BISERICA SF. ONUFRIE DIN MĂNĂSTIOARA – SIRET, O BIJUTERIE ARHITECTURALĂ AMENINȚATĂ DE UITARE ȘI DE VICISITUDINILE NATURII

Viorel LUCACI – 16 septembrie 2020

 

ÎN LOC DE PROLOG

 Ideea scrierii acestui material a apărut în primăvara lui 2019, când cu ocazia unei scurte vizite efectuate în satul unde mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei, am ajuns la lăcașul de cult în care, în jurul vârstei de cinci ani Îl descopeream pe Dumnezeu, învățam despre El și nu în ultimul rând Îi simțeam pe deplin existența. Tot ceea ce ţinea de Biserică atunci, avea sens, avea profunzime şi avea un fel de scop suprem. Fiecare sărbătoare de natură religioasă o simţeam pe deplin prin însăși menirea şi semnificaţia pe care o avea. În general, încărcătura spirituală pe care o poți găsi în bisericile vechi ale celor mai mici și mai uitate sate din România, este uriașă. Un fapt care dintotdeauna mi-a consolidat ideea conform căreia, orice monument, orice lăcaș de cult – fie el vechi sau modern şi nu doar unul creştin ortodox – poate fi mai mult sau mai puțin valoros din punct de vedere arhitectural, poate fi o capodoperă inginerească, dar… nu oricare are menirea de a fi pătruns de metafizic. Din păcate, la momentul la care scriu aceste rânduri, nu pot găsi un text sau un mod de exprimare potrivit și cuprinzător pentru a explicita acest considerent cât mai detaliat și cât mai cuprinzător. Nu îmi este cu putinţă.

Limpede este însă faptul că cei mai mulți dintre noi, odată cu înaintarea în vârstă şi cu părăsirea copilăriei, avem tendința de a ne debarasa de metafizic în avantajul evident al profanului, al unei vieți strict materiale în care alergăm mereu după ceva, pentru ca apoi… spre sfârșitul vieţii să ne aducem iar aminte de condiția noastră, de întrebările cele mai profunde cu privire la sensul nostru pe Pământ din perspectiva divină. Apropierea morţii, iminenţa ei incontestabilă ne încarcă întotdeauna de metafizic. Poate că avea dreptate cine a spus că, odată ce nu mai este copil, omul începe să moară puţin câte puțin. Mai mult decât atât. Se spune că atunci când omul moare, moare de două ori. Moare fizic, proces care din punct de vedere bisericesc este dus la final prin înmormântarea sa, împreună cu slujba aferentă, cu bocetele şi cu pomenile ulterioare, toate în funcţie de religia defunctului. Moare apoi complet, moare definitiv pentru noi ceilalți, pentru umanitate într-o accepţiune strict profană, odată ce respectivul este uitat de toată lumea, odată ce nu mai este pomenit de nimeni sau când nu mai are cine să îl pomenească vreodată. Pentru că nimic nu este veșnic în lumea fizică. Cred că acest principiu poate fi aplicat nu doar fiinţelor umane. La fel, în două etape (una fizică şi una definitivă) poate muri şi un animal, un obiect, o aşezare omenească, un eveniment, sau chiar o istorie. Moartea istoriei unui neam de exemplu, a unui popor, adică uitarea, prezice cumva moartea sa, altfel spus dispariția sa din istorie. De ce am venit cu această divagaţie? Se va vedea în cele ce urmează.

 

INTRODUCERE – PE SCURT DESPRE BISERICA SF. ONUFRIE

 Sunt absolut sigur că legăturile care există între noi ca individ şi locurile natale, între noi şi locurile în care am copilărit, sau oricare alte locuri în care la un moment dat am petrecut perioade deosebit de frumoase, capătă odată cu înaintarea noastră în vârstă un tot mai puternic caracter transcendental. Cu deosebire în situațiile în care viaţa ne depărtează de aceste locuri, deseori distanțele fizice fiind uriaşe. Se pare că suntem cumva chemați înapoi acolo de unde am plecat la începutul vieţii. La fel ca în cazul metafizicului bisericilor din satele mici, nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a exprima cu detalii suficiente tot ceea ce înseamnă aceste legături transcendentale pentru mine, aşa cum le percep eu.

Satul la care am făcut referire în primul capitol al articolului, satul în care am copilărit, se cheamă Mănăstioara (foto 1). Sau Sfântul Onofrei în referinţele mai vechi. Fiind în prezent practic un cartier al oraşului Siret din frumoasa regiune denumită Bucovina. Satul are o biserică. Biserica Sfântul Onufrie (sau „Onofrei” în unele relatări), fiind o biserică ctitorită de domnitorul Ștefan PETRICEICU în anul 1673, pe locul unei alte biserici mai vechi, ridicare şi ctitorite cu peste 100 de ani înainte de un anume Preot Mihul [1] [2] [5]. Se află la o distanță de aproximativ 3,5 km de centrul orașului Siret.

Foto 1. Vatra satului Mănăstioara în prezent, văzută de pe dealul „Bogza”, cu biserica Sf. Onufrie în centrul peisajului. [sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Istoria acestei biserici a fost destul de zbuciumată. Conform lui N. IORGA, care a vizitat-o la un moment dat, edificiul reprezintă un „monument de arhitectură” [1] [2], fiind de fapt o copie fidelă la scară a monumentalei biserici de la Mănăstirea Putna (foto 2).

Foto 2. Similitudinea evidentă a celor două construcții

[sursă foto: Viorel Lucaci și web]

 Structura reliefului din arealul bisericii şi geomorfologia terenului de amplasare, i-au generat diverse probleme în decursul istoriei sale de aproape 350 de ani. Fiind afectată de alunecări de teren şi de cutremurele mai mari, lăcașul – care odinioară a fost de fapt un schit arondat Mănăstirii Putna – a trecut prin două consolidări (renovări), respectiv una la mijlocul anilor ’30 sumar efectuată şi una mai complexă în perioada 1986 ÷ 1990 [1] [2]. Lucrările desfăşurate între anii 1986 şi 1990 au fost de anvergură, fiind coordonate personal de către preotul paroh de la acea vreme, Părintele iconom stavrofor (P.I.S.) Silviu Sologiuc, care pe lângă cele bisericeşti, ca urmare a stilului său autodidact se bucura şi de un volum mare de cunoştinţe din domeniul construcțiilor, fiind de asemenea licențiat în domeniul istoriei universale sub coordonarea distinsului prof. univ. dr. Milan Şesan, ultimul rector român al Universității din Cernăuți. Lucrările respective au constat în principal din următoarele:

– consolidarea şi subzidirea fundației bisericii prin realizarea unei centuri din beton armat;

– realizarea unui radier solid din beton armat cu contravântuiri orizontale din grinzi din oţel;

– injectarea cu beton a zidăriei în zonele degradate;

– executarea de coloane din beton armat de un metru diametru şi circa şase metri adâncime în jurul fundaţiei bisericii, sub centura turnată cu această ocazie;

– stabilizarea terenului prin realizarea unui ecran de protecție, format din drenaje şi fântâni de captare în arealul amplasamentului dar şi în zona de fundare a acestuia.

Starea de degradare în care se afla biserica în anul 1986 era foarte avansată, iar lucrările enumerate anterior au prevenit prăbuşirea acesteia, eveniment care ar fi putut surveni la cel mai mic cutremur sau la o accentuare a alunecărilor de teren. La momentul la care a început intervenția, biserica era inclinată cu aproximativ 3 ÷ 4 grade din cauza dislocării terenului de fundare, iar corpul (nava) construcției era ruptă în trei părți de jos până sus. Bătrânii din sat povestesc că fisurile erau atât de mari, încât puteai introduce brațul cu totul prin pereţi. Când priveau din afară către lateralul bisericii, vedeau prin ea exteriorul din cealaltă parte. Astfel, în prima parte anilor ’80 riscul de prăbușire a lăcaşului de cult era foarte ridicat [1]. Ar fi fost păcat, fiind un adevărat monument, chiar dacă nu era nici atunci atât de cunoscut publicului. Se pare că în acei ani, la nivel local existau anumite interese ca prioritatea legată de imaginea de monument arhitectural, de promovarea şi importanţa ca lăcaş de cult, să fie concentrate preponderent asupra Bisericii Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul din centrul orașului Siret, în detrimentul Bisericii Sfântul Onufrie. Astfel, cea din urmă a rămas oarecum în umbră, cu toate că au existat şi există voci avizate care susţin că Sfântul Onufrie constituie din punct de vedere arhitectural cea mai ridicată valoare din toată Bucovina [1], privită ca fiind o replică la scară a Bisericii de la Mănăstirea Putna.

 

PROBLEMA ACTUALĂ A BISERICII DIN SATUL MĂNĂSTIOARA

Din păcate, în ciuda intervențiilor de anvergură realizate între anii 1986 şi 1990 prin care alunecările de teren au fost oprite, lipsa de interes din ultimii 15…20 de ani din partea factorilor de decizie aferenţi, cumulată cu o oarecare atitudine delăsătoare a localnicilor şi cu o întreținere precară a sistemelor de drenare realizate iniţial, au făcut să reapară riscurile ca acest monument de arhitectură să fie pus în pericol de alunecările de teren. Natura nu stă în loc. Eroziunea există, iar când efectele unor lucrări de prevenție dispar prin degradare, distrugere sau din lipsă de întreţinere, pământul are tendinţa de a o lua din nou la vale. Există precedente serioase în acest sens.

Problema care se vrea a fi expusă prin prezentul articol, este una recentă şi destul de gravă în cazul în care nu vor fi luate măsuri de remediere într-un timp cât mai scurt. Tot prin prisma acestei probleme de risc potenţial, am luat legătura cu două persoane din Suceava, pe care le cunosc şi legat de care am considerat că deţin cunoștințe suficiente, putând astfel emite opinii cât se poate de avizate referitoare la situaţia de la Biserica Sfântul Onufrie. Aceste persoane sunt:

– P.I.S. Silviu Sologiuc, cel care între martie 1986 şi decembrie 2002 a slujit la Parohia Bisericii Sfântul Onufrie şi care a coordonat personal lucrările de consolidare şi renovare executate în perioada 1986 ÷ 1990;

– Arhitectul Doru Ghiocel Olaş, unul din cei mai prestigioși arhitecţi specializați în proiectarea, renovarea şi consolidarea lăcașelor de cult din România, un bun cunoscător al construcțiilor de acest fel.

Cu ambii am purtat discuții deosebit de interesante pe subiect, considerentele emise fiind reproduse parțial pe parcursul materialului, cu acordul acestora. Tot aici, se cuvine să fie transmise sincere mulțumiri Parohiei Bisericii Sfântul Onufrie, pentru fotografiile rare şi datele deosebit de interesante puse la dispoziţie prin bunăvoinţa Părintelui Ovidiu Siritean. De asemenea, am obținut o serie de date și detalii interesante cu privire la amplasamentul bisericii, de la primarul orașului Siret, Adrian Popoiu. Le mulțumesc cu această ocazie tuturor persoanelor enumerate anterior, fără a căror contribuție, scrierea acestui articol nefiind posibilă.

În preajma sărbătorilor de Paști din 2019 am fost în vizită în satul Mănăstioara, mergând cu această ocazie şi la biserică. Am observat ceva ce mi-a atras atenția. Ceva ce m-a îngrijorat. Privind din curtea bisericii spre direcția Sud, se arată imensul deal (o pantă fără vegetație, care are aproape 400 de metri lungime şi urcă cel puțin 50 de metri pe verticală) denumit „Dealul Horaiţ”, fiind de fapt versantul nordic al unei formațiuni de podiș ce constituie interfluviul dintre râurile Siret şi Suceava [1]. În foto 3 se prezintă arealul Bisericii Sfântul Onufrie, iar în foto 4 avem o comparație sugestivă a arealului bisericii între anii 1966 şi 2012.

Foto 3. Arealul bisericii Sfântul Onufrie din Mânăstioara

[sursă foto: prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 4. O comparaţie sugestivă.

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara (stânga) și Viorel Lucaci (dreapta)]

_____________________________________________________________________________________________________

În prezent, pe zona de pantă a Dealului Horaiţ din amonte de biserică, se poate observa existenţa a numeroase semne ce dovedesc clar faptul că terenul este instabil şi mai mult decât atât, oricând s-ar putea produce o alunecare de teren bruscă de mari proporții, eveniment care (în cazul unor perioade abundente în precipitații sau al unui cutremur puternic) pe lângă distrugerea prin surpare sau prin acoperire a bisericii şi a cimitirului aferent, ar putea provoca inclusiv victime omenești. În foto 5, 6, 7 şi 8 se prezintă aspectul terenului în cauză, iar în foto 9 sunt redate cele două scenarii posibile ce ar putea afecta Biserica Sfântul Onufrie în cazul unor precipitații abundente sau al unui cutremur puternic. Pentru o înţelegere mai bună a situaţiei, unele desene (profile) din articol sunt realizate în mod anamorfozat (cu proporţii/dimensiuni exagerate pe direcţie verticală).

 

Foto 5. Direcțiile de fotografiere.

[Sursă foto: prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 6. Poza 1 din foto 5.

[sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Foto 7. Poza 2 din foto 5.

[sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Foto 8. Poza 3 din foto 5.

[sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Foto 9. Cele două scenarii posibile care ar putea afecta Biserica Sf. Onufrie în cazul unor precipitații abundente sau al unui cutremur puternic

[sursă foto: grafică Viorel Lucaci]

 

Majoritatea formațiunilor deluroase şi a terenurilor în pantă din zona satului Mănăstioara, sunt instabile şi predispuse la diferite tipuri de alunecări de teren [1]. Acest fapt reprezintă o consecință a trei factori pe care, cel puțin pe termen scurt, omul nu îi poate remedia, respectiv:

  • structura morfologică şi de stratificare pe adâncime, care este predispusă instabilității;
  • abundența apelor freatice şi nivelul ridicat de localizare al acestora, în special în perioadele ploioase;
  • existenţa în trecut în zonă, a unor păduri străvechi de foioase, care au fost defrișate undeva la sfârșitul Evului Mediu pentru a facilita pășunatul şi agricultura.

 

Inclusiv la deal de biserică, de-a lungul anilor terenul a avut tendințe de a aluneca, punând în pericol la un moment dat construcția. Fiind preocupat de domeniul construcțiilor inginerești, am încercat să mă documentez legat de lucrările de stabilizare şi de consolidare efectuate în perioada 1986 ÷ 1990 la Biserica Sfântul Onufrie. Principala sursă a constituit-o relatarea P.I.S. Silviu Sologiuc şi reperele bibliografice [1] şi [2].  Prezint în continuare un profil aproximativ al terenului din amplasamentul bisericii pe direcție nord-sud, o evaluare estimativă a direcțiilor pe care alunecă/ar putea aluneca versantul dealului Horaiţ, împreună cu câteva poze prelucrate grafic pe baza unor fotografii făcute în anul 1986 (posibil în 1987) în timpul amplelor lucrări de restaurare și de consolidare (foto 10 ÷ 16).

