„Șeful antenei CIA din România care i-a ajutat pe Mitrea și Ciorbea în organizarea sindicatelor, descoperit agent KGB” – Ion Cristoiu despre Bătălia dintre serviciile secrete străine în România

Mai multe servicii secrete străine se războiesc între ele pe teritoriul României şi bulversează opinia publică, avertizează Ion Cristoiu în gândul.info. Potrivit acestuia, aceste conflicte sunt generate de interese şi de şefii acestor servicii. Jurnalistul a dat ca exemplu filmul ”Divizia Berlin”, un serial care prezintă povestea unui agent sub acoperire ajuns în birourile CIA din Berlin.

MI6, cel mai puternic serviciu secret care acţionează în România

Din punctul său de vedere, cel mai puternic serviciu secret străin care acţionează în România este MI6, al britanicilor, dar nici ruşii nu sunt prea departe de podium. În acest context, el atrage atenţia că, în spatele unor personaje credibile, cum ar fi un jurnalist, se pot ascunde, de fapt, agenţi acoperiţi ai unor servicii secrete străine.

Șeful stației CIA din România, în anii `90, descoperit agent KGB

“Eu cred în continuare în britanici, CIA este o rudă săracă a lor, adică din totdeauna au fost. Ei sunt foarte buni. Ruşii – nu am nici o îndoială şi foarte important, vă atrag atenţia, poate să vină la dumneavoastră, o chestie de servicii, vine un ziarist de la New York Times, da? Şi de unde ştiţi dumneavoastră că ea nu e sub acoperire? Ştiaţi că în 1990, şeful antenei CIA de aici, a fost un domn Nicholson, la care s-au dus Mitrea şi Ciorbea şi care au organizat sindicatele da? Ştiţi că la doi ani el a fost anchetat şi descoperit ca agent KGB?

Ştiţi că la doi ani el a fost anchetat şi descoperit ca agent KGB? Niciodată nu ştii, tu zici că vorbeşti cu el occidental, e francez, nu ştiu, de la Figaro şi… acuma nu trebuie să vă temeţi, eu oricum nu sunt sub acoperire”, a mai spus jurnalistul Ion Cristoiu.

 




KGB vs DSS / Comploturile politico-militare, date istorice, dezvaluiri și controverse în conferința publică de la IRRD`89

În contextul aniversării a 30 de ani de la izbucnirea, desfășurarea și victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, IRRD 1989 a realizat o nouă conferință publică, în ziua de 21 februarie 2019, dedicată comploturilor politico-militare care au încercat să pună în dificultate regimul Ceaușescu, precum și relația dintre KGB și Securitate. Modul în care serviciile de informații sovietice și occidentale au fost implicate în realizarea unora dintre aceste comploturi, participanții la aceste comploturi, biografiile lor profesionale și politice, rolul și locul fostului Departament al Securității Statului (DSS) în lichidarea acestor comploturi, relevanța lor în economia prăbușirii regimului Ceaușescu și nu numai, au fost subiectele abordate în cadrul acestei conferințe. Au conferențiat istoricii dr. Florian BANU (Consilier CNSAS) și dr. Constantin CORNEANU (Director General-adjunct al IRRD 1989). Pe parcursul conferinței au intervenit Gelu Voican VOICULESCU (Director General al IRRD 1989), Petre ROMAN (membru în Colegiul Național al IRRD 1989), generalul de brigadă (r) Vasile MĂLUREANU (fost coordonator la nivel central al activității informative pe profilul antisubversiune – Direcția I Informații Interne din cadrul DSS, respectiv Diviziunea A – Apărarea Constituției din Serviciul Român de Informații), jurnaliști, istorici, revoluționari.

Referitor la această confruntare dintre KGB și Securitate, istoricii dr. Florian BANU (Consilier CNSAS) și dr. Constantin CORNEANU (Director General-adjunct al IRRD 1989) au menționat faptul că precursoarea UM 0110 (anti-KGB), viitoarea UM 0920/A din structura Direcției Generale de Informații Externe (DGIE) își are originea în ordinul primit de către generalul Nicolae Doicaru, la începutul anului 1963, din partea ministrului Alexandru Drăghici, de a se constitui o unitate specială care să apere ambasadele și agențiile economice românești din țările socialiste de atenția serviciilor in­for­mative și contrainformative ale aliaților din Tratatul de la Varșovia. Șeful DGIE, Nicolae Doicaru, va interpreta într-un mod ciudat ordinul lui Alexandru Drăghici și va înfiin­ța un serviciu a cărui principală misiune era aceea de a recruta diplomați occidentali acreditați în diverse capitale din spațiul dominat de sovietici. La sfârșitul anului 1965, colonelul Constantin Iosif, prieten cu generalul Nicolae Doicaru, a devenit șeful a ceea ce s-a numit la început Biroul Țări Socialiste din cadrul Direcției Generale de Informații și, mai apoi, locțiitor al serviciului de informații orientat spre țările socialiste.

În primăvara anului 1969, ca urmare a reorganizării activității și structurii DGIE, Biroul Țări Socialiste a primit și sarcini de natură contrainformativă, devenind o unitate inde­pen­dentă, sub comanda aceluiași colonel Constantin Iosif. În 1973, după reorganizarea Di­recției a III-a Contraspionaj și debarcarea generalului-maior Neagu Cosma de la con­du­cerea acesteia, UM 0920 (DIE) a preluat și nucleul special din cadrul Direcției a III-a care se ocupa cu combaterea spionajului din țările socialiste și verificarea loialității mem­brilor CC al PCR. Contraspionajul descoperise trădările din DIE, faptul că o serie întreagă de ofițeri DIE aflați la post erau deconspirați, încă din plecare, iar unii dintre agenții din exterior ai Direcției a III-a căzuseră în mâna contraspionajului occidental, ca urmare a unei „indiscreții” venite de la DIE. Ordinul prin care Direcției a III-a i-au fost limitate o serie de prerogative în muncă purta numărul „000235” (Strict-secret de importanță deosebită), adică numărul de la mașina de serviciu a lui Ion Mihai Pacepa. Prin acest ordin spionajul românesc prelua în totalitate contraspionajul în sensul că au fost desființate rezidențele create, lichidate punctele de contraspionaj create în străinătate, dar instaurată obligația de a preda acestor organe orice informator de contraspionaj care pleca în străinătate definitiv sau pentru o perioadă mai îndelungată.

Noua unitate (UM 0920/A) se va afla, în continuare, sub comanda colonelului Constantin Iosif care va fi cooptat și în consiliul de conducere al DIE. În ancheta întreprinsă în 1978, după dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, se va releva faptul că șeful UM 0920/A minimalizase pe orice cale pericolul pe care-l prezenta activitatea serviciilor de informații din țările socialiste pentru cadrele din DIE. În 1977, UM 0920/A va trece sub coordonarea directă a ministrului de Interne, Teodor Coman, și a generalului Nicolae Pleșiță. Ofițerii DIE au mărturisit, în cursul an­chetei din 1978, faptul că au fost distruse, din ordinul colonelului Constantin Iosif, nu­me­roase documente referitoare la introducerea de tehnică operativă în domiciliile unor oa­meni pe care nu-i agreau, respectiv Mircea Malița, Nicolae Militaru precum și alți dem­ni­tari comuniști din epocă. Colonelul Ion Păduraru (DIE) va raporta faptul că șeful UM 0920/A a distrus toate materialele cu privire la persoanele suspecte că ar lucra pentru un serviciu de informații din țările socialiste. Ancheta internă efectuată în 1978 va releva faptul că UM 0920/A a instalat tehnică operativă și a desfășurat activități contrainformative fără aprobări legale de la organele în drept chiar și împotriva cadrelor de conducere din aparatul de stat și, totodată, au prelucrat cu mijloace TO și filajul de care dispunea UM 0920/A pe cine au dorit Nicolae Doicaru și Ion Mihai Pacepa, atât din Ministerul de Interne, cât și din alte instituții. UM 0920/A a fost folosită și de Emil Bobu, cu prilejul Plenarei CC al PCR din aprilie 1974, pentru a-i supraveghea pe unii activiști ai PCR care nu prea mai erau de acord cu Nicolae Ceaușescu și cu a sa politică. Într-un interviu acordat postului de televiziune Duna TV, fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa a declarat că Ion Iliescu a fost interceptat ani de zile cu microfoanele tip «UM 0920/A», încă din anul 1972.

Ofițerii UM 0920/A au participat la acțiuni de filaj și supra­veghere informativă și a membrilor marcanți ai Consiliului de Stat, prim-miniștrilor sau a secretarilor CC al PCR urmărindu-se verificarea loialității acestora față de PCR și față de Nicolae Ceaușescu. După defectarea lui Ion Mihai Pacepa (23 iulie 1978), UM 0920/A va deveni UM 0110 (denumită codificat „Contraspionaj Est” sau „anti-KGB”). În decembrie 1989, UM 0110 avea în componența sa 304 persoane, dintre care 264 ofițeri, care lucrau în patru servicii informative. Două dintre aceste servicii se ocupau de URSS, unul de Ungaria și Iugoslavia, celălalt de RDG și celelalte state socialiste. La comanda UM 0110 a rămas colonelul Constantin Iosif, devenit, mai apoi, general, până în 1986 când a fost înlocuit cu generalul-maior Victor Neculcioiu.

