O istorie românilor de la Est de Prut, din Caucaz, Crimeea, Țările Baltice, până în Asia, Siberia şi Extremul Orient, ca parte a culturii şi civilizaţiei româneşti, va fi lansată de autorul Octavian Țîcu

Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România organizează lansarea volumului „O istorie a românilor de la Est de Prut”, autor Octavian Țîcu, în ziua de 28.01.2021, ora 11.00, la sediu UZPR, bdul. General Gheorghe Magheru nr.28-30, etaj 1, sec. 1, Bucureşti/metroul Piaţa Romană.

Volumul tratează istoria românilor de la Est de Prut ca parte a culturii şi civilizaţiei româneşti, chiar dacă aceştia, după anexarea la Imperiul Rus 1812 cunosc o evoluţie diferenţiată. Cercetarea se referă la diverse ramificări ale prezenţei româneşti în spaţiul euro-asiatic, de la Caucaz, Crimeea şi Ţările Baltice, la Asia Centrală, Siberia şi Extremul Orient.

În acelaşi timp, autorul îşi propune ca prin acest demers să demoleze mitologia sovietică a separării dintre moldoveni şi români, încercând o reconceliere a românilor de la Est de Prut în problema identitară ai o acceptare a faptului că fac şi ei parte din spaţiul românesc.

Vor participa ca invitați speciali, istoricii Bogdan Bucur, Constantin Corneanu, Ion Constantin și diplomații  Neagu Udroiu, Jean Popa.




Semnal de alarmă privind situația școlilor „moldovenești” din regiunea Odesa! Poziția Consiliul Național al Românilor din Ucraina

Consiliul Național al Românilor din Ucraina, uniune civică care reunește peste 20 de societăți culturale și organe de presă din regiunile Cernăuți, Odesa, Transcarpatia și Kiev,  s-a adresat la începutul anului 2021 miniștrilor Educației și de Externe ai Ucrainei, dar și omologilor lor din România și Republica Moldova privind situația școlilor „moldovenești” din regiunea Odesa transmite bucpress.eu potrivit bucpress.eu, citata de romaniabreakingnews.ro

Consiliul Național al Românilor din Ucraina constată cu nedumerire și indignare că, în pofida asigurărilor ferme din partea autorităților centrale ucrainene de a nu aplica, în școlile cu limba „moldovenească” de predare, cotele lingvistice prevăzute de Legea învățământului mediu secundar din Ucraina (inclusiv în scrisoarea Ministerului Educației și Științei al Ucrainei către CNRU nr. 4/3025-20), începând cu anul școlar 2020/2021, aceste cote au fost introduse discret în mai multe instituții de învățământ secundar din regiunea Odesa.

Agenția BucPress publică în continuare acest memoriu:

Ministerul Educației și Științei al Ucrainei

Domnului Ministru Serhii Șkarlet

Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei

Domnului Ministru Dmytro Kuleba

Spre informare:

Ministerul Educației și Cercetării al României

Domnului Ministru Sorin-Mihai Cîmpeanu

Ministerul Afacerilor Externe al României

Domnului Ministru Bogdan Aurescu

Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Doamnei Ministru Lilia Pogolșa

Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova

Domnului Ministru Aureliu Ciocoi

Domnilor și Doamnelor !

Consiliul Național al Românilor din Ucraina constată cu nedumerire și indignare că, în pofida asigurărilor ferme din partea autorităților centrale ucrainene de a nu aplica, în școlile cu limba „moldovenească” de predare, cotele lingvistice prevăzute de Legea învățământului mediu secundar din Ucraina (inclusiv în scrisoarea Ministerului Educației și Științei al Ucrainei către CNRU nr. 4/3025-20), începând cu anul școlar 2020/2021, aceste cote au fost introduse discret în mai multe instituții de învățământ secundar din regiunea Odesa.

Astfel, prin deciziile directorilor, mai multe școli din raionul Reni, spre exemplu Plavni (Barta), Limanske (Frecăței), Novosilske (Satu Nou), Orlivca (Cartal), Dolinske (Anadol) etc., dar și din alte raioane, au început anul de învățământ 2020/2021 cu implementarea cotelor respective. Împotrivirile părinților și profesorilor nu au fost luate în seamă, iar forța nevăzută a indicațiilor de sus a fost mai puternică decât orice argument științific,  legal și de bun simț.

Introducerea acestor cote s-a făcut contrar angajamentelor Ucrainei de a respecta Opinia Comisiei de la Veneția privind prevederile art.7 al Legii educației din Ucraina, referitoare la „situația particulară a persoanelor care se identifică drept moldoveni, a căror limbă este aceeași cu limba vorbită de minoritatea română și, prin urmare, este limbă oficială a UE (pct.48)”. Adică, în situația dată, avându-se în vedere aceeași limbă (doar denumită altfel: de unii română, de alții moldovenească), tratamentul trebuie să fie unitar.

Autoritățile ucrainene nu și-au respectat nici promisiunile făcute oficialilor din România și R. Moldova privind abținerea de la introducerea cotelor lingvistice ucrainene în școlile cu limba „moldovenească” de educație.