 

Foto 10. Profilul aproximativ pe direcţie nord-sud al amplasamentului Bisericii sf. Onufrie

[sursă foto: Viorel Lucaci și prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 11. Direcții probabile de deplasare a terenului de pe versant

[sursă foto: prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 12. Biserica Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare

(vedere a laturii sudice dinspre Dealul Horaiț)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

Foto 13. Curtea Bisericii Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare (vedere a laturii sudice, partea dinspre dealul Horaiţ)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

 

 Foto 14. Biserica Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare

(vedere a laturii nordice, partea cu cimitirul)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

Foto 15. Biserica Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare

(una din cele două abside laterale avariate de alunecările de teren și de cutremure)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

Foto 16. O comparație sugestivă

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara (stânga) și Viorel Lucaci (dreapta)]

 

În continuare, redau parțial (cu acordul domniei sale) considerentele transmise de P.I.S. Silviu Sologiuc la data de 21 mai 2019, referitoare la problema Bisericii Sfântul Onufrie.

 „Sistemul de drenare construit între 1986 şi 1990 s-a colmatat, deoarece nu a mai fost întreținut. Inițial, Mănăstirea Sfântul Onufrie a fost construită pe o temelie susținută de piloni din lemn de stejar de aproximativ un metru diametru, care la momentul săpăturilor au fost găsiţi intacţi. În timpul lucrărilor de consolidare pe care le-am coordonat personal, s-a reuşit ca exteriorul fundaţiei bisericii să fie îmbrăcat cu o centură din beton armat, sprijinită pe piloni tot din beton. Interiorul are de asemenea o centură până la „cota 0.00” sprijinită pe contravântuiri din beton armat, întrucât corpul bisericii era rupt în trei.

 Eu făceam situațiile de lucrări, tot eu le aprobam, angajam lucrătorii, efectuam plățile etc. Aveam inclusiv drept de semnătură pe astfel de documente. Toate lucrările au fost executate conform devizului întocmit de prof. univ. dr. Ion Micu şi de specialistul în rezistență şi alunecări de teren, ing. Comanac. Fondurile pentru întreaga lucrare, au fost oferite direct de către Mitropolia Moldovei şi Sucevei, în funcţie de stadiul de executare a lucrărilor. Enoriașii nu au contribuit cu nimic şi nici primăria Siretului. Tot atunci, am reuşit să construim o parcare şi un drum asfaltat de acces, drum care, din păcate nemaifiind întreținut, s-a degradat şi este aproape inutilizabil. Clopotnița a fost executată, conform planului întocmit de mine, fiind prevăzută cu patru contraforți pentru a se încadra contextului istoric al monumentului de arhitectură Sfântul Onufrie. Unii din autorii care au elaborat lucrări recente de monografie au încercat să denigreze construcția clopotniței, căutând să aducă argumente puerile, cum că „aceasta ar umbri monumentul”, necunoscând faptul că Sfântul Onufrie, care inițial a fost schit, a avut la un moment dat chilii şi o clopotniță din zid. După cum observați în poza făcută în 1966, în amonte de biserică se văd copaci precum şi unele gospodării. La scurt timp după ce aceștia au fost tăiați, au început alunecările de teren. După lucrările din perioada 1986 ÷ 1990, foarte mult a contat funcţionarea corespunzătoare a drenurilor şi a fântânilor de captare aferente. Nu în ultimul rând, un rol esențial îl aveau sutele de salcâmi care au fost plantaţi, dar care au fost ulterior tăiați sau distruși de săteni sau de crescătorii de ovine.

 Având în vedere ceea ce aţi observat recent pe panta dealului Horaiț, problema (soluția) la ora actuală ar fi refacerea ecranului de protecție din amonte de biserică. Adică a fântânilor de captare şi a drenurilor colmatate, combinat cu captarea izvoarelor. Biserica a fost construită de voievodul Ștefan Petriceicu pe un teren care iniţial era mlăștinos.

 Refacerea ecranului de protecție şi întreţinerea ulterioară a sa, va salva biserica şi cimitirul de la un eveniment nedorit. Pentru că există riscul ca în cazul unei alunecări de teren de mari proporţii, să fie acoperită biserica cu tot cu cimitir.

 Ecranul constă în drenuri cu fântâni care să capteze apa subterană şi construirea unei guri de deversare cu cădere spre părăul Găinușa. Am aflat că s-a realizat recent o fântână în fața porții bisericii. Astfel că, prin drenurile colmatate se pare că nu mai curge nici un fir de apă, sau foarte puțină. Deci, nu numai natura a fost de vină, ci şi mâna unor oameni care au vrut în prealabil să facă un lucru bun, o fântână, dar involuntar au dereglat circuitul apei freatice din zona bisericii. În plus, a fost vina celor care au distrus ecranul de protecție, mă refer la sutele de salcâmi plantați în amonte de biserică, salcâmi care, aşa cum am menționat anterior,  au fost distruși fie prin pășunat, fie prin tăiere.”

 Este necesară aici o mică observaţie, deoarece în privinţa construcţiei noii fântâni, nimeni nu acuză pe cineva de rea voinţă. Diferenţa funcţională dintre o fântână de captare şi o fântână normală (pentru apă de băut) este aceea că prin modul în care este construită şi amplasată în cadrul unei reţele de drenaj, fântâna de captare evacuează mereu apa care intră în ea (direct din izvoare sau indirect din tubulaturi), scăzând astfel nivelul (cota) şi debitul pânzei freatice din areal, în timp ce fântâna normală adună apa şi o înmagazinează, favorizând prezenţa apei în subteran, putând deregla cursul apelor din reţeaua de drenare. Dacă vorbim de un teren aflat în pantă şi fără vegetaţie arborescentă, fântânile normale pot favoriza alunecările de teren, spre deosebire de fântânile de captare care au rolul de a le preveni.

Urmează un punct de vedere care aparține arhitectului Doru Ghiocel Olaş, transmis la data de 24 mai 2019.

Având în vedere situația de pe teren, pot exista două cazuri, două scenarii, respectiv:

  1. a) Unul în care instabilitatea terenului afectează parţial structura bisericii. Măsurile de remediere constau în primul rând în localizarea fisurilor. Partea de structură şi terenul de fundare trebuie consolidate prin subzidiri şi lucrări suplimentare de stabilizare a terenului. Alte măsuri de oprire a tendinţei de alunecare, pot fi:

– sistem de drenaje în cazul stratului de apă freatică de mică adâncime, sau decolmatarea drenajelor existente;

– realizarea unui zid solid de sprijin din beton în partea din aval şi/sau din amonte de biserică, în cazul alunecărilor locale.

Pentru alegerea oricărei din aceste soluţii, sunt necesare studii anterioare şi prospecţii detaliate efectuate pe teren.

  1. b) Unul în care instabilitatea terenului afectează structura întregii biserici. În cazul în care este afectată toată structura bisericii de alunecările întregului versant (dislocări de adâncime), atunci la o oarecare distanţă de biserică în amonte, se va prevedea un zid de sprijin care se va încastra cu fundația la adâncimea la care există teren stabil, cotă la care să se ancoreze practic zidul de sprijin. Dezavantajul principal al acestei soluții este acela că o astfel de lucrare poate fi complexă şi costisitoare, fiind nevoie de cantități mari de beton şi armătură.”

Fiind preocupat de soarta Bisericii Sfântul Onufrie, am transmis la începutul lunii august 2019 o sesizare la care am atașat o prezentare detaliată a problemei şi unele poze, către Patriarhia Română din Bucureşti. La scurt timp, am primit un răspuns oficial, un document al Patriarhiei Române – Cancelaria Sfântului Sinod, prin care mi se comunica faptul că sesizarea împreună cu elementele ataşate au fost transmise către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor „spre informare şi analiză”, deoarece aceasta reprezintă „autoritatea bisericească îndreptăţită statuar şi regulamentar să cerceteze aspectele prezentate”. Ulterior, au trecut trei luni şi nu primisem nici un sem. Astfel, spre sfârșitului lui octombrie 2019 am scris direct Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, încercând să le aduc aminte de problemă, prezentându-le şi răspunsul primit în august de la Patriarhia Româna – Cancelaria Sfântului Sinod. După aproximativ o lună, am primit un răspuns oficial din partea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Mi s-a comunicat că „(…) pentru înlăturarea pericolului alunecării de teren pe care-l amintiţi, documentaţia trebuie înaintată de către unitatea de cult care are în grijă locaşul, către Direcţia de Cultură şi Patrimoniu a judeţului Suceava şi către Ministerul Culturii şi Identității Naționale. [act normativ – n.a.] (…) care menționează acordul celor două instituții în cazul oricărui fel de intervenţie asupra monumentului sau a zonei de protecţie a acestuia.

Faptul că autorităţile bisericeşti au răspuns prin comunicări oficiale sesizării mele, este ceva lăudabil şi îmbucurător. Dar… totul pare cumva lăsat în coadă de pește. Cel puţin până acum. Voi continua demersurile mele.

 

ÎN LOC ÎNCHEIERE ŞI CONCLUZII

Având în vedere cele prezentate anterior, am putea concede că situaţia de la Biserica Sfântul Onufrie din satul Mănăstioara nu este deloc una lipsită de riscuri. Oricând se poate produce un eveniment nefericit. Sigur, putem spune că orice intervenție costă şi nu există fonduri. Corect. Atât soluţiile propuse de P.I.S. Silviu Sologiuc cât şi indicaţiile arhitectului Doru Ghiocel Olaş, presupun alocarea unor fonduri mai mari sau mai mici. Fonduri ce pot fi semnificative dacă s-ar pleca de exemplu pe varianta construirii unor ziduri masive de sprijin din beton în vecinătatea bisericii. Nimic nu este gratuit. Însă, neluarea unor măsuri de către autorităţile deopotrivă cele locale şi cele bisericeşti, ar putea să ne plaseze în scenariul de a pierde definitiv unul din cele mai frumoase monumente de arhitectură bisericească din zona Bucovinei. Pentru că odată distrus, un astfel de edificiu nu va mai putea fi reconstruit la o aceeaşi valoare, iar posibilitatea de a fi alocate resurse pentru reconstrucție, este aproape nulă în contextul economic actual. În primul rând din cauza puterii economice deosebit de scăzute a zonei. Dar… nu se știe ce ne poate aduce viitorul. Să nu uităm că acum peste şase secole şi jumătate Siretul a fost capitală a Moldovei timp de şase ani, fiind unul din cele mai vechi oraşe din ţara noastră [1] [5]. Poate că vremurile în care această regiune să redevină una importantă şi cu o sporită putere economică (mai ales din punct de vedere strategic din perspectiva NATO), se apropie.

Singura soluție rămasă la îndemână pentru remedierea problemei în condițiile lipsei unor fonduri adecvate, ar fi o campanie amplă de împădurire a zonei din aval de biserică, adică a pantei dealului Horaiț până la platforma din partea superioară. O campanie care poate fi susținută şi efectuată atât de autorităţile locale, cât şi de localnici. Salcâmii se pretează cel mai bine pentru asemenea situaţii. Un fapt pe care nu îl putem ignora oricât de pesimiști sau de optimişti am fi în percepţia subiectului, este acela că evoluţia de pe teren a situaţiei de facto, nu a ţinut şi nu va ţine cont de viteza de reacție a factorilor responsabili de situaţie. Trista experiență a ultimilor ani ne-a dovedit că de obicei, regretele profunde şi toate soluţiile de prevenire ce ar fi trebuit adoptate în diverse cazuri, apar după producerea unor dezastre care uneori sunt soldate cu victime omeneşti nevinovate.

În continuare, sunt prezentate câteva poze (foto 17 ÷ 22) cu Biserica Sfântul Onufrie în prezent [sursă foto: Viorel Lucaci].

 

Foto 17. Poarta bisericii

 

Foto 18. Biserica Sf. Onufrie văzută dinspre cimitirul satului Mănăstioara

 

Foto 19. Biserica Sf. Onufrie văzută dinspre cimitirul satului Mănăstioara

 

Foto 20. Biserica Sf. Onufrie

 

Foto 21. Clopotnița nouă a bisericii Sf. Onufrie, construită cu ocazia lucrărilor din perioada 1986 ÷ 1990

 

Foto 22. Biserica Sf. Onufrie

REPERE BIBLIOGRAFICE

 

[1] POPESCU Ion SIRETEANU (autor principal şi coordonator), SIRETUL VATRĂ DE ISTORIE ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ, Iași 1994, Editura OMNIA, 464 de pagini.

[2] PIESZCZOCH Franz, MĂNĂSTIOARA SAU SF. ONOFREI, Suceava 2010, 297 de pagini.

[3] RELI Simeon, ORAȘUL SIRET ÎN VREMURI DE DEMULT, Ediția I, Cernăuți 1927, Editura Autorului – Institutul de arte grafice și editură „Glasul Bucovinei”.

[4] Arhiva Parohiei Bisericii Sfântul Onufrie.

[5] https://ro.wikipedia.org




Miracolul Gazetei Matematice – 125 DE ANI DE APARIȚIE NEÎNTRERUPTĂ

In ziua de 14 septembrie 1895, 15 locomotive șuerȃnd și în mare viteză inaugurau Podul Carol I,de la Cernavodă, în timp ce Anghel Saligny și echipa sa de ingineri erau sub pod, iar a doua zi ,pe 15 septembrie, sub conducerea acelei echipe, apărea primul număr al Gazetei Matemtice, la fel de durabilă ca si podul pe care ei îl construiseră. De atunci, cu sacrificii si muncă dezinteresată, deoarece colaboratorii niciodată nu au fost plătiți, gazeta a apărut lună de lună, timp de 125 de ani, dovedindu-se printre cele mai longevive din lume.

O parte din inginerii care lucrau la podul de la Cernavodă, analizȃnd rezultatele examenului de admitere de la Scoala Națională de Poduri și Sosele (viitoarea Universitate Politehnică de astăzi), din anul 1894, la care cel mai bun candidat obținuse 15,50 puncte (din 20 posibile), au ajuns la concluzia că o gazetă de matematici elementare ar putea sprijini pregătirea matematică a elevilor din liceele romȃnești. Mai apăruseră unele gazete, precum Recreații stiințifice, la Iași, sau Revista Scoalei ,la Craiova, dar își încetaseră apariția. Inginerii, Ion Ionescu, Vasile Cristescu, Victor Balaban, Mihai Roco și Ion Zotu, continuȃnd discuția în casa din str Manea Brutaru nr 14, din Bucuresti, au ajuns la concluzia, că pentru ca  gazeta să se poată susține și să poată fi distribuită în licee, fiecare dintre ei trebuie să contribuie lunar cu cȃte 20 lei aur. Ulterior, au mai găsit încă 5 ingineri, unii licențiați și în matematici, astfel că fiecare a contribuit, la apariția gazetei, cu cȃte 15,50 lei aur, lunar. Munca în redacție s-a convenit să se facă gratuit de către membrii fondatori.