În preocupările ofițerilor UM 0110 se vor afla, cu precădere, toți cei care aveau studii militare/civile în URSS sau manifestau simpatii față de Uniunea Sovietică. Într-un document din 18 iulie 1995 înaintat de către MApN către senatorul Șerban Săndulescu (PNȚcd), membru al Comisiei parlamentare pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, se menționa faptul că primele cadre ale MApN au plecat la studii militare în URSS în 1948, prima promoție de ofițeri absolvenți fiind în 1950, iar ultima în 1967. În total, 1.858 de ofițeri ai MApN au absolvit academii și școli militare, precum și cursuri de perfecționare (specializare) în URSS. 816 ofițeri au absolvit academii militare, cu durata de 2 – 7 ani, astfel: 1) 161 la academii militare generale de comandă și stat-major (Academia Militară Superioară „K. E. Voroșilov” și Academia Militară „Mihail B. Frunze”); 2) 348 la academii militare cu profil de armă (artilerie, blindate, geniu, transmisiuni, transporturi, chimie și radiolocație); 3) 257 la academii militare cu profil tehnico-ingineresc; 4) 33 la Academia de Spate și Apro­vizionare; 5) 17 la Academia Militară Politică „V. I. Lenin. Acestor ofițeri li se vor adăuga 348 de ofițeri care au absolvit școli militare cu durata de 1 – 3 ani din diferite specialități militare, precum și 704 ofițeri care au absolvit cursuri de perfecționare pe linie de comandă, stat-major, servicii și asistență medicală. La data întocmirii documentului, 1.827 dintre acești ofițeri nu mai lucrau în MApN fiind scoși din evidența rezervei militare, adică nu mai aveau nicio obligație militară. Ceilalți 41 ofițeri, au vârsta cuprinsă între 51 și 60 de ani, îndeplinesc cu competență funcții pe linie de comandă, stat-major, tehnică, învățământ și cercetare științifică, fiind apreciați în notările de serviciu, preponderent, ca ofițeri foarte buni”, menționa MApN. Direcția Personal din Ministerul de Interne a comunicat că în urma analizelor efectuate a rezultat faptul că în perioada 1948 – 1968 nu au fost trimise cadre ale Ministerului de Interne la studii academice sau de nivel superior în URSS. Însă, 1.000 de cadre ale Ministerului de Interne au efectuat stagii de perfecționare (specializare) la instituții de învățământ civil sau militar din URSS. În 1995 nu se mai aflau în activitate niciunul dintre acești oameni.

În contextul denigrării Revoluției Române din Decembrie 1989, presa post-decembristă a menționat existența unor generali (Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Marin M. Pancea, Gheorghe Logofătu etc.) și a unor ofițeri superiori din MApN care ar fi lucrat pentru GRU sau KGB, însă dovezile, cu excepția unor supoziții, nu au fost făcute publice niciodată în condițiile în care se păstrează misterul asupra destinului dosarelor din arhiva fostei UM 0110 (anti-KGB), precum și al dosarelor fostei Direcții a IV-a Contrainformații militare. Istoricul Marius Oprea consemnează, privitor la arhiva UM 0110, faptul că, după o sursă anonimă, o mare parte a arhivei UM 0110, circa 40.000 de pagini, depozitată la Iași, a fost transferată în 1994 – 1995 către București. În lucrarea Cazul Timofte – KGB…, jurnalistul Alexandru Mihăilă reproduce în facsimil (p. 322) raportul din 10 aprilie 2001 al colonelului Constantin Muraru din SRI în care se menționează faptul că înainte de anul 1996, dar și după aceea, a apărut solicitarea „inventarierii tuturor persoanelor ce au făcut obiectul preocupărilor pe linia contraspionajului sovietic (a fostei UM 0110) cu precizarea necesității valorificării datelor și informațiilor pe care le dețineau foștii lucrători ai UM 0110, activi sau în rezervă, cunoscut fiind faptul că pe acel profil de muncă arhiva nu s-a conservat”. Istoricul britanic dr. Dennis Deletant declara, într-un interviu apărut în săptămânalul Prezent, că  marile mistere, care continuă să învăluie istoria Securității, și care trebuie să fie developate opiniei publice, și nu numai, se referă la: 1) stabilirea influenței pe care a avut-o KGB la începuturile Securității, în 1948; 2) care a fost politica de cadre a Securității înainte de 1965 și după; 3) care au fost țintele UM 0110; 4) unde sunt banii din conturile fostului DSS și 5) care sunt politicienii din Occident și din partidele socialiste vest-europene care au primit bani de la regimul Ceaușescu sau au întreținut relații cu Securitatea română.

Referindu-se la o posibilă implicare a serviciilor de informații sovietice (KGB&GRU) într-o conspirație împotriva lui Nicolae Ceaușescu în anii ꞌ80, fostul șef al Direcției a IV-a Contrainformații Militare, generalul-locotenent (r) Vasile Gheorghe, va declara, cu re­ferire la Nicolae Militaru, într-un interviu acordat jurnalistei Angela Băcescu în martie 1991, că sunt lipsite de temei susținerile generalului, privind amploarea legăturilor pe care le-ar fi avut în rândul generalilor și a altor categorii de militari activi. În realitate aceste legături se refereau la câțiva rezerviști, nemulțumiți și ei, pentru măsurile administrative luate împotriva lor.

O serie de mărturii ale fostului ministru al Apărării Naționale, generalul (r) Con­stantin Olteanu, referitoare la incidentul din 18 februarie 1978 (conversații intime cu generalii sovietici în afara cadrului oficial) care a permis îndepărtarea lui Nicolae Militaru din MApN pe motiv de apartenență la GRU, au născut numeroase întrebări: a fost Nicolae Militaru agent secret al GRU sau doar un susținător al politicii URSS în cadrul Tratatului de la Varșovia și în lume? Inexistența în circuitul istoriografic a unor docu­mente din dosarele Direcției a IV-a Contrainformații militare a DSS, cu referire la Nicolae Mili­taru, amplifică misterul asupra acestui ofițer și a rolului său în confruntarea dintre comunitatea de intelligence a României socialiste, susținătoare a politicii interne și externe a lui Nicolae Ceaușescu, și KGB&GRU, ca instrumente de putere ale Uniunii Sovietice.

Direcția a IV-a Contrainformații militare va încerca, conform declarațiilor făcute de către generalul-maior Constantin Nuță lui Constantin Olteanu, să forțeze o mărturisire completă a lui Nicolae Militaru, în condițiile în care cei de la contrain­for­mații militare, nu au cunoscut din timp despre faptul că va avea loc o asemenea discuție, nu au dirijat special un informator și nici nu au avut instalată tehnică operativă. Fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu, nu a crezut versiunea privitoare la surpriza pe care GRU și Nicolae Militaru au produs-o ofițerilor Direcției a IV-a Contrainformații militare, iar Nicolae Ceaușescu nu s-a grăbit să-l schimbe din funcție, imediat, pe generalul-colonel Nicolae Militaru. Nicolae Militaru a rămas în funcția de ministru-adjunct al Ministerului Construcțiilor Industriale până la data de 8 februarie 1984, deși pe 4 aprilie 1983 a fost trecut în rezervă și pensionat din MApN. Totodată, a rămas membru supleant al CC al PCR până la 22 noiembrie 1984, nemaifiind ales la Congresul al XIII-lea al PCR. Beneficiind de o asemenea calitate a putut să se interneze la Spitalul „Elias” unde l-a reîntâlnit pe Ion Iliescu care venise într-o vizită la Valter Roman. Menționăm faptul că la 17 aprilie 1983, Nicolae Militaru i-a scris lui Nicolae Ceaușescu cerându-i să fie numit la comanda Academiei Militare a Republicii Socialiste România. După întâlnirea cu Ion Iliescu, Nicolae Militaru a trecut, conform propriei mărturii din 1991, să contacteze personalități politice și militare ale regimului comunist care se puteau angaja în derularea unui complot politico-militar prin care urma să fie înlăturat de la putere Nicolae Ceaușescu.

Profesionalismul cadrelor din UM 0110 și intransigența conducerii supreme a Departamentului Securității Statului (DSS) nu au permis nașterea unei „opoziții politice” în sânul PCR, de inspirație „gorbaciovistă”, cu efecte pe termen mediu și lung în ceea ce privește drumul nostru în viitor!

Conferința KGB versus Securitate. Comploturi politico-militare împotriva regimului Ceaușescu și relevanța lor în erodarea încrederii regimului și-a propus să pună în discuție rolul și locul serviciilor de informații sovietice în nașterea unei opoziții politice față de regimul Ceaușescu atât în interiorul PCR cât și în afara acestuia, a modului în care unii dintre liderii marcanți ai României de după 22 decembrie 1989 au fost racordați, prin firele tainice ale acestor comploturi, la interesele strategice ale Uniunii Sovietice sau nu.

Video:  dr. Florian BANU (Consilier CNSAS) despre „KGB versus Securitate. Comploturi politico-militare împotriva regimului Ceaușescu și relevanța lor în erodarea încrederii regimului”

Video: dr. Constantin CORNEANU (Director General-adjunct al IRRD 1989) despre „KGB versus Securitate. Comploturi politico-militare împotriva regimului Ceaușescu și relevanța lor în erodarea încrederii regimului”

Video: interpelare Petre Roman – KGB versus Securitate

Video: Adrian Niculescu KGB versus Securitate

Video Cazimir Ionescu KGB versus Securitate

Video Gelu Voican Voiculescu KGB versus Securitate

Video: G-ral. bg. SRI (r.) Vasile Mălureanu

Video: Petre Roman interpelat de dl. Vișan pe tema „industria românească (RSR) – un morman de fiare vechi”  în contextul accepțiunii sovietice din acea vreme că Republica Socialistă România este o țară mult prea industrializată (mențiune Dr. Constantin CORNEANU)

Video înregistarea completă: KGB-ul, Securitatea și comploturile politico-militare din epoca Ceaușescu

romaniabreakingnews.ro

*Articol realizat pe baza datelor istorice furnizate de dr. Florian BANU și Dr. Constantin CORNEANU (prezentate în conferință) și a materialului video realizat de Romania Breaking News – RBN Press în calitate de partener media al manifestării.




Foto-Video / Acțiunile de opoziție și disidență față de regimul Ceaușescu la începutul Anului 1989, temă de dezbatere la Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989

Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 a organizat în cursul zilei de 31 ianuarie 2019, în contextul aniversării a 30 de ani de la izbucnirea și desfășurarea Revoluției Române din Decembrie 1989, o primă conferință, dintr-un ciclu de conferințe publice, referitor la acțiunile de opoziție și disidență față de regimul Ceaușescu la începutul Anului 1989. Directorul General-adjunct al IRRD 1989, dr. Constantin CORNEANU, a susținut o prelegere la această conferință intitulată Opoziția față de regimul Ceaușescu la începutul Anului 1989.

