din nordul Dunării şi sudul Dunării.

De interes:

Papa Inocențiu al III-lea către Ioniță Asan Caloian (Decembrie, 1199) …recunoscut cu descendență latină

Prima jumătate a sec. al XIV-lea găseşte sudul şi nordul dunărean ocupate cu războaie. Statele formate în acest spaţiu – România, Bulgaria, Serbia, Ungaria (care avea o uniune personală cu regatul Croaţiei) căuta să-şi apere hotarele sau să le extindă în defavoarea vecinilor. O istorie complicată, cu alianţe repede schimbate, în funcţie şi de campanile militare în desfăşurare, dar şi cu prietenii la fel de schimbătoare. Ţaratul bulgar, care depăşise frontierele Bulgariei contemporane atacă Serbia de Vest. Şerbia, la rândul său era preocupată de Macedonia.

Basarab I

Basarab I, Întemeietorul Ţării Româneşti (n.1270-m.1352) îl ajută pe ţarul bulgar Mihai Sisman în lupta cu Imperiul Bizantin din 1323. Cronica nu menţionează numele voievodului muntean, dar precizează faptul că o însemnată oaste de “ungro-vlahi” participă la lupte. În 1310, Basarab era deja voievodul Ungro-Vlahiei, adică Vlahia de lângă Ungaria; indicaţie geografică necesară pentru a o distinge de Vlahiile balcanice. Îi mai acordă sprijin şi în 1330 la Verbudjd (azi oraşul Kinstendil, Bulgaria) pentru a respinge atacul sârbilor conduşi de Ştefan Uros al III-lea. Câştigă sârbii, iar Mihai Sisman, rănit în bătălie va înceta din viaţă.

Basarab I se încuscreşte cu ţarul Sisman, cândva înainte de 1322, căsătorind pe fiica sa Teodora cu Ioan (Ivan) Alexandru, nepotul ţarului. Începe destinul fabulous al prinţesei Teodora a Valahiei care ajunge ţarina a Bulgariei, mama ţarului bulgar Ioan (Ivan) Stratimir şi care pleacă la Domnul, după intrarea la mănăstire, cu numele monahal Maica Teodora. Prinţesa valahă a fost canonizată de biserica ortodoxă bulgară că Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab, cu ziua de prăznuire 28 octombrie. Nu face parte din sinaxarul bisericii ortodoxe române, deşi au existat mai multe propuneri de a fi trecută în calendarul românesc. Ierarhi contemporani, între care fostul mitropolit al Olteniei, I.P.S. Nestor Vornicescu, membru de onoare al Academiei Române au sprijinit propunerea canonizării sale şi la noi. Preotul Stănciulescu – Barda, care îi dedică un studiu hagiographic o vedea ca pe “o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei o zideşte la temelia statului român “. Într-adevăr, Basarab a pus temelia Ţării Româneşti, iar fiul său Nicolae Alexandru- fratele Teodorei – îi succede la tron. Prin alianţă matrimonială cu dinastia bulgară, Basarab îşi asigură liniştea la sud de Dunăre, iar după înfrângerea la Posada a regelui Carol Robert de Anjou obţine emanciparea ţării sale de sub tutela coroanei maghiare. O ipoteză de lucru (ce urmează a fi confirmată de noi cercetări) afirma că Roxandra, sora viitoarei “tărâţe” ar fi fost căsătorită în sud-vest, cu prinţul sârb Ştefan Deceanski. Pericolele care puteau veni din partea puterilor timpului nu s-au materializat. Rusia trăia consecinţele invaziei mongole după bătălia de pe râul Kalga (1223), fără a prezenta atunci o ameninţare. Polonia era departe, izolată prin tamponul pe care îl constituia Moldova medievală. În campania din 1343-1345, Basarab a ocupat teritoriile de la nordul Dunării, în ceea ce a fost prima Basarabie obţinând astfel controlul pentru o vreme a coridoarelor de invazie. Cum putem privi deciziile voievodului muntean altfel decât ca o strălucitoare intuiţie geopolitică care a asigurat dăinuirea Ţării Româneşti. Un document menţionează cum un tânăr nobil cuman i-ar fi spus unui nobil maghiar că regii lui nu se ridică nici până la glezna lui Basarab…

De interes:

Video: Eveniment închinat destinului fabulos al CUVIOASEI TEOFANA BASARAB, prinţesa valahă ajunsă ţarină la sud de Dunăre, în Bulgaria

Domniţa Teodora se naşte la Curtea de Argeş (n.? – m. 1352) din căsătoria lui Basarab I cu doamna Margareta. Creşte în capitala Ţării Româneşti, fiind educată aici potrivit statului ei princiar, învăţătura care îi va permite să-şi îndeplinească datoriile de suverană a bulgărilor. Este alături de soţul ei în timpul campaniilor militare din Tracia de Nord, contra Imperiului bizantin, împotriva Serbiei şi, mai târziu, împotriva Imperiului Otoman care-şi croia drumul în Peninsulă Balcanică. Nu cunoaştem data căsătoriei cu Ioan (Ivan) Alexandru (ţar al Bulgariei între 1331 – 1371). Acesta era fiul lui Stratimir de Kran, despotul Vidinului şi a Petritei, sora lui Mihai Asan al III-lea al Bulgariei. El însuşi a condus ca despot (guvernator autonom al unui ţinut din Imperiul Bizantin), având reşedinţa la Loveci (fosta aşezare tracă Melta, româneşte Lovcea). Prinţesa Teodora sprijinit la Loveci o adevărată şcoală culturală unde se traduc şi se copiază manuscrise creştine de la Muntele Athos sau literatură creştină bizantină. Traducerea bulgară a “Cronicii lui Manases (“Manasievata Letepis” 1333-1345) se afla acum în Biblioteca Vaticanului; Tetraevanghelia lui Ioan Alexandru (1355-1356) se păstrează la Londra, în fondurile British Library; Psaltirea Tomic (1360) este la Moscova; singura, Psaltirea de la Sofia (1337) a rămas în Bulgaria. Cuplul Teodora şi Ioan Alexandru au împreună patru copii: Mihai Asen al IV (Asan pe bulgăreşte)), Ioan (Ivan) Stratimir, Ivan Asen al IV-lea şi o fată cu numele Vasilisa (Tamara?). Aceşti nepoţi de fiică ai voievodului Basarab vor fi, la rândul lor, conducători: Mihai Asen al IV-lea va fi asociat la domnie între 1332-1354, Asan al IV-lea, asociat la domnie 1337-1349, iar Ioan Stratimir va conduce Ţaratul de Vest cu capitala la Vidin, între 1356 – 1397.

Povestea cu zâne a prinţesei valahe ia sfârşit repede, dar dobândeşte trăsăturile şi intriga unui film istoric, produs la Hollywood. Iată faptele: Ivan Alexandru preferă o evreică tânără, cu numele de Sara (ţarina între 1349-1371). Familia Sarei aparţinea prosperei colonii evreieşti din Târnovo; la finele sec. al XII-lea controlau comerţul Bulgariei cu Veneţia). Din porunca ţarului, evreica a fost botezată cu numele primei soţii, respectiv Teodora. Prin acest vicleşug, supuşii suveranului erau induşi în eroare cu privire la schimbarea intempestivă a soţiilor, menţinând impresia că “țarina” lor continuă să fie aceiaşi Teodora a Valahiei, pe care ei o respectau şi o iubeau, considerând-o “plină de virtuţi”. Din căsătoria cu Sara se naşte Ivan Sisman al III-lea, numit ulterior conducător al Târâtului de Est cu capitala la Tarnovo. (Ocupat de turci în 1393). Adevărata ţarină Teodora (Basarab) trăieşte o dramă personală: Ivan Alexandru o îndepărtează de la curte în 1345, retrăgându-se într-o mănăstire la cererea ţarului sau, poate, din propria convingere. După ce copilul ei, Ivan Stratimir ajunge conducătorul Ţaratului de Vest, maica Teofana, de-acum călugăriţă, se alătură acestuia. Singurele mănăstiri care funcţionau în împrejurimile Vidinului şi unde monahia Teofana s-ar fi putut retrage erau Mânăstirea Izvorski (fondată în sec. XII) şi Mânăstirea rupestră Albotina (care exista în timpul lui Stratimir). Românii din Bulgaria se adună încă la Albotina a doua zi după Învierea Mântuitorului. Tradiţia orală a locurilor a reţinut că acolo a vieţuit Teofana, această biserică în piatră fiind… “Mănăstirea Teofanei”. (Toponimul Albota, Albotina e întâlnit şi pe teritoriul de la nord de Dunăre în Muntenia).

Din unele surse rezultă că Sfânta Cuvioasa Teofana a fost canonizată încă din 1371 de către mitropolitul Ioasaf de Vidin, ierarh care ţinea de Patriarhia Constantinopolului, în urma unei schisme cu Patriarhia de Târnovo. Moaştele cuvioasei au fost aşezate în catedrala din Vidin unde au rămas până la căderea oraşului în mâinile otomanilor. În anul 1520, Suleiman Magnificul a dispus mutarea moaştelor la Ţarigrad – alături de racla Sfintei Paraschiva – dar, după un popas la Belgrad li se pierde urma.

Teodora de Valahia, ţarina Bulgariei, monahia Teofana, toate rolurile jucate în viaţă de fiica voievodului Basarab se împreună în recunoaşterea cea mai înaltă: aceea a celui dintâi monah român cunoscut cu certitudine., chiar dacă doar biserica bulgară i-a recunoscut sfinţenia. De altfel – dar aceasta e o altă temă – biserica ortodoxă romană recunoaşte o serie de alţi sfinţi – daco-romani sau români – care au fost martiri în Bulgaria, la sud de Dunăre, cu toate că tomosul de canonizare al Sfintei Teofana întârzie…

Ioan (Ivan) Stratimir, nepotul de fiică a lui Basarab conduce Ţaratul bulgar de Vest între 1356-1395. Se căsătoreşte cu Ana de Valahia, fiica lui Nicolae Alexandru al Ţării Româneşti, fratele mamei sale. Căsătoria între verişori, din motive politice era comună în alianţele matrimoniale şi cel mai adesea nu purta un impediment legal şi nici un tabu moral, ca în zilele noastre; era de fapt o cutumă acceptată în estul, ca şi în vestul Europei. Ana continuă şcoala medio-bulgară de la Vidin, probabil sub îndrumarea soacrei sale. În această perioadă se întocmeşte la Vidin un “Florilegiu” (sinaxar) cu vieţile femeilor sfinte (azi la Biblioteca Universităţii din Graz). Ioan şi Ana îl au ca fiu pe Constantin al II-lea (m.1422) care îşi întinde stăpânirea la vest de râul Timoc, sprijinit de Mircea cel Bătrân, el însuşi nepot al domnului Nicolae Alexandru. Stratimir se confruntă cu ungurii conduşi de Ludovic I Angevinul (fiul lui Carol Robert de Anjou, învinsul de la Posada). Ţaratul de la Vidin a fost ocupat de cruciaţii maghiari (1395) regiunea fiind anexată la regatul unguresc ca “Banatul Bulgariei”. Stratimir şi Ana rămân în Croaţia timp de 4 ani ca ostatici ai maghiarilor. Intervine în ajutorul lor Vladislav I (Vlaicu Vodă), fratele Anei, dar şi văr şi cumnat cu Stratimir care îi readuce pe tronul domnesc de la Vidin. În 1396 se consumă ultimul act al “dinastiei Basarab”, aripa sud-dunăreană… Armata ţarului a fost învinsă de trupele turceşti. Stratimir şi Ana dispar din naraţiunile cronicarilor. Lunga noapte otomană coboară asupra întregii Bulgării. În Munţii Rodopi, o parte din populaţie e islamizată. Astăzi sunt cunoscuţi drept “pomaci” (bulgari musulmani), vorbitori a unui dialect bulgar pe care turcii îl numesc încă “limba pomaca”. În cazul altor populaţii din Balcani se aplicau metode diferite. Ioan D. Caragiani menţionează un episod foarte interesant din timpul ocupaţiei otomane. În volumul “Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică” (scris în 1891, publicat abia în 1929) Caragiani povesteşte cum un mare vizir, căzut în dizgraţie s-a temut să nu fie scurtat de cap de către sultan, aşa că se refugiază într-o comunitate de aromâni/vlahi din zona montană. Când vine potera, vlahii îl ascund într-o claie de lână, declarând că nici măcar nu l-au văzut; un act de un curaj nesăbuit. Cum se mai întâmplă în viaţa reală, zarurile cad, câteodată şi altfel: luminatul sultan îşi schimbă poziţia, rechemând “proscrisul” la Înalta Poartă. Reinstalat la conducere, mare vizir a fost recunoscător aromânilor, aşa că, pentru a le mulţumi, îi întreabă cum poate să-i răsplătească. Ei bine, aceştia, au cerut “necerutul”. Vlahii pretind înlesniri de comerţ şi repartizarea de păşuni montane pentru păstorit, dar au mai impus că “ori de câte ori o autoritate musulmană ar fi intrat în localitatea lor, la plecare să-şi despotcovească caii, să scuture potcoavele să le cureţe şi doar după aceea să le pună la loc, astfel încât nici măcar un fir din pământul lor să nu fie înstrăinat”. Poate că povestea lui Ioan Caragiani să explice, cel mai convingător, rezilienţa românilor din Balcani, ataşamentul pentru ţinuturile pe care le-au locuit.

Pentru aproape cinci veacuri de dominaţie musulmană, Bulgaria va fi depopulată, populaţia alegând să emigreze, mulţi îndreptându-se spre nord în Muntenia creştină. Numai în 1445, domnitorul Ţării Româneşti Vlad Dracu accepta 12.000 de bulgari, colonizaţi cu toţii în satele din apropierea Dunării. Biserica bulgară trece sub Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, deşi arhiepiscopia autonomă de la Ohrid avea să supravieţuiască.

O trecere în revistă a relaţiilor româno-bulgare de-a lungul secolelor a fost elaborată de către P.P.Panaitescu şi publicată în 1944, patru ani după semnarea Tratatului de la Craiova prin care România restituia Bulgariei regiunea Cadrilaterului sau Dobrogea de Sud.

Limba bulgară de azi a suferit influenţa limbii române atât în structura gramaticală, cât şi în fondul de cuvinte. Bulgara e singura dintre limbile slave care are articolul hotărât la sfârşitul cuvântului. Influenţa slavei în lb. Romană înseamnă, în primul rând, limba slavo-bulgară. Istoricul P.P.Panaitescu, referindu-se la îndelungatele legături dintre români, slavi şi bulgari vorbeşte despre o comunitate de muncă. Limba bulgarilor a creat condiţiile de colaborare între romani şi slavii ortodocşi sud-dunareni şi prin preluarea “liturghiei slave” de către români, ceea ce a însemnat adoptarea limbii vechi bulgăre, vorbită în sec. al IX-lea. Datorită dinamicii politico-militare, cele două etnii au luptat, că aliaţi, împotriva oricărui pretendent ameninţător, inclusiv împotriva maghiarilor, grecilor sau sârbilor. După elenizarea Imperiului Bizantin, grecii au găsit în biserica instrumentul de elenizare deopotrivă a valahilor din Pind, a bulgarilor, a sârbilor sau a românilor, împrejurare care a favorizat o coalizare a celor vizaţi.

Pomelnicul “sinodic” de la Târnovo al ţarului Boril înregistrează şi domni creştini de peste Dunăre sau din Moldova. Vlad Ţepeş (1456-1462) a avut câteva incursiuni în sud. Neagoe Basarab (1512-1521) – însurat cu o prinţesă din Serbia susţine cu donaţii biserica ortodoxă din Peninsula Balcanică. Mihai Viteazul a intervenit dincolo de Dunăre, iar mulţi bulgari au ales să lupte în trupele sale. Personalitatea domnului român apare evocată în mai multe balade bulgăreşti care-l numesc “Craiul de la Răsărit”. Dionisie Rally Paleolog, mitropolitul de Târnovo a fost numit de Mihai în fruntea sinodului de la Iaşi, după unirea din 1600. La Vidin, Matei Basarab ctitoreşte două biserici: „Sfânta Paraschiva” (1652) şi “Sfântul Pantelimon” (1633). Voievozii munteni şi moldoveni şi-au manifestat solidaritatea ortodoxă nu numai prin bani, dar şi prin obiecte de cult sau cărţi religioase pe care le-au donat generos; unii au săpat fântâni pentru nevoile populaţiei creştine. Negustorii din Gabrovo au primit privilegii de comerţ la nordul fluviului. În sec. al XVIII-lea continuă migrarea, coloniştii bulgari stabilindu-se în Basarabia (regiunea Bolgrad) şi Muntenia (mai ales pe moşiile Mitropoliei din Bucureşti). Moaştele sfântului bulgar Dimitrie au fost aduse în Tara Românească, sfântul fiind recunoscut până acum, în ziua de astăzi, drept ocrotitor al oraşului Bucureşti.

În anul 1762, apare lucrarea “Istoria slavo-bulgară scrisă de Paisie de la Mănăstirea Hilandar cu care începe renaşterea naţională a bulgarilor, pregătindu-se împlinirea visului de independenţă a poporului. În sec. al XVIII-lea, mândria redeşteptată a bulgarilor a devenit factorul determinant în lupta de eliberare de sub puterea otomană. Personalităţile culturale ale vecinilor de la sud s-au bucurat de susţinerea românilor care, deşi nu erau încă independenţi, aveau o autonomie condiţională. Călugărul Paisie îi evoca în istoria sa cu multă simpatie pe ortodocşi români. Continuatorul sau, Sofronie de la Vrata traduce din ruseşte, la sfârşitul sec. al XVIII-lea “Sistema religiei mahomedane”, opera principelui Cantemir. Sofronie, venit în Tara Românească în 1803 îşi publică predicile la Râmnicu Vâlcea. Ierarhul bulgar îl hirotoneşte pe Sfântul Calinic de la Cernica. Pentru bulgari, Sofronie de la Vrata (mort în 1813 la Bucureşti) rămâne unul dintre marii apostoli ai renaşterii culturale bulgăre.
După Pacea de la Adrianopol (1829) turcii restituie Brăila principatului muntean. Potrivit lui P.P.Panaitescu, Brăila a fost “leagănul libertăţii bulgăre; aici s-au născut primele planuri de libertate naţională…, aici s-au tipărit primele cărţi, reviste politice şi ştiinţifice, precum şi primele ziare bulgăre…” Toate publicaţiile ajung în Bulgaria unde era nevoie de ele.

În 1842, sub domnia lui Alexandru Ghica, comandantul bulgar Gheorghe Makedon, viitorul conducător al mişcării bulgare şi cetele lui au fost dezarmate. Vodă îi sprijinea pe bulgari, dar nu putea să susţină făţiş o răscoală în Balcani, pornită de pe teritoriul ţării. Makedon şi liderul Rakovski, altul decât militantul bolşevic asociat cu Stalin mai târziu, au fost condamnaţi la moarte, dar sentinţa nu a fost executată, cei doi fiind predaţi Greciei şi eliberaţi. Rakovski revine în Bucureşti în 1856, unde se săvârşeşte din viaţă în 1867.

În 1824 doctorul Petre Berovici scoate la Braşov primul abecedar al limbii bulgăre, dar şi primul manual de geografie bulgăresc. La Bucureşti se publică ziarul săptămânal “Badastnost” (Viitorul) în bulgară şi romană. Tot pe pământ românesc, la Bucureşti se fondează o societate pentru înfiinţarea şcolilor bulgăre. Dobri Pop Voinikov, profesor la şcoala bulgară din Brăila – unul dintre primii dramaturgi ai Bulgariei – scrie două piese patriotice, care se şi joacă, în premieră, de elevii şcolii. Actorul şi regizorul român Matei Millo l-a sfătuit în legătură cu piesele la care scria, ori de câte ori dramaturgul l-a solicitat. Opera sa “Raina domniţa” se joacă şi la Bucureşti, în prezenţa regelui Carol I. Kogălniceanu dă un statut în favoarea bulgarilor din Basarabia sudică, act normativ ce se va publica în ambele limbi.