Identitatea limbii române cu idiomul numit de sovietici limbă moldovenească este demonstrată științific de forurile competente internaționale și recunoscută oficial de fostul Ministru al Educației și Științei al Ucrainei, Serhii Kvit, la cea de a IX-a Conferință ministerială din cadrul Procesului de la Bologna. La 15 mai 2015, la Erevan, în cadrul celui de al IV-lea Forum al aceluiași Proces, ministrul ucrainean al învățământului a declarat fără echivoc, onest și deschis, că „nu există diferență între limba română și limba moldovenească”.

În egală măsură, ex-ambasadorul Ucrainei în România, dl Oleksandr Bankovvorbitor fluent al limbii române, a declarat tranșant că pentru noi (adică pentru Ucraina – n.n.) nu există limba moldovenească. Cei din România și Moldova vorbesc o singură limbă. Românii și moldovenii sunt împărțiți politic.

Academia Română și Academia de Științe a Republicii Moldova, Catedrele de Filologie Română de la Universitățile ucrainene din Cernăuți, Ujgorod și Izmail s-au pronunțat, în repetate rânduri, asupra identității depline a limbii române cu așa-zisa limbă moldovenească, a cărei existență nu poate fi justificată științific, ci doar motivată politic, exact ca pe timpurile URSS.

O axiomă științifică nu trebuie să fie repetată de o mie de ori pentru a fi înțeleasă de autorități.

Directorii de școli din localitățile locuite compact de români/moldoveni din regiunea Odesa, care au emis abuziv decizii de introducere a cotelor lingvistice în școlile pe care le conduc, trebuie să fie trași la răspundere pentru încălcarea prevederilor legii. Ei n-au consultat părinții, elevii, profesorii, nu au respectat legea, au acționat contrar angajamentelor internaționale ale Ucrainei de abordare unitară a unor situații identice.



 


 


Având în vedere cele expuse mai sus, solicităm Ministerului Educației și Științei din Ucraina să dispună de îndată anularea tuturor deciziilor directorilor de școli din regiunea Odesa privind introducerea cotelor lingvistice ucrainene în școlile cu limba română/„moldovenească” de predare începând cu anul de învățământ 2020/2021.

Solicităm de asemenea revenirea la limba română de educație în școlile din regiunea Odesa, unde până în anul 1998 educația s-a făcut, cu acceptul unanim al elevilor, părinților și profesorilor, în limba română și nu în așa-zisa „limbă moldovenească”. Considerăm abuzivă redenumirea, în anul 1998, a limbii române drept limbă moldovenească, și introducerea ei sub această denumire improprie, impusă politic, în școli, fără nicio consultare prealabilă cu elevii, părinții, profesorii și directorii.

Totodată cerem – a câta oară! – unificarea în cel mai scurt timp a programelor de învățământ a școlilor cu limba română de educație din regiunile Cernăuți, Transcarpatică și Odesa, divizate artificial în instituții cu educația în limbi diferite (ca denumire: română / moldovenească).

Ilie T. Zegrea, președintele Societății Scriitorilor Români din Cernăuți

Vasile Bâcu, președintele Societății pentru Cultură și Literatură în Bucovina „Mihai Eminescu”

Vasile Tărâțeanu, președintele Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”

Marin Gherman, președintele Centrului Media BucPress – asociația jurnaliștilor români din Ucraina

Mihai Mecineanu, președintele Asociației Cadrelor Didactice de Etnie Română din regiunea Odesa

Ștefan Broască, vice-președintele Asociației Științifico-Pedagogice „Aron Pumnul” din Ucraina




LA DII, LA MIAZĂZI: ROMÂNII DIN BULGARIA (Ep.2) Paralele cu evoluția istorică a bulgarilor și dihotomiile istoriografice româno-bulgare

În continuarea articolului:

LA DII, LA MIAZĂZI: ROMÂNII DIN BULGĂRIA (Ep.1)

REPERE ISTORICE.

Tracii, popor indo-european se stabilesc la sudul Dunării, în Peninsulă Balcanică în jurul anilor 2000 I.Hr. S-au răspândit repede în regiune, ocupând estul, centrul şi sudul peninsulei şi chiar mai departe, în alte zone ale Europei de Est. Aria geografică în care au locuit corespunde în prezent cu teritoriile statelor Bulgaria, Serbia, Macedonia, Croaţia şi România (tracii nordici). Sunt menţionaţi timpuriu în “Iliada” şi “Odisea”, poemele lui Homer, unde apar că aliaţi ai Troiei în războiul acesteia cu luptătorii ahei. În lunga sa “Odisee” a drumului acasă spre Ithaca, Ulise îi ataca pe traci. Populaţie numeroasă – Herodot (n.? – m. 425 I.Hr.) îi considera neamul cel mai numeros, după indieni – reprezentau o forţă cu peste 100 de triburi care împărtăşeau cultura şi limba.