Prahovenii se pot mandri că între acești zece membri fondatori, doi sunt din judetul lor. Andrei Ioachimescu, inginer și matematician, cu studii la Sorbona, la Paris, nepotul ctitorului bisericii ,Sfȃntul Vasile, din Ploiești (înmormȃntat la cimitirul Viișoara, cum se intră în stȃnga), și inginerul Ion Ionescu,nepotul podgoreanului Diamandescu din Valea Calugarească,au fost fervenți susținători ai gazetei, iar primul articol,din primul număr,de geomertie, este semnat de Andrei Ioachimescu. Fondatorii țineau foarte mult ca tot ce se publică în gazetă să respecte doua principii pe care le-au pus la baza constituirii ei: 1)Publicarea de articole originale de matematică  2)Dezvoltarea gustului pentru studiul matematicilor și al cercetărilor originale. Redactia s-a întărit prin aderarea la ideea gazetei a lui Gh Tițeica, prospăt sosit de la studii, de la Paris. Cum gazeta nu avea un sediu, ședințele redacției se țineau pe unde apucau, cel mai adesea  acasă la Ion Ionescu, unde mama lui le servea vin din via sa de la Valea Călugarească, sau chiar în tȃrgul moșilor. Corespondența se primea pe adresele de acasă ale lui Andrei Ioachimescu, Ion Ionescu și Vasile Cristescu, care de fapt duceau greul redactării gazetei. Ion Ionescu urmărea ca să nu se facă nicio cheltuială inutilă și ținea evidența fiecărui leu, astfel că prin 1904 gazeta adunase un fond substanțial, dar fiind și criză financiară, unii contributori au lansat ideea ca să desființeze gazeta și să împartă fondul acumulat. Opunerea  majorității fondatorilor a fost fermă și categorică. Iată ce au spus stȃlpii gazetei, Gh. Tițeica, A. Ioachimescu, I.Ionescu și V. Cristescu și A. Davidoglu: am dat cȃt am putut,dăm cȃt putem și vom da cȃt vom putea din timpul și activitatea naoastă pentru gazetă și deși unii s-au retras, gazeta a depășit acest moment critic.Pentru a nu se mai putea creea asemenea momente, în luna septembrie, 1909, în via lui Ion Ionescu, din Valea Călugărescă, unde acesta invitase toată redacția, s-a luat hotărȃrea ca să se transforme Gazeta Matematică în societate cu personalitate juridică, astfel că la, la 5 aprilie 1910, la propunerea lui Spiru Haret, s-a votat în parlament, cu 61 bile albe si 3 negre, inființarea Societății Gazeta Matematică.

Gazeta a continuat să apară cu regularitate, la data de 15 ale fiecărei luni  și să fie deosebit de căutată, datorită conținutului său, devenind un important factor de educație matematică, iar redacția, formată din savanți de o corectitudine morală ireproșabilă, a adoptat deviza:entuziasm, armonie, muncă dezinteresată, sacrificii continue. Iată cum descrie Gh. Tițeica atmosfera din redacție:încetul cu încetul s-a format o atmosferă unică în felul ei, nu numai științifică,dar și morală și cu aspecte neașteptate.

Urgia Primului Război Mondial n-a ocolit nici Gazeta Matematică. Traian Lalescu și-a pus casa din Iași la dispoziția gazetei, astfel că redactia s-a refugiat la Iași, redactorii și-au donat rațiile alimentare tipografilor si așa gazeta a ajuns și pe front. Au murit pe front ca eroi colaboratori ai gazetei ca, G. Hogaș , I.S. Teodorescu (ambii din Ploiești), N.Sichitiu, G.Nisipeanu, Al. Stoica, N.Vȃrtosu, Aug. Vasilescu, Al. Tomescu. C. Constantinescu, la care trebuie să adaugăm, cu respect, pe cei decedați de tifos exantematic sau în catastrofa de la Ciurea. După 1920, gazeta a revenit la ritmul ei de apariție regulat, tipărindu-se și numărul blocat în zețărie,în 1917, la ocuparea Bucurestilui de către trupele  germane. Dacă în 1921 pe copertă apăreau doar 6 corespondenți, în aprilie 1922, numărul lor a ajuns la 100.

Numărul colaboratorilor a continuat să crească an de an,iar gazeta să fie solicitată și în străinătate, iar unii matematicieni din occident să devină și ei colaboratori ai acesteia. Incepȃnd din 1902, s-a  inființat Concursul Gazetei Matematice, desfășurȃndu-se mai întȃi pe  centre, iar mai apoi la  București, festivitatea de premiere încheindu-se  cu o lecție de morală, plină de învățăminte, susținută de  Gh. Tițeica . Toți marii matematicieni și-au făcut ucenicia colaborȃnd la Gazeta Matematică. Ii găsim ca premianți și colaboratori în perioada școlarității pe, Traian Lalescu(1900), Gh.Buicliu(1901), V.Vȃlcovici(1903), N. Abramescu(1903), M.Manoilescu(1904),Petre Sergescu(1909), Dan Barbilian(1912),N.Ciorănescu(1920), Grigore Moisil (1922,1923), Miron Nicolescu(1923), Gh. Mihoc(1925), T.Popovici(1923),  N.Teodorescu (1924), N.N.Mihăileanu (1932) , C. Corduneanu (1946) ș.a.

Gazeta a fost sprijinită de către foști colaboratori atunci cȃnd aceștia ajungeau în funcții de conducere, cu donații, cu asigurarea condițiilor pentru concursul anual al gazetei,(concurenții primeau transport gratuit  pe C.F.R.),iar Spiru Haret, ca ministru, abona toate școlile la Gazeta Matematică. Mihail Manoilescu, ca fost premiant al Gazetei Matematuce și ministru de finanțe, i-a repartizat un milion de lei pentru a se construi Casa Gazetei Matematice, căci teren avea de cȃnd pe Calea Griviței se dădeau locuri de casă ceferiștilor.Si astfel în 1934, s-a inaugurat Casa Gazetei, clădire care există si astăzi pe Calea Grivitei la nr. 124, națoinalizată în 1950 și vȃndută pe ascuns, imediat după 1990, unor locatari. Fostul colaborator al gazetei, Radu Voinea, viitor președinte al Academiei Romȃne, a asistat cu tristețe cum, atunci, în 1950, biblioteca gazetei era aruncată de la etaj în stradă. Clădirea există și astăzi, iar redacția gazetei funcționeaza într-o cameră a facultății de matematică, pentru care,pȃnă în anii trecuți, a plătit chirie.

Redacția gazetei, începȃnd din 1901, a editat mai multe culegeri de probleme, cea mai cunoscută fiind renumita culegere, de algebră, geometrie și aritmetică, (ițic), după numele autorilor, Ioachimescu,Tițeica, I.Ionescu, și V.Cristescu. Această activitate a fost continuată, numărul culegerilor fiind pera mare pentru a le putea enumera aici. Au mai publicat culegeri în Biblioteca Gazetei Matematice, Traian Lalescu,Andrei Ioachimescu, Gh Tițeica,Ion Ionescu, C,Ionescu-Bujor,Marcel Tena, C.T.Ionescu-Tiu, L.Pȃrșan, M. Chiriță ș,a. Dintre redactori merită să ne reamintim de, C.T. Ionescu-Tiu,Eugen Rusu, G.D. Simionescu, Al. Constantinescu, iar cel care de mulți ani asigură corectituduinea si rigoarea problemelor este profesorul Marcel Tena. Ca propunători de probleme originale la gazetă s-au evidențiat: C.T. Ionescu-Tiu, Ion Ionescu, D.M.Bătinețu-Giurgiu, Gh.Buicliu, MarcelChiriță, Laurențiu Panaitopol, Liviu Pȃrșan ș.a.Cel care pȃnă în 1946, data decesului său, n-a trăit decȃt pentru gazetă și și-a donat averea acesteia, a fost Ion Ionescu. Avere confiscată de asemenea abuziv, în 1950.  In perioada 1935-1945, în redacția gazetei erau matematicieni de vază, precum, Dan Barbilian, Petre Sergescu, N.Ciorănescu, T.Popovici, N.Abramescu, C.Ionescu-Bujor, Gabriela Tițeica, M.Ghermănescu, D.V.Ionescu, Teodor Angheluță ș.a.

De bine ce gazeta înfruntase și al Doilea Război Mondial și își continuase apariția, în 1949, pentru a se putea desființa Societatea de Stiințe, care functiona încă din 1894 și edita revista Natura, interbelic fiind patronată și de Regele Carol al II-lea, a unit-o cu Societatea Gazeta Matematică, fiind denumită Societatea de Matematică și Fizică, președinte fiind ales Grigore Moisil, iar gazeta a fost transformată în revistă de matematică și fizică. Statutul și organizarea noii societăți avea caracterul unei structuri de partid. Mai mult, nu se pomenea nimic despre faptul că aceasta este continuatoarea Societății Gazeta Matematică, ceeace a împiedecat-o să-și revendice clădirea construită, cu sacrificii, din banii Gazetei Matematice, acum. gazeta fiind nomadă,după expresia unui matematician. In statut se prevedea că nu pot fi membri cei cărora li s-a retras cetățenia după 6 martie 1945, sau au desfășurat activități reacționare. Abea în 1964. Socitatea de Stiințe Matematice și Fizice se scindează, în cea a Gazetei Matematice și cea de Stiințe Fizico-Chimice, președinte, la prima, fiind ales, în continuare tot Acad. Grigore Moisil, iar vicepreședinți academicienii, Caius Iacob și Nicolae Teodorescu. Activitatea la gazetă era foarte susținută, mai ales după 1959, cȃnd Romȃnia a organizat prima olimpiadă internaținală de matematică și gazeta constituia un important mijloc de pregătire pentru olimpiadele naționale și cele internaționale. Din 1955 sediul redacției s-a mutat în această cameră improprie din facultate, caci atunci țin minte că studenți fiind în anul patru, profesorul nostru de metodică și secretar al societății, Tiberiu Roman, ca practică pedagogică ne-a pus să corectăm problemele corespondenților.Grigore Moisil avea un colectiv de colaboratori format din foarte buni matematicieni care formulau problemele pentru toate tipurile de concursuri. Cu ochii în plicurile corespondenților, ascultam și discuțiile profesorului Moisil cu diverși profesori din țară, care totdeuna erau serviti,după drum, cu o cafea.In acel birou toată lumea se simțea bine ,permanent era o atmosferă destinsă, chiar și profesorii din facultate în pauze veneau în sediul gazetei.

După decesul Academicianului Grgore Moisil (1973) actvitaea a fost continuată de cei doi vicepreședinți, Nicolae Teodorescu și Caius Iacob, iar în 1975 la Conferința pe țară a societății (la carea am participat și eu și am stat, cu jenă,între doi matematicieni de vază, D.V.Ionescu și C.Ionescu-Bujor), a fost ales ca președinte Acad. Nicolae Teodorescu.  Este adevărat că în anii în care a fost președinte N.Teodorescu (1975-1995) nu s-a mai ținut nicio conferință națională, dar președintele se deplasa foarte des în filiale, organiza ședințe de comunicări metodico-stințifice si ținea prelegeri împărtășind profesorilor din vasta sa cultură generală. După fiecare consfătuire întocmea o sinteză a problemelor ridicate de profesori pe care o înainta Ministerului Educație și la care n-a primit niciodată niciun răspuns. In acești ani s-au inițiat Concursul Anual al Rezolvitorilor de probleme din gazetă, Gala laureaților de la concursuri (Sprijinul liceelor din Curtea de Argeș fiind valoros), iar numărul abonamentelor la gazeta matematică ajunsese la aproape 120.000. In editura gazetei s-au editat mai multe volume de îndrumare metodică a profesorilor cum au fost: Matematica în liceu(2 volume),Matematica în gimnaziu,Laboratorul de Matematică ș.a,

    După 1995, cȃnd Acad, Nicolae Teodorescu a rămas președinte de onoare, președenția executivă a fost preluată de către Acad. Petru Mocanu, de la Universitaea din Cluj si apoi de profesorul universitar Dorin Popescu, de la Facultatea de Matematică din București. Din 2008, activitatea Societății de Stiințe Matematice și implicit a Gazetei de Matematică este condusă în calitate de președinte de profesorul univesitar Radu Gologan, fost olimpic internațional, cu performanțe notabile pe perioada școlarității. In această perioadă s-au continuat unele activități tradiționale ale membrilor societății, Conferințele Naționale de comunicări științifice, Cursurile de perfecționare cu profesorii, s-a dat o mare atenție pregătirii lotului care participă la Olimpiada Internațională de Matematică. Păcat că cei mai mulți dintre medaliați nu rămȃn în tară.La peste 60 de mari universități de pe glob predau matematica peste 260 de profesori romȃni. Dintre cei cu trei medalii de aur la Olimpiada Internațională de Matematică,  niciunul nu este în țară, iar  dintre cei 16 cu două medalii de aur, doar 3 lucreaza în țară, Nicușor Dan, Geffry Barad și Ovidiu Suciu,după datele din cartea, Scoala romȃnescă de matematică de-a lungul timpuilui,autori, Florin Diac, Mircea Trifu si Costel Chiteș.

                                                                        Autor:  Profesor Olimpia  Iorga-Popescu

 

 




Deschiderea Centrului de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena” din București

Duminică, 16 august 2020, au avut loc sfințirea și deschiderea Centrului de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena” din București. Acest eveniment a fost posibil datorită celor 300 de români din țară și din străinătate, care au donat 100.000 RON în perioada 8 iunie-16 iulie, în cadrul campaniei „Redăm speranță pentru amândoi”, pentru deschiderea și funcționarea Centrului până la 31 octombrie 2020.

Începând din 17 august, până în 17 septembrie se desfășoară proiectul Zilele Porților deschise la Centrul de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena”. În cadrul acestui eveniment, oricine dorește să viziteze Centrul va beneficia de un tur ghidat, de o prezentare a activității și de posibilitatea de a vorbi cu cei care lucrează în sprijinirea femeilor în criză de sarcină în cadrul Centrului.

Centrul este situat în Bd. Basarabia nr. 28 A, Sector 2, București și oferă sprijin femeilor în criză de sarcină prin servicii gratuite de consiliere, asistență socială, orientare profesională, coaching, sesiuni de formare pentru alăptare, pregătire pentru naștere, creșterea și îngrijirea copilului, precum și sprijin material de urgență.