În 1848, C.A.Rosetti, împreună cu Ivan Kassabov înfiinţează la Bucureşti Comitetul Bulgaro-Roman, vorbind de “fiii acestor două popoare, prietene şi înfrăţite de veacuri în nevoile lor”. Mai apar la Bucureşti: primul calendar bulgăresc (“Albina bulgărească”) în 1840; săptămânalul „Svoboda” (Libertatea) în 1869; ziarul „Nezavisimost” (Independenţa) în 1872;, revistă culturală “Znanie “(Ştiinţă) în 1874. La Brăila, expatriaţii bulgari publică „Balgarska Pcela” în 1863. În 1877 apare la Bucureşti cotidianul „Sekidevni Novinar”(Informatorul zilnic) condus de P. Bobokov. Hristo Botev, erou naţional şi poet clasic bulgar a locuit la Bucureşti şi a colaborat la ziarul „Svoboda”; la fel Vasil Levski, revoluţionar, liderul insurgenţilor bulgari. Practic, Bucureştiul a fost pentru o lungă perioadă centrul de azil, un cămin provizoriu desigur, dar cu adevărat prietenos al celor care au simpatizat sau au condus lupta de eliberare naţională. Între 1863 şi 1877, când se produce eliberarea patriei bulgare au apărut pe pământ românesc în total 51 de periodice în lb. Bulgară. Trebuie amintit că în prezent funcţionează liceul teoretic bulgar “Hristo Botev”. Dacă ne raportăm la politica restrictivă a autorităţilor bulgare de-a lungul timpului, precedentele pe care le-am menţionat pot să constituie un argument solid, suficient de convingător pentru a solicita şi obţine o relaxare a discriminării culturale împotriva etnicilor români din Bulgaria.

După victoria armatelor ruseşti şi româneşti, sprijinite de patrioţii bulgari împotriva Imperiului Otoman, Parlamentul României declară la 10 mai 1877 independenţa ţării. Bulgăria, la rândul ei, îşi dobândeşte libertatea visată de secole: prin Pacea de la San Stefano, localitate la 11 km. vest de Istanbul (3 martie 1878) se conturează formarea unui principat autonom (deşi mai plătea încă tribut Sublimei Porţi). Noul principat cuprindea: câmpia dintre Dunăre şi Munţii Balcani, regiunile Sofia (Tracia de nord şi parţial, Tracia de est) şi aproape întreaga Macedonie. După numai trei luni (iunie-iulie 1878), Tratatul de la Berlin reduce simţitor teritoriul principatului bulgar. Se constituie provincia autonomă Rumelia Orientală în cadrul Imperiului Otoman cu capital la Plovdiv. Noua provincie se întindea între Munţii Balcani şi Munţii Rodopi, cu Tracia de nord (regiunea Stranja).În urma revoluţiei de la Plovdiv, în 1885, provincia a fost anexată de Bulgaria. (La Berlin, României i se recunoaşte independenţa, dar pierde în favoarea Rusiei cele trei “judeţe dunărene”: Cahul, Bolgrad şi Ismail. Primeşte Dobrogea de nord (şi ieşirea la mare) împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor). După ce Bulgaria a fost recunoscută ca principat autonom, sub suzeranitate otomană, Alexandru de Battenberg ajunge – la propunerea Rusie – prinţul (cneaz) al Bulgariei. Domneşte între 1878-1886.
Ca în acelaşi perioadă începe să circule în Europa vestică mitul negativ al Balcanilor, “butoiul de pulbere al Europei”, cu popoare “barbare”, generatoare de conflicte care ameninţă “liniştea” Apusului. (De atunci şi până astăzi ne reproşăm singuri că am fi “balcanici” şi, ca atare, străini de obiceiurile “occidentale” ale Europei). Alexandru, prinţul Bulgariei a fost forţat să abdice, pentru o vreme se retrage în România. Ştefan Nikolev Stambulov (n. 1854- m.1895, asasinat la Sofia) conduce regenţa, fiind şi prim ministru.

Stambulov este considerat fondatorul Bulgariei moderne, un “Bismark al Bulgarilor. (În tinereţe a publicat alături de Hristo Botev un volum de poezie intitulat “Cântece şi poeme”). Moştenirea sa politică e remarcabilă, ca şi strădaniile de a păstra independenţa statului. Credea că eliberarea ţării nu a fost decât un pas bine calculat al Rusiei ţariste pentru a obţine protectoratul asupra Bulgariei. (Opinia lui Stambulov ar trebui să ne schimbe percepţia asupra filorusismului practicat în perioada comunistă a ţării, când sub conducerea lui Todor Jivcov Bulgaria se va manifesta ca cel mă docil membru al “lagărului socialist” şi al Tratatului de la Varşovia. Poate că această evaluare geopolitică l-a determinat primul ministru să –I propună principelui Carol I al României să devină şi rege al Bulgariei. Iniţial, Stambulov îi argumentează consulului român la Ruse (cândva “Giurgiu Mare” său Rusciuc) că prietenia seculară şi legăturile reciproce dintre cele două popoare pledează pentru o uniune personală a Bulgariei şi României sub conducerea aceluiaşi Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acest episod, mai puţin cunoscut nu s-a putut înfăptui datorită, pe de o parte reticenţei suveranului român, care se considera prietenul fostului principe Alexandru, iar, pe de altă parte, datorită relaţiilor reci pe care regatul român le avea le avea cu Rusia, după pierderea celor trei judeţe din Basarabia, Cahul, Bolgrad şi Ismail. Rusia, la rândul ei consideră că o atare uniune personală încălca Tratatul de la Berlin ameninţând cu ruperea relaţiilor diplomatice. Drept urmare Carol I respinge propunerea regenţei bulgăre.

În 1887 a fost ales principe al Bulgariei Ferdinand de Saxa-Coburn-Gotha, de religie catolică, nepotul regelui Leopold I al Belgiei Belgian var primar cu regina Victoria a Marii Britanii. A condus Bulgaria ca prinţ regent (cneaz) între 1887-1908 şi respectiv, ţar între 1908-1918. În anul 1908 Ferdinand I al Bulgariei citeşte într-o biserică istorică din Tarnovo Declaraţia de Independenţă a Bulgariei, declarând ţara regat şi pe sine, rege. Turcia şi alte puteri europene recunosc independenţa ţării. A luat naştere cel de-al treilea Imperiu Bulgar.

Va urma.

Autor MIHAI NICOLAE – Documentare romaniabreakingnews.ro

 




BISERICA SF. ONUFRIE DIN MĂNĂSTIOARA – SIRET, O BIJUTERIE ARHITECTURALĂ AMENINȚATĂ DE UITARE ȘI DE VICISITUDINILE NATURII

Viorel LUCACI – 16 septembrie 2020

 

ÎN LOC DE PROLOG

 Ideea scrierii acestui material a apărut în primăvara lui 2019, când cu ocazia unei scurte vizite efectuate în satul unde mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei, am ajuns la lăcașul de cult în care, în jurul vârstei de cinci ani Îl descopeream pe Dumnezeu, învățam despre El și nu în ultimul rând Îi simțeam pe deplin existența. Tot ceea ce ţinea de Biserică atunci, avea sens, avea profunzime şi avea un fel de scop suprem. Fiecare sărbătoare de natură religioasă o simţeam pe deplin prin însăși menirea şi semnificaţia pe care o avea. În general, încărcătura spirituală pe care o poți găsi în bisericile vechi ale celor mai mici și mai uitate sate din România, este uriașă. Un fapt care dintotdeauna mi-a consolidat ideea conform căreia, orice monument, orice lăcaș de cult – fie el vechi sau modern şi nu doar unul creştin ortodox – poate fi mai mult sau mai puțin valoros din punct de vedere arhitectural, poate fi o capodoperă inginerească, dar… nu oricare are menirea de a fi pătruns de metafizic. Din păcate, la momentul la care scriu aceste rânduri, nu pot găsi un text sau un mod de exprimare potrivit și cuprinzător pentru a explicita acest considerent cât mai detaliat și cât mai cuprinzător. Nu îmi este cu putinţă.

Limpede este însă faptul că cei mai mulți dintre noi, odată cu înaintarea în vârstă şi cu părăsirea copilăriei, avem tendința de a ne debarasa de metafizic în avantajul evident al profanului, al unei vieți strict materiale în care alergăm mereu după ceva, pentru ca apoi… spre sfârșitul vieţii să ne aducem iar aminte de condiția noastră, de întrebările cele mai profunde cu privire la sensul nostru pe Pământ din perspectiva divină. Apropierea morţii, iminenţa ei incontestabilă ne încarcă întotdeauna de metafizic. Poate că avea dreptate cine a spus că, odată ce nu mai este copil, omul începe să moară puţin câte puțin. Mai mult decât atât. Se spune că atunci când omul moare, moare de două ori. Moare fizic, proces care din punct de vedere bisericesc este dus la final prin înmormântarea sa, împreună cu slujba aferentă, cu bocetele şi cu pomenile ulterioare, toate în funcţie de religia defunctului. Moare apoi complet, moare definitiv pentru noi ceilalți, pentru umanitate într-o accepţiune strict profană, odată ce respectivul este uitat de toată lumea, odată ce nu mai este pomenit de nimeni sau când nu mai are cine să îl pomenească vreodată. Pentru că nimic nu este veșnic în lumea fizică. Cred că acest principiu poate fi aplicat nu doar fiinţelor umane. La fel, în două etape (una fizică şi una definitivă) poate muri şi un animal, un obiect, o aşezare omenească, un eveniment, sau chiar o istorie. Moartea istoriei unui neam de exemplu, a unui popor, adică uitarea, prezice cumva moartea sa, altfel spus dispariția sa din istorie. De ce am venit cu această divagaţie? Se va vedea în cele ce urmează.

 

INTRODUCERE – PE SCURT DESPRE BISERICA SF. ONUFRIE

 Sunt absolut sigur că legăturile care există între noi ca individ şi locurile natale, între noi şi locurile în care am copilărit, sau oricare alte locuri în care la un moment dat am petrecut perioade deosebit de frumoase, capătă odată cu înaintarea noastră în vârstă un tot mai puternic caracter transcendental. Cu deosebire în situațiile în care viaţa ne depărtează de aceste locuri, deseori distanțele fizice fiind uriaşe. Se pare că suntem cumva chemați înapoi acolo de unde am plecat la începutul vieţii. La fel ca în cazul metafizicului bisericilor din satele mici, nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a exprima cu detalii suficiente tot ceea ce înseamnă aceste legături transcendentale pentru mine, aşa cum le percep eu.

Satul la care am făcut referire în primul capitol al articolului, satul în care am copilărit, se cheamă Mănăstioara (foto 1). Sau Sfântul Onofrei în referinţele mai vechi. Fiind în prezent practic un cartier al oraşului Siret din frumoasa regiune denumită Bucovina. Satul are o biserică. Biserica Sfântul Onufrie (sau „Onofrei” în unele relatări), fiind o biserică ctitorită de domnitorul Ștefan PETRICEICU în anul 1673, pe locul unei alte biserici mai vechi, ridicare şi ctitorite cu peste 100 de ani înainte de un anume Preot Mihul [1] [2] [5]. Se află la o distanță de aproximativ 3,5 km de centrul orașului Siret.

Foto 1. Vatra satului Mănăstioara în prezent, văzută de pe dealul „Bogza”, cu biserica Sf. Onufrie în centrul peisajului. [sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Istoria acestei biserici a fost destul de zbuciumată. Conform lui N. IORGA, care a vizitat-o la un moment dat, edificiul reprezintă un „monument de arhitectură” [1] [2], fiind de fapt o copie fidelă la scară a monumentalei biserici de la Mănăstirea Putna (foto 2).

Foto 2. Similitudinea evidentă a celor două construcții

[sursă foto: Viorel Lucaci și web]

 Structura reliefului din arealul bisericii şi geomorfologia terenului de amplasare, i-au generat diverse probleme în decursul istoriei sale de aproape 350 de ani. Fiind afectată de alunecări de teren şi de cutremurele mai mari, lăcașul – care odinioară a fost de fapt un schit arondat Mănăstirii Putna – a trecut prin două consolidări (renovări), respectiv una la mijlocul anilor ’30 sumar efectuată şi una mai complexă în perioada 1986 ÷ 1990 [1] [2]. Lucrările desfăşurate între anii 1986 şi 1990 au fost de anvergură, fiind coordonate personal de către preotul paroh de la acea vreme, Părintele iconom stavrofor (P.I.S.) Silviu Sologiuc, care pe lângă cele bisericeşti, ca urmare a stilului său autodidact se bucura şi de un volum mare de cunoştinţe din domeniul construcțiilor, fiind de asemenea licențiat în domeniul istoriei universale sub coordonarea distinsului prof. univ. dr. Milan Şesan, ultimul rector român al Universității din Cernăuți. Lucrările respective au constat în principal din următoarele:

– consolidarea şi subzidirea fundației bisericii prin realizarea unei centuri din beton armat;

– realizarea unui radier solid din beton armat cu contravântuiri orizontale din grinzi din oţel;

– injectarea cu beton a zidăriei în zonele degradate;

– executarea de coloane din beton armat de un metru diametru şi circa şase metri adâncime în jurul fundaţiei bisericii, sub centura turnată cu această ocazie;

– stabilizarea terenului prin realizarea unui ecran de protecție, format din drenaje şi fântâni de captare în arealul amplasamentului dar şi în zona de fundare a acestuia.

Starea de degradare în care se afla biserica în anul 1986 era foarte avansată, iar lucrările enumerate anterior au prevenit prăbuşirea acesteia, eveniment care ar fi putut surveni la cel mai mic cutremur sau la o accentuare a alunecărilor de teren. La momentul la care a început intervenția, biserica era inclinată cu aproximativ 3 ÷ 4 grade din cauza dislocării terenului de fundare, iar corpul (nava) construcției era ruptă în trei părți de jos până sus. Bătrânii din sat povestesc că fisurile erau atât de mari, încât puteai introduce brațul cu totul prin pereţi. Când priveau din afară către lateralul bisericii, vedeau prin ea exteriorul din cealaltă parte. Astfel, în prima parte anilor ’80 riscul de prăbușire a lăcaşului de cult era foarte ridicat [1]. Ar fi fost păcat, fiind un adevărat monument, chiar dacă nu era nici atunci atât de cunoscut publicului. Se pare că în acei ani, la nivel local existau anumite interese ca prioritatea legată de imaginea de monument arhitectural, de promovarea şi importanţa ca lăcaş de cult, să fie concentrate preponderent asupra Bisericii Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul din centrul orașului Siret, în detrimentul Bisericii Sfântul Onufrie. Astfel, cea din urmă a rămas oarecum în umbră, cu toate că au existat şi există voci avizate care susţin că Sfântul Onufrie constituie din punct de vedere arhitectural cea mai ridicată valoare din toată Bucovina [1], privită ca fiind o replică la scară a Bisericii de la Mănăstirea Putna.

 

PROBLEMA ACTUALĂ A BISERICII DIN SATUL MĂNĂSTIOARA

Din păcate, în ciuda intervențiilor de anvergură realizate între anii 1986 şi 1990 prin care alunecările de teren au fost oprite, lipsa de interes din ultimii 15…20 de ani din partea factorilor de decizie aferenţi, cumulată cu o oarecare atitudine delăsătoare a localnicilor şi cu o întreținere precară a sistemelor de drenare realizate iniţial, au făcut să reapară riscurile ca acest monument de arhitectură să fie pus în pericol de alunecările de teren. Natura nu stă în loc. Eroziunea există, iar când efectele unor lucrări de prevenție dispar prin degradare, distrugere sau din lipsă de întreţinere, pământul are tendinţa de a o lua din nou la vale. Există precedente serioase în acest sens.

Problema care se vrea a fi expusă prin prezentul articol, este una recentă şi destul de gravă în cazul în care nu vor fi luate măsuri de remediere într-un timp cât mai scurt. Tot prin prisma acestei probleme de risc potenţial, am luat legătura cu două persoane din Suceava, pe care le cunosc şi legat de care am considerat că deţin cunoștințe suficiente, putând astfel emite opinii cât se poate de avizate referitoare la situaţia de la Biserica Sfântul Onufrie. Aceste persoane sunt:

– P.I.S. Silviu Sologiuc, cel care între martie 1986 şi decembrie 2002 a slujit la Parohia Bisericii Sfântul Onufrie şi care a coordonat personal lucrările de consolidare şi renovare executate în perioada 1986 ÷ 1990;

– Arhitectul Doru Ghiocel Olaş, unul din cei mai prestigioși arhitecţi specializați în proiectarea, renovarea şi consolidarea lăcașelor de cult din România, un bun cunoscător al construcțiilor de acest fel.

Cu ambii am purtat discuții deosebit de interesante pe subiect, considerentele emise fiind reproduse parțial pe parcursul materialului, cu acordul acestora. Tot aici, se cuvine să fie transmise sincere mulțumiri Parohiei Bisericii Sfântul Onufrie, pentru fotografiile rare şi datele deosebit de interesante puse la dispoziţie prin bunăvoinţa Părintelui Ovidiu Siritean. De asemenea, am obținut o serie de date și detalii interesante cu privire la amplasamentul bisericii, de la primarul orașului Siret, Adrian Popoiu. Le mulțumesc cu această ocazie tuturor persoanelor enumerate anterior, fără a căror contribuție, scrierea acestui articol nefiind posibilă.

În preajma sărbătorilor de Paști din 2019 am fost în vizită în satul Mănăstioara, mergând cu această ocazie şi la biserică. Am observat ceva ce mi-a atras atenția. Ceva ce m-a îngrijorat. Privind din curtea bisericii spre direcția Sud, se arată imensul deal (o pantă fără vegetație, care are aproape 400 de metri lungime şi urcă cel puțin 50 de metri pe verticală) denumit „Dealul Horaiţ”, fiind de fapt versantul nordic al unei formațiuni de podiș ce constituie interfluviul dintre râurile Siret şi Suceava [1]. În foto 3 se prezintă arealul Bisericii Sfântul Onufrie, iar în foto 4 avem o comparație sugestivă a arealului bisericii între anii 1966 şi 2012.

Foto 3. Arealul bisericii Sfântul Onufrie din Mânăstioara

[sursă foto: prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 4. O comparaţie sugestivă.

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara (stânga) și Viorel Lucaci (dreapta)]

_____________________________________________________________________________________________________

În prezent, pe zona de pantă a Dealului Horaiţ din amonte de biserică, se poate observa existenţa a numeroase semne ce dovedesc clar faptul că terenul este instabil şi mai mult decât atât, oricând s-ar putea produce o alunecare de teren bruscă de mari proporții, eveniment care (în cazul unor perioade abundente în precipitații sau al unui cutremur puternic) pe lângă distrugerea prin surpare sau prin acoperire a bisericii şi a cimitirului aferent, ar putea provoca inclusiv victime omenești. În foto 5, 6, 7 şi 8 se prezintă aspectul terenului în cauză, iar în foto 9 sunt redate cele două scenarii posibile ce ar putea afecta Biserica Sfântul Onufrie în cazul unor precipitații abundente sau al unui cutremur puternic. Pentru o înţelegere mai bună a situaţiei, unele desene (profile) din articol sunt realizate în mod anamorfozat (cu proporţii/dimensiuni exagerate pe direcţie verticală).

 

Foto 5. Direcțiile de fotografiere.

[Sursă foto: prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 6. Poza 1 din foto 5.

[sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Foto 7. Poza 2 din foto 5.

[sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Foto 8. Poza 3 din foto 5.

[sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Foto 9. Cele două scenarii posibile care ar putea afecta Biserica Sf. Onufrie în cazul unor precipitații abundente sau al unui cutremur puternic

[sursă foto: grafică Viorel Lucaci]

 

Majoritatea formațiunilor deluroase şi a terenurilor în pantă din zona satului Mănăstioara, sunt instabile şi predispuse la diferite tipuri de alunecări de teren [1]. Acest fapt reprezintă o consecință a trei factori pe care, cel puțin pe termen scurt, omul nu îi poate remedia, respectiv:

  • structura morfologică şi de stratificare pe adâncime, care este predispusă instabilității;
  • abundența apelor freatice şi nivelul ridicat de localizare al acestora, în special în perioadele ploioase;
  • existenţa în trecut în zonă, a unor păduri străvechi de foioase, care au fost defrișate undeva la sfârșitul Evului Mediu pentru a facilita pășunatul şi agricultura.