Video

 

Discuțiile purtate cu invitații la această conferință publică (istorici, jurnaliști, revoluționari etc.) au relevat faptul că Securitatea a jucat un rol extrem de important în împiedicarea coagulării unei opoziții intelectuale, nu numai politice. „Scrisoarea celor șase” (11 martie 1989) și disidența deschisă a lui Silviu Brucan au fost provocările cele mai mari cu care Nicolae Ceaușescu și regimul său politic s-au confruntat în interiorul PCR, generând o emoție aparte în întreaga societate românească, în activul de partid și de stat. Silviu Brucan intrase într-o atitudine de ostilitate absolută față de regimul Ceaușescu, după 15 noiembrie 1987, însă sub presiunea oficialităților americane restricțiile de domiciliu, poștale și telefonice asupra acestuia au fost ridicate în februarie 1988. În aprilie 1988, conform propriilor mărturisiri, Silviu Brucan a discutat cu Gheorghe Apostol, în Parcul Herăstrău, despre ceea ce avea să devină „Scrisoarea celor șase”. Corneliu Mănescu va declara că iniți­a­ti­va unei acțiuni de opoziție deschisă îi aparținuse lui Gheorghe Apostol care discutase, deja, cu Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu și Constantin Pârvulescu în clipa în care l-a contactat pe el. La sfârșitul lunii octombrie 1988, Gheorghe Apostol îl va contacta pe Mircea Răceanu la sediul MAE pentru a-i cere să-i comunice lui Grigore Răceanu că-l așteaptă în Parcul Herăstrău, în fiecare marți și joi între orele zece și douăsprezece, pentru niște discuții.

În volumul său de amintiri (Infern ’89. Povestea unui condamnat la moarte), Mircea Răceanu subliniază faptul că tatăl său adoptiv, Grigore Răceanu, a fost implicat încă de la început în pregătirea „Scrisorii celor șase” și nu după 31 ianuarie 1989, așa cum a încercat Silviu Brucan să acrediteze ideea, după 22 decembrie 1989, având în vedere faptul că Nicolae Ceaușescu nu l-a primit în audiență pe tatăl diplomatului arestat.

Acțiunile de opoziție și disidență față de regimul Ceaușescu la începutul Anului 1989, temă de dezbatere la Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 / 31 ianuarie 2019

O primă formă a „Scrisorii celor șase” a fost văzută de către Mircea Răceanu pe 30 ianuarie 1989, în casa tatălui său, împreună cu observațiile făcute de către Grigore Răceanu asupra textului. „În concepția autorilor acelui mesaj de protest, potrivit celor explicate de tata, toate acțiunile grupului nu vizau abandonarea sistemului comunist, ceea ce era ușor de înțeles având în vedere că aveam de-a face cu vechi cadre de partid atașați ideologiei comuniste, ci doar cu reformarea acestuia, concomitent cu înlăturarea de la putere a clanului ceaușist, în spiritul reformelor inițiate de Gorbaciov în URSS”, mărturisește

Mircea Răceanu

Mircea Răceanu. În contextul arestării lui Mircea Răceanu, Gheorghe Apostol s-a întâlnit cu Grigore Răceanu și au decis, de teama Securității, să distrugă toate materialele legate de „Scrisoarea celor șase”, urmând ca finalizarea și difuzarea ei să se facă în mai 1989. În ancheta Securității din 22 martie 1989, Silviu Brucan va recunoaște că textul final al „Scrisorii celor șase” a fost analizat și convenit cu Gheorghe Apostol, pe 26 februarie 1989, într-o întâlnire din Parcul Herăstrău, urmând ca el să se ocupe de finalizarea textului și difuzarea lui în străinătate și la CC al PCR.

Acțiunile de opoziție și disidență față de regimul Ceaușescu la începutul Anului 1989, temă de dezbatere la Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 / 31 ianuarie 2019

„Scrisoarea celor șase” a fost difuzată în premieră de către către BBC World Service și, mai apoi, de către Radio Vocea Americii și Radio Europa Liberă în cursul zilei de 11 martie 1989. Pe 10 martie 1989, jurnalistul Misha Glenny de la BBC a sunat la Bu­cu­rești și a avut două convorbiri telefonice cu Silviu Brucan, prima la ora 20.47 și, mai apoi, la ora 20.52, întrerupte de către specialiștii DSS-ului. Silviu Brucan a confirmat faptul că el este unul dintre autorii „Scrisorii celor șase” și a solicitat ștergerea Norvegiei din textul inițial, deoarece diplomații acesteia reveniseră la posturile din București. Un exemplar al „Scrisorii celor șase” a fost trimis lui Urmă Viorel, corespondent la Viena al Agenției Associated Press, iar un alt exemplar a fost trimis pe adresa de acasă a unui reporter BBC, pe 27 februarie 1989. Pe 6 martie 1989, diplomatul american Michael Parmly a primit un alt exemplar, iar în dimineața zilei de 11 martie 1989, ambasadorul Olandei a intrat și el în posesia unui exemplar oferit de către Silviu Brucan, care a recompus textul „Scrisorii celor șase”.

Silviu Brucan

Semnatarii „Scrisorii celor șase” vor fi trecuți printr-o anchetă extrem de dură a Securității a cărei miză era, dincolo de confirmarea datelor care atestau legături de natură informativă ale celor șase cu servicii de informații străine, determinarea semnatarilor „Scrisorii” de a se dezice de ea. Pe 11 martie 1989, Silviu Brucan a fost arestat de către ofi­țerii DSS-ului și dus la sediul Direcției a VI-a Cercetări Penale (UM 0638) din Calea Ra­hovei. Înfricoșat, umilit, terorizat, hăituit și fără speranță pentru ziua de mâine, ca urmare a anchetei ofițerilor DSS, Silviu Brucan va deveni un dușman de moarte al conducerii DSS și al instituției în ansamblu. Din această perspectivă, putem înțelege faptul că, pe 31 decembrie 1989, Silviu Brucan va propune desființarea Securității ca instituție și arestarea, într-un mod umilitor, a șefilor DSS în a căror mână fusese câteva luni de zile.

Furia ofițerilor de securitate provenea și din faptul că nu reușiseră să împiedice difuzarea „Scrisorii celor șase” în condițiile în care conducerea Ministerului de Interne și a DSS aprobase, pe 21 noiembrie 1988, un „Plan de măsuri privind prevenirea, descoperirea și neutralizarea autorilor de înscrisuri cu conținut ne­co­res­­punzător și a altor fapte de natură să afecteze interesele statului, pe raza municipiului București”. Securitatea și Miliția Municipiului București, precum și unitățile centrale operative ale Departamentului Securității Statului și ale Inspectoratului General al Mili­ției, potrivit competențelor și atribuțiilor, urmau să acționeze „pentru identificarea și introducerea în baza de lucru, pe profiluri de muncă, a tuturor persoanelor care pot fi atrase ori sunt pretabile să se antreneze în conceperea, redactarea și difuzarea unor înscrisuri cu conținut dușmănos sau să săvârșească alte fapte de natură a prejudicia interesele statului”. Pe 13 martie 1989, Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință specială a CPEx al CC al PCR în care a fost prezentată situația lui Mircea Răceanu, care fusese arestat pentru activități de spionaj în favoarea SUA, și a făcut, totodată, referire la „câțiva vechi clienți”, la niște „derbedei politici, declasați și moral și politic, față de care partidul a luat o serie de măsuri”. Membrii CPEx al CC al PCR au luat act de „trădarea” vechilor activiști de partid și au fost de acord cu cele exprimate de către secretarul general al PCR.

Silviu Brucan a fost anchetat între 11 martie și 7 mai 1989, suportând 51 de in­te­ro­gatorii ale ofițerilor Direcției a VI-a Cercetări Penale. În timpul acestor interogatorii, DSS-ul a obținut și o serie de informații valoroase privind politica SUA și a țărilor membre ale CEE față de Ro­mânia socialistă. „Din discuțiile purtate (de către Silviu Brucan – n. n.) cu ambasadorul Roger Kirk și consilierul politic Michael Parmly a reținut că actuala campanie inițiată împotriva R. S. România de guvernele statelor membre ale NATO a fost concepută în cadrul unei ședințe a ambasadorilor acestora la București, care ar fi avut loc la misiunea diplomatică americană”, raportau ofițerii-anchetatori, pe 2 aprilie 1989, către șeful DSS, generalul-colonel Iulian Vlad. Diplomații americani îl informaseră pe Silviu Brucan de faptul că Franța urma să dețină rolul de „prim atacant”, alături de celelalte țări membre ale CEE, deoarece „Washingtonul nu mai are capacitatea de a exercita influență asupra Bucureștiului, datorită renunțării la clauză, în timp ce Franța și celelalte țări vest-europene prin relațiile economice ce le au cu țara noastră (România – n. n.) dispun de posibilități mult mai mari în acest sens”. În interogatoriul din 5 aprilie 1989, Silviu Brucan va declara, cu referire la strategia SUA față de România, că diplomații americani „apreciază că, în momentul de față în România nu există forțe politice care să determine o schimbare și tocmai de aceea doresc o stabilizare a relațiilor româno-americane”, însă aceasta nu înseamnă că SUA „nu vor continua, ca și până acum, să contacteze și să încurajeze pe disidenți și opozanți și chiar să condiționeze anumite vizite sau înțelegeri de modul în care sunt rezolvate așa-zisele probleme ale drepturilor omului” în România.