În acest moment sunt disponibile următoarele date de contact: https://www.facebook.com/centrulsfantaelena/, contact@centrulsfantaelena.ro, 0751.859.467. Începând cu 25 august, femeile în criză de sarcină pot solicita sprijinul Centrului la numărul de telefon gratuit 0800.070.013.

Discursul Alexandrei Nadane la deschiderea Centrului de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena”

Preacucernice Părinte Consilier,

Dragi invitați,

Eram în plină pandemie, obligați să stăm închiși în case, când, într-o zi, a sunat telefonul. Am răspuns rapid, pentru că eram apelată la numărul pentru criză de sarcină.

La telefon era Delia. O necunoscută. Vorbea cu mare dificultate. Abia mai respira. Își cerea iertare că mă sună, dar avea mare nevoie de ajutor. Era însărcinată în două luni, fusese diagnosticată recent cu tuberculoză, după ce testul Covid-19 a ieșit negativ. Era internată în spital, se simțea foarte rău. Și unii medici îi spuneau că trebuie să renunțe la copil, pentru că va fi afectat de tratament. Îi era foarte teamă pentru acest copil pe care și-l dorise foarte mult. Din cauza restricțiilor și a diagnosticului, Delia era absolut singură. Nu se putea vedea nici cu rudele, nici cu soțul.

I-am spus ceea ce le-am zis sutelor de femei aflate în criză de sarcină, întâlnite de-a lungul timpului: Că, de fapt, nu este singură! Că putem să o sprijinim.

În perioada pandemiei, cazurile asemănătoare cu al Deliei au fost foarte multe. Încă de dinaintea acestei crize, la Centrul Sf. Alexandra erau deja foarte multe solicitări, un spațiu limitat și o echipă formată din doar două persoane specializate în asistență socială și în psihologie.

Două persoane și eu încercam să răspundem nevoilor pe care le aveau sute de persoane care solicitau ajutorul Centrului.

Aveam de ales între două variante: să întocmim liste de așteptare pentru beneficiari sau să ne extindem activitatea, prin deschiderea unui nou centru.

Ne-am gândit, ne-am sfătuit cu profesioniști și am ales a doua variantă.

De ce? Crizele de sarcină reprezintă o situație de urgență.

De multe ori există o șansă unică de a sprijini o femeie în criză de sarcină. Cine își poate permite să rateze această șansă? Noi – nu.

Dacă un copil nenăscut își pierde viața pentru că mama lui nu a avut unde să primească sprijin în criza de sarcină, el nu va putea fi înlocuit de nimeni, niciodată.

Strângere de fonduri a fost lansată public pe 8 iunie, dar povestea înființării Centrului de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena”a început în ianuarie 2020.

Ne-am apucat de treabă și, în februarie, am găsit acest loc în care ne aflăm acum. Ne-am bucurat că spațiul respectă toate cerințele pe care era nevoie să le îndeplinim din punct de vedere legal, pentru deschiderea centrului. Ne pregăteam să lansăm campania de strângere de fonduri și a venit pandemia, care a oprit totul. La început, ne-am descurajat. Erau multe incertitudini. Ne gândeam: oare va mai fi posibilă deschiderea Centrului „Sf. Elena” în 2020? Oare dacă pierdem spațiul, vom găsi altul potrivit? Oare vor fi oameni care să sprijine financiar înființarea noului centru?

La un moment dat ne-am oprit, deciși să vedem ce au făcut alții în situații care erau, aparent, fără nicio ieșire.

Sfânta Împărăteasă Elena a născut un copil care a schimbat istoria creștinismului și a lumii întregi, într-o perioadă foarte instabilă din punct de vedere social, și a făcut bine multor oameni.

Sfinții martiri Brâncoveni (pe care îi sărbătorim astăzi) au construit o cultură și o identitate românească, biserici și așezăminte sociale într-o vreme în care turcii erau suverani în țările creștine.

Sfântul Ștefan cel Mare a construit zeci de biserici și mănăstiri într-o domnie în care a avut de purtat zeci de lupte.

Nici măcar unul dintre acești sfinți nu a așteptat o perioadă liniștită din viața sa sau a țării, ca să facă ceva. Toți au construit binele din mijlocul crizelor.

Privind la faptele lor, am prins curaj. După ce s-a încheiat starea de urgență, l-am sunat pe administratorul clădirii și am aflat că spațiul era liber. Tocmai refuzase oferta unei firme care voia să deschidă aici un studio de video-chat. Astfel, un spațiu care ar fi putut deveni distructiv pentru viețile femeilor a devenit un loc care va reda speranța femeilor în criză de sarcină, oferindu-le șansa de a se bucura de nașterea copilului.

Vă mulțumim tuturor celor care ați venit la evenimentul de deschidere a acestui centru și tuturor celor care ne-ați sprijinit în campania „Redăm speranța pentru amândoi.

Mulțumim Preafericitului Părinte Patriarh pentru sprijinul spiritual și material oferit și pentru că este un adevărat părinte al copiilor născuți și nenăscuți.

Nu îi mulțumim doar din complezență, ci din inimă, pentru că darul Preafericirii Sale acoperă în jur de o treime din suma solicitată – este cel mai consistent dar.

Acesta e adevărul, pe acesta îl spunem.

Mulțumim Părintelui Consilier Ciprian Ioniță, coordonatorul Sectorului Social al Patriarhiei Române, pentru slujba frumoasă pe care a săvârșit-o și pentru că se apleacă asupra problematicii crizei de sarcină în activitatea pe care o desfășoară.

Mulțumim arhitectei Alexandra Mihailciuc, care a făcut o muncă extraordinară, pro-bono, ocupându-se de amenajarea Centrului, precum și celor care au lucrat pentru ca noul Centru să arate așa cum îl vedeți astăzi.

Vă invităm să ne fiți alături în continuare. Deschiderea Centrului Sf. Elena face parte dintr-un demers mai amplu de dezvoltare pe termen lung a unor programe de sprijin pentru femeile în criză de sarcină, de care este foarte mare nevoie în România.

Mișcarea pro-viață din SUA a construit în 50 de ani o rețea de peste 2800 de centre de consiliere pentru femeile în criză de sarcină, iar activitatea acestora este completată de sute de alte programe de sprijin: centre maternale, cabinete medicale cu ecograf, asociații pentru adopție, programe de sprijin pentru tați. Pentru a crea ceva similar e nevoie de implicare pe termen lung, de perseverență și de statornicie. Credem că este posibil să facem acest lucru împreună.

Delia, din povestea pe care v-am spus-o la început a ales viața pentru copilul său.

95% dintre femeile care trec printr-o criză de sarcină și au șansa să primească consiliere aleg să păstreze copilul. Sprijiniți astfel de femei, dacă le întâlniți. Sau sfătuiți-le să ne caute, la Centrul „Sf. Elena”.

Ocrotiți viața copiilor nenăscuți, ori de câte ori aveți posibilitatea să faceți asta.

Salvați vieți, ajutându-ne să ajutăm: cum altfel am putea să ne arătăm toți recunoștința, odată ce noi am primit darul vieții ?

Foto: Cătălin Apostol, Alexandra Mihailciuc

Resurse: chnews.ro , centrulalexandra.ro   centrulalexandra.ro   




OPORTUNITĂȚILE ŞI RISCURILE ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL ACTUALEI CRIZE DIN MEDITERANA DE EST ÎNTRE GRECIA ŞI TURCIA SAU ÎN CAZUL UNEI CRIZE SIMILARE

Viorel LUCACI – 2 septembrie 2020

ARGUMENT

Următorul text își propune să abordeze situația existentă în aceste zile în Mediterana de Est, prin prisma modului în care România ar trebui să se raporteze şi să acționeze faţă de acest subiect. S-a încercat ca redarea textuală să fie cât mai succintă, fiind evitate detaliile şi considerentele exhaustive, neexistând pretenții de lucrare științifică. Pentru a favoriza redarea unor considerente care aparțin exclusiv autorului şi care constituie rezultatul propriului proces analitic, s-au evitat legăturile, influența şi raportarea cu alte materiale deja publicate în care se tratează tema respectivă. Astfel, s-a apelat la o singură trimitere către repere bibliografice. Chiar dacă sunt șanse tot mai mari ca această criză să fie remediată în următoarele zile prin canale diplomatice, multe dintre considerentele incluse în articol pot fi valabile şi pe viitor în cazul unor situații similare.

INTRODUCERE

Din păcate, încep să apară efectele retragerii SUA din politica internațională de forţă şi a întoarcerii acesteia către sine. Contestarea vehementă a poziției de „jandarm mondial”, ne dovedește că în lipsa acestuia, pacea lumii poate fi pusă în pericol. Se pare că existenţa mai multor astfel de jandarmi (mai mici), poate isca dispute cu potenţial ridicat de degenerare într-un nou război mondial. Dacă aceasta se vrea a fi „Noua ordine mondială”, adică o multipolaritate în „păstorirea” lumii, s-ar putea să avem o problemă cu viitorul nostru şi implicit al copiilor noștri. Nu ar fi fost atât de grav, dacă această dezangajare, acest comportament al Washingtonului – vectorizat în special de primul mandat al lui Donald Trump – nu ar fi fost însuși efectul atitudinilor unor state membre ale UE, preponderent ale Germaniei şi Franței. Nu putem deduce cu exactitate din ce parte a fost aruncată scânteia inițială. SUA ca reacție la atitudinea statelor europene, sau UE ca reacție la retorica izolaționistă a liderului de la Casa Albă?

Existenţa unei situații deosebit de tensionate, care ar putea oricând degenera într-un conflict armat de anvergură, la mai puțin de 1.000 de km de granițele României, nu are cum să nu fie privită şi analizată cu toată atenția de către Bucureşti. De ce este atât de importantă pentru România disensiunea dintre Grecia şi Turcia din estul Mediteranei? De ce este situația atât de importantă în general, nu doar pentru România? În continuare sunt enumerate câteva argumente în sensul celor două întrebări anterioare:

  • proximitatea geografică;
  • relațiile diplomatice, economice şi strategice pe care Bucureștiul le are cu ambele state, în special cu Turcia;
  • faptul că atât Grecia cât şi Turcia sunt membre ale NATO;
  • ca statut de membră a NATO, Turcia reprezintă a doua cea mai mare forţă armată din alianță ca număr de trupe, după SUA;
  • implicaţiile geopolitice şi strategice ale acestei crize la nivel regional şi nu numai;
  • implicaţiile de imagine pe care criza le are asupra NATO;
  • existenţa în același timp în Belarus a unei situații de asemenea complicate, sensibile şi cu potenţial de escaladare, fapt care solicită semnificativ flancul estic al NATO;
  • proximitatea geografică faţă de Cipru, unde se află o importantă bază aeriană britanică;
  • proximitatea faţă de zonele fierbinți din Orientul Mijlociu (Siria, Libanul recent vulnerabilizat de explozia din portul Beirut, Israel etc.);
  • faptul că în raport cu NATO, Turcia a manifestat în ultimii ani un comportament incert, balansat şi complicat în raport cu rațiunile de securitate euroatlantice pentru Europa;
  • modul în care Ankara „șantajează” UE cu tema refugiaților;
  • viziunile revizioniste şi neo-imperiale ale liderului turc;
  • faptul că Turcia, la fel ca România, este un stat riveran la Marea Neagră (o zonă de asemenea sensibilă din punct de vedere geopolitic), în contextul intereselor celor două state privind explorarea noilor rezerve energetice din zona maritimă;
  • legătura posibilă între această criză şi „războiul gazoductelor”.

Enumerarea anterioară nu este completă. Pot exista multe alte elemente care conferă importanță crizei din Mediterană, în special prin prisma direcției în care pot evolua lucrurile. În cele ce urmează, sunt redate câteva considerente legate de modul în care Bucureștiul ar trebui să se raporteze, să reacționeze sau chiar să acționeze în situația unui scenariu escaladat.

EFECTELE ASUPRA ROMÂNIEI ŞI OPȚIUNILE SALE

Întrebarea de bază de la care trebuie inițiată această discuție, ar fi: ce se va întâmpla dacă Grecia şi Turcia se vor ciocni militar în Mediterană, fie din cauza unui accident, fie ca urmare a unor acțiuni deliberate ? Un lucru este limpede în acest caz. NATO, deopotrivă ca imagine şi funcționalitate ar avea de suferit la modul cel mai serios. Într-un caz mai puțin grav, Turcia ar putea fi exclusă din NATO, iar în cel mai rău caz, alianța ar putea înceta să mai existe, implicaţiile fiind deocamdată imposibil de estimat. Mulți consideră că din rațiuni ce țin de angajamentele strategice ale Turciei (în ciuda clivajelor de suprafață ale regimului de la Ankara), nu se va ajunge la un conflict deschis. Probabil că diplomația şi intelligence-ul celor două state, vor dezamorsa situația. Sau, un alt stat/instituție va media situația. Problema este aceea că, apar semnale că există un oarecare interes ca NATO să fie împins „peste marginea prăpastiei”. Un interes chiar puternic, ale cărui efecte se simt în mai multe locuri. Prea multe „dosare” de conflicte şi instabilități care înconjoară din trei părți UE.

Nu avem cum să nu ne întrebăm: ce trebuie să facă România dacă lucrurile degenerează? Pentru a putea aborda această întrebare, se cuvine a fi enumerate avantajele şi dezavantajele „de start” ale Bucureștiului în ceea ce privește situația din Mediterană. Unele dintre elementele care constituie avantaje sau dezavantaje pot fi inversate ca relevanță, în funcţie de direcția în care vor evolua lucrurile şi de modul în care marii actori se vor poziționa. Cel mai important detaliu îl constituie atitudinea SUA faţă de subiect, deoarece legăturile strategice dintre Bucureşti şi Washington primează în orice caz. Un stil inconsecvent al Bucureștiului în raportarea la situațiile internaționale importante, ar putea aduce numeroase deservicii României.

 

Avantajele Bucureștiului:

A. În sensul asigurării securității şi a împiedicării propagării conflictului în direcția României:

  • parteneriatele strategice cu SUA şi cu UK;
  • relațiile diplomatice şi strategice pe care România le are cu Grecia şi cu Turcia. Conexiunile cu Turcia au fost dezvoltate şi consolidate preponderent în timpul guvernărilor eșichierului stâng al politicii de la Bucureşti. Din câte se știe, la sfârșitul lui 2011 a fost semnat un parteneriat strategic între Bucureşti şi Ankara. Problema este că la momentul statuării acestor relații, contextul geopolitic şi strategic era unul cu totul diferit faţă de cel din prezent, acest aspect fiind necesar a fi luat în considerare în viitoarele politici. De ce? În cazul unor situații fierbinți sau a unor decizii importante necesar a fi luate în scurt în domeniul relațiilor internaționale, ca stat nu te poți cantona exclusiv în repere stabilite pe contexte şi angajamente care au fost modificate semnificativ ulterior, inclusiv de respectivii parteneri. Multe variabile trebuie actualizate. Turcia anilor 2010…2011, este complet diferită de Turcia anilor 2019…2020, din multe puncte de vedere;
  • aprecierile de care se bucură la nivel internațional serviciile de informații din România (în special SRI în contextul comunității internaționale de informații şi DGIA în contextul NATO).