 

Inclusiv la deal de biserică, de-a lungul anilor terenul a avut tendințe de a aluneca, punând în pericol la un moment dat construcția. Fiind preocupat de domeniul construcțiilor inginerești, am încercat să mă documentez legat de lucrările de stabilizare şi de consolidare efectuate în perioada 1986 ÷ 1990 la Biserica Sfântul Onufrie. Principala sursă a constituit-o relatarea P.I.S. Silviu Sologiuc şi reperele bibliografice [1] şi [2].  Prezint în continuare un profil aproximativ al terenului din amplasamentul bisericii pe direcție nord-sud, o evaluare estimativă a direcțiilor pe care alunecă/ar putea aluneca versantul dealului Horaiţ, împreună cu câteva poze prelucrate grafic pe baza unor fotografii făcute în anul 1986 (posibil în 1987) în timpul amplelor lucrări de restaurare și de consolidare (foto 10 ÷ 16).

 

Foto 10. Profilul aproximativ pe direcţie nord-sud al amplasamentului Bisericii sf. Onufrie

[sursă foto: Viorel Lucaci și prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 11. Direcții probabile de deplasare a terenului de pe versant

[sursă foto: prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 12. Biserica Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare

(vedere a laturii sudice dinspre Dealul Horaiț)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

Foto 13. Curtea Bisericii Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare (vedere a laturii sudice, partea dinspre dealul Horaiţ)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

 

 Foto 14. Biserica Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare

(vedere a laturii nordice, partea cu cimitirul)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

Foto 15. Biserica Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare

(una din cele două abside laterale avariate de alunecările de teren și de cutremure)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

Foto 16. O comparație sugestivă

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara (stânga) și Viorel Lucaci (dreapta)]

 

În continuare, redau parțial (cu acordul domniei sale) considerentele transmise de P.I.S. Silviu Sologiuc la data de 21 mai 2019, referitoare la problema Bisericii Sfântul Onufrie.

 „Sistemul de drenare construit între 1986 şi 1990 s-a colmatat, deoarece nu a mai fost întreținut. Inițial, Mănăstirea Sfântul Onufrie a fost construită pe o temelie susținută de piloni din lemn de stejar de aproximativ un metru diametru, care la momentul săpăturilor au fost găsiţi intacţi. În timpul lucrărilor de consolidare pe care le-am coordonat personal, s-a reuşit ca exteriorul fundaţiei bisericii să fie îmbrăcat cu o centură din beton armat, sprijinită pe piloni tot din beton. Interiorul are de asemenea o centură până la „cota 0.00” sprijinită pe contravântuiri din beton armat, întrucât corpul bisericii era rupt în trei.

 Eu făceam situațiile de lucrări, tot eu le aprobam, angajam lucrătorii, efectuam plățile etc. Aveam inclusiv drept de semnătură pe astfel de documente. Toate lucrările au fost executate conform devizului întocmit de prof. univ. dr. Ion Micu şi de specialistul în rezistență şi alunecări de teren, ing. Comanac. Fondurile pentru întreaga lucrare, au fost oferite direct de către Mitropolia Moldovei şi Sucevei, în funcţie de stadiul de executare a lucrărilor. Enoriașii nu au contribuit cu nimic şi nici primăria Siretului. Tot atunci, am reuşit să construim o parcare şi un drum asfaltat de acces, drum care, din păcate nemaifiind întreținut, s-a degradat şi este aproape inutilizabil. Clopotnița a fost executată, conform planului întocmit de mine, fiind prevăzută cu patru contraforți pentru a se încadra contextului istoric al monumentului de arhitectură Sfântul Onufrie. Unii din autorii care au elaborat lucrări recente de monografie au încercat să denigreze construcția clopotniței, căutând să aducă argumente puerile, cum că „aceasta ar umbri monumentul”, necunoscând faptul că Sfântul Onufrie, care inițial a fost schit, a avut la un moment dat chilii şi o clopotniță din zid. După cum observați în poza făcută în 1966, în amonte de biserică se văd copaci precum şi unele gospodării. La scurt timp după ce aceștia au fost tăiați, au început alunecările de teren. După lucrările din perioada 1986 ÷ 1990, foarte mult a contat funcţionarea corespunzătoare a drenurilor şi a fântânilor de captare aferente. Nu în ultimul rând, un rol esențial îl aveau sutele de salcâmi care au fost plantaţi, dar care au fost ulterior tăiați sau distruși de săteni sau de crescătorii de ovine.

 Având în vedere ceea ce aţi observat recent pe panta dealului Horaiț, problema (soluția) la ora actuală ar fi refacerea ecranului de protecție din amonte de biserică. Adică a fântânilor de captare şi a drenurilor colmatate, combinat cu captarea izvoarelor. Biserica a fost construită de voievodul Ștefan Petriceicu pe un teren care iniţial era mlăștinos.

 Refacerea ecranului de protecție şi întreţinerea ulterioară a sa, va salva biserica şi cimitirul de la un eveniment nedorit. Pentru că există riscul ca în cazul unei alunecări de teren de mari proporţii, să fie acoperită biserica cu tot cu cimitir.

 Ecranul constă în drenuri cu fântâni care să capteze apa subterană şi construirea unei guri de deversare cu cădere spre părăul Găinușa. Am aflat că s-a realizat recent o fântână în fața porții bisericii. Astfel că, prin drenurile colmatate se pare că nu mai curge nici un fir de apă, sau foarte puțină. Deci, nu numai natura a fost de vină, ci şi mâna unor oameni care au vrut în prealabil să facă un lucru bun, o fântână, dar involuntar au dereglat circuitul apei freatice din zona bisericii. În plus, a fost vina celor care au distrus ecranul de protecție, mă refer la sutele de salcâmi plantați în amonte de biserică, salcâmi care, aşa cum am menționat anterior,  au fost distruși fie prin pășunat, fie prin tăiere.”

 Este necesară aici o mică observaţie, deoarece în privinţa construcţiei noii fântâni, nimeni nu acuză pe cineva de rea voinţă. Diferenţa funcţională dintre o fântână de captare şi o fântână normală (pentru apă de băut) este aceea că prin modul în care este construită şi amplasată în cadrul unei reţele de drenaj, fântâna de captare evacuează mereu apa care intră în ea (direct din izvoare sau indirect din tubulaturi), scăzând astfel nivelul (cota) şi debitul pânzei freatice din areal, în timp ce fântâna normală adună apa şi o înmagazinează, favorizând prezenţa apei în subteran, putând deregla cursul apelor din reţeaua de drenare. Dacă vorbim de un teren aflat în pantă şi fără vegetaţie arborescentă, fântânile normale pot favoriza alunecările de teren, spre deosebire de fântânile de captare care au rolul de a le preveni.

Urmează un punct de vedere care aparține arhitectului Doru Ghiocel Olaş, transmis la data de 24 mai 2019.

Având în vedere situația de pe teren, pot exista două cazuri, două scenarii, respectiv:

  1. a) Unul în care instabilitatea terenului afectează parţial structura bisericii. Măsurile de remediere constau în primul rând în localizarea fisurilor. Partea de structură şi terenul de fundare trebuie consolidate prin subzidiri şi lucrări suplimentare de stabilizare a terenului. Alte măsuri de oprire a tendinţei de alunecare, pot fi:

– sistem de drenaje în cazul stratului de apă freatică de mică adâncime, sau decolmatarea drenajelor existente;

– realizarea unui zid solid de sprijin din beton în partea din aval şi/sau din amonte de biserică, în cazul alunecărilor locale.

Pentru alegerea oricărei din aceste soluţii, sunt necesare studii anterioare şi prospecţii detaliate efectuate pe teren.

  1. b) Unul în care instabilitatea terenului afectează structura întregii biserici. În cazul în care este afectată toată structura bisericii de alunecările întregului versant (dislocări de adâncime), atunci la o oarecare distanţă de biserică în amonte, se va prevedea un zid de sprijin care se va încastra cu fundația la adâncimea la care există teren stabil, cotă la care să se ancoreze practic zidul de sprijin. Dezavantajul principal al acestei soluții este acela că o astfel de lucrare poate fi complexă şi costisitoare, fiind nevoie de cantități mari de beton şi armătură.”

Fiind preocupat de soarta Bisericii Sfântul Onufrie, am transmis la începutul lunii august 2019 o sesizare la care am atașat o prezentare detaliată a problemei şi unele poze, către Patriarhia Română din Bucureşti. La scurt timp, am primit un răspuns oficial, un document al Patriarhiei Române – Cancelaria Sfântului Sinod, prin care mi se comunica faptul că sesizarea împreună cu elementele ataşate au fost transmise către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor „spre informare şi analiză”, deoarece aceasta reprezintă „autoritatea bisericească îndreptăţită statuar şi regulamentar să cerceteze aspectele prezentate”. Ulterior, au trecut trei luni şi nu primisem nici un sem. Astfel, spre sfârșitului lui octombrie 2019 am scris direct Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, încercând să le aduc aminte de problemă, prezentându-le şi răspunsul primit în august de la Patriarhia Româna – Cancelaria Sfântului Sinod. După aproximativ o lună, am primit un răspuns oficial din partea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Mi s-a comunicat că „(…) pentru înlăturarea pericolului alunecării de teren pe care-l amintiţi, documentaţia trebuie înaintată de către unitatea de cult care are în grijă locaşul, către Direcţia de Cultură şi Patrimoniu a judeţului Suceava şi către Ministerul Culturii şi Identității Naționale. [act normativ – n.a.] (…) care menționează acordul celor două instituții în cazul oricărui fel de intervenţie asupra monumentului sau a zonei de protecţie a acestuia.

Faptul că autorităţile bisericeşti au răspuns prin comunicări oficiale sesizării mele, este ceva lăudabil şi îmbucurător. Dar… totul pare cumva lăsat în coadă de pește. Cel puţin până acum. Voi continua demersurile mele.

 

ÎN LOC ÎNCHEIERE ŞI CONCLUZII

Având în vedere cele prezentate anterior, am putea concede că situaţia de la Biserica Sfântul Onufrie din satul Mănăstioara nu este deloc una lipsită de riscuri. Oricând se poate produce un eveniment nefericit. Sigur, putem spune că orice intervenție costă şi nu există fonduri. Corect. Atât soluţiile propuse de P.I.S. Silviu Sologiuc cât şi indicaţiile arhitectului Doru Ghiocel Olaş, presupun alocarea unor fonduri mai mari sau mai mici. Fonduri ce pot fi semnificative dacă s-ar pleca de exemplu pe varianta construirii unor ziduri masive de sprijin din beton în vecinătatea bisericii. Nimic nu este gratuit. Însă, neluarea unor măsuri de către autorităţile deopotrivă cele locale şi cele bisericeşti, ar putea să ne plaseze în scenariul de a pierde definitiv unul din cele mai frumoase monumente de arhitectură bisericească din zona Bucovinei. Pentru că odată distrus, un astfel de edificiu nu va mai putea fi reconstruit la o aceeaşi valoare, iar posibilitatea de a fi alocate resurse pentru reconstrucție, este aproape nulă în contextul economic actual. În primul rând din cauza puterii economice deosebit de scăzute a zonei. Dar… nu se știe ce ne poate aduce viitorul. Să nu uităm că acum peste şase secole şi jumătate Siretul a fost capitală a Moldovei timp de şase ani, fiind unul din cele mai vechi oraşe din ţara noastră [1] [5]. Poate că vremurile în care această regiune să redevină una importantă şi cu o sporită putere economică (mai ales din punct de vedere strategic din perspectiva NATO), se apropie.

Singura soluție rămasă la îndemână pentru remedierea problemei în condițiile lipsei unor fonduri adecvate, ar fi o campanie amplă de împădurire a zonei din aval de biserică, adică a pantei dealului Horaiț până la platforma din partea superioară. O campanie care poate fi susținută şi efectuată atât de autorităţile locale, cât şi de localnici. Salcâmii se pretează cel mai bine pentru asemenea situaţii. Un fapt pe care nu îl putem ignora oricât de pesimiști sau de optimişti am fi în percepţia subiectului, este acela că evoluţia de pe teren a situaţiei de facto, nu a ţinut şi nu va ţine cont de viteza de reacție a factorilor responsabili de situaţie. Trista experiență a ultimilor ani ne-a dovedit că de obicei, regretele profunde şi toate soluţiile de prevenire ce ar fi trebuit adoptate în diverse cazuri, apar după producerea unor dezastre care uneori sunt soldate cu victime omeneşti nevinovate.

În continuare, sunt prezentate câteva poze (foto 17 ÷ 22) cu Biserica Sfântul Onufrie în prezent [sursă foto: Viorel Lucaci].

 

Foto 17. Poarta bisericii

 

Foto 18. Biserica Sf. Onufrie văzută dinspre cimitirul satului Mănăstioara

 

Foto 19. Biserica Sf. Onufrie văzută dinspre cimitirul satului Mănăstioara

 

Foto 20. Biserica Sf. Onufrie

 

Foto 21. Clopotnița nouă a bisericii Sf. Onufrie, construită cu ocazia lucrărilor din perioada 1986 ÷ 1990

 

Foto 22. Biserica Sf. Onufrie

REPERE BIBLIOGRAFICE

 

[1] POPESCU Ion SIRETEANU (autor principal şi coordonator), SIRETUL VATRĂ DE ISTORIE ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ, Iași 1994, Editura OMNIA, 464 de pagini.

[2] PIESZCZOCH Franz, MĂNĂSTIOARA SAU SF. ONOFREI, Suceava 2010, 297 de pagini.

[3] RELI Simeon, ORAȘUL SIRET ÎN VREMURI DE DEMULT, Ediția I, Cernăuți 1927, Editura Autorului – Institutul de arte grafice și editură „Glasul Bucovinei”.

[4] Arhiva Parohiei Bisericii Sfântul Onufrie.

[5] https://ro.wikipedia.org




OPORTUNITĂȚILE ŞI RISCURILE ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL ACTUALEI CRIZE DIN MEDITERANA DE EST ÎNTRE GRECIA ŞI TURCIA SAU ÎN CAZUL UNEI CRIZE SIMILARE

Viorel LUCACI – 2 septembrie 2020

ARGUMENT

Următorul text își propune să abordeze situația existentă în aceste zile în Mediterana de Est, prin prisma modului în care România ar trebui să se raporteze şi să acționeze faţă de acest subiect. S-a încercat ca redarea textuală să fie cât mai succintă, fiind evitate detaliile şi considerentele exhaustive, neexistând pretenții de lucrare științifică. Pentru a favoriza redarea unor considerente care aparțin exclusiv autorului şi care constituie rezultatul propriului proces analitic, s-au evitat legăturile, influența şi raportarea cu alte materiale deja publicate în care se tratează tema respectivă. Astfel, s-a apelat la o singură trimitere către repere bibliografice. Chiar dacă sunt șanse tot mai mari ca această criză să fie remediată în următoarele zile prin canale diplomatice, multe dintre considerentele incluse în articol pot fi valabile şi pe viitor în cazul unor situații similare.

INTRODUCERE

Din păcate, încep să apară efectele retragerii SUA din politica internațională de forţă şi a întoarcerii acesteia către sine. Contestarea vehementă a poziției de „jandarm mondial”, ne dovedește că în lipsa acestuia, pacea lumii poate fi pusă în pericol. Se pare că existenţa mai multor astfel de jandarmi (mai mici), poate isca dispute cu potenţial ridicat de degenerare într-un nou război mondial. Dacă aceasta se vrea a fi „Noua ordine mondială”, adică o multipolaritate în „păstorirea” lumii, s-ar putea să avem o problemă cu viitorul nostru şi implicit al copiilor noștri. Nu ar fi fost atât de grav, dacă această dezangajare, acest comportament al Washingtonului – vectorizat în special de primul mandat al lui Donald Trump – nu ar fi fost însuși efectul atitudinilor unor state membre ale UE, preponderent ale Germaniei şi Franței. Nu putem deduce cu exactitate din ce parte a fost aruncată scânteia inițială. SUA ca reacție la atitudinea statelor europene, sau UE ca reacție la retorica izolaționistă a liderului de la Casa Albă?

Existenţa unei situații deosebit de tensionate, care ar putea oricând degenera într-un conflict armat de anvergură, la mai puțin de 1.000 de km de granițele României, nu are cum să nu fie privită şi analizată cu toată atenția de către Bucureşti. De ce este atât de importantă pentru România disensiunea dintre Grecia şi Turcia din estul Mediteranei? De ce este situația atât de importantă în general, nu doar pentru România? În continuare sunt enumerate câteva argumente în sensul celor două întrebări anterioare:

  • proximitatea geografică;
  • relațiile diplomatice, economice şi strategice pe care Bucureștiul le are cu ambele state, în special cu Turcia;
  • faptul că atât Grecia cât şi Turcia sunt membre ale NATO;
  • ca statut de membră a NATO, Turcia reprezintă a doua cea mai mare forţă armată din alianță ca număr de trupe, după SUA;
  • implicaţiile geopolitice şi strategice ale acestei crize la nivel regional şi nu numai;
  • implicaţiile de imagine pe care criza le are asupra NATO;
  • existenţa în același timp în Belarus a unei situații de asemenea complicate, sensibile şi cu potenţial de escaladare, fapt care solicită semnificativ flancul estic al NATO;
  • proximitatea geografică faţă de Cipru, unde se află o importantă bază aeriană britanică;
  • proximitatea faţă de zonele fierbinți din Orientul Mijlociu (Siria, Libanul recent vulnerabilizat de explozia din portul Beirut, Israel etc.);
  • faptul că în raport cu NATO, Turcia a manifestat în ultimii ani un comportament incert, balansat şi complicat în raport cu rațiunile de securitate euroatlantice pentru Europa;
  • modul în care Ankara „șantajează” UE cu tema refugiaților;
  • viziunile revizioniste şi neo-imperiale ale liderului turc;
  • faptul că Turcia, la fel ca România, este un stat riveran la Marea Neagră (o zonă de asemenea sensibilă din punct de vedere geopolitic), în contextul intereselor celor două state privind explorarea noilor rezerve energetice din zona maritimă;
  • legătura posibilă între această criză şi „războiul gazoductelor”.

Enumerarea anterioară nu este completă. Pot exista multe alte elemente care conferă importanță crizei din Mediterană, în special prin prisma direcției în care pot evolua lucrurile. În cele ce urmează, sunt redate câteva considerente legate de modul în care Bucureștiul ar trebui să se raporteze, să reacționeze sau chiar să acționeze în situația unui scenariu escaladat.

EFECTELE ASUPRA ROMÂNIEI ŞI OPȚIUNILE SALE

Întrebarea de bază de la care trebuie inițiată această discuție, ar fi: ce se va întâmpla dacă Grecia şi Turcia se vor ciocni militar în Mediterană, fie din cauza unui accident, fie ca urmare a unor acțiuni deliberate ? Un lucru este limpede în acest caz. NATO, deopotrivă ca imagine şi funcționalitate ar avea de suferit la modul cel mai serios. Într-un caz mai puțin grav, Turcia ar putea fi exclusă din NATO, iar în cel mai rău caz, alianța ar putea înceta să mai existe, implicaţiile fiind deocamdată imposibil de estimat. Mulți consideră că din rațiuni ce țin de angajamentele strategice ale Turciei (în ciuda clivajelor de suprafață ale regimului de la Ankara), nu se va ajunge la un conflict deschis. Probabil că diplomația şi intelligence-ul celor două state, vor dezamorsa situația. Sau, un alt stat/instituție va media situația. Problema este aceea că, apar semnale că există un oarecare interes ca NATO să fie împins „peste marginea prăpastiei”. Un interes chiar puternic, ale cărui efecte se simt în mai multe locuri. Prea multe „dosare” de conflicte şi instabilități care înconjoară din trei părți UE.

Nu avem cum să nu ne întrebăm: ce trebuie să facă România dacă lucrurile degenerează? Pentru a putea aborda această întrebare, se cuvine a fi enumerate avantajele şi dezavantajele „de start” ale Bucureștiului în ceea ce privește situația din Mediterană. Unele dintre elementele care constituie avantaje sau dezavantaje pot fi inversate ca relevanță, în funcţie de direcția în care vor evolua lucrurile şi de modul în care marii actori se vor poziționa. Cel mai important detaliu îl constituie atitudinea SUA faţă de subiect, deoarece legăturile strategice dintre Bucureşti şi Washington primează în orice caz. Un stil inconsecvent al Bucureștiului în raportarea la situațiile internaționale importante, ar putea aduce numeroase deservicii României.