Pe măsură ce ancheta DSS-ului continua, având drept miză dezbinarea și asmuțirea unuia împotriva altuia a semnatarilor „Scrisorii celor șase”, folosindu-se de vechile lor animozități și resentimente, precum și de declarații scrise sau înregistrate, Nicolae Ceaușescu a ordonat mutarea semnatarilor „Scrisorii” la periferia Bucureștiului „pe mo­tiv că nu pot locui în cartierul prezidențial sau în proximitatea lui”. Constantin Pârvulescu fusese mutat, încă din 1979, într-un „bloc muncitoresc”, astfel încât Grigore Răceanu va fi mutat în comuna Cojocna (județul Cluj) unde avea o casă, iar Alexandru Bârlădeanu a fost mutat într-un apartament dintr-un „cartier popular”, unde va fi supra­vegheat continuu de echipele de filaj ale DSS-ului. Corneliu Mănescu a fost evacuat de către cadre ale UM 0620 (USLA) care au intrat cu forța în locuință și l-au luat pe sus pe fostul demnitar al statului român. Silviu Brucan va fi mutat în cartierul Dămăroaia pe strada Izbiceni.

Mircea Dinescu

Opoziția intelectualilor față de regim avea să se amplifice, iar Mircea Dinescu va acorda un interviu pentru Liberation, trimis la Paris prin intermediul ambasadorului olandez Coen F. Stork, ce va fi publicat pe 17 martie 1989 și în care poetul condamnă, în stilu-i caracteristic, regimul comunist din România, abordând, într-o formă ironică, realitățile din regimul Ceaușescu. Mircea Dinescu devine, astfel, un disident activ în condițiile în care el atacă, în formule memorabile, regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu. Regimul va trece la represalii, poetul va fi sub arest la domiciliu și i se va interzice să mai publice. Pe 10 aprilie 1989, peste 60 de scriitori români aflați în exil se vor declara solidari cu poetul Mircea Dinescu și cu ceilalți scriitori români protestatari.

Regimul comunist din România va mai înregistra o nouă lovitură de imagine, pe 2 martie 1989, când Liviu Cornel Babeș își va da foc pe Pârtia Bradu, din Poiana Brașov, în semn de protest față de comunism. Avea cu el un carton pe care scrisese Stop Mörder! Brașov=Auschwitz” (Opriți crima! Brașov=Auschwitz – n. n.). A murit după două ore, la spital, păzit de ofițeri de securitate. Gestul lui Liviu Cornel Babeș a reprezentat o sfidare la adresa regimului Ceaușescu, fiind considerat un Jan Palach” al României. După numai câteva ore de la tragedie, Radio Europa Liberă va anunța sacrificiul suprem al lui Liviu Cornel Babeș în numele libertății.

Liviu Cornel Babeș

În categoria acțiunilor de disidență activă pot fi considerate și acțiunile tipografului Valentin Hurduc cel care a tipărit cotidianul-manifest Luneta și o serie de manifeste anticeaușiste ce au fost răspândite în perioada aprilie 1987 – decembrie 1989. Operațiunea Petarda” a fost numele de cod al uneia dintre operațiunile DSS-ului care s-a încheiat cu un eșec de proporții pentru ofițerii de securitate și ale cărei urme în arhivele fostului DSS par să nu se mai găsească.

Valentin Hurduc

În categoria încercărilor de opoziție față de regimul Ceaușescu se înscrie și scrisoarea pe care vitorul președinte post-decembrist al României, Ion Iliescu, a pregătit-o pentru a fi transmisă la Radio Europa Liberă la sfârșitul lui martie 1989. Din păcate, scrisoarea s-a blocat la București pe canalul de legătură care promisese ajungerea ei la destinație. În contextul desfășurării de către DSS a unei vaste operațiuni de supraveghere și influențare a tuturor celor care ar fi putut face parte dintr-o grupare opoziționistă din interiorul PCR, Ion Iliescu a înțeles, la începutul anului 1989, că nu existau „forțe capabile să izoleze cuplul Ceaușescu pentru a înlesni o «revoluție de catifea»”.

 

Ion Iliescu

Con­fruntat cu un val de acuzații privind „teoria complotului”, de sorginte moscovită, care ar fi stat la baza declanșării Revoluției Române din Decembrie 1989, Ion Iliescu, al cărui nume a fost scandat pe străzile Timișoarei pe 20 decembrie 1989, declară că ar fi fost mân­dru dacă ar fi putut „provoca evenimentele de la Timișoara sau pe cele de la Bu­cu­rești, dar, se subînțelege, nu este cazul”.

Referindu-se la această impo­si­bilitate de coagulare a unei opoziții politice împotriva regimului Ceaușescu, jurnalistul Nestor Rateș, directorul Departamentului pentru România de la Radio Europa Liberă, va con­semna faptul că:

„mizeria cumplită a vieții de zi cu zi, care consuma, practic, întreaga ener­gie, imaginație și inventivitate în lupta pentru supraviețuirea fizică a făcut mari servicii scopurilor regimului, lăsând oamenilor prea puțin timp și vlagă pentru activismul social și politic și chiar mai puțin încă pentru preocupări spirituale”. – Nestor Rateș

Într-o astfel de situație, „Scrisoarea celor șase” devenea unul dintre cele mai spectaculoase și provocatoare gesturi de sfidare a regimului Ceaușescu.




Video / Rușii despre Revoluția Română din Decembrie `89: „TASS ESTE ÎMPUTERNICITĂ SĂ DECLARE…”

În perioada 17–20 octombrie 2018, la Galeria Artelor a Cercului Militar Naţional, are loc cea de-a XIV-a ediţie a Salonului de carte „Polemos” – istorie, ştiinţe politice, securitate şi apărare, eveniment prin care Editura Militară marchează Ziua Armatei României, 100 de ani de la participarea României la Primul Război Mondial şi Centenarul Marii Uniri.

În cadrul salonului de carte, Joi, 18 octombrie, a.c., a avut loc  la standul Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989lansarea volumului Decembrie 1989. TASS este împuternicită să declare…”, autor Cristian Chirca. Au prezentat Gelu Voican Voiculescu, Constantin Corneanu, Antoaneta Olteanu, și invitatul special: Nikolai Morozov.

Video:

 




România și Suedia unicele țări din Europa care dețin resurse de telur, material rar folosit la fabricarea învelișului bombelor atomice, în industria aero-spațială și în cea energetică

Telurul este un metal rar, element chimic cu simbolul Te și numărul atomic 52. A fost descoperit în secolul al XVIII-lea (1782), în minereul de aur de la minele din Zlatna, pe teritoriul actual al României, pe atunci parte a Imperiului Habsburgic, de către mineralogul austriac Franz-Joseph Müller von Reichenstein. Telurul a fost studiat însă abia în 1798, de către chimistul german Martin Heinrich Klaproth, același care a descoperit uraniul, zirconiul și ceriul.

România, alături de Suedia, sunt singurele ţări din Europa cu potenţial natural în domeniu.

Marile puteri, ca de exemplu China, SUA, Canada dar şi Australia deţin propriile resurse naturale de telur. În Europa însă, acest metal extrem de rar se găseşte doar în România şi în Suedia. În timp ce în România resursele strategice de telur nu mai sunt exploatate, Suedia, cealaltă ţară europeană cu potenţial natural în domeniu, a deschis în anul 2012 o mină de aur şi telur la Kankberg scrie Capital.ro

În contextul creşterii cererii în industria energetică, aero-spaţială, militară şi IT, în anul 2017, Comisia Europeană l-a clasat ca fiind un „metal critic”, catalogat ca un material foarte valoros și extrem de greu de obţinut. Necesarul, anual, de telur este de 500 de tone, iar estimările arată că, în anul 2020, cererea s-ar putea dubla.

De remercat că telurul este folosit la fabricarea învelişului bombelor atomice, în industria aero-spaţială şi în cea energetică. Telurul elementar se mai folosește la obținerea de aliaje, în industria oțelului, în industria cablurilor de plumb (unde are rolul de a mări rezistența și elasticitatea lor), la vulcanizarea cauciucului, în industria sticlei și în industria ceramică. Combinații de telur se folosesc în fotografie și ca adaosuri la motorină, deoarece accelerează arderea în motoarele cu explozie.

Statul român nu știa că perimetrele concesionate canadienilor conțin telur!!!

Autoritățile române, care au parafat afacerile cu investitorii canadieni, susțin astăzi că nu știau că în perimetrele concesionate se aflau și resurse de telur, ci doar aur și argint, potrivit digi24. Este important de menționat că, funcționarii statului care au girat atunci înțelegerile cu investitorii canadieni,  lucrează azi pentru canadieni!

„Aici este o concentraţie excepţională de aur, argint, telur, deci telurururi de aur şi argint cum nu se găseşte niciunde în Europa şi în foarte puţine locuri din lume”, susţine Gheorghe Popescu, profesor de geologie.

Potrivit ziarului Capital.ro, în timp ce marile puteri sunt preocupate să îşi securizeze zăcămintele, România a cedat, de mai bine de cinsprezece ani, cele mai importante resurse de telur companiilor canadiene, Deva Gold şi Roşia Montană Gold Corporation. Canadienii au intrat în controlul zacamintelor bogate telur, aur şi argint în anul 1997, atunci când s-au asociat cu compania de stat Minvest Deva şi au obţinut accesul la perimetrele sale „Certej-Săcărâmb” şI „Roşia Montană-Bucium”.

În timp ce în Romania resursele strategice de telur nu mai sunt exploatate, Suedia, cealaltă ţară europeană cu potenţial natural în domeniu, a deschis în anul 2012 o mină de aur şi telur la Kankberg.

În prezent, accesul la resursele de telur din perimetrele „Certej- Săcărâmb” și „Roșia Montană-Bucium Tarnița” este condiționat de canadieni, cel puțin până în anul 2018, atunci când expiră licențele care au aparținut Minvest potrivit digi24.

Nici după 14 ani de la primirea licențelor, statulul român nu le-a dat voie companiilor canadiene să înceapă exploatarea aurului în perimetrele concesionate „Certej-Săcărâmb și Roșia Montană-Bucium”. Fostul președinte al Agenției pentru Resurse Minerale, Mihai Ianăș, consideră că situația poate fi deblocată prin negocieri.