B. În sens diplomatic:

  • comportamentul consecvent pe linie strategică al Bucureștiului în ultimele două decenii, în special în relația cu SUA;
  • modul în care au fost concepute şi propagate politicile de relații externe ale României cu statele implicate în conflict, politici bazate pe relații neconflictuale şi de amiciție cu toată lumea;
  • expertiza dobândită de România ca urmare a cazului disputei cu privire la Insula Șerpilor;
  • rolul unor politicieni şi diplomați români în susținerea şi promovarea valorilor deopotrivă europene şi transatlantice.

Elementele enumerare la punctele A şi B, constituie de fapt atuuri pentru România, ce pot conferi Bucureștiului un statut de mediator, dacă este cazul. Desigur, acest lucru nu este ușor. Nu toate cancelariile şi-ar dori ca România să participe activ la dezamorsarea unei disensiuni internaționale de natură maritimă. Dacă se va raporta corect, România ar avea de câștigat ca urmare a diferendului dintre Grecia şi Turcia. Principalele efecte benefice ar fi consolidarea încrederii strategice faţă de Washington, consolidarea poziției în UE şi îmbunătățirea imaginii internaționale a României.

Dezavantajele Bucureștiului:

  • lipsa de coeziune a clasei politice;
  • ascensiunea – chiar posibila penetrare – pe care Federația Rusă şi China o au în unele instituții şi canale media românești, fapt care ar putea influența deciziile şi pozițiile României, inclusiv cele de politică externă;
  • faptul că România nu deține o flotă militară considerabilă;
  • faptul că Forțele Aeriene Române au la nivel NATO mai mult un statut de poliție aeriană, nu de forţă aeriană combatantă;
  • lipsa unei culturi de securitate solide în cazul unei mari părți a liderilor politici români.

 Aceste dezavantaje pot scădea din greutatea oricărei luări de poziție a Bucureștiului vis-a-vis de criza din estul Mediteranei. Urmează câteva recomandări pentru strategia Bucureștiului, în situația în care criza nu se va stinge sau chiar va degenera:

  • evitarea pe cât posibil a unei poziții oficiale părtinitoare faţă de una din părțile implicate. Bucureștiul nu trebuie să arate la suprafață (prin canale diplomatice sau politice) că ar ține partea Greciei sau a Turciei, deoarece pe termen scurt şi mediu trebuie păstrate toate relațiile de amiciție cu ambele state. Să nu ignorăm faptul că, Turcia reprezintă una din garanțiile de securitate ale României la Marea Neagră şi singura prin care sau împreună cu care, poate fi balansată prezența militară rusă din Crimeea, desigur la o scară mai mică faţă de prezența militară americană din zona litoralului românesc;
  • conformarea pe cât posibil cu pozițiile şi atitudinile SUA. La un moment dat, acest deziderat ar putea intra în neconcordanță cu cel anterior, iar o ieșire a Turciei din NATO, ar constitui o puternică inflexiune pentru toate calculele strategice ale Bucureștiului;
  • manifestarea prin toate canalele posibile (diplomatice, politice şi de informații) a unei intenții a României de a media criza. Dacă ar ajunge în acest rol, România ar putea juca o carte uriașă. Probabil că prima putere care s-ar opune şi care ar fi deranjată de o asemenea situație, ar fi Federația Rusă;
  • valorificarea pe cât posibil a șanselor creșterii prezenței militare a americanilor pe teritoriul României, în contrast cu incertitudinile vis-a-vis de Turcia. Această strategie nu trebuie înfăptuită în sensul de a evidenția neseriozitatea Turciei, ci de a consolida seriozitatea şi stabilitatea României pe linie de angajamente.

Lucrurile ar deveni complicate pentru Bucureşti, în cazul în care vor fi aplicate sancțiuni internaționale Turciei, mai ales cele inițiate sub egida UE. În acest caz, Bucureștiul ar trebui să se conformeze politicilor europene şi să nu facă note discordante, chiar dacă acest fapt ar contrabalansa relațiile cu Ankara.

 

CINE AR AVEA DE CÂȘTIGAT DIN ACEASTĂ CRIZĂ?

Începem cu enumerarea a cinci intenții şi interese posibile, respectiv:

  • slăbirea NATO şi implicit a încrederii în aceasta (interesul Moscovei, al Teheranului şi posibil al Beijingului);
  • tergiversarea sau chiar blocarea proiectului Nabucco (interesul Moscovei şi posibil al Berlinului);
  • tergiversarea proiectului Noului Drum al Mătăsii (interesul Moscovei);
  • mutarea atenției opiniei internaționale de pe criza din Belarus (interesul Moscovei);
  • crearea premiselor/motivelor ca Turcia să iasă din NATO (interesul Moscovei, al Teheranului şi posibil al Beijingului, chiar şi al Ierusalimului).

Din necesitatea unor detalieri expuse în continuare, nu a fost inclusă în enumerare poate cea mai importantă presupunere cu privire la interese din spatele conflictului Grecia – Turcia. Se pare că există o intenție, un interes, poate mai puternic decât toate cele care apar la o analiză de suprafață. Nu poate fi contestat faptul că, din mai multe cauze 1*, NATO se află în prezent într-o criză severă de credibilitate. Însă, cea mai mare parte a celor care emit opinii, tind a identifica principalele cauze ca fiind externe NATO. Mai subtil spus, în afara UE. În imaginarul celor care analizează tematica, inamicii alianței sunt mai mereu fie Federația Rusă, fie Iranul şi mai nou, China. Acțiunile subversive, campaniile şi interesele acestora ar fi cele care au condus la slăbirea alianței. Nu putem băga mâna în foc că nu este așa. Dar… există un dar.

Există posibilitatea ca, mai presus de o consolidare a pozițiilor inamicilor externi ai NATO, slăbirea alianței Nord-Atlantice să fundamenteze o cu totul altă intenție. Ar consolida în balanță un alt interes. Este vorba despre o idee – de altfel, tot în disonanță sau chiar antagonică NATO – foarte discutabilă, a cărei origine se află în interiorul sistemului euroatlantic, nu în exteriorul său. Care anume? Ideea de „armată europeană”! Conceptul unei structuri de apărare comune exclusiv europene a fost dezvoltat şi promovat preponderent de către Franța şi Germania. Ar fi necesare studii aprofundate care să coincidă corect dacă o armată europeană poate sau nu exista în contextul unui NATO puternic şi al unei continuități a prezenței militare americane în Europa. S-ar putea genera efectul de „stat în stat”. Cel puțin în prezent. Deoarece materializarea unui astfel de proiect ar putea să nu rezoneze cu interesele strategice ale Washingtonului la momentul de faţă, cu toate că în urmă cu opt ani, inclusiv americanii agreau ideea unei apărări europene comune. Totuși, această armată este tot mai dorită, dar nu de către toată Europa. În consecință, Parisul şi Berlinul au manifestat atitudini şi politici care direct sau indirect au generat serioase fisuri euroatlantice. Europa a fost ruptă în două prin prisma conduitei strategice şi a modului în care unele statele membre se raportează la SUA în calculele de securitate militară. Detaliile acestei scindări sunt bine cunoscute. Ideea înființării unei armate europene a venit la pachet cu prima etapă a proiectului UE, în prima jumătate a anilor ’50. Italianul Altiero Spinelli – care alături de francezul Robert Schuman şi alții, s-a numărat printre arhitecții integrării europene – a dezbătut în 1954 împreună cu alți proeuropeni ideea unei armate europene comune. Deși era agreat ca principiu, demersul a fost puternic contestat din fașă, parlamentul francez refuzând ratificarea sa. Principalul motiv l-a constituit amintirea negară a celui de-al Doilea Război Mondial. Exista o teamă profundă faţă de crearea unor motive de reînarmare a Germaniei (Germania de Vest în acei ani)**. Chiar dacă astfel de temeri s-au stins până în prezent în majoritatea statelor vest-europene, remanențele istorice ale unor „duble trădări” încă persistă puternic în țări precum Polonia, statele balticele sau România.

 

 ÎNCHEIERE

Ca o primă concluzie, un NATO căzut în derizoriu (de exemplu prin ciocniri armate între proprii membri) ar putea însemna o justificare a existenței armatei europene. Cât privește România, chiar şi o dispariție a NATO sau o reducere a numărului de membrii, nu ar însemna obligatoriu intrarea Bucureștiului într-un vid absolut de securitate, deoarece parteneriatele strategice semnate de Bucureşti (existente sau viitoare) ar putea trena, fiind chiar consolidate. Complexitatea situației în care se află Bucureștiul, sau în care s-ar putea afla, provine din faptul că România este concomitent membră a NATO şi UE, având şi parteneriate strategice cu diverse puteri. Nu obligatoriu din anvergura sau gravitatea crizelor din arealul geografic. Din păcate, în prezent există disonanțe – să nu spunem divergențe – severe între cele trei dimensiuni de bază care contribuie la securitatea României, respectiv (i) apartenența la NATO, (ii) la UE şi (iii) existenţa unor parteneriate strategice. La un moment dat, Bucureștiul ar putea fi pus să aleagă „ori, ori”, nu „şi, şi”. Iar acest lucru nu va fi ușor. Prioritare ar trebui să fie rațiunile de securitate militară, mai ales că apar tot mai multe semnale că pacea în care se află cea mai mare parte a lumii, ar putea lua sfârșit.

De ce susținem aceasta? De ce România nu ar trebui să se disocieze de SUA indiferent de condiții? Deoarece, nu există nici o certitudine, nici o asigurare şi nici un semnal eligibil cum că o viitoare armată europeană – care în nici un caz nu va fi prea repede funcțională – va deservi în mod egal interesele tuturor membrilor UE. Apar temeri că o astfel de forţă armată ar putea deservi mai mult interesele Franței şi ale Germaniei, iar o idee de „Europă cu două viteze” aplicată şi în materie de apărare pe lângă domeniul economic, ar genera multiple incertitudini cu privire la securitatea şi interesele naţionale ale statelor din fostul bloc comunist. Trebuie evitate pe viitor condiţiile unei alte înțelegeri între Germania, Franța şi Federația Rusă, peste capetele statelor de flanc, mai mici şi mai slabe din punct de vedere militar. Se pare că Washingtonul este perfect conștient de acest aspect.

Devine greu de crezut că o armată a UE va fi instituită rolului şi obiectivelor pentru care a luat naștere NATO acum peste 70 de ani. Cumva, NATO reprezintă un soi de prelungire în variantă militară a ceea ce a fost Planul Marshall şi este singura alianță de calibru care poate asigura o securitate mai mult sau mai puțin pașnică pentru membrii săi.

Poate că nu ar trebui să ne aruncăm atât de tare în scepticismul legat de înființarea unei armate europene. Nu dispunem de suficient de multe informații despre ce vor avea nevoie europenii în viitor pentru asigurarea securității UE. Există opinii avizate din zona militară, care sugerează faptul că, dacă nu își va construi o armată modernă proprie, corespunzător dimensionată/structurată, UE ar putea dispărea. Iar acest lucru ar fi dezastruos pentru România în caz particular. Rămâne de văzut. Nici o concluzie nu poate fi trasă în pripă. Am putea accepta cu toții ideea conform căreia, rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA de la finele acestui an, va determina fără doar şi poate deznodământul multora dintre evoluțiile care anterior au constituit doar simple presupuneri.

 

ADNOTĂRI

 *Atitudinea lui D. Trump, declarațiile sensibile ale lui E. Macron, legăturile Turciei cu Federația Rusă şi intențiile tot mai clare ale acesteia de a achiziționa echipament militar rusesc avansat, ideea unei „Armate Europene” dezbătute tot mai intens în unele cancelarii din UE etc.

** Mai multe detalii în cartea „FRICA ŞI LIBERTATEA” scrisă de Keith Love, apărută în 2020 la editura POLIROM.

[sursă foto: nato.int]




Este Ziua Limbii Române. La mulţi ani, români! La multi ani, vorbitori ai limbii române!

Plenul Camerei Deputaților a adoptat, la 19 februarie 2013, cu 312 voturi pentru, două împotrivă și cinci abțineri, un proiect de lege prin care se instituie ziua de 31 august ca Ziua Limbii Române. Legea a fost promulgată de președintele Traian Băsescu la 13 martie 2013 și publicată în Monitorul Oficial la 19 martie 2013.

Propunerea legislativă a fost inițiată în 2011, când 166 de parlamentari din toate grupurile politice au depus la Senat un proiect de lege în care solicită proclamarea zilei de 31 august drept Ziua Limbii Române. Acesta a fost aprobat de Senat în ședința din 6 decembrie 2011, Camera Deputaților fiind Cameră decizională.

În legea 53/2013, se arată că Ziua Limbii Române poate fi sărbătorită de către autoritățile publice din România și de către reprezentanțele diplomatice din străinătate, inclusiv de Institutele Culturale ale României sau alte instituții românești din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific. De asemenea, legea prevede ca în ziua de 31 august să fie arborat Drapelul României, iar Societatea Română de Televiziune și Societatea Română de Radiodifuziune pot include în cadrul programelor lor manifestările dedicate acestei zile. Legea 53/2013 a fost completată prin legea 290/2013, prin introducerea unui alineat care stipulează că Ministerul Culturii elaborează normele metodologice de punere în aplicare a legii, cu consultarea comisiilor pentru cultură din cele două Camere ale Parlamentului.

Ziua Limbii Române se sărbătorește în Republica Moldova începând din anul 1990. În urma solicitărilor celor circa 700.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Chișinău, care a avut loc la 27 august 1989, Sovietul Suprem al RSS Moldovenești a adoptat, la 31 august 1989, Legea prin care decreta limba moldovenească drept limbă de stat, se arată pe site-ul www.moldova.org. Totodată, o altă lege stipula renunțarea la grafia chirilică și revenirea la alfabetul latin, ambele acte legislative menționând explicit faptul că limba moldovenească este identică cu limba română. Anul următor, la 23 iunie 1990, Parlamentul Moldovei a instituit ziua de 31 august ca sărbătoarea națională ”Limba noastră cea română”, iar în 1994, denumirea sărbătorii a fost schimbată în ”Limba noastră”. Cu toate acestea, sărbătoarea continuă să rămână cunoscută ca Zi a Limbii Române, rolul limbii române în calitate de limbă de stat a Republicii Moldova fiind consfințit și în Declarația de independență adoptată la 27 august 1991.