 

Avantajele Bucureștiului:

A. În sensul asigurării securității şi a împiedicării propagării conflictului în direcția României:

  • parteneriatele strategice cu SUA şi cu UK;
  • relațiile diplomatice şi strategice pe care România le are cu Grecia şi cu Turcia. Conexiunile cu Turcia au fost dezvoltate şi consolidate preponderent în timpul guvernărilor eșichierului stâng al politicii de la Bucureşti. Din câte se știe, la sfârșitul lui 2011 a fost semnat un parteneriat strategic între Bucureşti şi Ankara. Problema este că la momentul statuării acestor relații, contextul geopolitic şi strategic era unul cu totul diferit faţă de cel din prezent, acest aspect fiind necesar a fi luat în considerare în viitoarele politici. De ce? În cazul unor situații fierbinți sau a unor decizii importante necesar a fi luate în scurt în domeniul relațiilor internaționale, ca stat nu te poți cantona exclusiv în repere stabilite pe contexte şi angajamente care au fost modificate semnificativ ulterior, inclusiv de respectivii parteneri. Multe variabile trebuie actualizate. Turcia anilor 2010…2011, este complet diferită de Turcia anilor 2019…2020, din multe puncte de vedere;
  • aprecierile de care se bucură la nivel internațional serviciile de informații din România (în special SRI în contextul comunității internaționale de informații şi DGIA în contextul NATO).

B. În sens diplomatic:

  • comportamentul consecvent pe linie strategică al Bucureștiului în ultimele două decenii, în special în relația cu SUA;
  • modul în care au fost concepute şi propagate politicile de relații externe ale României cu statele implicate în conflict, politici bazate pe relații neconflictuale şi de amiciție cu toată lumea;
  • expertiza dobândită de România ca urmare a cazului disputei cu privire la Insula Șerpilor;
  • rolul unor politicieni şi diplomați români în susținerea şi promovarea valorilor deopotrivă europene şi transatlantice.

Elementele enumerare la punctele A şi B, constituie de fapt atuuri pentru România, ce pot conferi Bucureștiului un statut de mediator, dacă este cazul. Desigur, acest lucru nu este ușor. Nu toate cancelariile şi-ar dori ca România să participe activ la dezamorsarea unei disensiuni internaționale de natură maritimă. Dacă se va raporta corect, România ar avea de câștigat ca urmare a diferendului dintre Grecia şi Turcia. Principalele efecte benefice ar fi consolidarea încrederii strategice faţă de Washington, consolidarea poziției în UE şi îmbunătățirea imaginii internaționale a României.

Dezavantajele Bucureștiului:

  • lipsa de coeziune a clasei politice;
  • ascensiunea – chiar posibila penetrare – pe care Federația Rusă şi China o au în unele instituții şi canale media românești, fapt care ar putea influența deciziile şi pozițiile României, inclusiv cele de politică externă;
  • faptul că România nu deține o flotă militară considerabilă;
  • faptul că Forțele Aeriene Române au la nivel NATO mai mult un statut de poliție aeriană, nu de forţă aeriană combatantă;
  • lipsa unei culturi de securitate solide în cazul unei mari părți a liderilor politici români.

 Aceste dezavantaje pot scădea din greutatea oricărei luări de poziție a Bucureștiului vis-a-vis de criza din estul Mediteranei. Urmează câteva recomandări pentru strategia Bucureștiului, în situația în care criza nu se va stinge sau chiar va degenera:

  • evitarea pe cât posibil a unei poziții oficiale părtinitoare faţă de una din părțile implicate. Bucureștiul nu trebuie să arate la suprafață (prin canale diplomatice sau politice) că ar ține partea Greciei sau a Turciei, deoarece pe termen scurt şi mediu trebuie păstrate toate relațiile de amiciție cu ambele state. Să nu ignorăm faptul că, Turcia reprezintă una din garanțiile de securitate ale României la Marea Neagră şi singura prin care sau împreună cu care, poate fi balansată prezența militară rusă din Crimeea, desigur la o scară mai mică faţă de prezența militară americană din zona litoralului românesc;
  • conformarea pe cât posibil cu pozițiile şi atitudinile SUA. La un moment dat, acest deziderat ar putea intra în neconcordanță cu cel anterior, iar o ieșire a Turciei din NATO, ar constitui o puternică inflexiune pentru toate calculele strategice ale Bucureștiului;
  • manifestarea prin toate canalele posibile (diplomatice, politice şi de informații) a unei intenții a României de a media criza. Dacă ar ajunge în acest rol, România ar putea juca o carte uriașă. Probabil că prima putere care s-ar opune şi care ar fi deranjată de o asemenea situație, ar fi Federația Rusă;
  • valorificarea pe cât posibil a șanselor creșterii prezenței militare a americanilor pe teritoriul României, în contrast cu incertitudinile vis-a-vis de Turcia. Această strategie nu trebuie înfăptuită în sensul de a evidenția neseriozitatea Turciei, ci de a consolida seriozitatea şi stabilitatea României pe linie de angajamente.

Lucrurile ar deveni complicate pentru Bucureşti, în cazul în care vor fi aplicate sancțiuni internaționale Turciei, mai ales cele inițiate sub egida UE. În acest caz, Bucureștiul ar trebui să se conformeze politicilor europene şi să nu facă note discordante, chiar dacă acest fapt ar contrabalansa relațiile cu Ankara.

 

CINE AR AVEA DE CÂȘTIGAT DIN ACEASTĂ CRIZĂ?

Începem cu enumerarea a cinci intenții şi interese posibile, respectiv:

  • slăbirea NATO şi implicit a încrederii în aceasta (interesul Moscovei, al Teheranului şi posibil al Beijingului);
  • tergiversarea sau chiar blocarea proiectului Nabucco (interesul Moscovei şi posibil al Berlinului);
  • tergiversarea proiectului Noului Drum al Mătăsii (interesul Moscovei);
  • mutarea atenției opiniei internaționale de pe criza din Belarus (interesul Moscovei);
  • crearea premiselor/motivelor ca Turcia să iasă din NATO (interesul Moscovei, al Teheranului şi posibil al Beijingului, chiar şi al Ierusalimului).

Din necesitatea unor detalieri expuse în continuare, nu a fost inclusă în enumerare poate cea mai importantă presupunere cu privire la interese din spatele conflictului Grecia – Turcia. Se pare că există o intenție, un interes, poate mai puternic decât toate cele care apar la o analiză de suprafață. Nu poate fi contestat faptul că, din mai multe cauze 1*, NATO se află în prezent într-o criză severă de credibilitate. Însă, cea mai mare parte a celor care emit opinii, tind a identifica principalele cauze ca fiind externe NATO. Mai subtil spus, în afara UE. În imaginarul celor care analizează tematica, inamicii alianței sunt mai mereu fie Federația Rusă, fie Iranul şi mai nou, China. Acțiunile subversive, campaniile şi interesele acestora ar fi cele care au condus la slăbirea alianței. Nu putem băga mâna în foc că nu este așa. Dar… există un dar.

Există posibilitatea ca, mai presus de o consolidare a pozițiilor inamicilor externi ai NATO, slăbirea alianței Nord-Atlantice să fundamenteze o cu totul altă intenție. Ar consolida în balanță un alt interes. Este vorba despre o idee – de altfel, tot în disonanță sau chiar antagonică NATO – foarte discutabilă, a cărei origine se află în interiorul sistemului euroatlantic, nu în exteriorul său. Care anume? Ideea de „armată europeană”! Conceptul unei structuri de apărare comune exclusiv europene a fost dezvoltat şi promovat preponderent de către Franța şi Germania. Ar fi necesare studii aprofundate care să coincidă corect dacă o armată europeană poate sau nu exista în contextul unui NATO puternic şi al unei continuități a prezenței militare americane în Europa. S-ar putea genera efectul de „stat în stat”. Cel puțin în prezent. Deoarece materializarea unui astfel de proiect ar putea să nu rezoneze cu interesele strategice ale Washingtonului la momentul de faţă, cu toate că în urmă cu opt ani, inclusiv americanii agreau ideea unei apărări europene comune. Totuși, această armată este tot mai dorită, dar nu de către toată Europa. În consecință, Parisul şi Berlinul au manifestat atitudini şi politici care direct sau indirect au generat serioase fisuri euroatlantice. Europa a fost ruptă în două prin prisma conduitei strategice şi a modului în care unele statele membre se raportează la SUA în calculele de securitate militară. Detaliile acestei scindări sunt bine cunoscute. Ideea înființării unei armate europene a venit la pachet cu prima etapă a proiectului UE, în prima jumătate a anilor ’50. Italianul Altiero Spinelli – care alături de francezul Robert Schuman şi alții, s-a numărat printre arhitecții integrării europene – a dezbătut în 1954 împreună cu alți proeuropeni ideea unei armate europene comune. Deși era agreat ca principiu, demersul a fost puternic contestat din fașă, parlamentul francez refuzând ratificarea sa. Principalul motiv l-a constituit amintirea negară a celui de-al Doilea Război Mondial. Exista o teamă profundă faţă de crearea unor motive de reînarmare a Germaniei (Germania de Vest în acei ani)**. Chiar dacă astfel de temeri s-au stins până în prezent în majoritatea statelor vest-europene, remanențele istorice ale unor „duble trădări” încă persistă puternic în țări precum Polonia, statele balticele sau România.

 

 ÎNCHEIERE

Ca o primă concluzie, un NATO căzut în derizoriu (de exemplu prin ciocniri armate între proprii membri) ar putea însemna o justificare a existenței armatei europene. Cât privește România, chiar şi o dispariție a NATO sau o reducere a numărului de membrii, nu ar însemna obligatoriu intrarea Bucureștiului într-un vid absolut de securitate, deoarece parteneriatele strategice semnate de Bucureşti (existente sau viitoare) ar putea trena, fiind chiar consolidate. Complexitatea situației în care se află Bucureștiul, sau în care s-ar putea afla, provine din faptul că România este concomitent membră a NATO şi UE, având şi parteneriate strategice cu diverse puteri. Nu obligatoriu din anvergura sau gravitatea crizelor din arealul geografic. Din păcate, în prezent există disonanțe – să nu spunem divergențe – severe între cele trei dimensiuni de bază care contribuie la securitatea României, respectiv (i) apartenența la NATO, (ii) la UE şi (iii) existenţa unor parteneriate strategice. La un moment dat, Bucureștiul ar putea fi pus să aleagă „ori, ori”, nu „şi, şi”. Iar acest lucru nu va fi ușor. Prioritare ar trebui să fie rațiunile de securitate militară, mai ales că apar tot mai multe semnale că pacea în care se află cea mai mare parte a lumii, ar putea lua sfârșit.

De ce susținem aceasta? De ce România nu ar trebui să se disocieze de SUA indiferent de condiții? Deoarece, nu există nici o certitudine, nici o asigurare şi nici un semnal eligibil cum că o viitoare armată europeană – care în nici un caz nu va fi prea repede funcțională – va deservi în mod egal interesele tuturor membrilor UE. Apar temeri că o astfel de forţă armată ar putea deservi mai mult interesele Franței şi ale Germaniei, iar o idee de „Europă cu două viteze” aplicată şi în materie de apărare pe lângă domeniul economic, ar genera multiple incertitudini cu privire la securitatea şi interesele naţionale ale statelor din fostul bloc comunist. Trebuie evitate pe viitor condiţiile unei alte înțelegeri între Germania, Franța şi Federația Rusă, peste capetele statelor de flanc, mai mici şi mai slabe din punct de vedere militar. Se pare că Washingtonul este perfect conștient de acest aspect.

Devine greu de crezut că o armată a UE va fi instituită rolului şi obiectivelor pentru care a luat naștere NATO acum peste 70 de ani. Cumva, NATO reprezintă un soi de prelungire în variantă militară a ceea ce a fost Planul Marshall şi este singura alianță de calibru care poate asigura o securitate mai mult sau mai puțin pașnică pentru membrii săi.

Poate că nu ar trebui să ne aruncăm atât de tare în scepticismul legat de înființarea unei armate europene. Nu dispunem de suficient de multe informații despre ce vor avea nevoie europenii în viitor pentru asigurarea securității UE. Există opinii avizate din zona militară, care sugerează faptul că, dacă nu își va construi o armată modernă proprie, corespunzător dimensionată/structurată, UE ar putea dispărea. Iar acest lucru ar fi dezastruos pentru România în caz particular. Rămâne de văzut. Nici o concluzie nu poate fi trasă în pripă. Am putea accepta cu toții ideea conform căreia, rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA de la finele acestui an, va determina fără doar şi poate deznodământul multora dintre evoluțiile care anterior au constituit doar simple presupuneri.

 

ADNOTĂRI

 *Atitudinea lui D. Trump, declarațiile sensibile ale lui E. Macron, legăturile Turciei cu Federația Rusă şi intențiile tot mai clare ale acesteia de a achiziționa echipament militar rusesc avansat, ideea unei „Armate Europene” dezbătute tot mai intens în unele cancelarii din UE etc.

** Mai multe detalii în cartea „FRICA ŞI LIBERTATEA” scrisă de Keith Love, apărută în 2020 la editura POLIROM.

[sursă foto: nato.int]




„…noi suntem niște HOȚI! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.” Serghei Golubițki referitor la TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Serghei Golubițki

Serghei Golubițki

*Material republicat

„…noi suntem niște HOȚI! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.”

Serghei Golubițki

ARTICOL REPUBLICAT !

Titlul original al articolului publicat anterior pe R.B.N.Press:

EXCEPȚIONAL! UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ȘI ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA! SERGHEI GOLUBIȚKI*: AURUL ROMÂNESC (ÎN LIMBA RUSĂ). РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО

Serghei Golubițki, scriitor, filolog și jurnalist, specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roșie) facultatea de litere a Universtității de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 și-a susținut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială și nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeași universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză și română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez și terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piața americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spațiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităților în transformare dinamică”.

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIȚKI:

(….) Așadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-ați dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)

Cu alte cuvinte, în ceea ce ține de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului româmesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue. Și vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanță principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, și într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România și, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au și intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluția APCE.

De ce are această chestiune o importanță principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur și simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaștem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătății, câte ne spunem nouă înșine că, da, noi suntem niște HOȚI! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.

Doar așa și nicidecum altfel. Și nici un fel de inepții de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruși despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ține de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangență cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului și a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaștem obligațiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic și impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât și marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzații de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoștința cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putință, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Rețelei Naționale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica țărilor mici este  o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici și cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.

Demersul României a avut consecințe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printro contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe care o aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor  Unite ale Americii.

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România.Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.

Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția  valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu) :  2 miliarde 800 milioane de dolari.

“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conținut în valoare de 314 580 456 lei și 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eșalon cu părți ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțk, a declarat public cu cinism: „Activele românești plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română.  Guvernul sovietic își asumă obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român “.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult și-a răsturnat regii, așteaptă și în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine oricărei țări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești,  am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemi. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.  Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de restituire a ceea ce nu-ți aparține.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declarațiile publicate în presa sovietică reieseclar și univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

Și atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice și monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARȚINE! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea celor care ți-au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuși la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua  – ultima – treaptă a Iadului:  pe lacul înghețat Cozit dracii le sfârtca capetele

Pentru orice creștin nu există  o crimă mai oribilă decât înșelarea celor care ți-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele și țopăiturile celor de la  Pussy  Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”.  De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.  Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredințat toată averea sa,  e așa, un fleac , „o chestiune istorică”.

sursa: http://ibusiness.ru/ (Rețeaua Națională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)

ARTICOLUL ORIGINAL IN LIMBA RUSA:

Российская пресса обсуждает очередную парламентскую ассамблею Совета Европы (ПАСЕ), осыпая насмешками вздорные резолюции, которыми веселят честной народ европейские фантазеры от политики. В обзорном докладе, подготовленном швейцарским человеком Андреасом Гроссом и румыном Георгием Фрундой, содержится беспрецедентное число претензий в адрес России. Количество обидок столь велико, что можно смело говорить о полной безнадежности в обозримом будущем изменить имидж Российской Федерации в глазах европейского сообщества.

Главная ошибка, на мой взгляд, которую допустила ПАСЕ, заключалась в сваливании в общую кучу совершенно неравнозначных и несопоставимых по значимости вещей – дела Сергея Магнитского, Анны Политковской, Натальи Эстемировой, Веры Трифоновой, Михаила Ходоркосвкого, Pussy Riot, конфликт с Грузией и – объект особых издевательств журналистов-соотечественников – “румынского золота”.

ПАСЕ, конечно, тоже можно понять, потому как лавина культурно-цивилизационных странностей, поступающих из полностью герметичной для европейского понимания Скифии, давно защемила способность сохранять адекватные реакции. Вот и приходится все валить в кучу: и экономику, и политику, и права человека, и исторические катастрофы.

Понимая ПАСЕ, все же не могу удержаться от едкой ремарки: если бы парламентскую ассамблею хоть чуточку волновала судьба самой России и самих людей, проживающих в этой огромной стране, они бы, конечно же, не устраивали винегрет из претензий, а разнесли бы их если уж не во времени, то хотя бы по разным резолюциям. Увы, мы никого ни в ПАСЕ, ни в Европе не волнуем, поэтому приходится самостоятельно отделять зерна от плевел.

Зачем это нужно делать? Для нашего собственного выживания. Для выживания как нации, как цивилизации, как исторической общности, объединенной культурой, верой и уникальным духовным зарядом. Зарядом, который, хочется верить, еще не затух окончательно и бесповоротно. Потому что если это заряд погаснет, единственное будущее, какое только возможно – это дезинтеграция на феодально-склочные региональные паханаты с последующем поглощением каждого более пассионарными соседними этносами.

Итак, о каком отделении зерен от плевел идет речь? Коллеги, думаю, уже догадались, что речь идет о теме, вынесенной в заголовок сегодняшнего поста. Дело в том, что трагическая судьба Магнитского, дело Pussy Riot, вооруженный конфликт с Саакашвили, посадка Ходорковского, равно как и весь остальной список претензий ПАСЕ из разряда “нарушений универсальных прав человека”, как минимум, обладает иммунитетом внутренних дел России, а потому никакое ультиматумы и обидки ПАСЕ по данным вопросам не могут носить для российской стороны принципиального характера. Портят ли международную репутацию все перечисленные казусы? Безусловно, портят. Но не более того, потому как внутри самой нашей страны граждане вольны занимать ту или иную сторону в конфликте: одобрять вердикт Химкинского суда или не одобрять, признавать независимость Абхазии или не признавать, осуждать убийство журналиста и правозащитницы или приветствовать его.

Иными словами, в “правозащитных темах” есть выбор. Совершенно особняком стоит “румынское золото”, которое не допускает ни в какой форме, ни в каком виде, ни при каких допущениях двусмысленных толкований. Причем хочется еще раз подчеркнуть, что вопрос этот имеет принципиальное значение именно для России, именно для нас, и в гораздо большей степени, чем для Румынии и уж подавно – для Молдавии, чьи парламентарии, кстати, и ходатайствовали о включении вопроса в резолюцию ПАСЕ.

Почему этот вопрос имеет принципиальное значение именно для нас, а не Румынии? Потому что для Румынии речь идет просто о потере материальных благ, тогда как для России вопрос ставится в совершенно иной плоскости – нравственной. Если мы не признаем его, мы не столько внешнему миру, сколько себе самим говорим, что – да, мы ВОРЫ! Мы в полном уме и сознании признаем себя наследниками и правопреемниками большевистского ворья и мы – достойные птенцы гнезда Троцкого.

Только так и никак иначе. И никакие нелепости, вроде официальных комментариев российских чиновников о том, что, мол, тема “румынского золота” – это дела давно минувших дней, вопрос истории, но никак не современной политики, не могут заслонить чудовищной нравственной пропасти, которая отделяет нас от Мира Добра и Света в том случае, если мы отказываемся признать обязательства по возврату откровенно, нагло и цинично украденного.

Я допускаю, что коллеги, как и подавляющее большинство граждан России, понятия не имеют о том, что представляет собой эта тема – “румынское золото”, поэтому нет ни малейших оснований делать какие бы то ни было скоропалительные выводы и, тем более, кого-то там обвинять в безнравственности. Поскольку официальные российские СМИ вопросом доведения фактов до своих читателей не озаботились, попытаюсь по мере сил компенсировать это хотя бы для аудитории Национальной деловой сети.

В августе 1916 года Румыния вступила в Первую мировую войну на стороне Антанты и оккупировала Трансильванию. Я оставляю за кадром мотивы, которые заставили эту страну два года отсиживаться в нейтралитете: политика малых мира сего – дело сложное, а – главное! – для нашей задачи совершенно непринципиальное. Сейчас меня не интересует Румыния, меня интересует только Россия.