Dacia, Getae, Tracia, Moesia – Daciarum, Moesiarumque, Vetus Descriptio de Abraham Ortelius sursa: https://www.raremaps.com/gallery/detail/56270/daciarum-moesiarumque-vetus-descriptio-ortelius

Deşi se spune că puterea stă în număr, constatarea nu se aplică şi tracilor pentru că, pur şi simplu, nu au fost în stare să se unească, mai precis să rămână uniţi. Tribul serdiilor locuia pe malurile râului Iskar, apa ce izvorăşte din Munţii Rila şi care, după ce străbate întreaga Bulgariei se varsă în Dunăre. Tribalii ocupau regiunea dintre Morava şi Iskar, aria în care astăzi îi întâlnim pe românii timoceni. La Herodot întâlnim o naraţiune despre geţi, pe care elenul îi consideră, aproape măgulitor, drept “cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci “. Împărţind şi nordul teritoriului, această ramură a tracilor era numită – consemnează Strabon – când geţi, când daci, aceştia numind Dunărea superioară Istru, iar partea inferioară, către mare, o numeau Danubius, fiind identificaţi cu teritoriul adiacent Dunării unde locuiau. Geto-dacii se comportă ca un popor distinct, fiind grupul tribal cel mai important al tracilor de nord. Unii autori apreciază că spre sec. I d.Hr. Dialectul geto-dacilor a evoluat care o limbă diferită decât cea vorbită de tracii sudici. Exilat pe ţărmul Mării Negre (anul 8 d.Hr.) Odiviu, romanul, latinofonul aminteşte că: “Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni: când aud cuvinte latineşti, geţii râd prosteşte…”. Cartea pe care o scrie în limba geto-dacilor nu ni s-a păstrat. Avem în schimb câteva consideraţii care-I aparţin poetului Ovidiu: “Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getică în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre. Le-a plăcut şi am început să am faima de poet printre neomenoşii geţi barbari “. Poate că nu erau atât de “barbari”, de vreme ce au sesizat subtilităţile poetice ale exilatului roman…

Tracii au creat în sec. al V-lea un stat propriu care, un secol mai târziu, a fost cucerit de macedoneni. (În timpul conducerii lui Burebista, bună parte din teritoriul Bulgariei s-a aflat în componenţa regatului geto-dac). Totuşi, aveau un fel de unitate să-i spunem etnică, bazată pe limba în care se înţelegeau şi religia pe care o îmbrăţişează. Limba tracă, aparţinând grupului lingvistic indo-european nu s-a păstrat, deşi unele cuvinte sunt considerate de origine tracă, formând substratul limbii române. De pildă: balaur, cioară, copil, vatră… Într-o opinie, oraşul Plovdiv purta, la origine, un nume trac: Pulpuldeva. Această toponimie ar putea indica faptul că limba tracică ar fi supravieţuit migraţiei slavilor şi apoi bulgarilor veniţi de pe Volga. Religia tracă avea în centrul panteonului său pe Zalmoxis, care pentru greci ar fi fost un simplu muritor originar din Samos. Aşa consideră Herodot, informat la rândul lui de către grecii stabiliţi în coloniile de la Marea Neagră. În sec. III Diogene Laerţiu afirma în operă sa “Vieţile şi doctrinele filosofilor” că zeul suprem al tracilor ar fi fost discipol de-al lui Pitagora. Cât despre monoteismul religiei tracilor, ca şi despre asemănarea acestor credinţe cu învăţătura creştină, subiectul, deşi demn de urmărit e mult prea vast pentru a-l aborda acum. Un argument prezentat de adepţii acestor interpretări îl constituie figură mesianică, aidoma lui Isus Hristos, a lui Zalmoxis. Pe de altă parte nu se poate trece cu vedere faptul că religia tracilor era politeistă, mai multe zeităţi găsindu-şi locul în panteonul trac, cu toate că Zalmoxis reprezenta, aproape monoteist, spiritul tutelar.

Civilizaţia tracă poate fi descoperită prin vestigiile arheologice aflate pe pământul Bulgariei. Cultivau cereale şi creşteau vite. Un negoţ înfloritor îi aduceau în contact cu negustorii greci. Practicau viticultura, cu mult înainte ca Deceneu să încurajeze distrugerea viilor – dacă într-adevăr ar fi urmărit asta şi nu doar limitarea accesul atacatorilor la vie şi vin. Foarte pricepuţi în prelucrarea metalelor au lăsat podoabe de mare fineţe şi aspect estetic. Cunoşteau roata olarului. Statuile “Cavalerului trac” dovedesc meşteşugul pietrei cioplite. Zeul tracilor balcanici şi dunăreni, înfăţişat călare a fost caracterizat de inscripţiile “Invictus” (Nebiruitul) sau “Aeternus” (Veşnicul). Mormintele şi sanctuarele trace examinate de arheologii bulgari confirmă o civilizaţie înaintată. Mormântul de la Svestari (nord-estul Bulgariei) are dimensiuni impunătoare: 3,92 m. lăţime şi 4,45 m. înălţime. La Razgrad, picturile murale şi zece cariatide în basorelief ilustrează treptele spre nemurire. Necropola de la Haskovo (sud – est) are o cameră rotundă cu 3 m. în diametru, împodobită cu fresce simbolice. (Datat de la începutul sec. al IV-lea I.Hr., cu aproape 1000 de ani înainte de sosirea triburilor bulgăre, monumentul funerar conţine o inscripţie cu numele: Kozemases, nume propriu trac. Din aceeaşi perioadă datează şi mormântul tracic de la Kazanlak (centrul Bulgariei) care prezintă acelaşi tipar: o rotondă funerară cu picturi murale înfăţişând un cuplu trac, cai şi care de luptă. Plafonul a fost pictata în fresca, redând imaginea unui rege trac şi a reginei sale. Rafinamentul freșcelor şi măiestria pictorului vorbesc de la sine despre gradul de dezvoltare a societăţii trace. (Bulgarii, care recunosc vechii locuitori al Traciei printre strămoşii proprii au inclus aceste vestigii în Patrimoniul Mondial U.N.E.S.C.O.)