 

 




Video: Protest uriaș în Minsk față de dictatură și falsificarea alegerilor. Lukasenko surprins cu o mitraliera Kalashnikov la coborarea din elicopterul prezidential

Mai multe filmări au fost postate pe canalul Nexta, de pe aplicaţia Telegram, înfăţişându-l pe preşedintele Belarusului, Alexandr Lukasenko, îmbrăcat cu vestă anti-glont şi înarmat cu o mitralieră.

Preşedintele Belarusului, în vârstă de 65 de ani, apare coborând din elicopter înarmat într-un costum militar de luptă şi purtând neglijent în mână o mitralieră Kalashnikov.

Lukasenko se îndreaptă spre palatul prezidenţial din Minsk escortat de mai multe gărzi de corp, militari echipaţi de război.

Într-o altă filmare, preşedintele Belarus apare în elicopterul care survolează Minsk-ul pentru a evalua amploarea demonstraţiilor.

În mai multe zone din capitala Belarus au fost fotografiate dispozitive militare de luptă, pregătite pentru o eventuală înfruntare cu demonstranţii.Într-o altă filmare postată pe reţeaua socială Telegram, Lukasenko apare în faţa unui filtru militar, unde este aplaudat de soldaţii înarmaţi până-n dinţi.

În acest timp, peste 100.000 de oameni au ieşit pe străzi pentru a protesta faţă de falsificarea alegerilor prezidenţiale.

Cu drapele alb şi roşu, culorile contestării, mulţimea reunită în Piaţa Independenţei şi pe străzile din jur a reluat în cor slogane precum „Libertate!”.

Mass-media şi conturile de mesagerie Telegram apropiate de opoziţie au indicat mai mult de 100.000 de protestatari în capitala pentru a doua duminică consecutiv.

După două săptămâni de proteste, această mare manifestaţie ar trebui să dovedească că opoziţia poate să-i impună lui Lukasenko o luptă de durată cu scopul de a-l forţa să negocieze plecarea sa.
Alexandr Lukasenko a ameninţat cu represalii faţă de grevişti sub forma de concedieri sau de închiderea uzinelor. Această tactică pare să funcţioneze, numărul de participări din uzinele de stat, piloni ai sistemului economico-social din Belarus, a scăzut săptămâna aceasta.

Preşedintele a spus că a înlocuit şi membrii demisionari din redacţiile de stat cu jurnalişti veniţi din Rusia.

Moscova şi-a anunţat susţinerea pentru Alexandr Lukasenko, în ciuda relaţiilor tensionate din ultimele luni, şi a avertizat cu privire la orice fel de amestec occidental. Uniunea Europeană a anunţat că va sancţiona puterea din Belarus.




ȘEFUL KGB ȘI LIDERUL ULTERIOR AL UNIUNII SOVIETICE, YURI ANDROPOV-PREOCUPAT PERSONAL DE PASTORUL RICHARD WURMBRAND!

De Mihai Wurmbrand

În 2006, Televiziunea Română (TVR) a organizat un vot pentru a determina cine a considerat publicul larg a fi cei mai mari 10 de români din toate timpurile, într-o versiune a emisiunii britanice de televiziune 100 de britanici. Episoadele acestei serii, Mari Români, au inclus programe individuale despre primii zece, iar spectatorii au avut posibilitatea de a vota după fiecare program. Peste 110.000 de alegători unici au hotărât ca primii cinci români cei mai admirați să fie trei foști regi, cel mai important poet al României și al cincilea, tatăl meu, pastorul Richard Wurmbrand (decedat). Așa cum a promis, postul național de televiziune a difuzat un program de o oră despre fiecare dintre primele zece personalităţi selectate, deci și despre Richard Wurmbrand. A fost un șoc pentru populația românească. Un pastor protestant, evreu creștin, depășind multe alte personalități românești. Antisemiții, anti-evanghelicii, socialiștii, foștii comuniști, au fost furioși. Au apărut numeroase contraatacuri.

În primul rând, grupurile concertate (în special mișcarea legionară românească antisemită) au încercat un plan pentru a face mai acceptabil faptul că Richard Wurmbrand este considerat un „român admirat”. Ei au publicat fără nicio dovadă că Richard Wurmbrand (foto – https://www.wurmbrand.ro/) și- a renegat originea evreiască, a renunțat la credința sa evanghelică și s-a convertit în secret, în timpul anilor petrecuți în închisorile comuniste, la credința ortodoxă. O altă poveste falsă de acest gen a venit din partea unor martori din România, care au declarat că au informații de la persoane anonime din Statele Unite, care susțineau că l-au văzut pe Richard Wurmbrand intrând într-o mănăstire ortodoxă din San Francisco în ultimele trei luni ale vieții sale.

Am reușit să denunț cu ușurință astfel de povesti fără sens, arătând cum:

  • astfel de povestiri false au apărut în totalitate după 2006, în timp ce aceiași autori de mai sus, în memoriile lor, publicate înainte de acel an, deși descriu în amănunt întâlnirile cu Richard Wurmbrand, nu au menționat niciodată astfel de „invenții”.
  • I-am avut pe cei care aveau grijă de tatăl meu în ultimul an al vieții, care au putut confirma că el era imobilizat la pat, că trăia în casa mea și că singurele sale excursii afară erau la spitale de urgență, cu ambulanța.

Am publicat astfel de dezmințiri în același ziar important.

 

Nu se poate subestima impactul incredibil al pastorului Richard Wurmbrand asupra lumii libere, demascând adevărata față teribilă a ideologiei comuniste și a răului comunist. În afară de cartea Torturat pentru Hristos, tradusă în 85 de limbi și răspândită în multe milioane de exemplare, care a trezit multe conștiințe creștine atenționând asupra persecuției creștinilor sub comunism, ceea ce a lovit puternic biserica de stânga, pro-marxistă, mai ales în Europa Occidentală și America Latină a fost cartea „A fost Karl Marx un satanist?”

Stângiștii au fost atât de alarmați încât șeful KGB-ului sovietic, Yuri Andropov, i-a scris personal pe 10 iunie 1971 șefului poliției secrete comuniste din România (Securitatea), întrebându-l ce știe despre Richard Wurmbrand. Mai degrabă naiv, șeful Securităţii, Ion Stănescu, a răspuns sincer ceea ce știa (parafrazez):

  • la vârsta de 20-24 ani Richard Wurmbrand era un spion al poliției regale românești care s-a infiltrat cu succes în anii 1930 în partidul comunist aflat în ilegalitate și l-a distrus din interior (până la 80 de persoane arestați sau demascați, majoritatea datorită succesului activităţii clandestine anticomuniste a lui Richard Wurmbrand);
  • autoritățile comuniste române au pretins că l-au întemnițat „pe drept” pentru „crime împotrivaa umanității” și cum sperau că această informație ar convinge cercurile religioase din Occident, să dea mai puțină încredere lui Richard
  • În același răspuns, cel mai înalt forum al poliției secrete comuniste române îi transmite lui Yuri Andropov: „Vom fi recunoscători dacă, prin posibilitățile pe care le aveți la dispoziție, puteți acționa pentru a-l demasca și neutraliza (pe Richard Wurmbrand) !”

Un an mai târziu, ambasadorul sovietic la București solicită din nou, în numele KGB, mai multe documente „să-l compromitem pe Richard Wurmbrand”. În mod uimitor, Securitatea în transcrierile lor interne discută despre cum ar putea să refuze respectuos (Cred că nu doreau să dezvăluie sovieticilor, că nu aveau documente eficiente „pentru a compromite pe Richard Wurmbrand!”). Ei au răspuns: „noi înșine vom avea grijă de acest lucru”.

Totuși, această colaborare dintre Securitate și KGB produce în vara anului 1974 un plan elaborat de a-l ucide pe Richard Wurmbrand și familia sa. Am publicat documentația completă, după cum arată fișele de la Securitate, la http://www.asociatiacrestinasabinawurmbrand.ro/NL/051215-scrisoare-donatori.pdf

Potrivit mai multor documente, acest plan a fost aprobat personal de către dictatorul comunist Ceaușescu. Am explicat mai sus de ce Securitatea nu a realizat acest plan. Prima traducere în limba română a cărții „Torturat pentru Hristos” a fost făcută de Securitate cu intenția de a-i da lui Ceaușescu să citească. Deasemeni au tradus in securitate unul dintre

 

buletinele informative publicate de Richard Wurmbrand în occident. Șeful Securităţii a cerut versiuni mai prescurtate pentru a-i prezenta lui Ceaușescu.

Yuri Andropov, la acea vreme șef al KGB și mai târziu liderul absolut al Uniunii Sovietice, a devenit cunoscut drept cel mai crud succesor al lui Iosif Stalin. Când era ambasador sovietic în Ungaria, în 1956 a contribuit la zdrobirea revoltei anticomuniste maghiare. A făcut același lucru mai târziu în 1968 împotriva revoltei anticomuniste cehe. În timpul cât era în KGB și ca șef al Uniunii Sovietice, în afara faptului că a dublat sau chiar triplat pedepsele cu închisoarea de lungă durată a o mulțime de disidenți anticomuniști, unii dintre ei au fost plasați în „spitale” psihiatrice pentru a fi torturați cu șocuri electrice și medicamente care modificau mintea. Din păcate, actualul lider rus Putin, fost ofițer KGB, și-a exprimat admirația publică specială pentru acest crud Yuri Andropov.

Plătind peste 2.500 de dolari, am obținut deja copii după 98% din documentele (aproximativ 8.500 de pagini) despre familia noastră din arhivele poliției secrete comuniste. Mai există încă câteva documente, deoarece serviciul secret comunist nu avea o arhivă completă unificată. Toate documentele atestă că, probabil 90% dintre cei care au vizitat familia Wurmbrand în România au fost informatori de bunăvoie sau forțați la Securitate. Nu este surprinzător pentru mine că 45% dintre românii care ne-au vizitat în timp ce trăiam în Los Angeles au fost de asemenea dispuși să informeze poliția secretă. Având rude sau interese financiare în interiorul României comuniste, presiunea de a informa despre noi este ușor de înțeles.

 

 

MIHAI WURMBRAND PRIMEȘTE UN ” EXCELENT COMPLIMENT!”

Un RAPORT COMPLEMENTAR surprinzător! al unui informator care a vizitat familia noastră când trăiam în Los Angeles, informatorul cu numele de cod „Popescu Sandu” scrie: „În 1972, în timp ce vizitam (pe familia Wurmbrand) în Statele Unite, informatorul și-a dat seama că vinovatul principal pentru întreaga propagandă anticomunistă nu este Richard Wurmbrand, ci fiul său Miahi (sic!) Wurmbrand, care este un inamic feroce al comunismului. Modul său de exprimare și cel în care caracterizează (comunismul) a fost pentru mine cu adevărat revoltător. Dacă Richard Wurmbrand este un calareț, Mihai este un calul. Sediul general al organizației se află în New York, și Mihai îl vizitează adesea pentru a pregăti călătoriile în care conferențiază Richard (tatăl său). El a călătorit cu această ocazie în Europa, împreună cu secretarul acestei organizații, care are cu siguranță conexiuni în Germania de Vest.”

 

 

TENTATIVA STÂNGISTĂ MODERNĂ DE DEMITOLOGIZARE A LUI RICHARD WURMBRAND

 

În ultimul timp, a apărut un grup venit cu un plan nou care-și propune să-l „demitologizeze pe Richard Wurmbrand”. Prin cărțile sale „Torturat pentru Hristos” și „A fost Karl Marx un Satanist?”, Richard Wurmbrand neliniștește încă pe mulți pro-stângști, în special printre clerul prosocialist și procomunist din Marea Britanie. Am obținut o cerere de buget tipărită provenind din România a unui astfel de „comitet de cercetători demitologizant” care încerca să obțină aproximativ 51.000 de dolari de la grupuri din străinătate pentru a scrie un studiu decisiv despre Richard Wurmbrand. Recent, o carte de 500 de pagini a apărut, în cea mai mare parte alcătuită din documente brute din arhivele Securității, care se ocupă în mod deliberat de trecutul „revoluționar” al lui Richard Wurmbrand. Ca urmare, prezenta explicație din partea mea, fiul său. Din lipsă de timp am folosit pe alocuri un program de traducere a unor scrieri ale mele din engleză în limba română. Îmi cer scuze dacă traducerea sună oarecum ciudat în unele locuri.

CIRCUMSTANȚELE TINEREȚII LUI RICHARD WURMBRAND

Fiind absent din viața mea timp de 14 ani, m-am dezvoltat independent de tatăl meu și am luptat cu presiuni anticipate și neanticipate de mine de la o vârstă fragedă, fiind foarte înclinat din tinerețe spre introspecție și psihologie (în care am obținut un masterat în SUA). Odată tatăl meu ieșit din închisoare am plecat din țară, comuniștii vânzându-ne familia pentru 10.000 de dolari. Pentru mine, tatăl meu a devenit un fel de subiect de studiu. De exemplu, o dată ajunși în străinătate, am făcut eforturi personale deliberate pentru a întâlni cea mai mare parte a familiei apropiate, practicând în mod sistematic interviuri despre tatăl meu și, bineînțeles, despre mama mea. Tatăl meu a fost cel mai tânăr dintre patru frați.

Toți cei patru frați au fost din punct de vedere fizic, dar mai ales din punct de vedere intelectual incredibil de înzestrați. Cei trei frați au părăsit România, unul la 37-38, ceilalți doi în 1945 și au trăit în Israel. Unul dintre frații tatălui meu, Teodor a devenit prin efort personal, extrem de bogat. Toți frații erau, desigur, fluenți pe lângă ebraică, în limbile franceză, germană și engleză. Cel mai mare cunoștea fluent hindi, 2-3 dialecte arabe, și limba etiopiană amharică. El a fost unul dintre autorii Enciclopediei Evreiești și a scris o carte prezentă în majoritatea bibliotecilor din întreaga lume, „4000 de ani de istorie evreiască” autor: Max Wurmbrand. Fratele al treilea, și-a ebraizat numele și a devenit șeful Fondului Național Evreiesc (Keren Kayemeth) cu rang de ministru în Cabinetul de Miniștri al Statului Israel, condus de Golda Meir. El a fost un vorbitor public înzestrat, ca și tatăl meu, care cunoștea personal pe cele mai mari personalitățile politice ale lumii occidentale implicate în afacerile mondiale, care aveau legături cu statul Israel. El a fost, desigur, un sionist, singura sa lucrare fiind o traducere a scrierilor lui Theodor Herzl. Încerc să fac mai ușor de înțeles contextul în care tatălui meu vine la vârsta de 10 ani la București din Istanbul și evoluția personalității sale, după cum veți vedea mai jos. Mama lui a fost într-adevăr săracă, dar cu patru copii nu doar înzestrați, ci atât de înzestrați încât, în câteva luni, toți au reușit să devină independenți din punct de vedere financiar.