Результат румынского демарша оказался очень печальным: объединенные армии Mittelmächte (Германии, Австро-Венгрии, Болгарии и Оттоманской империи) тут же ответили контрнаступлением, которое в мгновение ока свернуло шею румынской армии.

Правительство Румынии было поспешно эвакуировано из Бухареста в Яссы, на границу с Бессарабской губернией Российской империи. Добруджа, Олтения и Мунтения уже были оккупированы, так что полный захват национальной территории справедливо казался лишь вопросом времени.

В ноябре 1916 года Национальный совет Центробанка Румынии принял решение о временной передаче на хранение всех своих золотых запасов своему союзнику – России, которая, собственно, сама любезно и предложила услуги. В качестве альтернативного варианта рассматривалась транспортировка сокровищ в Лондон, но господство немецких подводных лодок на морях поставило окончательную точку в выборе в пользу Российской империи.

2 декабря было принято решение Центробанком, 12 декабря – поддержано Советом министров Румынии. В качестве международного прецедента использовался опыт Франции, которая уже передавала свои золотые запасы на хранение Соединенным Штатам Америки.

От России протокол о передаче сокровищ был подписан генерал-лейтенантом Александром Александровичем Мосоловым, начальником канцелярии Министерства Императорского Двора, а с осени 1916 года – министром-посланником в Румынии. Правительство России не только обязалось подготовить трансферт, но и гарантировало безоговорочную сохранность румынских сокровищ как во время транспортировки, так и во время всего срока последующего хранения.

General-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, cel care a semnat Procesele verbale de preluare a Tezaurului României

 




„Fără amintirea Patriei” – ROMÂNII DE LA EST DE BUG în cercetarea echipelor organizate de Institutul Central de Statistică 1941-1944 (Ep.2)

FRAGMENTE DIN VOLUMUL IN PREGATIRE „CALATORII IDENTITARE”

În continuarea articolului

„Fără amintirea Patriei” – ROMÂNII DE LA EST DE BUG în cercetarea echipelor organizate de Institutul Central de Statistică (Ep.1)

(…) Echipa I.R.E.B. (Institutul Central de Statistică 1941-1944)  a plecat din Bucureşti, cu acceleratul de Tighina, pe data de 19 decembrie 1941, ajungând la destinaţie a doua zi, la ora 14:00. În total 14 specialişti, de formaţii diferite, cu orientări politice diferite (inclusiv comunistă), care împărtăşeau entuziasmul pentru cunoaşterea românilor răsăriteni. (Ulterior, numărul cercetătorilor din echipa iniţială a crescut, adăugându-se nume noi, iar alţii s-au retras din motive obiective). Începe inventarierea populaţiei româneşti de dincolo de Bug, expediţia coordonată de Anton Golopenția (foto) constituind, până în prezent, un model impecabil de obiectivitate şi probitate ştiinţifică. (5)

Iniţial, I.R.E.B s-a concentrate asupra satelor dintre Nistru şi Bug, în aşteptarea autorizaţiei organelor militare germane de a trece Bugul de Sud. (Transnistria se găsea sub administrare militară românească, în timp ce Germania controla restul Ucrainei. Singurele noastre forţe militare la est de Bug erau cele trei divizii ale Corpului de armată “Decebal”, condus de generalul Corneliu Dragalina). Ataşatul militar german de la Bucureşti a comunicat Marelui Stat Major abia pe 3 martie 1942 încuviinţarea administraţiei germane că cercetarea să înceapă între Bug şi Nipru.

Anton GOLOPENȚIA undeva la Est de Bug, lângă epava unui avion sovietic doborât

Grupul de Armate Sud aproba, câteva zile mai târziu, că itinerariul de studiu să cuprindă şi românii din Crimeea şi litoralul Mării Azov. În cele aproape trei luni de aşteptare, au fost studiate localităţile apropiate de Bug (Bulgarka, Rakova, Novogrigorievski) şi satele transnistrene Kantacuzinka şi Valea Hoţului. Pe data de 4.6.1942 conducătorul statului autorizează I.C.S. să –si trimită echipele peste Bug. Până la sfârşitul lui 1943 I.R.E.B a acoperit o arie geografică vastă, în împrejurările excepţionale ale războiului, depunând un efort copleşitor. Membrii echipelor, lucrând uneori singuri au izbutit să depăşească obstacolele create de terenul dificil, vitregia climatului, şi, mai ales, temperaturile aduse de “generalul ger”. Uneori, iarna erau blocaţi cu lunile într-o localitate.La început, întregul proiect părea caracterizat de expresia “a căuta acul în carul de fân”. Imensitatea spaţiului, lipsa iniţială a informaţiilor, ca şi complexitatea subiectelor abordate nu au afectat excepţionalitatea întregului demers. Într-o scrisoare din 1942 adresată soţiei sale Ştefănia, Golopentia afirma cu entuziasm nedisimulat:

                    “Munca de aici merge. Explorăm românii, cu şi fără conştiinţă moldoveniei lor, judeţ de judeţ, plasă cu plasă şi până în cătunele pierdute. Cum alţii caută zăcăminte de preţ…”.

          Temele de cercetare, cuprinse într-un “Proiect de sumar” redactat de Anton Golopenția arată ample preocupări: cultura tradiţională, biserica şi credinţa, meseriile şi industria, colectivizarea satelor şi regimul colhozurilor, situaţia lingvistică, convieţuirea romano-ucrainieana (inclusiv căsătoriile mixte), cu toate aspectele adiacente. Golopentia îşi îndemnă permanent colaboratorii să respingă tentaţia propagandistică, atent la corectitudinea datelor colectate:

                    “Cea mai mare inventive a secolului o constituie propaganda… Nu pentru asta am venit aici… Voi trebuie să căutaţi adevărul, aşa cum a fost el. Şi dacă aflaţi adevărul veţi afla de multe ori că el poate fi neconvenabil… Trebuie să câştigaţi încrederea oamenilor cu care veţi sta de vorbă. Prin încredere veţi ajunge şi la adevăr “.

          În privinţa rosturilor mai adânci ale cercetării ne lămureşte o scrisoare trimisă lui Golopentia (5.11.1943) de către dr. Sabin Manuila, superiorul său direct şi finanţatorul programului I.R.E.B, corespondenţa care stabileşte în termeni cât se poate de categorici obiectivul fundament:

                   “Fă tot ce omeneşte poţi face pentru a ajuta. Este unul din principalele rosturi ale oamenilor superiori. Să rezolvăm probleme? Este o şansă rară pentru care trebuie mult noroc. Cred că evenimentele ne împiedică de a realize idealul nostru. Dar asta nu înseamnă că nu puteţi salva nenumărate suflete… Naţiunea trăieşte şi mâine, nu numai astăzi…”.

Drumurile echipelor I.R.E.B. au acoperit spaţiul geografic dintre Bug şi Nipru, începând de pe malul stâng al Bugului de Sud (Nemirov, Olviopol, Alexandrova, Voznessensk, Şerban, Noua Odesa, Nicolaev), continuând spre răsărit spre Bazinul Donbass (Donet şi Lugansk), Cotul Niprului- cu grupul de sate româneşti Voloskoe pe Nipru, Kamenskoe, regiunea Dnepropetrovsk) trecând prin Mirgorod, Arkanghelsk, Krivoi Rog, pe râul Ingulet. Traseele au străbătut efectiv judeţele (“oblast”) Vosnessensk, Pervomaisk, Nicolaev, Anamenka şi regiunile limitrofe; sute de sate şi cătune (“hutore”), localităţi urbane. Au fost cercetate Melitopol, “Poarta Crimeiei” (70 km de Marea Azov, 150 km de Crimeea), Mariupol la Marea Azov şi satele din “Donet oblast”. (Lista aşezărilor studiate e lungă, întocmindu-se în mod riguros listele care urmau să fie ataşate rapoartelor şi scrisorilor expediate în ţară. (De exemplu: lista localităţilor cu populaţie românească din Tauria de Nord – situaţia pe mai, iunie, iulie 1943 – cuprinde peste 35 de centre, inclusiv o ‘Moldova Noua” şi un sat “Volcanesti”). Trebuie subliniat că nu am avut la dispoziţie hărţi contemporane pentru a verifica toponomia folosită în rapoarte şi am folosit o harta întocmită de Nichita Smochină, destul de sumară. Am apelat pentru numele actuale la informaţii pe internet întâlnind mai multe dificultăţi: toponimia din perioada 1941-1944 a fost schimbată, ca şi organizarea administrativ-teritoriala din Ucraina sau Federaţia Rusă. De exemplu: Ekaterinoslav poartă, din 2016 numele Dnipro; Kirovograd a fost redenumit Kropivnitki, tot în 2016. În alte cazuri, nu sunt disponibile date despre zonele regionale restrânse. Astfel, râul Sută, afluent al Niprului nu este menţionat; pe harta lui N. Smochină, în această aria geografică sunt trecute satele româneşti Hotin, Dimitrievka, Român, Mala Divizia şi Varvara. Tot la Smochină apare localitatea Bucureşti pe cursul mijlociu al Niprului, în faţa localităţii Cremenciuc, acum dificil de reperat. Ca urmare, localizarea unor localităţi, ca şi denumirea lor contemporană nu au putut fi actualizate cu exactitate.

La începutul anului 1943 I.C.S. a organizat în sala bibliotecii o primă informare de etapă, prezentând rezultatele cercetării de dincolo de Bug. Cu această ocazie au fost prezentată o expoziţie de ţesături populare ale românilor din Bazinul Donetului, cusături care prin “izvoadele” lor constituiau un indiciu pentru stabilirea regiunii de origine a locuitorilor. Motivele cusăturilor expuse dovedeau o certă identitate cu arta popular românească. Exponatele erau destinate Muzeului de arta naţională din Bucureşti şi muzeelor din Sibiu şi Timişoara. Pe simezele expoziţiei au fost expuse şi fotografiile realizate de Nicolae Economu, înfăţişând locuitorii cu diverse prilejuri: petreceri, nunţi, munca câmpului.Au vorbit Dr. Sabin Manuila, Anton Golopentia şi profesorul Constantin Brăiloiu. Interesul real pe care l-a stârnit manifestarea s-a vădit prin audienţa prezentă: Maria (Mareşal) Antonescu, Veturia (Octavian) Goga (ambele doamne se aflau în conducerea Consiliului de Patronaj), profesorii Ion Nistor, Alexandru Tzigara Sarmurcas, Vasile Stoica (din partea Ministerul Afacerilor Străine), etnograful şi scriitorul Emanuil Bucuţa.

Pentru a descoperi cât mai mult din spaţiul cu populaţie românească, pe teren s-a apelat şi la intervierea unor informatori – plecaţi din satele lor – care puteau oferi date despre cătunele unde nu ar fi putut ajunge specialiştii I.R.E.B.. Aşa este cazul informatorilor Straton, Nichita şi Grosu, întâlniţi la Tiraspol care au furnizat date despre satele româneşti din Caucaz.

În marea lor majoritate, românii dintre Bug şi Nipru se identificau drept moldoveni, numindu-şi limba “moldovenească”. Populaţia de aici, muncitori ai pământului, cu un nivel de instrucţie redus sau chiar absent nu puteau să distingă – şi nici nu li se putea cere – între un grai al limbii române şi limba romană pe care o vorbeau ei înşişi. În plus, unii dintre strămoşii lor veniseră chiar din Principatul Moldovei, colonizaţi de Ecaterina a II-a (1729-1796).

Împărătiţa” planificase crearea unei “Moldove Noi” şi translarea graniţelor ‘Vechii Moldove”. Ajunşi în spaţial răsăritean înainte de unirea din 1859 nu ştiau nici de “români”, nici de “România”, memorând doar ceea ce l-ar fi povestit străbunii despre ţara moldovenească. Ca atare “amintirea patriei” româneşti nu exista; se considerau “moldovieni”, aşa cum făcuseră şi înaintaşii lor. Nu aveau o conştiinţă naţională – nu aveau cum – dar, folclorul lor se referă la originea lor etnică.

Motive populare românesti dincolo de Bug

(De altfel, până la 1792 când intră în componenţa Imperiului Ţarist, Transnistria era o “margine”, o “kraina”, unde se stabileau locuitori din Bucovina, Podolia, Moldova, laolaltă cu fugari slavi, ucrainieni, polonezi, cazaci, întemeindu-şi gospodării, departe de o autoritate care să controleze arealul geografic. Cu toate acestea, marea surpriză a echipelor I.R.E.B. a fost descoperirea faptului că locuitorii dintre Bug şi Nipru provenea, de fapt, din toate provinciile locuite de români înainte de crearea în 1918 a statului naţional unitar român. Pe lângă emigrarea naturală, spontană către un teritoriu subpopulat sau nepopulat a existat şi o politică activă de colonizare, promovată de autorităţile ţariste pentru a asigura populaţia/forta de muncă necesară imenselor teritorii dobândite în urma războaielor victorioase. Începând din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, emigranţii din principate îşi părăseau locurile de baştină din cauza catastrofelor de tot felul (ciumă, foamete, războaie) şi a regimului fiscal; încă se mai păstrează expresia: “a da bir cu fugiţii”. Imigranţii din Transilvania suportau, mai ales după urbariile Mariei Tereza şi presiunea catolicizării şi a maghiarizării. Vremurile tulburi îi determină pe românii din Crisana şi din Banat să plece în bejenie spre Rusia “ortodoxă”. În Banat, demilitarizarea satelor grănicereşti româneşti şi sârbeşti a îngroşat rândurile românilor din Rusia. În regiunea Kirovogradului, trei sate – Martanosa, Pancevo, Kani – purtau numele satelor de la vărsarea Tisei în Dunăre de unde plecaseră coloniştii. Fenomenul a existat şi invers – deplasări mai reduse către vest – în sensul că muntenii treceau Oltul în Transilvania. Un cântec popular, cu circulaţie până la sfârşitul sec. al XIX-lea suna astfel: “Hai mindro să trecem Oltul/Să schimbăm vorba şi portul/C-aici nu ne prieşte locul”. Aceeaşi stare de spirit trebuie să fi existat şi printre alţi imigranţi.

Începând din 1750 prinde contur regiunea Noua Rusie (numită iniţial Noua Şerbie), concept politico-adminstrativ care vehiculat din nou, după anexarea Crimeei în 2014. Conduşi de un anume colonel Lupu (Zverev), cetele de pribegi români primesc pământ în regiunea Ecaterinoslavului. După Pacea de la Bucureşti (1812) boieri şi funcţionari din Moldova au fost împroprietăriţi în gubernia Kerson: un Catargiu primeşte 24.000 desetine (1 desetina rus. =1,09 ha. Rom.), Scarlat Sturdza (primul guvernator al Basarabiei) 12.000 desetine, un Cantacuzino 10.750 desetine, consilierul Cucu 6.050 destine, s.a. Un studiu cuprinzător publicat de Nicolae Dragomir urmăreşte transhumanţa ciobanilor din Mărginimea Sibiului. Drumurile i-au purtat în Turkmenistan, Daghestan, regiunea Terek, Bataisk de lângă Don şi Caucazul de Nord. Unii dintre aceşti păstori iernau cu turmele lor în bălţile Niprului. Destui au rămas pe loc, suferind de pe urma politicilor de “rasculacire” (deschiaburire) de după revoluţia bolşevică. (6) Anterior acestui volum, unele surse au menţionat caravanele aromânilor (“carvanarii”) din Zagorul Pindului care ajungeau la Chişinău şi Odesa, înaintând până la Nijni Novgorod, la confluenţa fluviului Volga cu afluentul sau Oka.

          Până la adoptarea teoriei “moldovenismului”, autorii sovietici recunoşteau caracterul românesc al populaţiei stabilite la est de Nistru.

Astfel, geograful Lev Semionovici Berg (născut la Tighina), în lucrarea “Populaţia Basarabiei” (Ed. Academia de ştiinţe a Rusiei, Petrograd, 1923) preciză: “Moldovenii sunt românii care populează Moldova, Basarabia şi părţile vecine Basarabiei, a guberniilor Podolia şi Kerson; într-un număr mai mic, ei locuiesc, de asemenea, în gubernia Ecaterinoslav “.

Folclorul românilor stabiliţi dincolo de Bug documentează, indirect, locurile de unde au plecat bunii şi străbunii lor. Surprinzător este faptul că ţărani stabiliţi la mii de km. depărtare de ţară – unii dintre ei fără să-şi fi părăsit vreodată cătunele izolate – pomenesc în cântecele lor de locuri şi localităţi care nu aveau practic de-a face cu orizontul stepei unde îşi duceau traiul.

Gheorghe Retegan, participant la cercetările I.R.E.B. povesteşte: “Mi-a cântat o babă din Bazinul Donetului “Jiule puştiule/Secati-ar izvoarele/Să trec cu chicioarele “. Nu zicea “picerele” cum zic oltenii, ci “chicioarele”. Deci se moldovenizase, chiar dacă ea fusese olteancă… Nu ea, străbunica ei.” (7)

          Anton Raţiu consemnează câteva cântece auzite la ciobanii din Crimeea:

                  – “Du-te drace de te suie/Pe masă la Orăştie/

                      Şi ie drumul care scrie/Muscalii la cătănie”

                   – “Câte târguri am umblat/Piste-ai tăi ochi n-am dat/

                    Numa-n tirgu’ Chişinău/Creste-0 floare-n chipul tău “

                  – “Cât îi Tara Ungurească/Nu-i ca fata rumâneasca/

                   Asa-nanta şi frumoasă…”

                   – “Murguleţ cu coamă val/Hai de-o vale şi-nca-un deal/

                    S-ajungem noi în Ardeal/Să-mi văd pe surori şi fraţi/

                    Cei de tara-nstrainati “

                  – “Murguleţ, inim-aprinsa/Hai mă scoate pân-la Tisa/

                   C-acolo-i tabara-ntinsa”

Într-un cântec baladesc, haiducul sta de vorbă cu murgul sau pe drumul până la Cernăuţi, unde îşi întâlneşte tovarăşii:

                   – “C-acolo toţi fraţii vin/Din Soroca şi Hotin/

                     De la Bălţi şi din Orhei

Geografia subiectivă care apare în poezia populară e mai puţin amintirea unor experienţe personale, cât memoria reziduală a celor auzite cândva în familie. Astfel apar cele trei cursuri de apă (Bugul, Nistru şi Prutul) de care fusese legată existenţa comunităţilor:

                   – “Buhule malosule/Saca-ti-ar izvoarele/Să-mi petrec chicioarele/

                     Să-mi văd surauarele/Se mai fac sarneanele”

                    – “Nestri, Nestri, malu tău/Diparti-s di neamu’meu”

                    – “Trecu- i Nistru-n ceia parte/În neagră străinătate”

                    – “Prutu ista ne desparte/Prutu ista n-are moarte/

                    De ne-om pune noi cândva/Şi cu gura l-om saca “

                    – “Frunza verde saminoc/Am să trec/Prutu înot/

                    Ş-am să-l trec în cela mal/Să mă răcoresc de-amar”

Folclorul cules de echipele I.R.E.B. transmite repetat sentimentul apăsător de înstrăinare trăit de primii colonişti ai estului. Cântecul “Frunza verde păpuşoi” a avut o circulaţie quasi-generala în satele dintre Bug şi Nipru:

                    “Frunza verde păpuşoi/Ne-a avut maică pe doi/

                    Unu marţi, da unu joi/Şi-o umplu ţările cu noi

                    Frunza verde de secară/Şi-o purces maica prin ţară

                   Să ne strângă grămăjoară/Să ne strângă, să ne plângă

                   Da’ de strâns nu ne-o mai strâns/S-o pus jos şi tot ne-o plâns (8)

Fără să amintească locul de baştină, cei plecaţi departe tânjeau după “fraţi” (în sensul de “conaţionali”, de “neam”) şi o “ţară” unde să regăsească sentimentul de unitate, dorindu-şi – aşa cum mărturiseşte versul popular – să vadă “fraţii grămăjoară/adunaţi toţi într-o ţară”; fără să conştientizeze îşi doreau o patrie sanctuar. Câteva cântece din Transbugia amintesc amarul experienţei imigranţilor:

                    “Creşte plopu dintr-un sânge/Strainia mă mănânce/

                   Creşte plopu dintr-un glod/Pui străin am să mă-ngrop “.