Tracia preromană se situa geografic la sud de Dunăre între Marea Neagră, Marea Marmara (antic: Propontida), Marea Egee, râul Mestas (antic: Nestus) din Macedonia şi râul Morava (antic: Margus) sau Morava Bulgară sau Velika Morava * din Serbia, care a reprezentat graniţa dintre Bulgaria, la est şi Serbia, la vest în perioada otomană. Provincia se învecina cu Iliria şi Macedonia. (* a nu se confunda cu râul Morava din Republica Ceha).

În primul război ilir (229-228 I.Hr.) romanii o înfrâng pe regina Tenna care recunoaşte protectoratul Romei. După 217 I.Hr. Începe primul dintre cele patru războaie purtate de Imperiul Roman împotriva Regatului Macedoniei. După războaiele ilirice şi macedonene, romanii pătrund definitiv în Peninsulă Balcanică. În Iliria înfiinţează provincia romană Illyricum (168 I.Hr.) care va exista până în anul 79 d.Hr. Macedonia devine provincie a imperiului în 146 I.Hr. A urmat Tracia, după ce legiunile ocupă în anul 29 I.Hr. Cetatea tracică Serdica, situată aproximativ pe locul unde acum se află capitala Bulgariei, oraşul Sofia, cuibărit sub poalele Muntelui Vitosa. Localitatea devine municipium fiind rebotezată de noii stăpâni Ulpia Serdica. După cucerirea romană, ţinuturile de la sud de Muntele Haemus/Munţii Balcani, organizate ca provincie romană îşi păstrează numele de Tracia, iar părţile de nord devin Moesia. Noua provincie se întindea între Marea Neagră, la sud Munţii Balcani, Dunărea la nord şi râul Drina la vest (râul ce separa Bosnia de Serbia). Moesia are subunităţi Moesia Superior la vest şi Moesia Inferior la est. În 72-71 I.Hr. Armata imperială a trecut la nord, intrând în actuala Dobroge.

După împaratul Constantin cel Mare, dioceza Thraciae din Imperiul Roman de Răsărit cuprindea şi fosta provinciei Tracia (la sud de munţii Haemus), dar şi Moesia Inferior, la răsărit de râul Vid (antic: Utus) în estul Bulgariei. Numele se păstrează – cu unele modificări teritoriale – până la sosirea bulgarilor conduşi de Asparuh (679 d. Hr.), restrânsă la partea rămasă în Imperiul Bizantin. Imperiul roman de răsărit, devenit ulterior Imperiul Bizantin va renunţa la limba latină după 640, când împăratul Heraclius I a adoptat limba greacă ca limbă oficială a imperiului. Elenizarea Bizanţului, alături de instituţionalizarea fermă a bisericii creştine au produs consecinţe majore pentru populaţiile din sudul şi, respective nordul Dunării. (Chiar şi noii stăpâni mahomedani, după ce au cucerit Imperiul Bizantin în 1453 au grupat toţi creştinii într-o singură “naţiune”, “Rum-Millet”, pusă sub autoritatea spiritual a patriarhului grec din Fanar).
După cucerirea otomană regiunea a fost numită Tracia, nume care circulă alături un noul toponim Rumelia.