În timp ce canadienii de la „Deva Gold” dețin în perimetrul lor cel mai cunoscut zăcământ de aur, argint și telur din România, ceilalți canadieni, de la Roșia Montană Gold Corporation, au în perimetrul lor un zăcământ bogat în cupru și telur, Bucium-Tarnița, care nu a fost, niciodată, exploatat. Comuniștii l-au pastrat ca pe o rezervă strategică și au extras cuprul din cariera vecină de la Roșia Poieni.

„Ca și conținut, Tarnița e mai bun ca Roșia de două ori și jumătate. Cantitatea e într-adevar mai micuță, dar oricum se putea exploata pe o perioadă de minim 50 de ani”, spune geologul Nicolae Moldovan

Deși Comisia Europenă atrage atenția asupra importanței tot mai mari a acestui metal rar, în Strategia României pentru minerit 2012-2035 nu se face nicio referire la telur.

Potrivit documentului citat, actuala strategie propune reconsiderarea poziţiei şi a modului de implicare a statului şi a comunităţilor în domeniul minier, prin renunţarea treptată la atribuţiile de operator economic şi de administrator, în favoarea accentuării rolului de reglementare şi promovare a unor politici de dezvoltare şi stimulare a unui sistem viabil în care, entităţile private să deţină preponderent dreptul de exploatare, operare şi administrare a resurselor minerale şi să asigure finanţarea şi managementul activităţilor miniere.




Scandal și reacții în Parlamentul României în legătură cu gazele românești „arvunite” Ungariei! Transgaz ocultează informațiile: „orice date sunt (…) confidenţiale (…) şi nu vor fi divulgate”

Parlamentarii PMP caută sprijin politic pentru înființarea unei comisii de anchetă parlamentară, care să vizeze scandalul gazelor românești vândute Ungariei și mandatul Transgaz de negociere în cazul conductei BRUA (Bulgaria-Romania-Ungaria-Austria). Pentru acest demers apelează în primul rând la cei de la USR, dar şi la PNL şi independenţi. Solicitarea de înființare ar putea fi depusă la conducerea Camerei Deputaților săptămâna viitoare.

Înfiinţarea unei comisii de anchetă parlamentară, potrivit regulamentului, se face la cererea a minimum 50 de deputaţi din cel puţin două grupuri parlamentare.

PMP urmăreşte să afle care a fost mandatul de negociere al Transgaz, de ce a fost scoasă Austria din schema – devenind BRU în loc de BRUA – şi dacă este vorba de un aranjament politic, potrivit surselor citate.

Premierul ungar, Viktor Orban, a anunţat la sfârşitul săptămânii trecute că Ungaria va semna în curând un acord care îi va permite să importe anual 4 miliarde de metri cubi de gaze naturale din România, pentru următorii 15 ani.

La ce se referă Viktor Orban, premierul aflat în campanie electorală şi care proclamă sfârşitul dependenţei de gazele ruseşti?

Aici vorbim despre un acord privind utilizarea viitorului gazoduct BRUA, care nu garantează însă întreaga cantitate de 4 miliarde metri cubi de gaze va fi exportata în Ungaria. Odată ce România va fi legată de piaţă vest-europeană via Ungaria – Austria, gazele româneşti vor fi cumpărate de consumatorul care va oferi cele mai bune condiţii.

Potrivit celor de la Transgaz, a avut loc o primă rundă de licitaţie, încheiată cu succes, pentru rezervarea unei capacităţi de transport al gazelor de aproximativ 3,73 miliarde mc gaze/an, prin conductă BRUA, pentru perioada 2022-2037. Încă 10% din capacitate ar urma să fie oferite ulterior. Licitaţiile au fost organizate în perioada decembrie 2017-ianuarie 2018 de companiile de transport al gazelor din România şi Ungaria (Transgaz şi FGSZ) atât pe sensul de export, cât şi pe cel de import.

Viktor Orban a făcut declaraţia la câteva zile după ce ministrul de externe ungar Peter Szijjarto a spus că firmele maghiare vor contracta întreaga capacitate de transport, de 4,4 miliarde de metri cub, pe traseul conductei BRUA care ar urma să transporte gazele din Marea Neagră.Viktor Orban a precizat că trei companii din Ungaria au câştigat o licitaţie în România, dar fără să numească numele acelor companii.

Ce spune Transgaz în legătură cu semnele de întrebare despre companiile câştigătoare, atât pentru rezervarea capacităţii de transport pe direcţia România – Ungaria, cât şi pe direcţia Ungaria România?

Comunicat Transgaz:

„Conform manualului procedurii de Sezon Deschis (n. red. Licitaţia), orice date, informaţii sau notificări întocmite şi transmise de către Solicitanţi şi Ofertanţi în contextul Procedurii de Sezon Deschis Angajant sunt considerate a fi confidenţiale şi vor fi utilizate exclusiv în procesul de evaluare din cadrul Procedurii de Sezon Deschis Angajant şi nu vor fi divulgate nici unei terţe părţi fără consimţământul scris al Solicitantului/Ofertantului relevant”, a transmis Transgaz.




Congresul SUA: Preoți ortodocși din Bulgaria și România au fost folosiți de Rusia pe post de agenți ai războiului informațional anti-gaze de şist

Kremlinul s-ar fi folosit de preoţi ortodocşi din România  pentru a alimenta protestele împotriva fracturării hidraulice. E vorba de mişcarea anti-gaze de şist de acum câţiva ani. Potrivit digi24.ro, citat de romaniabreakingnews.ro,  informaţia vine chiar din Congresul american, care a făcut publică una dintre cele mai ample cercetări ale ale sale pe tema războiului de influenţă purtat de Rusia împotriva democraţiilor europene.

Nu doar în România, dar şi în Bulgaria, Kremlinul s-ar fi folosit de preoţi ortodocşi pentru a alimenta protestele faţă de fracturarea hidraulică, îndreptate împotriva companiei americane Chevron.

Vârful acestor proteste a fost în 2013, iar mişcarea anti-gaze de şist a avut în centrul ei şi membri ai clerului din Moldova. Ei bine, Moscova şi-a aplicat planul descris prin intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse. Asta potrivit unui scenariu, care apare într-un raport al senatorilor democraţi din Statele Unite. Cercetarea vorbeşte, printre altele, despre felul în care Biserica rusă a devenit un instrument al statului şi e folosită pentru promovarea şi legitimarea intereselor Kremlinului. Totul, pentru reafirmarea noii ordini internaţionale dorite de Vladimir Putin.

Dincolo de felul în care Biserica Ortodoxă Rusă e considerată un agent al haosului rusesc, cum e numit acest război de influenţă, raportul publicat de Comisia pentru Afaceri Externe din Senatul american arată cum amestecul Rusiei în alegerile prezidenţiale din Statele Unite nu e ceva nou. El face parte dintr-un tipar vechi de aproape două decenii al regimului Putin de a ataca democraţia şi statul de drept în ţări europene, dar şi în Statele Unite.

În total, raportul detaliază atacurile ruseşti din 19 ţări. E vorba, de exemplu, de campanii de dezinformare, atacuri cibernetice, finanţare de mişcări politice de extremă dreaptă sau de folosirea resurselor energetice drept armă politică.

Sunt ameninţări care se văd şi la Bucureşti.

Ministrul român de Externe a avertizat chiar ieri că statele şi societăţile din regiunea noastră sunt un „poligon de încercare” al Rusiei, care foloseşte toate aceste tactici hibride şi accentuează, astfel, o spirală a instabilităţii regionale.

Foto: protest anti – Chevron Silistea Pungesti, preluate din vremeanoua.ro si publicate in timpul protestelor din timpul respectiv pe romaniabreakingnews.ro

Foto: La Protestele de la Pungești au luat parte activă și moldoveniștii stataliști (Republica Moldova) spijiniți de Federația Rusă, dușmani declarați ai statului român, ai istoriei, culturii și limbii române.

romaniabreakingnews.ro




Exploziv! Dosarul ascuns al „genocidului” de la Srebrenica via „Grupul de Cercetare Srebrenica”

IPOCRIZIA, CEA MAI ABJECTĂ FORMĂ A VIOLENŢEI”

Nu cu mult timp în urmă, la sfârşitul lunii noiembrie, o ,,ştire bombă”, din categoria BREAKING NEWS, a invadat mass-media europeană, inclusiv cea online, agenţiile de presă mai mult sau mai puţin renumite, întrecându-se în relatarea cât mai ,,profesionist” posibil, a aceastei ştiri, probabil aşteptată, dar extrem de controversată, atât în ceea ce priveşte ,,protagonistul” ei, dar mai ales, despre controversatele evenimente care au stat la bază: masacrele de la Srebrenica (fosta Iugoslavie), din 1995.

Aşadar, cu ocazia ultimului său proces, de pe 22 noiembrie, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPI) l-a condamnat pe Ratko Mladic, fost lider militar sârb, la închisoare pe viaţă, pentru genocid, crime de război, crime împotriva umanităţii şi violarea legilor războiului. El a fost condamnat pentru zece capete de acuzare din unsprezece.

Citând din decizia curţii TPI, instanţa a constatat că ,,domnul Ratko Mladic a contribuit în mod semnificativ la genocidul din 1995 din Srebrenica, când, mai mult de 8.000 de musulmani au fost ucişi. Reacţia imediată a inculpatului Ratko Mladic, potrivit TPI, a fost că ,,nu şi-a ascuns mânia, insultând Curtea, fiind, în cele din urmă, evacuat din sală. Ulterior, aflat într-o încăpere adiacentă, el a luat cunoştinţă de verdict”….. Aceasta este ştirea, scurtă, seacă, ca un verdict, prezentată în premieră de către ,,Le Monde.fr avec Reuters

Dar, cine este Ratko Mladic !?