Un studiu semnat de Ion Apostol, participant la I.R.E.B. (9) înregistrează onomastica frecvenţa în 15 sate aşezate pe malul stâng al Bugului şi alte 10 sate din regiunea Kirovograd. Onomastica era românească: Anghel, Albu, Balaban, Barbalata, Barladeanu, Căprior, Codreanu, Ciorba, Dinu, Dănilă, Florea, Focsa, Gaina, Galusca, Harbuz, Huţul, Iacob, Irimia, Lapusneanu, Lupaşcu, Manea, Moldovan, Munteanu, Oancea, Oprea, Pana, Picirita, Plăcintă, rasol, Rata, Roman, Sandu, Scarlat, Smochină, Sprânceană, Talpă, Tălmăci, Ţigănaş, Ursache, Ursu, Vasilache, Veveriţă, Zir, Zmeul. Potrivit autorului: “Tabloul acesta onomastic constituie una dintre dovezile puternice ale romanităţii moldovenilor de la est de Bug. El poate oferi interesant sugestii asupra ţinuturilor româneşti de unde au plecat băjenarii de odinioară “.

Etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, invitat de Golopentia să studieze folclorul musical în satele Lisa Horă, Martinosa, Horosco (Elisavetgrad) şi Alexandrovca (Vosnessensk) a intregistrat mai multe discuri pentru Arhivă de Folclor. Profesorul Brăiloiu a constatat mai multe asemănări cu muzica ţărănească din Muntenia şi Oltenia, decât cu melosul din Moldova, Basarabia sau Bucovina, ţinuturi apropiate de regiunile estice cercetate. După autoexilarea sa în Elveţia, Constantin Brăiloiu a inclus cinci dintre piesele muzicale înregistrate în Transbugia în colecţia pe care o editează la Geneva. În România, vechile înregistrări par de negăsit. (10)

Comunităţile ţărăneşti cercetate indicau o îndârjită menţinere a culturii tradiţionale comune, în linii generale, tuturor ţinuturilor locuite de români. Marile evenimente din ciclurile existenţiale (naştere, căsătorie, moarte) respectau modelele culturale cunoscute în etnografia noastră. Organizarea casei şi a gospodăriei (cultura materială) şi obiceiurile tradiţionale de sărbători (spiritualitate) au împrumutat mai puţin sau de loc de la ucrainienii şi ruşii cu care convieţuiau. Colindele Crăciunului sau Pluguşorul cântat la trecerea dintre ani, de exemplu, nu sunt decât variante locale ale aceluiaşi tezaur folcloric. Păstrarea limbii materne (lb. Română în grai moldovenesc) – chiar dacă, inevitabil, ucrainizată sau rusificată – a dovedit cercetătorilor o rezistenţă etnică neobişnuită. În contact cu românii (militari din teatrul de război sau antropologi din echipele I.R.E.B) spuneau, cu vădită mirare: “Ori dumneavoastră sunteţi moldoveni, ori noi suntem români, că tari ghine ni-ntalegim…” (11). Anton Raţiu a vorbit despre o identitate de structură spirituală, explicând: “Toţi cei de acolo te primesc cu acelaşi căldură şi ospitalitate caracteristică neamului nostru, cu acelaşi suflet cald ca şi românii din preajmă Carpaţilor. Iar dacă asişti la manifestările lor de sărbători, greu poţi crede că te afli atât de departe de pământul patriei şi foarte greu poţi crede că ei au trăit atâtea generaţii rupţi complet de trupul patriei. Când vezi toate acestea este cu neputinţă să nu te întrebi ce forţă i-a putut menţine atât de statornici în păstrarea identităţii lor, în ciuda tuturor tendinţelor de slavizare la care au fost supuşi, nu de puţine ori cu brutalitate”. (12)

grup de romance de la Est de Bug

Fireşte, complexitatea studiului sociologic realizat sub conducerea lui Anton Golopentria nu poate fi prezentat aprofundat în spaţiul restrâns al unui articol. Ne limităm să enumerăm, strict ilustrativ, temele majore de cercetare – unele finalizate în studii şi referate, altele nu – pe care le-au urmărit echipele I.R.E.B. Menţionăm astfel: observaţii lingvistice (Eugen Seidel), studii folclorice (Anton Gopolentia, Ion Apostol Anton Raţiu, Ion Chelcea, Diomid Strungaru), Crăciunul şi Anul Nou la românii de la est de Bug (Ion Apostol), graiul românimii orientale în cadrul unităţii şi latinităţii limbii române (Diomid Strungaru), românii şi ucrainienii (Popescu Gheorghe), organizarea administrativă sovietică (Ion Oancea), ideea de justiţie (Gheorghe Bucurescu), mecanismul şi principiile sistemului educativ (Nicolae Marin Dunăre), asistenţa socială (Traian Georgescu), funcţionarea colhozurilor (Bucur Schiopu), organizarea comerţului şi creditului (P. Mihăilescu), administraţia românească în Transnistria (Ion Oancea).

     În ceea ce priveşte răspândirea românilor în Rusia şi Ucraina (fosta R.S.S. Ucrainiana) două referate întocmite de Alexandru Smochină oferă perspectiva generală:

  • Primul grup de localităţi cu populaţie românească se găsea între Nistru şi Bug (Trasnistria propriu-zisă). Aşezările începeau la nord de Moghilau, deasupra oraşului Baltă şi se întindeau în est pe ambele maluri ale Bugului de Sud. La vest, localităţile urmau cursul Nistrului, fără întrerupere până în sud, spre Limanul Nistrului, în apropiere de localităţile Maiaki şi Ovidiopol
  • Al doilea grup ocupa malurile Bugului, începând la sud de oraşul Olviopol (aproximativ vis a vis de Golta pe malul sting), iar la est până dincolo de satele Moldovanka, Moldovka şi Odaia. Satele românilor continuau spre sud, pe malul drept, până la Novaia Odesa.
  • Câteva aşezări exitau în regiunea Nicolaev, Teaghinka şi Kerson.. În oraşul port Odesa, unul din cele trei cartiere locuite de români se numeşte şi acum “Moldovanka”.

Alexandru Smochină a elaborat studiul (probabil în 1941), fiind destinat informării cercetătorilor din teren. Autorul – fiul lui Nichita Smochină – era la acea dată funcţionar în cadrul I.C.S. Atât textul citat aici, intitulat “Aşezarea şi răspândirea românilor în Ucraina şi Rusia”, cât şi un al doilea referat, datat 25.5.1941 (cu titlul “Aşezările românilor de peste Nistru”) au fost descoperite, prin eforturile doamnei profesor Sanda Golopentia, după mai multe decenii (abia în iunie 2002) în “Fondul G”, arhivat obscur, fără alte menţiuni, în depozitele Institutului Naţional de Statistică.

În afara celor două grupe principale de populaţie românească au existat (mai exista oare?) insule compacte de sate în jur de Elisavetgrad, în regiunea Dnepropetrovsk pe Nipru, câteva aşezări în ţinutul Kievului, la est de Kiev. În regiunea Jitomir (cu localităţile Berdicev, Singura, Traian, Rauta s.a.) prezenţa românilor se datorează, probabil, colonizărilor dintre sec. XIV-XVI. În reg. Harcov, unde se refugiase Dimitrie Cantemir, autorul apreciază – fără să dezvolte susţinerea – că românii/moldovenii se aflau acolo, dinainte de sosirea domnitorului. În Caucazul de Nord, pe râul Terek care se vărsa în Marea Caspică se aflau satele din apropierea oraşului Mosdok. Dincolo de M. Caspică au fost menţionate colonii în jurul oraşului Vernoe sau în regiunea Akmulinsk.În urma războiului Crimeei, pe malul răsăritean al Marii Negre au fost aşezaţi primii colonişti români, între oraşele Krinsnodar, Novorossiisk şi Gagry. În Peninsulă Crimeea, prezenţa românilor e semnalată în jurul localităţii Perecop, satele Subsan, Soloniesti, Tamaba. Studiile lui Al. Smochină oferă informaţii interesante despre românii din Siberia care au fost impropietariti acolo sau au fost exilaţi în perioada ţaristă sau după 1929 când a început colectivizarea. Între 1914-1918 sunt duşi în Siberia românii căzuţi în prizonierat, majoritatea lor fiind transilvănenii care au luptat în armata austro-ungară.

Note

5) Prof.dr. Sanda Golopentia, editor, “Anton Golopentia. Romanii de la est de Bug “, cu introducere, note si comentarii, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2006. Lucrarea, publicata in doua volume ( vol. I- 615 pagini, vol. II – 926 pagini ) reprezinta o referinta esentiala, indispensabila pentru cunoasterea tuturor aspectelor asociate cu proiectul care a urmarit identificarea romanilor de la Bug.
6) Nicolae Dragomir, “ Oierii margineni din Basarabia, Crimeea, Caucaz si America de nord”, Cluj, 1939 ; de asemenea: Nicolae M. Popp, “Transnistria. Incercare de monografie regionala”, Bucuresti, 1943 si Stefan Metes, “ Emigrari romanesti din Transilvania in sec. XIII-XX . Cercetari de demografie istorica”, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971
7) Interviu inregistrat in 1985 de Zoltan Rostas, publicat in Sanda Golopentia, op. cit., vol.II, p. 465
8) Pentru folclorul romanesc de dincolo de Bug a se vedea studiile semnate de Anton Golopentia, Ion Apostol, Anton Ratiu, Ion Chelcea, Diomid Strungaru in Sanda Golopentia, op. cit. , vol. II
9) Publicat in revista “Sociologie romaneasca”, anul V, nr. 1-6, 1943
12) Anton Ratiu, in Sanda Gopolentia, op. cit., vol.II, p.494
10) Constantin Brailoiu, “ La collection universelle de musique populaire enregistree”, 40 de discuri ,aparute intre 1951-1958, Geneva
11) Diomid Strungaru , “Numarul romanilor transnistreni”, in Sanda Golopentia, op.cit. , vol. II,p. 626
12) Anton Ratiu, in Sanda Golopentia,op. cit. , vol. II, p. 494

Alte articole recomandate de autor:

„Fără amintirea Patriei” – ROMÂNII DE LA EST DE BUG în cercetarea echipelor organizate de Institutul Central de Statistică (Ep.1)

Exclusiv. Despre Neam, Țară și Ființă Națională, dincolo de fruntarii, cu domnul „Golescu”, …la 15 ani de activitate

ROMÂNII DE PRETUTINDENI ÎN PROGRAMA ȘCOLARĂ

Exclusiv: Descoperirea Geografiei Românilor de pretutindeni

În pragul ZILEI LIMBII ROMÂNE ( O ZI NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI?)




Mulțumim China, mulțumim Rusia pentru exportul Covid-19! Fapte și argumente. Proiectul „Un Brâu, o Cale” și veriga italiană…

În data de 13 martie la ora 19:01,  scriam pe rețeaua facebook că este: „Mare isterie națională și globală cu coronavirusul ăsta chinezo rusesc. Lumea a luat-o razna. Este un război bacteriologic sau un PR global chinez care a surprins multe state?”

Măștile sanitare ridică mingea la fileu terorismului global pentru că nu se mai realizează recunoașterea facială.

Economiile intră în declin.

Statele care au investit în China și Rusia nu vor mai dispune de lichidități și vor ceda acțiunile care le au la unele companii rusești și chineze.

Israelul declară că primii infectaţi în Israel au adus virusul din Rusia și acolo sunt doar 37 de afectați de virus…

E nevoie de raționalitate și solidaritate…”

…Erau informații preliminare și acum se confirmă jocul perfid chinez față de SUA și UE.

Noul Drum al Mătăsii – Un mega proiect chinez în care au investit italienii repugnând toate argumentele UE și SUA ca să nu se implice deocamdată. Doamna comisar european Federica Mogherini a insistat pe activizarea estică. Mulți italieni au învestit substanțial în economia chineză. Proiectul „un brâu, o cale” luase amploare și partea italiană era fericită că a investit într-o zonă considerată sigură. Mai ales că 60 de % din afacerile lumii sunt derulate în zona asiatică.

Infografic CAPCANA DATORIILOR întinsă prin NOUL DRUM AL MĂTĂSII  (sursa articol: myrepublica.nagariknetwork.com)

Infografic CAPCANA DATORIILOR întinsă prin NOUL DRUM AL MĂTĂSII  (sursa articol: myrepublica.nagariknetwork.com)

În documentele strategice ale Chinei se stipula că se află sub o extinsă presiune externă și se cere ca statul chinez să realizeze urgent un pact comercial cu SUA. Faptul că a fost declanșat un război bacteriologic iar alții îi zic biologic care ține șase luni, conform specialiștilor de la Universitatea Harward, ne pune în situația să ne întrebăm qui prodest?

Ținta este UE și SUA prin lansarea acestei „bombe bacteriologice”.

China își joacă cartea, la care s-a aliniat Rusia. Trebuie să precizăm că până la apariția virusului au fost sistate lucrările în zona coridorului economic (CPEC), costul proiectelor fiind de 60 mlrd de dolari; în zona economică exclusivă Sichuan (SSEZ), pe perimetrul electro stației din Paira, Bangladesh. Au fost sistate multiple proiecte în Șri Lanca, în Indonezia, Malaezia etc.

„Istoria exploziei noului virus este aproape identică cu moartea neagră din secolul XIV”, consideră Parag Khanna, fostul consilier al lui Barac Obama.
Răspândirea corona virusului în Iran și Italia este legată de proiectul  „Un brâu, o cale”, spune Khanna. El menționează despre China contemporană, că este asemeni Imperiul mongol expansionist și aduce referințe legate de expediția lui Marco Polo în Asia. Conform opiniei expertului în geopolitică aceasta reprezintă o abordare consolidată: „Pentru că Noul Drum al Mătăsii să supravieţuiască, el are nevoie de mai multe itinerarii, nu de unul”.

(Imagini din articolul UNIUNEA EUROPEANĂ, ,,BELT AND ROAD INITIATIVE”, TURISMUL ȘI GEOPOLITICA CHINEI, ÎN 2020 – MOTIVAȚII, PROVOCĂRI ...Citește mai mult

Subliniem că ajutorul oferit de China care poartă denumirea „Drumul Mătăsii – Sănătatea”, ca parte a proiectului global „Un Brâu, o Cale” se încadrează în ecuația prin care China își revendică calitatea de lider mondial. China a trimis pe rutele  „Drumul Mătăsii – Sănătatea”, ajutoare cu cele necesare în Italia, Grecia, Slovenia, Ucraina, Franța. Ajutorul chinez a fost valoros, declarau cei din UE amintind că toți ajutau China și acum este un ajutor reciproc. China a oferit 2 ml de măști și 50 mii de teste pentru UE. Toat acest efort de ajutorare a fost realizat cu firme din China.

Despre China nu se mai vorbește acum că este o dictatură, în contextul pandemiei corona virusului, chiar dacă a expulzat zeci de jurnaliști americani.

În Europa se observă mâna Marii Britanii care oferă sprijin necondiționat. Londra a declarat că oferă 150 ml lire (174 ml de dolari americani UŞ) pentru statele vulnerabile. Circa 75 de ml de lire vor fi orientate către FMI, un fond special, care să fie distribuite statelor. Cealaltă parte va consta pentru necesități urgente.

Reamintim că CNBC la data de 17.03.2019, orele 16:42 anunța că Italia planifică să adere la proiectul chinez „Drumul Mătăsii” și că Washingtonul și UE au temeri față de China, pentru că își propune să facă un joc propriu în dauna terțelor state.

Pe de altă parte, un alt stat autoritar este implicat în acest joc: Rusia.

În imagine: Sergey Shoygu – Ministrul rus al Apărării, Sergey Lavrov – Ministrul rus al Afacerilor Externe, Luigi Di Maio- Ministrul Italian de Externe, Lorenzo Guerini – Ministrul italian al Apărării / sursa foto: Anadolu Agency

Imaginea Rusiei pare imaculată doar că cele mai multe rute pe relația cu Italia sunt de aici. Încă de la 18 februarie a.c., miniștrii apărării Serghei Șoigu și Lorenzo Guerini, dar și miniștrii de externe Serghei Lavrov și Luidgi de Mayo au discutat despre suportul unor manevre umanitare. Este cert că Italia va dori insistent să elimine sancțiunile împotriva Rusiei după ce se sfârșește pandemia.

Kremlinul nu a declarat că sprijinul pe care îl acordă Italiei este legat de slăbirea sancțiunilor la adresa sa.
Profesorul meu de facultate și mentorul de la cursurile de doctorat, profesorul american Robert King ne spunea că în viață se realizează „diverse experimente”. „Aveți grijă. Se fac pe șobolan dar și pe oameni. Fie se îngrașă și prosperă, fie pier”…

Captura Infografic Live  Coronavirus COVID-19 Global Cases by the Center for Systems Science and Engineering (CSSE) at Johns Hopkins University (JHU) 25 martie 2020




Video / Sportul „plagiatelor” în Republica Moldova: între „money” şi „like”

Plagiatul, ce este el? Ori cuvântul, „plagiat” îşi are originea din latinescul, „plagium”, care se traduce prin „a vinde altora sclavi furaţi sau care nu aparţin vânzătorului”. Ni se spune că plagiatului reprezintă reproducerea exactă a cuvintelor unui alt autor dacă se omit ghilimelele şi referinţa precisă; redarea cu alte cuvinte, altfel spus reformularea în cuvinte proprii, al textului altuia fără a adăuga referinţa precisă; reformularea şi/sau rezumarea ideilor altuia fără a adăuga referinţa precisă. Există și auto plagiatul când autorul își scrie și publică același text de nenumărate ori și dividendele îi curg în plan profesional și bănesc.

Video: Sportul „plagiatelor” în Republica Moldova: între „money” şi „like”

Cum stau lucrurile în Republica Moldova?

Republica Moldova nu a excelat ca alte state din fostul spaţiu ex-sovietic la capitolul de furnizare de inteligență și nu dispune de o instituție academică, științifică, de altă natură care să devină competitivă iar majoritatea scriitorilor de marcă sau din zona academică se fac culpabili de imixtitudine academică externă ad literam.

Cum remediem o atare problemă și ce e de făcut? Cum unele personaje își încropesc averi și importanță pe baza furtului intelectual?  În Republica Moldova suntem furați și fizic și intelectual, la propriu și la figurat.

În România și Uniunea Europeană există o reală atitudine de combatere a tezelor de doctorat plagiate.

Academia Mihai Viteazul este prima universitate care a demarat un amplu proces de curățenie la doctoratele plagiate. Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare – CNATDCU a anunțat retragerea titlului de doctorat pentru mai multe persoane importante, între acestea numărându-se fostă şefă a Secţiei Penale a instanței supreme și fostul şef al Direcţiei Generale de Combatere a Crimei Organizate din IGPR.

Școlile doctorale ale Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul” și Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” au produs o recoltă impresionantă de lucrări de doctorat plagiate sau suspecte de fraudă academică, lucru constatat chiar de către comisiile lor academice interne, nu înainte însă de a fi semnalate de câțiva jurnaliști.

Mass-media relatează și despre urgia de la Academia de Poliție, unde Corpul de Control al Ministrului Afacerilor Interne reclamă că 74,3% dintre tezele de doctorat verificate sunt suspecte de plagiat. Trebuie să menționăm că, în ultimul deceniu, fiecare universitate din România tinde să-și impună o metodologie și un ghid de combatere a plagiatului.

În România cazul de plagiat a constituit o temă esențială pentru oamenii politici și funcționarii publici. Să nu uităm cum un președinte al României îl apela pe un premier cu apelativul „dottore”.

Potrivit unui comunicat al Grupului pentru Reformă şi Alternativă Universitară – GRAUR, care e iniţiator şi depozitar al Indexului Operelor Plagiate în România – plagiate.ro, în România existau, în anul 2016, cel puţin 10.000 de opere plagiate. Spre exemplu, ilustrul publicist român George Stanca a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare în anul 2013, fiind declarat vinovat pentru faptul că a plagiat.

În Uniunea Europeană combaterea plagiatului reprezintă o prerogativă și persoanele care comit acte de plagiat au șansa să fie condamnate la niște ani de pușcărie. Paradoxal dar și în Federația Rusă există platforme care condamnă plagiatul, dispun de softuri anti plagiat și care au scos în evidență actele de plagiat ale unor importante figuri din statul rus ( A se cerceta site-urile: https://www.dissernet.org şi https://www.dissercat.com şi https://www.pravmir.ru/dissernet/).

Ce ne spun personalități importante din spațiul românesc și european despre fenomenul plagiatului și ce recomandări fac Republicii Moldova?