În acest spaţiu vast – teritoriu şi populaţie – începe sinteza care a sudat autohtonii (traco – geto – dacii) şi latinitatea românilor. (Sunt la curent cu poziţiile actuale care contestă, cu argument diferite, atât romanizarea, cât şi latinizarea limbii pe care o vorbeau băştinaşii preromani. Nu avem nici mijloacele, nici spaţiu şi nici preocuparea pentru a aborda aici această discuţie, de altfel, deosebit de interesantă). Cu certitudine, civilizaţia superioară a Romei a prezentat mai multe elemente de atractivitate pentru pre-romani, proto-romani şi ulterior, noii români. Sub aspect lingvistic, nevoia de comunicare între diferitele grupuri de populaţie a impus adoptarea latinei vulgare, populare, vorbită de colonişti – soldaţi sau funcţionari ai administraţiei. (La fel s-a întâmplat şi mai târziu, când prezenţa imperiului otoman în ţările româneşti a determinat preluarea în lexic a unor cuvinte, de la ciorbă la bacşiş..). Atât procesul de etnogeneză, ca şi procesul de asimilare al limbii latine se întinde pe durata a 8 – 9 secole, timp suficient de îndelungat pentru că limbă vorbită de poparele băştinaşe să treacă de la etapa latină la etapa neo-latina, urmată de apariţia unei limbi străromâne, cum a denumit-o Sextil Puşcariu. Populaţiile romanice din Peninsula Balcanică – la sud, dar şi la nord de Dunăre, în spaţiul carpatic – au asimilat deja o limbă neolatină, ramificata ulterior în dialectele daco-roman, aromân, meglenoromân şi istroromân. O dovadă indirectă pare a fi împrejurarea că elenizarea Imperiului Bizantin, dominant în spaţiul sud- est European nu a izbutit să “grecizeze” o limbă care se consolidase deja. Primele cuvinte, de început, ale limbii române, păstrate graţie cronicarului Theofilact din Simocatta (570-640) au fost: “Torna, torna, fratre”. Vorbele, aproape mitice au fost tălmăcite şi răstălmăcite de atunci, dar nu s-a insistat îndeajuns asupra faptului că strigătul unui umil însoţitor de catâr a fost înţeles, nu de unul sau doi dintre camarazi, ci de toată formaţia militară care a intrat în panică datorită strigătului. Deducem că populaţia era neolatină, că se îndeletniceau şi cu războiul, vorbind o “limbă părintească” – precizează cronicarul – pe care destui de mulţi o înţelegeau.
Originea romană s-a păstrat în endonimul folosit de aceste populaţii care se identificau ca “romani” sau “rumâni”; în cazul grupului aromânesc: “armân” sau “aromâna”. Unitatea formată pe ambele maluri ale fluviului nu a fost spartă decât mai târziu, după formarea statelor balcanice. De fapt, la nordul Dunării s-a reuşit asimilarea slavilor, în timp ce în sudul dunărean, noii veniţi au izbutit, în timp, dislocarea romanicilor şi slavizarea altor populaţii, cum au fost protobulgarii.

Grup etnic de origine turcică, cu elemente scitice, bulgarii ajung în Peninsulă Balcanică în sec. al VII-lea, sub conducerea lui Asparuh. Acesta, însoţit de membrii clanului sau (clanul Dulo) Asparuh părăseşte Bulgaria de pe Volga pentru a se stabili un timp în Delta Dunării, pe insula Pence, situată între braţele dunărene Sulina şi Sfântul Gheorghe, probabil pe grindul Caraoman. Clanul Dulo a fost apreciat de istorici la 30.000 până la 50.000 de oameni. Conducătorul clanului era mezinul hanului Kubrat, cel care a întemeiat la est de Volga, în anul 632, confederaţia Bulgaria Mare. Imperiul Bizantin a recunoscut noul stat trei ani mai târziu. Sub atacurile kazarilor, partea estică a statului se prăbuşeşte, ceea ce pare să fi determinat plecarea lui Asparuh şi a războinicilor săi. Intrând în Moesia – atraşi cu siguranţă de strălucirea Bizanţului – bulgarii înfrâng trupele imperiale la Ongala (localizare incertă) în anul 680. Un an mai târziu, învingătorii trec Munţii Balcani (Haemus) în Tracia. Împăratul bizantin Constantin al IV-lea a semnat un tratat prin care a recunoscut formaţiunea statală a bulgarilor, angajându-se să plătească un tribut anual. Hanul şi însoţitorii săi vorbeau o limbă turcică şi practicau o religie şamanică. În spaţiul suddunărean, bulgarii de pe Volga întâlnesc populaţiile slave, sosite, în acelaşi spaţiu cu câteva decenii mai înaintea lor, prin anul 602, venind dinspre Panonia şi Dunărea mijlocie. Slavii s-au amestecat cu traco-romanii din regiune, formând aşezări permanente, practicând agricultura dovedindu-se foarte interesaţi de pământul balcanic. Din cele 27 de triburi slave menţionate de istorici, 14 se stabilesc pe teritoriul actualei Bulgarii, 9 în spaţiul sârbocroat, iar alte 4 triburi în Slovenia de azi. Stabiliţi printre aşezările slavilor, protobulgarii, cu un puternic instinct războinic au izbutit să întemeieze şi să menţină un stat propriu. Nu au reuşit însă să-şi păstreze personalitatea etnică şi limba turcică.

În mozaicul de populaţii al Balcanilor, cu populaţii trace, slave, traco-romane şi traco- bizantine, cu greci şi colonişti latini, protobulgarii se găseau în inferioritate numerică. Prea puţini ca să participe la etnogeneza neo-bulgarilor rămân dominanţi din punct de vedere militar, dar vor sfârşi prin a fi asimilaţi de slavii în mijlocul cărora nimeriseră. În cele din urmă adoptă limba slavilor. Deşi au îmbrăţişat creştinismul – religia oficială a Imperiului Bizantin s-au considerat bulgari, recunoscând ascendenţa înaintaşilor veniţi de pe Volga, mai mult, şi-au numit statul: Bulgaria. Slavizarea a fost treptată, reproducând în spaţiul balcanic, acele procese de sinteză etnică care se manifestaseră şi în Europa apuseană. Până în prezent îşi asumă o identitate slavă, deşi îşi recunosc elementul turcic (din vechea Bulgărie de pe Volga) şi, totodată elementul tracic (populaţia care popula locurile înainte de sosirea lor). Analizele genetice recente au evidenţiat că urmele protobulgare sunt slabe sau chiar inexistente în A.D.N.-ul populaţiei bulgare contemporane.