Ratko Mladic

Ratko Mladić, a fost comandantul şef al armatei  Republicii Srpska în timpul  războiului din Bosnia, între 1992-1995. Deşi, rezoluţia 819 a Consiliului de Securitate al ONU (1993)  stabilea că enclavele Zepa şi Srebrenica, din estul Republicii Srpska, fuseseră declarate „zone de securitate”, care nu puteau fi ţinte militare, însă, VRS (Војска Републике Српске) le atacă între 2-11 iulie 1995. Circa 8000 de prizonieri musulmani sunt executaţi între 13-19 iulie, eveniment ce va fi cunoscut sub numele de masacrul de la Srebrenica.

Ratko Mladić, în calitate de comandant al VRS (Војска Републике Српске), este considerat responsabil de acţiunile acesteia. Timp de 16 ani a fost căutat, fiind suspectat că se ascunde în Serbia, fiind sprijinit de armata şi de către poliţia locală.

Ratko Mladić comandant al VRS (Војска Републике Српске)

În 22 februarie 2006 presa din Serbia şi din Bosnia au anunţat că se duc negocieri privind predarea lui Ratko Mladić, însă informaţia a fost dezminţită atât de guvernul Uniunii Serbia-Muntenegru, cât şi de TPI. Se spunea că ,,Mladić preferă să moară decât să se predea”. Deşi în Serbia se bucura de popularitate, căutarea lui a fost accelerată deoarece ,,Serbia a fost somată să-l predea, drept condiţie pentru semnarea Acordului de Stabilizare şi Asociere cu U.E.”.

În 26 mai 2011, un bărbat identificat după semnalmente, ca ar fi Ratko Mladić, a fost arestat de către poliţie în nordul Serbiei, într-un sat de lânga graniţa României.

Identitatea sa a fost confirmată în aceeaşi zi printr-un test ADN. Era Ratko Mladic!

Un amănunt minor, poate nu lipsit de importanţă, ministrul sârb de interne, de atunci, Ivica Dacic, este actualul ministru de externe al Serbiei, cel care ,,negociază” asocierea la U.E.

El declară, tot atunci, că ,,Ratko Mladic nu a opus rezistenţă atunci când a fost arestat” şi că ,,nu a fost folosită forţa”, confirmând şi faptul că ,,arestarea a avut loc” după ,,cercetarea câtorva case”, din satul menţionat în comunicatul oficial.

European Commision President Jose Manuel Barroso greets Serbian Prime Minister Ivica Dacic

De altfel, recent, șeful diplomației sârbe, într-un discurs rostit la o conferință organizată de ,,Consiliul argentinian pentru relații internaționale”, a reamintit că ,,aderarea Serbiei ca membru cu drepturi depline la U.E. reprezintă o prioritate absolută a politicii externe a Belgradului”. De asemeni, a mai menţionat că: ,,Vrem să ajungem la un acord, dorim o soluție corectă şi durabilă, dar a fi nevoiţi să recunoaştem acte unilaterale — asta nu vom face niciodată, chiar cu preţul unui eşec al aderării la Uniunea Europeană”.

Este, o aluzie evidentă, la un alt subiect ,,fierbinte” pentru Serbia: recunoaşterea independenţei Kosovo, o altă condiţie impusă de UE, pentru a accede la acest ,,club select”.

„Condamnarea” lui Ratko Mladic, într-un final cu suspans, ar fi o rezolvare ,,parţială” a problemei, dar mai rămâne acest ,,cartof fierbinte” – Kosovo, greu sau imposibil de ,,înghiţit” şi apoi de ,,digerat”, de către prea greu încercatul popor sârb. Pentru ce?

Acesta să fie, oare, preţul aderării la U.E. ?

Războaiele din Iugoslavia sunt o serie de conflicte extrem de violente, izbucnite pe teritoriul fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia între anii 1991-2001, ce au culminat cu bombardamentele NATO, şi apoi cu ,,pacea de la Dayton”. Se mai vorbeşte, uneori, despre ,,războiul din ex-Iugoslavia”, mai rar despre ,,al treilea război balcanic”, dar, de regulă, se foloseşte sintagma ,,butoiul cu pulbere al Balcanilor”. Sau al Europei ! De la caz la caz!ue

Aceste conflicte au opus diferitele grupări etnice sau ale naţiunilor / popoarelor ,,înfrăţite” din fosta Iugoslavie socialisto-comunistă, iar cauzele lor sunt de natură religioasă, politică, economică, culturală şi / sau etnică, fără să existe vreo ordine anume a provocărilor.

Războaiele din Iugoslavia au fost cele mai tragice din Europa de după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Bilanţul estimativ al victimelor este de 150.000 de morţi, dintre care două treimi sunt civili, iar patru milioane de persoane au fost strămutate ,,relocate”.

Multe dintre personajele ,,cheie” implicate în aceste evenimente au fost sau sunt urmărite penal pentru crime de război sau crime împotriva umanităţii.

De exemplu, Radovan Karadzic, liderul politic al sârbilor bosniaci în războiul 1992-1995, și preşedintele sârb Slobodan Milosevic, care au finanţat şi înarmat forţele sârbe bosniace, au fost acuzaţi de aceleaşi crime. Karadzic a fost condamnat în 2016, de către TPI, şi închis pentru 40 de ani, iar Milosevic a murit în celula sa, în 2006, în timpul perioadei de încarcerare.

Ratko Mladic (centru) și Radovan Karadzic (dreapta)

Dar, n-a fost suficient! Mai trebuiau pedepsiţi capii armatei, generalii, şi de ce nu, chiar poporul sârb, sub o formă sau alta, dacă va fi cazul!

Să analizăm, totuşi, şi evenimentele, care au stat la baza acestui ,,proces al secolului”.

Cea mai sigură sursă, dar şi cea mai contestată, o reprezintă ,,Dosarul ascuns al ,,genocidului” de la Srebrenica” (Le dossier caché du „génocide” de Srebrenica – Recueil de documents, Editions Le Verjus), o carte surprinzătoare, dar bine documentată, prea puţin ştiută în România, sau chiar deloc. Această versiune a fost elaborată cu mare acurateţe, lansată cu ocazia comemorării acestor tragice evenimente (2005), fiind ,,legalizată” în prealabil de TPI.

Există un ,,grup de cercetare Srebrenica” / Srebrenica Research Group”, condus de către Ed Herman, autorul de fapt al ,,dosarului ascuns al genocidului”, care conduce grupul de cercetare şi analiză a documentelor din acest caz, publicând multe  mărturii ,,nepublicate”.

A mai fost publicată o carte, sub titlul ,,Adevărul meu” (,,Ma vérité”), – versiunea franceză a pledoariei pe care Slobodan Milosevic a prezentat-o Tribunalului Penal Internaţional de la Haga, în introducere la apărarea sa, în care o asociaţie denumită ,,Adevăr şi justiţie”, nu a luat partea fostul preşedinte al Iugoslavia, ci a monitorizat informaţiile complet şi corect.

Dacă acest proces a fost ,,procesul secolului„, aşa cum susţinea presa din Franţa sau din alte ţări europene, înregistrările de la audieri ar fi trebuit să fie publice, constante şi abundente. Dar ele au fost ,,mediatizate” doar în perioadele în care procurorul aducea acuzaţii, fără a se vorbi niciodată despre momentele când acuzatul demonstra zădărnicia acuzaţiilor.

„Adevărul meu” a fost destinată să aducă către public ,,un echilibru neglijat de către cronicarii de la Haga”. În acelaşi timp, a permis să fie auzită ,,tragedia iugoslavă”, cu argumente şi realităţi despre care, mult timp, coloanele ziarelor au fost închise ermetic.

Răspunzând acestei manifestări, toată mass-media a repetat, fără nicio rezervă, versiunea oficială, la ,,cinstirea” celor 10 ani (2005), de când forţele sârbe bosniace, preluând controlul asupra oraşului Srebrenica, au executat cu sânge rece circa 7-8000 de prizonieri musulmani, atât civili cât şi militari, în conformitate cu un (presupus) plan conceput în prealabil, cunoscut şi autorizat de principalii lideri ai Republicii Srpska: Radovan Karadzic, generalul Ratko Mladic, şi chiar de către Slobodan Milosevic, pe atunci preşedintele Serbiei.

Prezentarea faptelor, vrea să arate că uciderea civililor nu a apărut, aşa, doar ,,ca un masacru obişnuit”, ci ca un ,,genocid” caracterizat ca fi fiind săvârşit în mod deliberat împotriva populaţiei musulmane, în vederea ,,eliminării” lor din regiune (!?)

Ciudată interpretare oficială pentru incriminarea unor persoane, prin care, uciderea unor civili poate fi incadrată din ,,masacru obişnuit” în ,,genocid”, prin ,,eliminarea lor din regiune”, ceea ce poate fi acceptată ca o ,,strămutare/relocare” – ar fi fost mai simplu şi umanitar şi nicidecum ,,eliminare” prin ucidere. Dar, trebuia găsită o formulă de inculpare, cumva! (n.a.)

Un reputat profesor de drept internaţional şi avocat, de la Universitatea York din Toronto, Michael Mandel, a declarat într-o carte publicată în cadrul ,,Asociaţiei pentru Adevăr şi Justiţie” (2006), că: „Declaraţia Tribunalului, că un genocid a avut loc la Srebrenica, n-a fost coroborată nici de faptele relevate, nici de dreptul invocat”

Mai mult de atât, el a făcut o demonstrație strălucită care ar fi trebuit să atragă atenția, susţinând, de asemenea: „Dacă, cazul Radislav Krstic (un alt general condamnat pentru implicare în masacru) are vreun sens, înseamnă că nu a existat un genocid în Srebrenica”. Concluzia instanţei nu poate fi considerată decât o formă de propagandă şi ca o nouă contribuţie la creşterea impresiei că instanţa este mai degrabă un ,,instrument politic” decât o ,,autoritate juridică„, pentru a parafraza pe cel mai faimos inculpat” (adică, pe Slobodan Milosevic).