Eugen Cojocaru, scriitor, om de cultură, fondator al publicației Agero Stuttgart:

Eugen COJOCARU

„În primul rând trebuie trecut în legislativ. Cauza pentru care nu se regăseşte acolo este tocmai pentru a permite. Vii Tono – se spune în Justiție. Cui îi folosește?! Dacă ne uităm cine își iau doctoratele, îi regăsim pe mulți cei care ne-au dat legile care trebuie…
În primul rând trebuie să fie un sistem universitar occidental corect și obiectiv, neutral, independent de conflict, care să dea și să ofere doctoratele exact după sistemul occidental echitabil, de merit. O societate universitară meritorie, pe bază de merit, nu de fals. Există o maximă din înţelepciunea românească care spune așa: prostul nu este prost destul, dacă nu este și fudul. Ei, din păcate, aceștia sunt guvernanții! Nu sunt ei proști, proști. Sunt în schimb inculţi, vicleni așa că un țăran Ion pe care nu îl interesează decât să facă avere și să urce pe cariera politică. În speță vorbim despre politicieni, fără să aibă calitățile necesare. Dacă ne uităm ce profesii au, – instalatori, șoferi, tot felul, nu contează, sunt și ingineri și profesori… Însă, din păcate, sunt cei care știu că nu pot face carieră în profesia lor, pentru că nu sunt buni. Atunci își aleg politicul, își fac doctorate, că să arate că -„nu e adevărat, nu sunt prost, am doctorat”. Și pică pe linia că „prostul nu e prost destul dacă nu este și fudul”. Dacă se va închide robinetul doctoratelor și în Republica Moldova, să nu ne mirăm că vom găsi și în Panama, și în Țara de Foc, cine știe, poate se deschide și o universitate și pe Marte, vor veni cu doctorate și de acolo, bineînţeles, copiate, compilate de tot râsul. Așa cum sunt și ei. Depinde de media, de popor ca să-i sancţioneze – dacă este prins cu așa ceva. În Occident persoana respectivă este imediat sancționată, nu mai este aleasă sau se retrage de la sine”.

Ovidiu Pecican, profesor la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj Napoca, facultatea de studii europene, scriitor:

Ovidiu Pecican

„Problema plagiatului nu s-a pus, această problemă pentru români și cred că nici în Republica Moldova câtă vreme oamenii nu mergeau la școală. Până să înveți să scrii și până să înveți să citești, cum să-ți pui problema plagiatului? Acuma vorbind mai serios, sigur că e de spus că plagiatul a devenit o plagă. Dar ea s-a manifestat în ultimii ani, pentru că în progresul în cariera imediat de obținere al titlului de doctor în știință ține avansul în ierarhie, în ierarhiile universitare și chiar în ierarhiile de stat. Așa că oamenii care nu au avut vocație de cercetători au fost siliți, pentru că se cuantifică punctajul ce duce doctoratul să-și manifeste o vocație pe care nu o aveau. Ei bine, în acel moment, lucrurile s-au rezolvat în felul știut: cei care nu aveau nici o idee, cei care nu au avut nici o metodologie științifică și nu aveau nici o pasiune pentru asta, cei care vedeau în doctorate-așa cum am spus- o singură trambulină de lansare în carieră, au început să ia de aici, de colo, fără să-și facă mari probleme și să copieze din părţile esențiale, fără să se ostenească, luând dintr-o singură sursă paragrafe mai mult sau mai puțin extinse”.

Nicolae Nabarjoiu, profesor la Universitatea Româno-Americană, general (r), fost consilier prezidenţial:

Nicolae Nabarjoiu

„În Europa proprietatea intelectuală este protejată și după deces. Atenție, și nu o perioadă scurtă, ci încă o viață. Adică încă 70 de ani după deces. Așa că este o valoare europeană de necontestat. Noi avem legislație în România. Din păcate, nu aș zice că se aplică. Eu am o viziune de profesor, nu de un om care lucrează în justiție. Adică este lege, există măsuri prevăzute, chiar cu închisoarea, pentru că e considerat furt dar eu nu am auzit să fi fost aplicată. Nici măcar amenda consistentă care e prevăzută în lege nu este nici la noi aplicată”.

Cum se vede plagiatul în Republica Moldova și dacă există un real interes al combaterii acestui flagel? Există o fabrică de doctori impostori în Republica Moldova așa cum se aude și cum a fost tratat fenomenul în acești ani.

Leonid Bujor, fost ministru al Educației în R.Moldova

Leonid Bujor

„Eu cred că pentru orice conștient, indiferent de domeniul lui de activitate, plagiatul prezintă o formă de exploatare al altor persoane, personalități, indiferent că este vorba de domeniul literaturii, cercetării științifice, culturii și artei la general, fiindcă știm -cu părere de rău – că de-a lungul istoriei plagiatul a fost prezent nu doar în domeniul literaturii și a cercetării științifice. Este un fenomen de exploatare, deoarece se încalcă drepturile nu doar a celora care au creat, dar acest fenomen este și un exemplu negativ pentru cei care vin în urma noastră, tinerii sau viitorii tineri din domeniul științei, din domeniul literaturii, viitorii pictori, sculptori. De aceea este bine că în ultimii ani în majoritatea țărilor europene, inclusiv în România, Republica Moldova, există o preocupare pentru combaterea acestui fenomen, luptei plagierii se acordă o atenție cât mai mare. În același timp plagierea nu este un fenomen de exploatare a unui om față de alt om, ci și o crimă, fiindcă se încalcă nu doar drepturile celora care au creat aceste valori, dar este o încălcare a legislației a țărilor respective deoarece sunt prevederi concrete în codurile civice, pe alocuri și în cele penale, prin care acest lucru este interzis și se pedepsește. De fapt cei care își permit să plagieze din lucrările altor personalități, a autorilor lucrărilor originale merg la o încălcare a legislației conștient și asta este și mai grav, deoarece plagierea nu este un lucru realizat sau un fenomen care revine persoanelor care sunt mai puțin conștiente de ce realizează, aceștia sunt oameni, de regulă, cu un nivel înalt de cunoștințe, studii superioare, de regulă, și cred că ei își dau seama atunci când își permit aceste lucruri.
În perioada cât am deținut funcția de ministru al educației în Republica Moldova, cu părere de rău, a fost o perioadă limitată de timp, aproximativ un an, cazuri răsunătoare referitoare la acest fenomen într-o instituție sau alta nu am avut, au fost anumite semnale care ulterior au fost examinate de structurile respective, însă din câte îmi amintesc, acum la o distanță de 10 ani, acțiuni concrete că să fie pedepsit cineva sau anulate lucrări nu sunt, nu au fost.
Deci, în anul 2010 am avut câteva întâlniri cu ministrul educației, cercetării, tineretului și sportului de la București din acea perioadă, domnul Funeriu. Știu că în România – am subliniat denumirea ministerului nu întâmplător, deoarece domeniul cercetării științifice era deasemenea în competența ministerului și atunci domnia sa, domnul ministru, întreprindea un șir de acțiuni foarte concrete și dure cu referire la combaterea fenomenului corupției în învățământ dar și a combaterii plagierii, fiindcă am discutat despre mai multe universități din România, dar trebuie să recunosc că au fost nominalizate și unele universități din Republica Moldova, unde dumnealor, cei care administrau învățământul superior din România au expus și anumite critici. Ulterior dumnealui a deținut funcția de consilier european în domeniul învăţământului aici la Chișinău și sper foarte mult că colegii care conduceau la acea etapă, aici, în Republica Moldova, au ținut cont de experiența dumnealui și au intervenit cu anumite propuneri, modificări care vor contribui la îmbunătățirea situației la noi. Deci, eu cred că legislația din Republica Moldova permite combaterea cu succes al acestui fenomen – mă refer nu doar la codul educației ci și la alte acte normative și legislative care au ca scop de-a proteja munca intelectuală a oricărei persoane din țara noastră. Deja depinde de nivelul de conștiință al fiecărui funcționar din instituțiile respective pentru a reduce la maximum acest fenomen, pentru a-l combate definitiv – nu folosesc această expresie pentru că nu cred că anumite fenomene pot fi combătute definitiv, deoarece ele sunt caracteristice României, Republicii Moldova și sunt prezente în majoritatea absolută a statelor chiar unde legislația este mult mai dură și consecințele plagierii sunt mult mai dure pentru cei care își permit acest lux”.

Mihail Șleahtițchi, fost ministru al Educației din R.Moldova, profesor universitar:

Mihail Șleahtițchi

„Da, pentru început eu cred că contează foarte mult abordarea, cum abordăm fenomenul. În viziunea mea există două perspective. O perspectivă globală care spune că în postcomunism, iar noi încă mai suntem în postcomunism, centru tranziției fără sfârșit, s-a instalat un ethos al traiului decent condiționat de furt. Cine trăieşte bine în postcomunism, cel care fură. Nu cel care are studii, luptă pentru studii, care constituie expresia concentrată a cumsecădeniei, a inteligenței sau a delicateței. Există acest ethos al traiului decent condiționat de furt. De aceea cei care fură trăiesc mai bine. Dacă doriți este un model pentru societate. Și deocamdată societatea nu a fost în stare să lichideze acest ethos. Iată de ce în conștiința oamenilor există acest model, acest ethos și iată de ce toți în intenția de a-și asigura un trai decent fură. Sigur este de dimensiunea intelectuală deoarece plagiatul este un furt intelectual. Dintr-o perspectivă globală, poți spune că atunci când societatea va fi în stare să elimine acest ethos, iar el poate fi eliminat prin condițiile de natură economică, socială dar și politică o să dispară și tendința dinspre plagiat. Dacă abordăm dintr-o perspectivă globală. Acuma există o perspectivă parcelară legată de învățământ. Spuneam într-o intervenție pe care am avut-o la” Europa Liberă” că în condițiile Republicii Moldova și nu doar învățământul universitar s-a prăbușit, fiindcă pe fundalul unei involuții demografice și pe fundalul lipsei unui mod economic, care spune că ai nevoie de minți luminate și are nevoie de oameni cu o foarte bună pregătire universitară s-a creat o situație când universitatea aleargă după student, nu din intenția de a-și păstra subdiviziunile și a-și asigura condiția financiară. Și eu mi-am dat seama că în asemenea condiții nu mai există o concurență la nivel de parametri profesionali, la nivel de calitatea textelor scrise. În asemenea condiții controlul a slăbit, contează producția finală, contează un anume rezultat care din nou în contextul ethosului, la care m-am referit eu, dând perspectiva globală, asigură plagiatul. Deci, aici, ar trebui ca fiecare să existe în sistem, mă refer la sistemul educațional, și decadezi cu stupoare că plagiatul evident ar fi furt. Ar trebui repede identificate și niște măsuri restrictive foarte dure prin care oamenii ar fi lipsiți de toate calificativele, pe care le-au obținut, începând de la ministru și terminând cu un student care a plagiat la nivelul lucrării de curs, spre exemplu. Știm prea bine că în Republica Moldova am avut cazuri când prim-miniştrii, miniștri au fost fără studii, s-a demonstrat faptul că au trișat declarând că au studii superioare. Dărm avut cazuri și ele sunt în continuare când mulți cu teze de doctor au plagiat și lucrul acesta poate fi elementar demonstrat. Nu avem o voință, dacă doriți, pe această dimensiune de a pedepsi dar oameni care și-au dobândit un anumit statut socio-profesional prin furt. Dacă am acţiona cu multă hotărâre pe dimensiunea globală și pe dimensiunea parcelară, dacă am face ca statul prin parlament, guvern, ministerele sale să fie cu multă responsabilitate și instituțiile să nu tolereze plagiatul și atunci am putea, peste o anumită, vreme să scoatem de pe ordinea de zi acest subiect foarte dureros și umilitor, care se numește plagiat. Cu siguranță… Noi știm că am avut un prim-ministru, mă refer la W. Churchill, care spunea că democrația nu este cel mai bun lucru, chiar a avut termeni mai duri, dar deocamdată omenirea nu a inventat ceva mai bun. La ce se referea distinsul om politic și, am putea spune, mare scriitor, de vreme ce a ridicat premiul Nobel pentru literatură. El avea în vedere că într-o democrație contează spiritul Demos Kratos, adică votul majorității. Majoritatea, prin excelență, este mediocră și bineînţeles într-o democraţie votul majoritar care este mediocru de foarte multe ori intră într-o contradicție cu spiritul meritocratic. Care este salvarea? Salvarea e dacă în această democrație există niște elite, niște clase, inclusiv clasa politică, care ar fi în stare să țină sus acest steag al meritocrației. De vreme ce în postcomunism în general și în Republica Moldova în particular nu avem elite, evident că nu are cine să lupte pentru supremația spiritului meritocratic.De aceea biruie spiritul mediocratic și în rezultat vedem cum mediocrii, care, prin definiție, recurg la plagiat se plasează pe primele poziții și alți mediocri care ar trebui să-i pedepsească nu-i pedepsesc, fiindcă înțeleg prea bine că și ei, la timpul lor, au plagiat. Iată un cerc vicios care poate fi rupt numai de o elită, care poate fi rupt de niște oameni, care își pot asuma responsabilitatea de-a spune lucrurilor pe nume știind prea bine că nu au păcat, că nu au furat, nu au plagiat, creând opere autentice, lucrări autentice”.

Republica Moldova reprezintă un off-shore controversat pentru zona academică. În ultimul deceniu altitudinea academică a fost amplu contestată de mass-media și reclamată ca un teren minat și nesigur în arealul științific

De exemplu, pe moldovacurata.md gasim nenumărate situații semnalate, care nasc intrebări firești. A se vedea https://www.moldovacurata.md/averea-conducerii-asm-masina-de-38-de-mii-de-euro-pentru-familia-lui-gheorghe-duca-1-1146  „AVEREA CONDUCERII AȘM: Mașină de 38 de mii de euro pentru familia lui Gheorghe Duca (…)  În acest an, Curtea Supremă de Justiție l-a găsit vinovat pe Gheorghe Duca de admiterea unui conflict de interese în care a fost implicată soția sa. CSJ a confirmat că Gh. Duca a încălcat regimul juridic al conflictului de interese atunci când a luat decizia de transmitere a cantinei ”Crizantema” în gestiunea Universităţii Academiei de Științe a Moldovei, instituție condusă de soţia sa. Decizia CSJ a venit după ce membrii fostei Comisii Naționale de Integritate (CNI) au  decis că președintele s-a condus de interesul personal și nu de cel public, atunci când a luat hotărârea. După decizia luată de magistrații de la CSJ, contractul de locațiune a fost anulat, iar cantina a fost redată Academiei de Științe a Moldovei.”

 

Pe site-ul https://anticoruptie.md găsim și cazul ministrului român al justiției Florin Iordache („Plagiat cu repetiție în teza de doctorat. Ministrul Justiției, Florin Iordache, a copiat din zece surse: comunicate de presă, ziare și strategii de aderare”) care este „anchetat la Chișinău pentru plagiat, după ce ”România Liberă” a dezvăluit că a copiat dintr-un interviu acordat de Mihai Răzvan Ungureanu agenției Rompres” a se vedea articolul din romanialiberă.ro

Și acum să vă prezentăm firul unor dezvăluiri cutremurătoare din sfera învățământului superior basarabean (Republica Moldova)

Ne-am aplecat asupra ecourilor ce reclamă plagiatul în Republica Moldova și extensiile sale externe, asupra mediocrației sociale care a acaparat majoritatea sferelor vitale din societatea basarabeană.

Într-o anumită perioadă de timp, în România se regăseau anunțuri de angajare și de studiu pentru cetățenii români care proveneau de la o universitate privată din Chișinău. Așa zisele „filiale” universitare. Universitatea era susceptibilă de încălcarea proprietății private. Ca și o altă universitate care a intrat în gura presei încă din anul 2013. Și aici ne referim la Universitatea de Educație Fizică și Sport din Chișinău, care scoate pe bandă rulantă doctori în știință.

Ne-am aplecat și asupra CV-ului rectorului universității care culmea este și președintele senatului universității, consilierul fostului președinte Vladimir Voronin și am observat că este întocmit agramat, fără norme metodologice, unele titluri din articolele sale academice coincid cu altele și expansivul cadru biografic dă de bănuit prin excesivitate. Pe de altă parte, am văzut că mai multe cadre didactice și profesioniști din mediul sportului basarabean reclamă o industrie a plagiatelor în Republica Moldova. Aflăm cu stupoare că fostul ministru al tineretului și sportului Octavian Tăcu a avut o dispută principială cu rectorul Universității Veaceslav Manolachi care a culminat cu un proces judiciar pe care l-a câștigat.

https://romaniabreakingnews.ro/wp-content/uploads/2020/03/Curiculum-Vitae-Veaceslav-Manolachi.pdf

https://romaniabreakingnews.ro/wp-content/uploads/2020/03/Lucrari_stiintifice_V.Manolachi.pdf

În mediul academic românesc se vorbeşte despre Universitatea de Educație Fizică și Sport din Chișinău ca fiind de neîncredere. Acolo unde sunt eliberate zeci de diplome de „doctor în știință” într-un an, în comparație cu România, care produce 4-5 doctori anual.

Care este miracolul și magia sportului pedagogic basarabean și impactul care îl exercită pe arena internațională ca să fie atât de solicitat, inclusiv de unele personaje din România și din străinătate, inclusiv din Africa?!

Rectorul și consilierul ex-președintelui Vladimir Voronin a organizat o filieră de producere pe bandă rulantă a „doctorilor în ştiinţe” în domeniul educației fizice și sportului, aducând teze de doctorat din Federația Rusă, în special din Sankt-Petersburg, traducându-le și conferind grade științifice mai multor persoane, inclusiv din străinătate. Numai în anul 2009 au fost depistate 5 teze traduse din limba rusă și susținute repetat în cadrul Universității de stat de Educație Fizică și Sport. Acestea sunt tezele de doctorat ale doi cetățeni din Republica Moldova (Sergiu Arhiliuc și Natalia Lefter), doi din România (Mircea Ene și Constantin Bordea) și unul din Iordania (Hani Abdeli Cărâm Jarah). Menționăm, aici, că, la toate aceste teze, în calitate de îndrumător științific figurează domnul Manolachi, care, de fapt, după părerea noastră, a și organizat această, „afacere”.

Care este rolul rectorului UEFS Manolachi în promovarea sportului la scară largă unde și-a încropit o avere consistentă și care se erijează într-un formator pedagogic de talente și de orizonturi sportive?
Paradoxal dar Manolachi a fost acuzat de trafic de persoane. Procuratura Generală a Republicii Moldova a clasat dosarul penal pe numele lui V.Manolachi cu nr. 200 493 9027, din 23.11.2004, unde conform acestuia, actualul „conducător” al Universității de Stat de Educație Fizică și Sport, prin intermediul diferitor cluburi sportive, inclusiv și prin intermediul universității, a traficat în diferite țări ale Europei zeci și zeci de persoane sub pretextul că aceștia sunt sportivi de performanță.

Veaceslav Manolachi (foto unimedia.info)

V.Manolachi a fost acuzat sistematic de trafic de ființe umane. Rectorul Universității de Educație Fizică și Sport ducea persoane peste hotarele țării și a beneficiat deplin, ca urmare al statutului sau social, inclusiv din calitatea de președinte al așa zisei Academii Olimpice. (A se vedea: Veaceslav Manolachi acuzat de FRAUDE. Scrisoare DESCHISĂ către Timofti, Corman, Leancă, Gurin și Maia Sandu)

Domnul V. Manolachi a fost implicat într-o suită de afaceri dubioase. Vorbim despre comercializarea ilegală a sportivilor peste hotare, traficul de ființe umane, comercializarea taberei sportive a Universității de Stat de Educaţie Fizică și Sport a Republicii Moldova (USEFS), care își are locația în orașul Sergheevka- Ucraina, spălare de bani în cadrul Universității, pe care o administrează, procurarea de echipament sportiv la un preț exagerat, fără licitație, afaceri cu terenuri, inclusiv terenurile Colegiului Sportiv, dar și multe altele.