Asparuh va fi recunoscut ca întemeietorul Primului Ţarat Bulgar (iniţial hanat) bucurându-se de o domnie lungă (681-701). A contribuit la fondarea localităţilor Pliska (prima capital a ţaratului) şi Silistra (latin. Durostorum, rom. Darstor). Kuber, unul dintre fraţii lui Asparuh s-a stabilit în Macedonia. Acest episod istoric, alături de scurtă şedere a protobulgarilor în nordul Dobrogei sunt cele două date care ar justifica până acum revendicarea de către bulgari a Sciției minor (Dobrogea), ca şi a Macedoniei, rămasă până acum o “Basarabie a bulgarilor”, ca urmare a unor realităţi istorice, comparabile până la un punct cu cele din partea răsăriteana a voievodatului Moldovei.

Sub conducerea hanului Krum (803-814) teritoriul Bulgariei dunărene se dublează. Într-una din ipoteze, preferată de istoriografia bulgară, marele han s-ar fi născut în Macedonia, ca fiu al lui Toktu – conducător între 766-767– şi Lana (Svetlana?), probabil de origine slavă. A luptat cu bizantinii, dovedindu-se în luptă un bun strateg, iar, după victorii, un sălbatic sângeros. După ce l-a ucis pe împăratul Nicefor I Genikos, hanul i-a “recoltat” craniul, pe care a ordonat să fie încrustat cu argint, servindu-se de “obiect” să bea vinul, ca dintr-o cupă preţioasă. Potrivit unei legende ar fi dispus distrugerea viilor cu struguri de mavrud, soi tracic, aşa cum, potrivit altei legende, recomandase înainte, şi Burebista de peste fluviu. Conflictele militare cu Bizanţul au continuat. Krum a dat poporului primul cod de legi bulgăr, prin care oferea protecţie păturilor sărace. Krum a fost primul care a strâns la un loc, în statul pe care l-a centralizat, pe protobulgari, dar şi triburi slave. Înaintea morţii se pregătea să atace Constantinopolul, dar n-a mai apucat.

Boris I al Bulgariei (Sursa; ro.orthodoxwiki.or )

Hanul Boris I (după botez Mihail) a fost recunoscut (852-889) drept suveranul care şi-a creştinat poporul. Decizia lui nu a fost lipsită de motive politice. Ca şi Constantin cel Mare a înţeles că numai pe o religie comună ar putea asigura unitatea imperiului, în condiţiile unei populaţii foarte “tărcată”, din punct de vedere etnic, separată religios şi lingvistic. Mai întâi s-a îndreptat spre Roma, temător de o prea mare influenţă a Imperiului bizantin. Pentru a-l determina să renunţe, împăratul Mihail al Constantinopolului a atacat Bulgaria, dar se oferă să renunţe la mijloacele războiului, dacă Hanul Boris acceptă să se boteze “răsăritean”, iar nu “apusean”. Îl ademeneşte şi cu restituirea unor pământuri macedonene. În anul 864, suveranul bulgarilor primeşte la Constantinopol botezul, nașul fiind însuşi împăratul Mihail. În 870 obţine şi autocefalia, biserica ortodoxe bulgara fiind recunoscută de sinodul constantinopolitan.În anul 885 le oferă refugiu, învăţăceilor lui Chiril şi Metodiu – cărturari şi diplomaţi bizantini, cărora le datorăm alfabetul chirilic – care vor ajuta la crearea centrelor religios- culturale şi la dezvoltarea limbii slave. Această limbă, cu noul alfabet chirilic, împodobită de cărturari înlocuieşte limba greacă, ajungând limba oficială a hanatului bulgar. Îmbrăţişând creştinismul, Boris se simte dezlegat de poverile lumeşti, retrăgându-se într-o mănăstire. Îşi numeşte succesorul în persoana lui Vladimir, fiul său cel mare, păstrându-şi însă dreptul de a guverna. Vladimir, aliat cu o parte din nobilime repune în drepturi vechea religie şamanică (tengriism-ul). Bătrânul Mihail/Boris, ataşat profund de învăţătura creştină decide că era momentul să revină la putere pentru a restaura religia lui Hristos. Acum intervin momente de un dramatism tragic: îşi prinde fiul apostat şi dispune să i se scoată ochii, pentru a–l îndepărta de la orice revenire politică. (Infirmii nu puteau accede la tron). Simion, cel de-al treilea fiu, ajunge noul conducător. Ţarul cel nou, mută capitala la Presla, înlocuieşte clerul bizantin cu preoţi bulgari, iar cu sprijinul sinodului bulgăresc din Preslav a schimbat liturghia în limba greacă cu slujba în limba slavă (bulgară). După asigurarea unui succesor loial şi realizarea reformelor, marele han se întoarce în chiliile mănăstirii unde îşi dă sfârşitul cel de obşte pe data de 2 mai 907. Canonizat de biserica ortodoxă bulgară, fiind considerat “Întocmai cu apostolii”, Sfântul Boris este sărbătorit pe data de 2 mai.