Vărul său primar din New York, de aceeași vârstă, mi-a descris cum, la vârsta de 13 ani tatăl meu avea un venit mai mare decât șeful poliției din București și beneficiarii erau toată familia extinsă din Gura Humorului și Cernăuţi până în Bucureşti, toți aceștia fiind adesea tratați în cafenele, restaurante, de către tatăl meu, în vârstă de 12-13 ani, care părea să aibă mai mulți bani decât știa ce să facă cu ei. Motivul succesului financiar a fost cunoașterea de către tatăl meu nu numai a mai multor limbi la perfecție (el s-a învățat de unul singur maghiara în 6 săptămâni), ci și nevoia infinită din România anilor 1920 pentru corespondența de afaceri în limbi străine. După 24 de ani, a câștigat sume foarte mari ca broker pe piața de capital, având acces la știri și manipularea știrilor despre mărfuri

 

românești etc. Am citit un articol care îl descria la vârsta de 19 ani cu cuvintele „acest tânăr este fluent în 7 sau 9 limbi străine”. Eu l-am auzit predicând fluent în 9 limbi diferite.

PRESUPUSUL TRECUT DE „REVOLUȚIONAR STÂNGIST” AL LUI RICHARD WURMBRAND

Încerc să arăt că Richard Wurmbrand a lucrat pe ascuns și în mod deliberat la distrugerea mișcării comuniste ilegale din perioada dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial în România. Arhivele românești au fost distruse foarte mult de cel de-Al Doilea Război Mondial și de regimul comunist. Dictatorul comunist Ceauşescu a distrus în mod deliberat majoritatea arhivelor poliției secrete, pretinzând că nu dorește o eventuală „cădere în mâinile Occidentului?!”. Prin urmare, în arhivele comuniste românești, Richard Wurmbrand nu prea are documente, după 1979 până la căderea comunismului în România la sfârșitul anului 1989. Cumva, tatăl meu din modestie nu a descris în detaliu ce a făcut în România pentru că era o perioadă în care Richard Wurmbrand a acționat ca un fel de agent secret (gen James Bond) naiv și desigur, ar fi fost de necrezut și i-ar fi subminat mesajul după ieșirea din România. Imaginați-vă un James Bond transformat într-un Apostol Pavel. Fiind un fel de super-erou în alte privințe, el a fost de asemenea, în ciuda aparențelor, și în această privință de a încerca să distrugă comunismul din interior. Repet explicațiile pe care le-am aflat de la el, dar mai ales de la alții.

Perioada 1925-1934 a început în România cu o prosperitate care a fost distrusă de depresiunea din 1929-1933. Vârsta tatălui meu era de 19-24 de ani. Cine sunt protagoniștii despre care vorbim? Vorbim despre evrei care au reprezentat prosperitatea și falimentul fiind comercianți, capitaliști etc. Politicienii din România au încercat să fie cu picioarele în două luntri. Ei priveau Occidentul de unde proveneau prosperitatea și falimentul și se uitau la Uniunea Sovietică de alături devenind din ce în ce mai puternică.

Tinerii evrei de 17-35 de ani, dacă se aflau în România erau sioniști, dacă erau atrași din Polonia, Cehoslovacia, sudul Ucrainei în general din nord-est erau comuniști. Stalin a fost, desigur, un as în a ține puterea și a manipula întreaga lume. Tatăl meu a fost întotdeauna o personalitate originală, inovatoare, având o gândire independentă, făcând singur planuri, sigur de el însuși, fiind o persoană cu resurse proprii și conștientă de această inexplicabilă carismă că poate reuși. În multe documente ale poliției regale, dar și ale poliției comuniste, mulți detectivi, polițiști, interogatori își exprimă uimirea față de intelectul său, argumentele sale, etc. În orice moment a fost inițiator, cineva care inspiră acțiuni, nu cineva care a primit ordine sau instrucțiuni. Acel tip de personalitate pe care trebuie să o întâlniți pentru a crede că există. Îl compar cu un idiot-savant. Un computer minune care știe răspunsul înainte să ai timp să întrebi. Aceste personalități sunt oameni care au iluzia că pot rezolva singuri situații complexe, ca un maestru de șah care cunoaște zeci de mișcări în avans. În istoria mai recentă a existat o prințesă Zita în Austria, care singură a încercat să oprească Primul Război Mondial, un alt exemplu fiind comandant Skorzeny care, de unul singur, a încercat să întoarcă soarta celui de-al doilea război mondial, obținând singur eliberarea lui Mussolini etc. Este o personalitate care vă surprinde în orice moment, uneori plăcut, uneori cu idei foarte neplăcute, planuri noi, grandioase, care par a fi oarecum posibile, o implicare în evenimente ciudate. Un fel de Herman din opera Damă de Pică, care crede că, dispunând de trei cărți secrete jucate la timp, cineva își poate rezolva toate problemele financiare. Eu sunt exact opusul unei asemenea personalități, fiecare detaliu pentru mine fiind un munte de netrecut. Nu cred că poți sări de la A la Z fără a trece prin B, C etc.

Având un frate cu funcție mare în în Masonerie și celălalt un sionist important, în combinație cu aceștia, tânărul Richard Wurmbrand, la vârsta de numai 17-21 de ani, a fost

 

încadrat într-un mare plan. În plan erau toți cei de mai sus plus un unchi al lui Richard Wurmbrand, agent al Cominternului sovietic, ambasador al Uniunii Sovietice la Paris, un colaborator apropiat al lui Lenin, dar reperat de Stalin drept un posibil concurent serios la putere, Christian Rakovsky (un evreu din Bulgaria extrem de bogat, educat și intelligent, căsătorit cu o doamnă evreică din România) și un înalt contact evreiesc în poliția regală românească (el fiind interesat ca tatăl meu să se căsătorească cu nepoata sa). Toți s-au angajat într-un plan de înlăturare a proaspătului creat monstru comunist. Marele plan, în care toată lumea și-a imaginat că folosește pe alții, dar și fiind folosit de alții, era să distrugă din interior întreaga conspirație comunistă, detectarea tuturor agenților din România și Ungaria, terminând dintr-o o singură lovitură cu toată influența partidelor comuniste din România , Ungaria și Austria.

Aș dori să atrag atenția asupra unui detaliu puțin cunoscut descris de un fost secretar al lui Stalin care a fugit la Paris în anii 1930. Stalin, care era foarte interesat de chestiile tehnice, a fost unul dintre primii politicieni care a venit cu ideea de a asculta convorbirile telefonice ale asociaților și de a avea o astfel de instalație în biroul său la sfârșitul anilor ’20. Conflictele lui cu Troțki, Buharin, în general cu toate victimele sale, s-au bazat pe trădări reale pe care le-a descoperit. Prin urmare, cred că acest conflictul cu Rakovsky a fost ceva real în sensul că Rakovski a „trădat” comunismul așa cum a fost conceput de Stalin. În general, toți comuniștii și anti-comuniștii din acele vremuri aveau iluzii de grandoare și se imaginau drept niște personalități unice care ar putea să schimbe istoria singure. Lenin a insistat că Stalin nu ar trebui să fie succesorul său și spre nemulțumirea tuturor din jurul lui, Stalin i-a succedat după moarte sa. Troțki scrie în acest sens. Christian Rakovsky a fost recunoscut drept fondatorul și principalul finanțator al mișcării comuniste din România.

Rămâne întrebarea cine a influențat sau a folosit pe cine. Tatăl meu era manipulator, în sensul bun al cuvântului. Că cineva mi-a manipulat tatăl, nu cred. De exemplu, în timpul petrecut în închisorile comuniste, tatăl meu a fost ținut timp de multe ore în interogatoriu. Unii interogatori au fost întorși și au devenit creștini pocăiți. Acest lucru este acum documentat.

Deci, Richard Wurmbrand la vârsta de 19 ani a fost trimis în Uniunea Sovietică cu toate acreditările necesare de către Rakovsky, ambasadorul sovietic la Paris. (aceasta este documentat în arhiva Securității.) La Moscova l-a ascultat pe Stalin vorbind la Internaționalaa III-a, el cunoscând întreaga protipendadă comunistă. În aceeași perioadă, s-a “spart gașca comunistă,” Rakovsky împreună cu Troțki, Stalin cu alții etc. și tatăl meu s-a întors în țară. Mi-a explicat de mai multe ori că a fost primul care l-a învățat pe Gheorghiu Dej (liderul postbelic al României comuniste) învățăturile rudimentare ale marxismului, despre care Dej nici nu auzise vreodată. De asemenea, el a explicat că 90% dintre membrii Partidului Comunist au fost agenți secreți ai poliției regale (inclusiv Dej, probabil agent dublu) și că doar cei naivi și neimportanți, în timp ce erau folosiți în activități clandestine, abia dacă aveau o idee despre ceea ce se întâmpla cu adevărat. Richard Wurmbrand a ajutat poliția regală să aresteze sau să depisteze cel puțin 50 și până la 80 dintre cei mai importanți lideri comuniști ilegaliști din România (acest lucru este documentat). În cele din urmă, Richard Wurmbrand a ajuns să fie dezgustat și obosit să depindă de oameni cu inteligență dubioasă aflați de ambele părți, inclusive în poliția regală care beneficiase de munca sa secretă. Obosise de acest joc de fum și oglinzi și minciuni și s-a retras profitând de faptul că se îmbolnăvise de tuberculoză (ceva ce nu putea să planifice). Mi-a explicat și le-a explicat multor altora, că ceea ce l-a impresionat mai întâi despre viața lui Isus când a citit Noului Testament (dat de un tâmplar german, Woelfkes), este modul în care în mintea lui Isus erau doar cele mai curate intenții, în timp ce în capul

 

lui erau ideile cele mai necurate, ură, minciuni, planuri de minciuni ,etc. El s-a pocăit și și- a dedicat viața transformării României și Uniunii Sovietice în țări creștine, pe cât era în puterea lui. Restul este istorie cunoscută. Ceea ce nu este cunoscut, dar acum este documentat că la începutul procesului său din 1950, în timpul comunismului, tatăl meu a strigat instanței că Partidul Comunist era cel mai mare dușman al clasei muncitoare! Acestea au fost singurele sale cuvinte. Vreo dovadă pentru cele de mai sus?

  • Faptul că el a fost eliberat la scurt timp după procesul de la Griviţa din 1933, unde era singurul, din peste 18 dintre comuniștii judecați, care s-a declarat în mod deschis drept comunist, în timp ce ceilalți comuniști, fără excepție, au negat că erau comuniști. Deși a fost condamnat la 10 ani de închisoare, el a fost eliberat după numai câteva luni de închisoare. Aceasta pentru că, foștii tovarași comuniștii devotați (care fuseseră închiși de către poliția regală cu ajutorul lui) l-au demascat ca pe un spion anticomunist și, prin urmare, și-a pierdut eficacitatea pentru poliția regală.
  • Faptul că aceleași contacte din poliția regală l-au ajutat să fie eliberat după numai șase săptămâni după ce a fost arestat oficial la începutul anului 1947 de către guvernul comunist Groza.
  • În final, faptul că Richard Wurmbrand a fost un agent anticomunist infiltrat în partidul comunist este subliniat în toate rapoartele despre el din interiorul poliției secrete comuniste (a se vedea scrisoarea de mai sus către Andropov).

Rakovsky era foarte familiarizat cu România având în vedere că era principalul organizator și finanțator al Partidului Comunist Român. Dej i-a ucis pe Foriș, secretarul general al partidului comunist și pe ministrul comunist de justiție Pătrăşcanu, doi foști tovarăși care- i cunoșteau viața dublă.

Tatăl meu însuși se întreba cum interogatoriile sale din perioada când era închis sub un nume fals, timp de aproape trei ani, erau legate de Consiliul Mondial al Bisericilor și de misiunea creștină norvegiană a evreilor, aproape nimic despre trecutul său revoluționar. Acest lucru apare și în documentele interogărilor sale.

DE CE GHEORGHIU DEJ A devenit PRIMUL LIDER al ROMÂNIEI COMUNISTE

Iată ce i-am scris ziaristului Stelian Tănase, acum 14 ani, după ce am citit una dintre cărțile sale:

”Stimate Dle Profesor Tănase:

Îți scriu din Los Angeles, California, SUA. Tatăl meu, a fost menționat de Dvs într-un singur rând din ultima Dvoastră carte, scrisă în mod interesant după o evidentă foarte serioasă muncă de cercetare. Mi s-a părut că, în această lucrare ați ales ca temă principală încercarea de a explica un subiect dificil, ascensiunea incontestabilă și total imprevizibilă a lui Gheorghiu Dej la conducerea fenomenului comunist din România.

………….

Aș dori să vă împărtășesc opinia mea cu privire la acest succes politic al lui Dej. Deoarece nu am o poziție și nici studii specializate în istorie etc., deoarece nu am alte dovezi decât istorioare din trecut, nu am nici o problemă dacă nu sunteți de acord.

 

Pe scurt, explicația cea mai simplă și plauzibilă: ascensiunea lui Dej se datorează faptului că a fost total de acord să participe cu entuziasm, în același timp cu cei din jurul lui, precum Ana Pauker, Vasile Luca etc., la satisfacerea celei mai mari obsesii personale a lui Stalin: distrugerea tuturor persoanelor care aveau o legătură mai mult decât tangentă cu persoana care și-a câștigat o mare ură a lui Stalin: Cristian Rakovsky. Se pare că pentru Stalin nu a existat o problemă politică sau de viață mai importantă decât distrugerea concurenților reali pe care îi avea. Oricine a contribuit la această dorință personală a lui Stalin a fost răsplătit cu acces la putere. Dej a fost, în această privință, un executor fidel al lui Stalin și cu un rol important pentru Stalin având în vedere influența lui Cristian Rakovsky în România, Bulgaria și Ungaria.

În orice grup, odată ce poziția, inițial oarecum naturală, a fostului lider a rămas liberă, în cazul acesta după moartea lui Lenin, lupta pentru această poziție de conducător este feroce și de lungă durată. Mulți dintre cei care nu o obțin, sunt deziluzionați de întregul grup și în cele din urmă conspiră să distrugă monstrul creat. O astfel de personalitate a fost bulgarul Rakovsky, despre care se crede că era el însuși provenit dintr-o familie de evrei creștini, soția sa fiind o evreică din România. La un astfel de plan de distrugere a comunismului din interior, au lucrat împreună cu Rakovsky mulți alții, inclusiv tatăl meu, care într-adevăr a activat ca și comunist în cele din urmă fiind demascat ca lucrând pentru poliția regală la doar 17-24 de ani, împreună cu mai mulți evrei pretinși „comuniști”, dar implicați în mod secret în mișcarea sionistă și într-un anumit segment al Masoneriei.