L-am chestionat în acest sens pe prim-vicepreședintele Comitetului Național Olimpic Nicolae Piatac care avea să ne spună:

Nicolae Piatac

„Cum de-ați nimerit dumneavoastră în țintă? La noi în Basarabia avem aceleași lucruri cum sunt aici – precum ați subliniat-în Rusia și alte părți. Dar la noi este o problemă foarte serioasă. Începând cu anii 2009-2010, când am aflat că sunt lucrări plagiate la Universitatea de Educație Fizică și Sport, chiar am făcut cunoștință cu câteva lucrări și toate lucrările din Rusia, de la Institutul Lezgow, au nimerit în Universitatea de stat de Educație Fizică și Sport din Chișinău. Am făcut un grup de lucru împreună, am bătut în ușă la diferite organe ale Republicii Moldova începând cu Guvernul Republicii Moldova, cu Ministerul Educației și am încercat să relatăm că aceste lucruri sunt plagiate, aceste lucrări ale așa numitor doctori în știință sunt plagiate. Să mă credeți că până și în ziua de astăzi ele au rămas în afara legii și nu știm din ce cauză. Academia de știință din Republica Moldova a dovedit prin comisia lor. Eu nu îi cunosc pe toți membrii comisiei dar vă spun că cei care au fost alături de mine la ministrul educației condus de Maia Sandu le-am dovedit că aceste lucrări sunt plagiate și am solicitat să adopte o hotărâre față de Universitatea de Educație Fizică și Sport. Vă spun că Academia de Știință a adoptat o hotărâre prin care această instituție a fost lipsită de dreptul de-a mai pregăti așa numiți doctori în știință. A trecut un an de zile și din nou continuă. Nu dispun de informații câți acum sunt (doctori-n.N.) dar eu cred sunt zeci și zeci de doctori, de candidați în doctori (doctoranzi-n.N.) care sunt la Universitatea de Educație Fizică și Sport. La o vizită al Secretarului general al Comitetului Național Olimpic (…) a fost și la această universitate și domnul rector s-a lăudat foarte mult că într-un an de zile ei au zeci și chiar mai mulți candidați și doctori în știință pedagogice, pe când domnul Secretar general al Comitetului Olimpic Român a spus:” dar în România sunt doar 5-6”. Și acum facem o comparație cum se poate așa ca în R.Moldova, țară așa mică, să aibă 10-17 anual și în România numai 5-6. Nu cred că acolo instituțiile din domeniul culturii fizice și al sportului sunt mai slabe ca instituția noastră”.

https://romaniabreakingnews.ro/wp-content/uploads/2020/03/Petitie_catre_Institutiile-Republicii-Moldova.pdf

Cazul Manolachi nu este unul singular, când un personaj cu o infimă cultură și o traiectorie de viață controversată a devenit un model de referință pentru sportul și pedagogia sportivă din Republica Moldova. Plagiate pe filiera rusească, controlul unei instituții de învățământ superior care oferă oportunități pentru alte firme de-a se dezvolta pe proprietățile Universității și colegiului sportiv și o tipologie a agresiunii la adresa altor persoane care atentează la etalonul „mediocraţiei meritocratice” relevă angoasele sistemului de învăţământ din Republica Moldova.
Omul a fost la un moment dat anchetat și i s-a intentat un proces penal pentru amenințări cu moartea la adresa altor persoane, i-au fost confiscate armele din dotare. Și totul se trece cu vederea de către organele de resort din R.Moldova!

https://romaniabreakingnews.ro/wp-content/uploads/2020/03/Curtea-de-Apel-Chisinau-Ticau-Octavian-Vs-Veaceslav-Manolachi.pdf

Concluzii
PLAGIAT. Acțiunea de a plagia; plagiere. Operă literară, artistică sau științifică a altcuiva, însușită (integral sau parțial) și prezentată drept creație personală.
Copiatul este considerat a fi o boală veche la români și nu numai. Unii miniștri au reclamat că Platon și Aristotel au practicat un asemenea sport. A fost suspectat Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Lucian Blaga că au plagiat în operele lor.
Japonezul Yoshitaka Fuji a fost cel mai prolific impostor din istoria științelor moderne, apare cu 169 de lucrări științifice retrase și este singurul care a depășit pragul de 100 de articole cu probleme, de obicei fiind vorba despre date falsificate.
Plagiatul este un fenomen în vogă și în zilelor noastre, care datează încă din antichitate și ne surprinde precum un tsunami puternic în prezent.

Mediocrația a luat cu asalt bastioanele cunoașterii și gestionarea valorilor în societate.

Mediocrația a preluat pârghiile instituțiilor cheie de formare și de promovare a caracterelor în Republica Moldova.

Asta se întâmplă în Republica Moldova…

Și ce urmează?

Material realizat de o echipă de investigații jurnalistice coordonată de Dr. Octavian SERGENTU
Corectură și editare web P.C.




„Fără amintirea Patriei” – ROMÂNII DE LA EST DE BUG în cercetarea echipelor organizate de Institutul Central de Statistică (Ep.1)

FRAGMENTE DIN VOLUMUL IN PREGATIRE „CALATORII IDENTITARE”

„FĂRĂ AMINTIREA PATRIEI”

ROMÂNII DE LA EST DE BUG ÎN CERCETAREA ECHIPELOR ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENTIA (1941-1944)

Episodul 1

          În ziua de 23 august 1939, Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste a semnat la Moscova, alături de Viaceslav Molotov, ministrul de externe sovietic cel de-al 2-lea Tratat de Neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică. I.V. Stalin a fost prezent la eveniment. Actul a devenit cunoscut drept “Pactul Ribbentrop- Molotov”. Documentul reprezenta de fapt acordul la care ajunseseră cele două dictaturi ale Europei în ceea ce privea delimitarea sferelor de influenţă şi direcţiile de expansiune în Europa răsăriteană. La sfârşitul anului 2019, Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse a criticat poziţia Uniunii Europene, referitoare la înţelegerea diplomatică din anul 1939, apreciind că “nu se bazează pe nimic real” şi a calificat-o drept “o minciună neruşinată”. Istoriografia rusă contemporană consideră documentul “un rău necesar”, aproape un act defensiv, pentru a preîntâmpina ofensiva nazistă asupra Uniunii Sovietice. Indiferent de aceste aprecieri, protocolul secret – parte integrantă a înţelegerii – conţinea prevederi explicite privitoare la împărţirea Finlandei, Lituaniei, Estoniei şi Letoniei, o clauză referitoare la Polonia care aborda şi posibilitatea dispariţiei sale ca stat independent, dar şi o alta clauză referitoare la Basarabia. Partea germană şi-a declarat dezinteresul total faţă de teritoriul provinciei dintre Prut şi Nistru, achiesând la intenţiile sovietice de a modifica frontierele estice ale Regatului Român.

       Consecinţele tratatului semnat la Moscova sunt, de acum, bine cunoscute.

Pe data de 26 iunie 1940, ora 22:00 comisarul sovietic pentru afaceri străine îi transmite lui Gheorghe Davidescu, ministrul român la Moscova o primă notă ultimativă prin care România a fost somată – să înapoieze Basarabia, cu orice preţ, Uniunii Sovietice – să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, conform graniţelor indicate într-o hartă alăturată notei. Cea de-a doua solicitare nu fusese agreată, în prealabil, cu partea germană, care s-a arătat surprinsă de pretenţiile Kremlinului. A doua zi, 27 iunie 1940, urmează al 2-lea ultimatum care solicita evacuarea administraţiei şi armatei. Guvernul român a consultat atât Germania, cât şi Italia, dar acestea nu au încurajat o ripostă militară – nici măcar “glonţul de argint” pentru salvarea onoarei militare. Unele ziare din Germania şi Italia chiar au salutat “cu satisfacţie “rezolvarea “pe cale paşnică” a “diferendului dintre România şi puterea sovietică”.În aceste condiţii, guvernul Tătărescu a acceptat să îndeplinească cerinţele ultimative.

Pătrunderea în teritoriul românesc a prilejuit armatei roşii şi ocuparea Ţinutului Herţa, plasă cu acelaşi nume al judeţului Dorohoi care nu aparţinuse niciodată judeţelor nord bucovinene. Oficialii sovietici au insistat că ocuparea Herţei s-a făcut “din gresala”, dar faptul împlinit mani militari a rămas neschimbat până în present. Herţa a fost inclusă în R.S.S. Ucrainiana, împreună cu Sudul Basarabiei şi Nordul Bucovinei. Basarabia a fost reorganizată ca Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. La est de Nistru, fosta Republică autonomă sovietică socialistă moldovenească, înfiinţată în 1924 a fost împărţită între Ucraina şi noua Moldova “socialistă”. (actuala republică nistreană, cu “capitala” la Tiraspol). În perioada 1940-1941 ocupaţia sovietică în Basarabia, Bucovina de nord şi Herţa a avut un bilanţ devastator pentru români: 57.000 de morţi şi peste 100.000 de locuitori deportaţi în Siberia. Alte surse avansează cifra de 300.000 de români persecutaţi: condamnări, deportări, presiuni administrative. Încep colnizarile cu locuitori slavi, urmărindu-se programatic schimbarea demografiei în regiunile respective.

La sfârşitul lunii iulie 1940, Hitler i-a adresat regelui Carol al II-lea o scrisoare, redactată în termeni fermi, ameninţând cu “grave consecinţe la care s-ar expune Regatul Român, dacă nu ar da curs cererilor “. Mai precis, îi indica suveranului să înceapă tratative bilaterale cu Ungaria şi Bulgaria pentru revizuirea frontierelor din vest şi din sud. Sub “patronajul” şi presiunea directă a miniştrilor de externe german şi italian, România semnează în noaptea de 30 spre 31 august 1940 “Dictatul de la Viena” sau, cum este cunoscut, “Al doilea arbitraj de la Viena”. Ungaria a primit în urma acestui act aproape jumătate din Transilvania, în total 43.492 kmp. Din cei 69.000 kmp pretinşi. Începând din 15 septembrie 1940, armata ungară trece la ocuparea regiunilor cedate de statul român.

Aproximativ 1.200.000 de români (cca. 50% din populaţia părţii de nord a Transilvaniei) au rămas înstrăinaţi. Trupele horthyste au început masacrele: Moisei, Traznea, Sarmasu, Mureşenii de Câmpie, Luduş, Câmpia Turzii, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lascud şi alte localităţi cu populaţie românească. Programul de maghiarizare propus de baronul Aczel Ede a fost adoptat de guvern, urmând a fi realizat oficial, dar şi cu sprijinul organizaţiilor paramilitare.

Cedarea Cadrilaterului s-a făcut fără implicarea “aliaţilor”, aşa cum s-a întâmplat la Viena. Totuşi, Hitler şi-a exprimat la 31 iulie 1940 “recomandarea” că România să cedeze Dobrogea către Bulgaria, sugerându-se că părţile să ajungă la restabilirea frontierei din anul 1912. Prinsă în menghină intereselor sovietice, ungare şi bulgăre, guvernul ţării acceptă, “de (ne) bunăvoie şi (ne) silit de nimeni”, să restituie doar Dobrogea de Sud/Cadrilaterul. Guvernul ar fi dorit să păstreze Balcicul şi Silistra, propunere cu care “fuhrer” -ul nu a fost de acord. Tratatul de la Craiova s-a semnat pe data de 7 septembrie 1940. România renunţa astfel, la un teritoriu de aprox. 7.000 kmp, situaţie care a afectat rosturile populaţiei romaneasti (25% din totalul regiunii) ce cuprindea români, aromâni şi megleno români. Tratatul prevedea un schimb reciproc de populaţie. Iniţial România a propus transferul intregiilor comunităţi naţionale, propunere pe care bulgarii au respins-o. Shimbul de populaţie a însemnat evacuarea a cca. 110.000 de români şi cca. 65.000 de bulgari din Dobrogea, care au fost obligaţi să se mute în Cadrilater.

Urmările evenimentelor din anul 1940 au fost dramatice. Potrivit analizei lui Anton Golopentia (1) recensământul din 1930 indică o populaţie de 18.057.028 de locuitori pe un teritoriu de 295.049 kmp.. Pierderile teritoriale au redus suprafaţa ţării cu 1000.293 kmp. (31,4%), rămânând sub suveranitate naţională 194.756kmp., ceea ce a reprezentat 68,6% din teritoriul românesc de după Marea Unire din 1918. Uniunea Sovietică ocupase 50.762 kmp. Ungaria câştigase prin Dictatul de la Viena o suprafaţă de 42.610 kmp., iar prin renunţarea la Cadrilater, România a pierdut 6,9 % din teritoriu. Pierderile de populaţie au reprezentat: 55,3 % din populaţia înregistrată la recensământul din 1930 în Basarabia, Bucovina de Nord, şi Herţa, 37% din populaţia anterioară Dictatului de la Viena în Crisana de Nord, Maramureş şi Transilvania de nord-est, plus un procent de 5,9 % ca urmare a Tratatului de la Craiova.

În aceste condiţii, ciopârtirea teritorială, împreună cu tragedia refugiaţilor au creat o stare de spirit generală favorabilă populaţiei rămase departe de vatra naţională. Factorul uman devenea esenţial în preocupările oamenilor, dar şi a conducătorilor politici. Diplomatul Vasile Stoica vedea situaţia românilor din străinătate ca un argument fundamental pentru aducerea în interiorul graniţelor naţionale (repatriere) a tuturor fragmentelor etnice româneşti din afara ţării. (2) Transferul de populaţie, practicat în cazul Cadrilaterului a creat impresia că tocmai această măsură ar putea fi soluţia înţeleaptă pentru a asigura protecţia conaţionalilor, dar şi eliminarea unor posibile viitoare conflicte. Autorităţile cunoşteau soarta conaţionalilor rămaşi la discreţia noilor ocupanţi, urmărind persecuţiile începute de aceştia. Guvernul era, în linii generale, informat despre măsurile radicale dispuse împotriva foştilor cetăţeni români. Refugiaţii din teritoriile “desprinse” (termen uzitat în epocă) în 1940 erau, de asemenea, preocupaţi de soarta celor apropiaţi. Informaţiile pe care aceştia le primeau, prin “vama cucului”, de la familiile rămase pe loc alimentau sentimentul dezolant de pierdere personală. Aşteptările populare vizau, în primul rând, adoptarea unor măsuri protective şi, în final, de recuperare a românilor pierduţi.

În cazul grupului românesc răsăritean cunoştinţele erau, în cel mai bun caz, lacunare. Desigur existau studii elaborate anterior care ofereau unele informaţii, în principal istorice, despre existenţa romanităţii răsăritene. Încă din 1893 folcloristul Teodor Burada făcuse călătorii în guberniile Kerson şi Kamenitz-Podolsk constatând, la faţa locului: “identitatea aproape absolută a tuturor elementelor de căpetenie care alcătuiesc pe un popor: limba, credinţa, obiceiuriel, năravuri, cintele şi altele”. (3). După 1940, dar mai ales după începerea campaniei din est, numărul studiilor dedicate românilor din est au crescut exponenţial.

În contextul politic descris şi cu premisele amintite se organizează pe data de 6 aprilie 1941 noul Recensământul care s-a efectuat în teritoriul rămas României după pierderile din 1940.. După începerea campaniei din est (22 iunie 1941) şi eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutul Herţa recenzarea a fost extinsă şi în aceste regiuni (începând din iulie 1941), dar şi Transnistria (noiembrie-decembrie 1941). Astfel Recensământul 1941 cuprindea Basarabia, împreună cu judeţul Hotin (azi reg. Cernăuţi, Ucraina), Tighina (azi, provincie separatistă), Ismail, Chilia şi Cetatea Alba, adică Sudul Basarabiei (azi regiunea Odesa, Ucraina). Peste Nistru au fost recenzate judeţele Movilau (Moghilau), Jugastru, Tulcin, Rabnita, Baltă, Dubăsari, Ananiev, Golta, Tiraspol, Ovidiopol, Odesa, Berezovca şi Oceacov.

Institutul Central de Statistică (I.C.S.) a mobilizat 150 de funcţionari, conduşi de dr. Sabin Manuila (director general) şi D.G.Georgescu (secretar general). Recensământul din Transnistria a fost dublat de cercetări sociologice. Echipa care urma să “inventarieze” regiunea dintre Prut şi Nistru numara 50 de funcţionari din Serviciul Extern al I.C.S., fiind condusă de antropologul şi etnograful Henri H. Stahl. În aceeaşi perioadă, Institutul Social Român, condus de sociologul Dimitrie Guşti a iniţial, de asemena acţiuni de cercetare. (În 1931, I.S.R. finalizase, în cadrul monografiilor dedicate localităţilor româneşti, studiul dedicat satului Cornova din Basarabia). Coordonatorul echipei I.S.R. (13 specialişti), sociologul Traian Herseni va conduce în perioada războiului Departamentul Culturii din cadrul Guvernământului Civil al Transnistriei.

La cererea Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, I.C.S extinde cercetările şi dincolo de Bug. Pentru prima dată, românii uitaţi din Transbugia urmau să fie studiaţi de specialiştii români, într-un efort complex, mulţi şi interdisciplinar: sociologic, demografic, istoric, lingvistic, economic şi etnografic. Specialiştii I.C.S. urmau să păşească, în premieră, în teritoriul cu populaţie românească pe care, anterior, numai Teodor Burada se încumetase să-l străbată la sfârşitul sec. al XIX-lea. Expediţia purta numele: “Echipa pentru identificarea şi studierea sumară a aşezărilor româneşti de la est de Bug “; pe scurt: Identificarea românilor de la est de Bug (I.R.E.B.).

Conducerea colectivelor de cercetare a revenit sociologului şi geopoliticianului Anton Golopentia (1909-1951). Familiar cu metoda “şcolii monografice”, colaborator al profesorului Guşti (lucrase şi în campania amintită la Cornova), teoretician şi autor de excepţie, Golopentia ocupă funcţia de director al Oficiului de Studii din cadrul I.C.S. Activitatea propriu-zisă se vă desfăşoară între decembrie 1941 – februarie 1944.

Desigur, evoluţia războiului a determinat încetarea prezentei în teritoriu a echipelor de cercetare. Ulterior, după 23 august 1944, intrarea Armatei Roşii în Bucureşti şi schimbarea regimului politic în România a împiedicat publicarea studiilor de sinteză, cercetarea imensului material documentar colectat fiind abandonată. Ca atare, nu s-a produs valorificarea cercetărilor I.R.E.B. Mai mult, până în decembrie 1989, o lege aspră a tăcerii a fost aplicată subiectului, în integralitatea sa. (Până de curând, multe din documentele legate de activitatea I.R.E.B au fost arhivate în depozitele SRI). Anton Raţiu a fost primul care “a rupt tăcerea” publicându-şi, în 1994, însemnările şi amintirile din campanile la care participase, în calitate de membru al echipelor din teren. (4)

*Fotografii de Nicolae Economu si M.Petrescu („Sezatoare”). IMAGINI PRELUATE DIN CATALOGUL EXPOZITIEI ” IN URMA ACULUI. ROMANII DE PESTE BUG ” , MUZEUL TARANULUI ROMAN, 2014

Note de subsol:

  1. Anton Golopentia, “Populatia teritoriilor romanesti desprinse in 1940”, in revista “ Geopolitica si Geoistorie”, caietul I, 1941, p. 35
  2. Robert Stanciugel, “ Lumea balcanica in viziunea si activitatea diplomatului Vasile Stoica, Ed. Colias, Bucuresti, 2008
  3. Teodor Burada, “O calatorie in satele moldovenesti din gubernia Cherson (Rusia)”, Iasi, 1893 ; Dimitrie Onciul, “ Originile principatelor romane”, Bucuresti, 1899 ; Teodor Burada, “ O calatorie la romanii din gubernia Kamenitz-Podolsk (Rusia), Iasi, 1906 ; Justin Fratiman, “Administrarea bisericeasca la romanii transnistreni”, Chisinau, 1920 ; Stefan Ciobanu, “ Romanii de peste Nistru”, Chisinau, 1922 ; Vasile Harea , “ Romanii de peste Nistru”, Cernauti, 1923 ; Ion Nistor, “ Romanii transnistreni “, Cernauti, 1925 ;  Nichita Smochina, “ Les Moldaves de Russie Sovietique” , in “ Moldova noastra”, nr. 1, 1935 . Am mentionat numai citeva titluri dintr-o bibliografie relativ ampla.
  4. Anton Ratiu, “ Romanii de la est de Bug”, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1994

Alte articole recomandate de autor:

Exclusiv. Despre Neam, Țară și Ființă Națională, dincolo de fruntarii, cu domnul „Golescu”, …la 15 ani de activitate

ROMÂNII DE PRETUTINDENI ÎN PROGRAMA ȘCOLARĂ

Exclusiv: Descoperirea Geografiei Românilor de pretutindeni

În pragul ZILEI LIMBII ROMÂNE ( O ZI NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI?)