Sub Simion cel Mare (893-927) hanatul bulgar se extinde teritorial, devenind pentru o vreme, cea mai puternică formaţiune statală din răsăritul Europei. Hanatul devine târât, iar Simion adoptă titlul de împărat/ţar, în locul titulaturii de cneaz. Preslav, noua capitală se considera că rivalizează cu însuşi oraşul lui Constantin cel Mare de pe Bosfor. Domnia lui Simion I a adus prosperitate şi o remarcabilă dezvoltare culturală. Se traduc texte creştine fundamentale. Întreaga perioadă a fost numită “Epoca de Aur” a culturii bulgăre.

Primul Imperiu Bulgar va lupta împotriva Croaţiei şi Serbiei, după ce făcuse faţă invaziilor maghiarilor, pecenegilor, chiar şi a ruşilor (kieveni) conduşi de prinţul Sviatoslav Igorevici. Seria lungă de campanii slăbesc foarte mult statul bulgarilor, situaţie de care bizantinii nu întârzie să profite. În 971 trupele imperiale ocupă capitala Preslav şi îl capturează pe ţarul Boris al II-lea, căruia îi ridică titlul de împărat, oferindu-I totuşi, “galant”, un titlu de magistros. Moare în captivitatea “poleită” pe care i-o “oferise Bizanţul. Parte din Tracia şi Moesia inferioară revine Imperiului, dar sunt puse sub conducerea unor guvernanţi bizantini. Umilinţa la care a fost supus suveranul lor nu i-au descurajat pe bulgari care au continuat rezistenţa. Sub ţarul Samuil (977-1014), bulgarii reuşesc să-l învingă pe Vasile al II-lea din dinastia macedoneană. Nepot al împăratului Constantin VII Porfirogenetul, bazileul Vasile se arata determinat să refacă imperiul bizantin. Urzelile şi promisiunile împăratului l-au determinat pe Vladimir să se creştineze, împreună cu întreg poporul său, conducătorul bizantin oferindu-i de soţie pe sora sa Ana – o veritabilă încuscrire politico-ideologică. De atunci Rusia (Kieveana) dobândeşte o identitate creştină, întărită de punerea bisericii ruse sub ascultarea Patriarhiei de la Constantinopol. Vasile al II-lea îi oferă sprijin şi ducelui Athum, succesorul voievodului Glad din Banat. După eşecul din anul 986 când atacul asupra Sofiei a fost respins, Vasile al II-lea nu încetează presiunea militară. În 1014 îi învinge definitiv pe bulgari. După luptă, împăratul ordonă să li se scoată ochii celor 14.000 de prizonieri de război, lăsând un singur ochi câte unui bulgar din o sută, chiorii urmând să-I conducă pe cei rămaşi în viaţă, înapoi, la ţarul Samuil. Acesta, copleşit de înfrângere şi de atrocităţile comise de soldaţii bizantini, face un atac de cord care îi este fatal. De atunci, suveranul bizantin a rămas în istorie sub numele de Vasile al II-lea Bulgaroctonul (“Ucigaşul de bulgari”). Ne interesează Vasile Bulgaroctonul şi pentru alte măsuri pe care le-a luat. Astfel, când a ordonat să fie reînfiinţată Arhiepiscopia de Ohrid, fosta “Justiniana Prima”, edictul imperial a dispus ca acest centru ortodox să cuprindă “… şi toţi vlahii din Bulgaria”. Până în 1018, cetăţile bulgăreşti se preau, rând pe rând, încetând rezistenţa. Primul Imperiu/Ţarat Bulgar îşi încetează existenţa.

Imperiul bizantin îi pacifică pe bulgarii care, pentru mai bine de 150 de ani, nu încetaseră să lupte.

În acest răstimp, cele câteva răscoale izbucnite nu au ameninţat Bizanţul, dar ne interesează pentru a-i cunoaşte pe vlahi, neo-romanii din Bulgaria. Prima răscoală, din 1040 a fost condusă de Petrus Deleanus, al cărui nume e consemnat fie Petre Deleanu, fie Dolian (u). Cronica lui Kedrenos precizează că era fiul lui Romanus. Urmează în 1066 revolta lui Niculitzas (Niculita?) din Tesalia, posibil, conducătorul cetăţii Larissa. Participă şi vlahii şi bulgării. Deşi cuceresc câteva cetăţi, revolta eşuează, Niculita fiind arestat. (Va fi eliberat din captivitate în 1068 de către noul împărat Roman al IV-lea Diogenes). Nici răscoala din 1073 condusă de Constantin Bodiu nu aduce schimbări politice. Astfel, mişcările de contestare a autorităţii bizantine se remarca printr-o colaborare a etniilor de “bulgaroi” sau de “romaioi”, dar şi a altor populaţii balcanice, în condiţiile afirmării prezenţei istorice a vlahilor (aromâni).

Răscoala condusă de fraţii Petru şi Ioan Asan – revoltă începută împotriva înăspririi obligaţiilor fiscale introduse de Isaac al II-lea Anghelos – avea să producă consecinţe importante, afectând viaţă imperiului; în final, a făcut posibilă apariţia „Țaratului Româno-bulgar”. Cei doi fraţi încearcă mai întâi să prezinte curţii imperiale doleanţele neamului lor. Creşterea exagerată a fiscalităţii pentru vite şi oi îi afecta direct pe ciobanii valahi., aşa că petiţionarii solicită o reducere. În plus vor solicita împăratului să le recunoască o toparhie unde să-şi organizeze existenţa autonomă. La curtea imperială cei doi valahi sunt priviţi dispreţuitor, iar unul dintre ei a fost pălmuit. Încercarea de a dialoga a luat sfârşit fără niciun rezultat, delegaţii plecând cu sentimentul umilinţei. Reveniţi la Veliko Tarnovo, conducătorii comunităţii îl invocă pe Sfântul Dumitrie, mucenicul lui Hristos, reuşind să-şi determine consângenii să îmbrăţişeze scenariul războiului.