Desigur, poveștile despre toate aceste conspirații sunt nesfârșite. Orice punct de vedere include multe “neștiute.”. Cum ar putea acești pioni, eventual toți sacrificați, să aibă cea mai mică concepție despre lupta cosmică veșnică dintre bine și rău? Așa cum este scris în Psalmul 2: „Cel ce șade în ceruri, râde!” Probabil tatăl meu care avea întotdeauna un talent incredibil de a se elibera de toate complicațiile, s-a convertit pentru a deveni un creștin, un misionar iar restul suferinței lui și activitatea sa este istorie. ”

Deoarece Richard Wurmbrand cunoștea bine comunismul din interior, el putea să scrie despre planurile sataniste secrete inițiate de Marx. Deoarece convertirea și suferința sa creștină au fost autentice, a avut un astfel de impact cu cărți precum „Torturat pentru Hristos” și „A fost Karl Marx Satanist?” Pentru că el avea binecuvântările lui Dumnezeu, toate încercările comuniste, ale celor de stânga de a-i contrarca mesajul creștin, inclusiv această nouă încercare de “demitologizare,” nu folosesc la nimic.

Mai 2018.




Președintele Tineretului partidului Alianța pentru Unirea Românilor: „Eu îmi dau licența când vreau”.

Ceea ce urmează este o preluare a unei comunicări publice. Îmi asum faptul că am verificat veridicitatea informațiilor, iar replica primită aparține persoanei în cauză. – REDACTOR TUDOR VIȘAN-MIU

COMUNICARE PUBLICĂ 20.07.2020

Domnul Călin Balabasciuc, Președintele Organizației de Tineret a Partidului Alianței pentru Unirea Românilor (AUR), nu este licențiat al Facultății de Istorie a Universității din București, conform corespondenței purtate cu un departament al instituției.

Informația este de interes public conform legislației specifice în domeniu precum și a regulamentelor valabile în cadrul Universității din București.

DREPT LA REPLICĂ

Președintele Tineretului Alianței pentru Unirea Românilor: „Eu îmi dau licența când vreau”.

Motivul acestei vânători de vrăjitoare este ziua Sfântă de 9 mai 1877, decalată de Tudor a doua zi [10 mai – n.red.]. Din rațiuni de sentimentalist propriu. La fel cum din rațiuni proprii eu îmi dau licența când vreau”. 

Călin Balabasciuc, 20 iulie 2020




Nordul Bucovinei, iunie 1940… Măcelul din comuna Suceveni (…) „Pe uliţi şi pe şosea – numai o dâră de sânge, iar roţile camioanelor încărcate cu morţi şi răniţi erau toate roşii de atâta jertfă românească…”

Ultima notă sovietică – Moscova, 28 iunie 1940

1. În decurs de 4 zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti.
2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei.
3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Alba.

Mircea Streinul (n. 2 ianuarie 1910, Cuciurul Mare, Ucraina – d. 17 aprilie 1945, Bucureşti, România) a fost un om de litere, editor de reviste, poet, prozator şi translator român originar din Bucovina.

“D.I. Dominte istoriseşte – tot în ziarul “Bucovina” – următoarele despre măcelul din comuna Suceveni:

“Ajungând în sfârşit în faţa raionului poliţiei G.P.U., instalat în casa parohială din Adâncata, miile de ţărani şi ţărance din Suceveni au ridicat tot atâtea mâni cu cererile de trecere peste graniţă, implorând imediata lor rezolvare şi declarând hotărât bolşevicilor:
– Nu v’am chemat încoace şi nu v’am votat. Acesta este pământul nostru de la Ştefan cel Mare. Căraţi-vă de aici, de pe pământul acesta. Daţi-ne răspuns imediat de plecaţi ori nu şi lăsaţi-ne în pace ori daţi-ne voie să plecăm în ţara liberă peste graniţă. Vă dăruim tot ce avem. Şi pământ şi case şi vite, să vă desfătaţi cu ele. Nouă ne trebuie patria noastră românescă şi biserica, de care voi vă bateţi joc, de când aţi venit. Noi nu putem schimba libertatea noastră pentru jugul vostru de oţel.
Se înţelege că nimeni n’a ţinut nici o cuvântare. Ci cuvintele de mai sus erau explozii izolate din mulţime, rostite din mii de piepturi şi urmate şi încrucişate cu strigăte nesfârşite de: Jos Rusia Sovietică, jos bolşevismul, jos Stalin, amestecate cu urale de: Trăiască România noastră…!”
“Poporul, aşteptând zădarnic răspunsul cerut prin ultimat şi observând că nici cererile nu le ia nimeni de la el, a văzut că nu este băgat în seamă şi a isbucnit într’o lozincă hotărâtă:
“Spre graniţă, spre graniţă! Ori viaţă, ori moarte; ori libertate, ori mormânt!”
Şi, întorcându-se pe acelaş drum, au continuat cu aceleaşi marşuri, cu aceleaşi cântece naţionale, cu aceleaşi urale fără capăt. Poporul îşi scuturase lanţurile robiei şi-şi lăsase soarta în mâinile Domnului. Ce va hotărâ Cel-de-Sus, aceea va fi.
În această situaţie penibilă, poliţia G.P.U. a trimis peste câmpuri echipe de armată şi lucrători, ca să desfacă podul de pe Siret de lângă Suceveni. Iar pe de altă parte a înştiinţat pe preotul Ivanciuc să se prezinte într-o oră la Raion, ca să dea socoteală de ce a eliberat crucile de la biserică, iar dacă nu, să fie împuşcat pe loc…
Dar imensa mulţime se întorcea acuma înapoi, după un marş de 7 chilometri. Echipele începuseră a desface podul. Cât ai clipi, însă, furia poporului a înlăturat fără urmă pe soldaţi şi pe lucrători. Bârnele s’au pus la loc şi convoiul şi-a urmat mai departe drumul, de astădată direct spre graniţă, care era la o distanţă de 8 chilometri.
Au trecut dealul “Brădet” şi au apucat-o, prin pădure, spre graniţă.
Întretimp, însă, sosiseră de la Cernăuţi zeci de camioane cu Mongoli şi cu nenumărate mitraliere şi tot felul de arme.
Convoiul a fost imediat rupt în două. Partea dinainte trecuse “Brădetul”, iar cea dindărăt trecea încă prin Suceveni. S’a produs un măcel îngrozitor. Armata cosea lumea pe şosea, pe uliţi, prin grădini şi prin curţi cu mitralierele şi cu puşti automate. Mulţimea amestecată din toate comunele căuta să se refugieze prin şuri, prin paie, prin fân, prin pivniţi şi pe unde putea.
Vaietele răniţilor făceau să plangă întreg văsduhul deasupra Sucevenilor.
Era par’că ziua de apoi.
Deşi lupta se dădea în sat, un grup de mai multe sute de oameni întârziaţi la participarea de la Adâncata năvăli dinspre Carapaciu cu acelaş gând: să plece sau să moară, căci aici nu mai este chip de trăit. Astfel, în dosul bisericii a fost măcelărită o mare parte dintr’ânşii; alţii au fost făcuţi prizonieri, iar câţiva, cari reuşiseră să intre în sat, au fost surprinşi într’un loc numit “Fântânele”; alţii, iarăşi, au fost răpuşi într’o luncă de lângă valea Siretului.
În Suceveni nu se poate aprecia numărul morţilor, nici al răniţilor şi nici al prizonierilor. Căci morţii şi răniţii erau încărcaţi claie peste grămadă în camioane şi duşi imediat spre Adâncata. Asemenea şi sute şi sute, poate chiar mii de prizonieri.
Pe uliţi şi pe şosea – numai o dâră de sânge, iar roţile camioanelor încărcate cu morţi şi răniţi erau toate roşii de atâta jertfă românească, adusă pe altarul patriei şi al credinţei în Dumnezeu, cu prilejul acestui istoric protest împotriva duşmanilor călcători de hotare, de lege şi de drepturi naţionale.
Dar şi după o săptămână se găseau cadavre împrăştiate pe câmpuri. Astfel, au fost înmormântaţi 3 Români în lunca Siretului, iar o femee şi-a desgropat pe furiş, într’o noapte, bărbatul.
Capul convoiului cu crucile şi cu steagurile în frunte ajunseseră până la 100 de metri departe de tranşeele Ruşilor şi cam la vre-o doi chilometri departe de graniţă. E într’un loc, cum ieşi din pădurea Bohorodici din Cupca şi dai în “Toloaca Lipovenilor” lângă căsoaia forestierului din Camena, cum spune gospodarul Frătăuceanu Dumitru.
Convoiul s’a trezit dintr’odată cosit de nenumăratele mitraliere din faţă şi lumea cădea ca iarba sub coasă, adunată în brazdă.
Lumea, înebunită de voinţa de a străbate cu orice chip, cu tot focul mitralierelor bolşevice, înainta mereu peste cadavrele înaintaşilor şi împărtăşea aceeaşi soartă, fiind cosită fără îndurare. Şi dealul de cadavre n’o înspăimânta. Ori viaţă ori moarte era lozinca tuturor. Acuma ori niciodată! Tot avem de murit, striga mulţimea şi se arunca în foc.
Dar, după scurt timp, restul convoiului e lovit şi din dreapta şi se pomeneşte înconjurat. Şi numai puţini au căutat să scape prin fugă, dar nu groaza morţii, ci numai de teama de a nu cădea de vii în mâinile bolşevicilor.
Nici nu se poate evalua numărul morţilor, al răniţilor şi al prizonierilor.
Ţăranul Constantin Sucevean din Suceveni, care purta crucea în locul lui Şcrobaneţ, cel ce fusese rănit la pod, a fost tăiat în două de gloanţele mitralierelor. A îmbrâţişat crucea şi şi-a dat sufletul. Asemenea şi Mihai Ţugui din Cupca. Iar Ilie Mihailovici, un tânăr de 19 ani, care purta crucea a treia, a murit cu fruntea retezată de mitraliere.
Mai pe urmă s’a aflat că bolşevicii au angajat 23 de Lipoveni de au săpat o groapă mare alăturea, în care au fost aşezate osemintele a nu se poate şti căte sute de eroi Români, căzuţi jertfă pentru dorul de libertate şi pentru apărarea crucii, după ce au fost despoiaţi de haine şi de obiectele de valoare.
Bucăţile de cruci şi steagurile tricolor, cari fâlfâiseră în semn de protest, au fost aruncate şi ele deasupra. Printre morţi s’a găsit şi o femee din regiunea Adâncata cu un copil viu care sugea la pieptul mamei. De soarta copilului nu se ştie nimic.”

Menţionatul ziarist îşi închee astfel relatarea:

“Datele le-am primit de la populaţia din Suceveni, adunată de Zece Mai la şcoală, de la părintele paroh Simion Ivanciuc, precum şi de la sătenii din Cupca -, în prezenţa preotului de mai sus şi a d-lui Hrîncu, preşedinte de Tribunal î.r.””

Capitolul XV
Ţăranii
din volumul
PRĂVĂLIA DIAVOLULUI
Autor MIRCEA STREINUL
EDITURA “CULTURA ROMÂNESCĂ” S.A.R., 1942

*Material publicat prin amabilitatea domnului ing. Constantin BERCA

Foto: români mascrați in pivnițele sediului NKVD din Chișinău în iunie 1940 și deshumați după eliberarea Basarabiei de către armata română în iunie 1941 – parte din materialul:

(IMAGINI ȘOCANTE!) Priviți „eliberarea” adusă de Rusia Sovietică în Basarabia ocupată în 1940




(IMAGINI ȘOCANTE!) Priviți „eliberarea” adusă de Rusia Sovietică în Basarabia ocupată în 1940

Imagini document ! Urmele atrocităților bolșevice descoperite după desrobirea  Basarabiei de către armata română în 1941.

Aceasta este de fapt dovada a ceea ce a reprezentat puterea sovietică în teritoriile ocupate prin odiosul pact Ribentrop – Molotov. Aceste imagini oglindesc „marea eliberare”, „pace” și „progres” pe care le-a implementat Uniunea Sovietică peste „popoarele frățești”.

((Изображения документ! Следы большевистских зверств раскрытых desrobirea Бессарабии румынской армии в 1941 году.
На самом деле это доказательство которой было к территориям, оккупированным в советский пакт одиозного Ribentrop – Молотова. Эти образы отражают „великое освобождение”, „мир” и „прогресс”, который реализуется на Советский Союз, чем братских народов.))

Rom+óni basarabeni uci+či +či arunca+úi +«ntr-o groap¦â comun¦â de fosta poli+úie politic¦â sovietic¦â G.P.U. 2

Rom+óni basarabeni uci+či +či arunca+úi +«ntr-o groap¦â comun¦â de fosta poli+úie politic¦â sovietic¦â G.P.U. 1

Rom+óni basarabeni care au fost uci+či +«n pivni+úele N.K.W.D.-ului din Chi+čin¦âu 14

Rom+óni basarabeni care au fost uci+či +«n pivni+úele N.K.W.D.-ului din Chi+čin¦âu 13

Rom+óni basarabeni care au fost uci+či +«n pivni+úele N.K.W.D.-ului din Chi+čin¦âu 12

Rom+óni basarabeni care au fost uci+či +«n pivni+úele N.K.W.D.-ului din Chi+čin¦âu 11

Rom+óni basarabeni care au fost uci+či +«n pivni+úele N.K.W.D.-ului din Chi+čin¦âu 10

Rom+óni basarabeni care au fost uci+či +«n pivni+úele N.K.W.D.-ului din Chi+čin¦âu 08

Rom+óni basarabeni care au fost uci+či +«n pivni+úele N.K.W.D.-ului din Chi+čin¦âu 07

Rom+óni basarabeni care au fost uci+či +«n pivni+úele N.K.W.D.-ului din Chi+čin¦âu 06

Rom+óni basarabeni care au fost uci+či +«n pivni+úele N.K.W.D.-ului din Chi+čin¦âu 05

Rom+óni basarabeni care au fost uci+či +«n pivni+úele N.K.W.D.-ului din Chi+čin¦âu 01

 

Români basarabeni masacrati de sovietici  ( iunie 1941)

Basarabeni schingiui+úi +či uci+či de bol+čevici pentru c¦â +či-au p¦âstrat sentimentele rom+óne+čti 1

Adoleșcent  român basarabean ucis de sovietici în retragere ( iunie 1941)

B¦âtr+ón basarabean, mutilat +či apoi ucis de c¦âtre bol+čevici

Țăran român basarabean ucis  de sovietici în retragere ( iunie 1941)

B¦ârba+úi +či femei din Basarabia care au fost uci+či de bol+čevici pentru c¦â nu +či-au ascuns sentimentele na+úionale 3

Țărancă româncă basarabeană ucisă pe câmp  de sovietici în retragere ( iunie 1941)

Basarabeni care au fost uci+či +«n Chi+čin¦âu de N.K.W.D. 2

Basarabeni care au fost uci+či +«n Chi+čin¦âu de N.K.W.D. 1

 

 

 

Imagini de arhivă oferite de Daniel Siegfriedsohn

Materialul poate fi preluat cu specificarea exactă a sursei și link inserat.