Michael Mandel lucrează de mulţi ani cu Grupul de Cercetare Srebrenica, reunind personalităţi anglo-saxone independente, decise ,,să facă lumină” asupra cazului, prin înlăturarea  tuturor prejudecăţilor. Acest grup de cercetare a publicat recent concluziile sale în care se pare că niciuna dintre propunerile care exprimă versiunea oficială a ,,cazului Srebrenica” nu s-a ridicat la o examinare serioasă a faptelor, de la numărul victimelor musulmane la acuzaţia de genocid săvârşit de către forţele sârbe bosniace, prin premeditare şi planificare, două condiţii necesare pentru a stabili dacă această crimă este constituită, fără a mai menţiona responsabilităţile ierarhiei sârbe, care nu s-au îndepărtat niciodată de presupozăţiile Tribunalului de la Haga.

Faptul că au fost făcute execuţii sumare, deci atrocităţi, este fără îndoială pentru toţi colaboratorii grupului. Ei cred, pur şi simplu pe baza analizelor lor, că numărul şi natura victimelor, precum şi ,,contextul general al evenimentelor din Srebrenica au fost prezentate în mod tendenţios” şi că ,,ar trebui reexaminate fără prejudecăţi”.

Pentru a realiza acest lucru, este indispensabil să se pună aceste crime atât în ​​condițiile războiului civil, care a devastat această regiune a Bosniei în 1992, cât şi în desfăşurarea de către principalii protagoniști a unor dispoziţii tactice şi strategice, în cursul anului 1995, ce au precedat şi a pregătit ,,curăţirea” sârbilor din Krajina şi reducerea, mereu cu forţa, a dimensiunii şi a ponderii Republicii Srpska, căruia ,,Acordul de la Dayton” îi va atribui, în cele din urmă, ,,drepturile şi graniţele actuale”.

Aşadar, „Dosarul ascuns al genocidului din Srebrenica” reunește traducerea unui mare număr de texte străine, esenţiale pentru manifestarea adevărului, şi despre care presa în general a păstrat o tăcere totală, prin urmare, vinovată, oricare ar fi fost motivele reale.

Este un document inedit, deoarece nu a putut fi difuzat.

De îndată ce a fost prezentat, a fost denunţat violent de către cercurile musulmane, de Înaltul Comisar Paddy Ashdown, de Ambasada Statelor Unite şi Ambasada Danemarcei, care vorbeau în numele Uniunii Europene. TPII a declarat că este „scandalos şi ruşinos” pentru că   s-au ignorat ,,dovezile stabilite de tribunal la judecarea (în primă instanţă) pentru genocidul comis împotriva musulmanilor din Srebrenica”

Dosarul prezintă, de asemenea, mărturiile personale ale generalului canadian MacKenzie, primul comandant al forţelor ONU de menţinere a păcii, din Sarajevo, şi a oficialului portughez Carlos Martins Branco, fost observator militar al ONU în Bosnia, care spune că ,,liderii bosniaci musulmani ar fi facilitat preluarea Srebrenica de către sârbi în iulie 1995, pentru a-i izola pe plan internaţional, făcându-i să se simtă vinovaţi de greşelile comise”.

Se găsesc şi mărturii despre liderul musulman Nasser Oric și despre oamenii lui ,,care au masacrat civilii sârbi şi au hărțuit această populaţie neîncetat, înainte şi după crearea în Srebrenica a unei zone de securitate a ONU”.

Dosarul mai cuprinde şi un ,,Raport despre Srebrenica”, care a fost elaborat şi publicat, pe 3 septembrie 2002, de către două organisme ale Republicii Srpska: Centrul de documentare și Oficiul guvernamental responsabil de relaţiile cu TPII. Un alt raport s-a întocmit, mai mult în conformitate cu ,,dorinţele comunității internaționale”, dar acest text nu a fost publicat până în prezent, fără să se știe motivul real.

În orice caz, raportul din 2002 arăta indirect că această ,,comunitate”, este preocupată prin pragmatismul său de ,,a impune un adevăr”, în loc să fie ,,interesată de adevăr”.

EPILOG:

,,Este mai putin  important ce pedeapsă îi va aplica Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII) lui Ratko Mladic, căci, realitatea e alta:

Împotriva ideii unei Bosnia-Herţegovina multi-naţionale şi multi-religioase, ei au câştigat. Profeţii urii ,,au câştigat”. Mladic şi ai săi ,,au câştigat”! Asta e problema” – declaraţia fostului general sârb Jovan Divjak – apărătorul oraşului Sarajevo, făcută pentru AFP.

Sunt sârb, dar am considerat-o întotdeauna ca pe o chestiune personală, ceva privat, şi vreau să aparţin unui popor bosniac-herzegovinian care nu va exista niciodată”, mai spune  octogenarul general, foarte iubit de concetăţenii săi. Urăsc eticheta de ,,bun sârb”.

Astăzi, Jovan Divjak este unul din 3% dintre cetăţenii care refuză să se definească drept croați, sârbi sau bosniaci. Ei sunt ,,alţii” sau ,,ceilalţi”, o categorie statistică ultra-modernă.

Astăzi, în Bosnia, „tinerii sunt cu naţionaliştii” şi „au mai multă ură decât (…) în timpul războiului”, continuă vechiul general care nu se consideră un „disperat”, ci mai degrabă un ,,realist”: ,,Este o luptă, trebuie să luptăm, chiar şi la 3%”

Dar, ,,problema” generalului Divjak este alta: şi el riscă să fie arestat, dar de către autorităţile de la Belgrad, pentru că, în 1992, a dat ordin să se deschidă focul asupra unei coloane a armatei iugoslave, aflate în retragere, fără să fie provocat. Un fost veteran, din acel mizerabil război fratricid, îl consideră trădător pe general, pentru că: ,,Dacă ar fi plecat în SUA ar fi luptat cu pieile roşii, dar, în ţara ta, împotriva poporului tău! E o ruşine!”

Unii sârbi bosniaci cred că au fost ,,trădați”. Reacţiile publice n-au întârziat:

,,Serbia ne-a trădat, îl urăsc pe Tadic” ….. ,,Noi l-am trădat pe cel care trebuia să ne protejeze. Ratko Mladic a fost simbolul naţiunii noastre şi al patriotismului nostru. Noi l-am înjunghiat în inimă” ,,Astăzi mi-e rușine că ,,sunt sârb

Revista presei europene semnala şi ,,poziţia” României, la unison cu alţi ,,optimişti”:

,,Pour la Roumanie, cette arrestation „représente un signal important de l’engagement de la Serbie sur le parcours européen”.  Traducerea, e de prisos.

CONCLUZIE:

,,Biletul de intrare” al Serbiei în U.E., datorat arestării, predării, judecării şi condamnării lui Ratko Mladic, nu va fi (doar) o simplă (şi singură) formalitate.

,,A fost un element important, dar nu înseamnă automat adeziune, nu merge chiar aşa!(ça ne marche pas comme ça – original în text – n.a.), după cum avertizează premierul olandez Mark Rutte – „Trebuie să privim la ansamblul faptelor, pentru fiecare adeziune”…

L’hypocrisie, est la forme la plus abjecte de la violence„……  .

Adaptare după surse :

  • http://www.independent.co.uk/news/world/europe/ratko-mladic-guilty-who-is-bosnia-war-crimes-what-charges-genocide-srebrenica-massacre-serb-general-a8069741.html
  • http://www.b-i-infos.com/dossier_srebrenica.php
  • https://www.myt.mu/sinformer/afp/actualites/495443/pour-le-general-divjak-defenseur-serbe-de-sarajevo-mladic-et-les-siens-ont-quot-gagne-quot.html



BĂLȚI – „KATYNUL” PRIZONIERILOR ROMÂNI! „Proclamaţia către ţară”, din 23 august 1944 a însemnat, în fapt, o capitulare necondiţionată

Militarilor români li s-a ordonat să nu riposteze inamicului, iar acesta, avertizat din timp prin Bodnăraş(Botnarenko), a dat prilejul nesperat Armatei Roşii să înceapă distrugerea Armatei Române şi ocuparea întregului teritoriu al ţării. 

În intervalul 23 august -12 septembrie 1944 (perioadă în care România s-a găsit în situaţia de a avea inamici atât pe fostul aliat, Germania, cât şi pe inamicul de până atunci, Uniunea Sovietică), în jur de 170.000 de militari români, lipsiţi prin ordin regal de dreptul de a se apăra, au fost luaţi prizonieri de către sovietici.

Au urmat deportările, masacrele, crimele abominabile ale asasinilor N.K.V.D., ascunse timp de decenii şi, regretabil, ascunse şi astăzi.

1944 – MASACRUL PRIZONIERILOR DE LA BĂLŢI

Un document cutremurător, o succintă relatare a masacrului comis de către militarii N.K.V.D. în anul 1944, la marginea oraşului Bălţi din Basarabia.
Textul scris în anul 1994 este la fel de actual şi astăzi.

Călugării români de la Sf. Munte Athos au primit, prin căi ocolite, o scrisoare zguduitoare din partea Ierodiaconului Ieronim Şchiopu de la Bălţi, Basarabia, care relata masacrul comis, acel îngrozitor masacru despre care s-a scris prea puţin şi prea târziu.

„În anul 1944, la năvala hoardelor ruseşti care au invadat Basarabia, Armata Roşie a făcut zeci de mii de prizonieri militari. În oraşul Bălţi au fost concentraţi cca. 50.000 de militari care ţinuseră piept hoardelor dezlănţuite. Dintre cei 50.000 de militari, 80% erau români, iar ceilalţi erau aproximativ: 5.000 germani, 2.000 unguri, iar restul cehi şi polonezi.
În nord-estul oraşului, unde curge râul Răut şi se formează mlaştini, KGB a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul înconjurat cu garduri înalte de sârmă ghimpată. Chinurile acelor prizonieri erau de neînchipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoţit de lipsa de higienă; bolile, frigul şi umezeala produceau decese fără număr. Din acel lagăr unii mai curajoşi au evadat, dar au fost mitraliaţi. Totuşi, au mai fost şi fugari scăpaţi, pe care nu i-a găsit nimeni, decât că s-au făcut singuri cunoscuţi, după destrămarea Uniunii Sovietice. Informaţii despre crimele petrecute în acest lagăr s-au publicat în „Curierul de Nord” din oraşul Bălţi, săptămânal al Basarabiei de Nord. Ziarul mai apare şi acum, dar ştrangulat şi ameninţat de către cei care urăsc tot ce este românesc. Din declaraţiile celor evadaţi s-au stabilit crimele KGB săvârşite la Bălţi.

Toţi cei 50.000 de prizonieri au fost împuşcaţi în ceafă de militarii KGB-ului (corect N.K.V.D.-ului – n.r.) şi aruncaţi în şanţurile mocirloase pe care tot ei le-au săpat la ordin (exemplu tipic al asasinilor KGB-işti (corect N.K.V.D.-işti – n.r.), întocmai ca în cazul Katynului, unde diferă numai numărul celor asasinaţi). Îndată ce au fost date în vileag cele întâmplate, s-au făcut sondaje în mlaştini, în anii 1991-1992, iar rezultatele au fost cutremurătoare: nici hârleţele, nici lopeţile nu au mai putut fi utilizate din cauza mulţimii scheletelor şi osemintelor răspândite în acele mocirle. Inimile îndurerate ale evlavioşilor creştini şi ale celor de la săptămânalul „Curierul de Nord”, i-au împins să facă o piramidă de oase şi cranii, care au fost strânse pe un loc mai uscat, peste care s-a aşternut o mare cantitate de pământ bătătorit şi s-a ridicat în felul acesta un deluşor mai înalt, o moviliţă în trepte, tot din ţărână, iar pe partea ei de sus s-a aşezat o troiţă. Troiţa de lemn sculptat a fost darul credincioşilor din raionul Răşcani, din apropierea Bălţilor. Pe data de 7 mai 1992, s-a sfinţit această troiţă de către Preasfinţitul Petre de Bălţi, cu sobor de preoţi şi monahi, la care sfinţire au participat mii de credincioşi români şi autorităţi orăşeneşti. Atunci, cu ocazia cuvântului solemn, întocmit de Ierodiaconul Nicodim Şchiopu, s-a lansat chemarea ca pe acel loc să se construiască o „Biserică sau Mănăstirea oaselor”, pentru ca zi şi noapte, prea cuvioşii monahi şi prea cucernicii preoţi să pomenească sufletele celor 50.000 de martiri nevinovaţi, ucişi mişeleşte cu gloanţe trase în ceafă, de către militarii sovietici.

Preasfinţitul Petru de Bălţi a investit ca paroh al viitorei „Biserici a oaselor” pe tânărul preot Valeriu Cernei, fost cancelar al Eparhiei Bălţi. După aceea, lucrurile au luat o întorsătură tragică: Presfinţitul Petru a fost atacat cu arme şi bâte chiar la sediul Palatului Episcopal, de un grup de călugări şi preoţi, adepţi ai Arhiepiscopului Vladimir Cântăreanu, care ţine de Patriarhia de Moscova. Atacurile au fost extinse şi la cele două mânăstiri din Eparhia de Bălţi şi mai continuă şi astăzi, după doi ani, împotriva a tot ce este românesc. În scaunul episcopal s-a aşezat şeful agresorilor moscoviţi, arhimandritul trădător Marcel Mihăescu.

Biserica a rămas numai în proiect, un plan făcut de arhitecţi inimoşi, din cauza lipsei de fonduri, din cauza sărăciei în care se zbate Biserica Românească din Basarabia, sub persecuţia moscovită.

 




Moscova dă un semnal? „nădejde” pentru rezolvarea problemei canonice din Basarabia dintre Biserica ortodoxă rusă și română

Silviu‑Andrei VLĂDĂREANU, redactor la revista „Lumea Credinţei”, a luat un interviu în exclusivitate cu Pr. Alexandr Volkov, şeful Serviciului de presă al Sanctităţii sale Kiril, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii. Iată cîteva extrase din interviu:

Părintele Alexandr a răspuns însă imediat rugăminţii mele şi a rezolvat inclusiv dificila problemă a traducerii. Înainte de a începe discuţia, i‑am mărturisit că dorinţa mea, ca fiu al Bisericii, este ca acest interviu să fie unul ziditor, însă, ca jurnalist, sunt ispitit să abordez şi teme sensibile la care cititorii revistei aşteptă unele răspunsuri. L‑am rugat deci să nu se supere dacă vor fi şi întrebări incomode şi l‑am asigurat că nici eu nu mă supăr, dacă va considera că este mai bine să nu răspundă la ele. Zâmbitor, părintele Alexandr mi‑a răspuns liniştit: „Nu există astfel de întrebări!”.

Există vreo nădejde, vreo soluţie pentru rezolvarea problemei canonice din Basarabia?

Există teme pe marginea cărora Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Ortodoxă Română poartă, într‑adevăr, un dialog. Şi aici putem aplica aceeaşi metodă şi cred cu convingere că, la un moment dat, vom ajunge la înţelegere reciprocă, în viitorul apropiat. Faptul că Patriarhul Kiril a venit în România spune mult şi prezenţa Sanctităţii Sale aici, la Bucureşti, transmite un mesaj foarte important şi în privinţa acestei teme. Suntem deschişi pentru dialog. – a spus in interviu Pr. Alexandr Volkov

Despre problema păstoririi necanonice a Eparhiei de Chisinau din cadrul Mitropoliei Chișinăului și a Toată Moldova a Bisericii Ortodoxe Ruse, o analiză de Dr. Mihai NICOLAE

Randuielile canonice amintite de P.S. Nicodim au guvernat viata bisericilor rasaritene de timpuriu si chiar au salvat oranduiala crestina atunci cand acesta a fost amenintata de penetrarea islamului sau mai tarziu de cea otomana. Teritoriile jurisdictionale s-au pastrat pe baza etnica, principiul national definind bisericile autocefale care se identifica pana astazi prin numele etniei sau al neamului. Astfel, canoanele 13, 21 si 22 ale Sinodului de la Cartagina (419 d.Hr.) ca si canonul 2 al Sinodului II ecumenic (Constantinopol, 381 d.Hr.) interzic ”episcopului unei anumite eparhii sa-si intinda puterea asupra altei eparhii”. De asemenea Canonul 34 Apostolic reglementa raporturile dintre ”episcopii fiecarui neam”, impunind principiul sinodalitatii inlauntrul fiecarei etnii. Amestecul nedorit fusese deja solutionat prin canonul 8 al Sinodului III ecumenic (Efes, 431 d.Hr.): ”Iar daca cineva a cuprins o eparhie straina si in chip silnic a pus-o sub stapinirea lui, pe aceasta sa o dea inapoi, ca sa nu se incalce canoanele parintilor si nici sub cuvant de lucrare sfintita sa se furiseze trufia stapinirii lumesti”.

            Pe aceste fundamente canonice Arhiepiscopia de la Chisinau este ridicata la rang de mitropolie(Mitropolia Basarabiei) odata cu promulgarea pe data de 23 februarie 1925 a Legii privind consfintirea autocefaliei B.O.R., organizata ca Patriarhie.

Dupa Ultimatum, in toamna anului 1940 sovieticii inventeaza o eparhie a Chisinaului condusa de episcopul Alexie de Tula, in calitate de ”imputernicit al B.O.RU. pt. supravegherea cultelor in R.S.S.M.”. Slujbele se tin in slavona, iar preotii Mitropoliei Basarabiei sunt fie martirizati (puscarie, tortura, asasinate), fie deportati in conformitate cu ”Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportarii pt. unele categorii de criminali” (sic!). Lacasurile sfinte sunt inchise, profanate, dinamitate, rase de pe scoarta pamantului.

Dupa eliberarea Basarabiei  (1941) Mitropolia isi reia activitatea reusind ca in numai doi ani sa repuna in functie toate bisericile existente intre Prut si Nistru. La intiativa mitropolitului Efrem Enachescu se intocmeste Martirologul  bisericii romanesti. ( Intre martiri e preotul Baltaga, arestat in ziua cand implinea 79 de ani ca si preotul Gheorghe Munteanu din Ismail care este intii tuns, apoi ras pe cap si in final capul ii este zdrobit de treptele bisericii pe care o pastorise).

In vara anului 1944 se produce de- a doua ocupare a Basarabiei si mitropolia sa va fi desfintata de fortele sovietice de ocupatie. Vor organiza aici o episcopie, dupa modelul vechi de la 1813, ca filiala canonica locala a B.O.RU. a-117-a eparhie cu numele Kisinovskaia, parte a ”trupului bisericesc rus” sau ”ruschii mir” sau, mai pe scurt si mai in clar ”Sfanta Rusie”.

Preafericitul Patriarh Kiril a explicat el insusi, fara sa clipeasca ca: ”Sfanta Rusie este o notiune nici etnica, nici politica, nici lingvistica; este o notiune spirituala…in fata lui Dumnezeu suntem un singur popor”. Aferim!

Interesant este ca Mitropolia Chisinaului si a intregii Moldovei, sarbatorindu-si cei 200 de ani de existenta necanonica se prezinta totodata ca biserica succesoare a … Mitropoliei Basarabiei. Ecteniile sale dovedesc insa o alta realitate…

De acea ma intreb nedumerit: oare ce sarbatoresc astazi bine-credinciosii Basarabiei, in palatul ce poarta numele neuitatului Nicolae Sulac?

Articolul integral aici:

Despre Mitropolia așa zisă a „Moldovei” inchinată bisericii rusești de ocupație în Basarabia: ALTARE SI FRONTIERE (cei 200 de ani necanonici ai Eparhiei de Chisinau) de Mihai Nicolae

romaniabreakingnews.ro

Articole pe aceiași temă:

Mereu actual! Gestul de Demnitate și Curaj al Regretatului Patriarh Teoctis care a denunțat toată nedreptatea și silnicia rusească asupra Basarabiei și neamului românesc prin impunerea jurisdicției necanonice a Bisericii Rusești