Revolta fratilor Petru si Asan

Recunoscuţi ca militari viteji, vlahii se bucură de sprijinul bulgărilor, împrejurare care a imprimat un caracter multinaţional al războiului declanşat împotriva forţelor bizantine. În 1185 popoarele Balcanilor se ridică la luptă. Cel mai mare dintre fraţi, Petru (sau Kalopetru) se proclamă împărat, îşi pune corona pe cap şi poartă pantofi roşii (însemnele puterii). Urmează trei campanii militare, fără ca împăratul bizantin Isaac Anghelos să-i poată înfrânge pe valahi şi aliaţii lor. În 1188 imperialii o iau prizonieră pe soţia unuia dintre Asănești, pe care o vor elibera la schimb, odată cu predarea lui Ioniţă, cel de-al treilea frate; foarte curând, acesta izbuteşte să fugă. Cronicarul Nicetas Choniates (1155-1217) precizează că nici măcar contraofensivele victorioase ale bizantinilor nu au înfrânt noul imperiu. În 1190 Ţaratul Vlaho-Bulgar obţine independenţa, încetând să mai plătească tribut imperiului. Din punct de vedere teritorial, împăratul Petru avea autoritate în Bulgaria şi părţi din Serbia, Albania şi Macedonia. La un moment dat, Petru şi Ioan Asan trec Dunărea, de unde în urma înţelegerilor cu muntenii se întorc în sud în capul unei oştiri valaho-cumane care va întări forţa militară a răsculaţilor din Balcani. Asăneștii îşi stabilesc capitala la Tarnovgrad (Veliko Tarnovo), oraşul dobândind, în scurt timp, renumele de „A treia Romă” sau  „Al doilea Constantinopol”. Pe malurile râului Iantra, cetatea adăpostea 21 de biserici, reşedinţa conducătorilor, iar în vârful muntelui se înaltă impresionantul palat patriarhal. Tarnovgrad va fi recunoscut ca unul dintre marile centre culturale ale Bulgariei medievale.

Petru a fost asasinat în 1196, iar câţiva ani mai târziu şi Ioan sfârşeşte ca urmare a unui complot. Dinastia valahă a Asăneștilor continuă cu domnia lui Ioniţă Asan “Caloianul” (În Muntenia, un ritual cântat, aducător de ploaie purta numele de “Caloianul “şi s-a menţinut până în ultimele 6 -7 decenii, cam până la colectivizarea satului românesc.) Ioniţă este de fapt un diminutiv pentru Ioan, iar Caloian a fost tradus din greceşte ca “Ioan cel Frumos” sau “Ioan cel Bun”. În ceea ce-i priveşte pe bizantini, aceştia, din motive uşor de înţeles au preferat să-l numească “Câinele Ioan”. În timpul conducerii sale (1196 – 1207) Ioniţă Caloian a păstrat aceeaşi atitudine, intransigentă, hotărâtă şi agresivă în raport cu Imperiul Bizantin. A încercat să treacă la catolicism – sau, poate, tentativa a reprezentat doar o stratagemă nesinceră de a-şi atinge ţelurile – intrând în corespondenţa cu papa Inocenţiu al II-lea. A intervenit în Serbia, luptând împotriva regelui Emeric al Ungariei pentru a reinstala pe tronul Serbiei, pe Ştefan Nemanjic, protejatul sau. În 1201 a cucerit Konstanteia în Tracia, a preluat Varna de la bizantini.În 1202 ocupa cea mai mare parte a Macedoniei. După constituirea în 1204 a Imperiului Latin al Constantinopolului a încercat o apropiere de cruciaţi, dar a fost refuzat, sfârşind prin a lupta împotriva lor.Cu această ocazie a cucerit Plovdivul. (O fiică a sa, Maria de Bulgaria s-a căsătorit cu Henric I de Hainaut, al doilea împărat al Imperiului Latin de Constantinopol împăratul latin, ajungând prin căsătorie împărăteasa imperiului). În războaie s-a bazat pe luptători valahi, bulgari şi cumani. (De altfel, a fost căsătorit cu o prinţesă cumană numită Ana). Moare asasinat în anul 1207.

După moartea Caloianului, pe tron se urcă cumanul Boril (1207-1218) iar Asăneștii nu revin decât după încetarea domniei lui, odată cu alegerea noului împărat Ioan Asan al II-lea (1218-1241). Îi urmează, în ordine cronologică: Caliman I Asan (1241- 1246), Mihail al II-lea Asan (1246 – 1256) – fratele vitreg al lui Caliman, Caliman al II-lea Asan (1256-1257), Mito Asan (1257-1258) care, probabil a luat numele Asan prin căsătoria cu fiica lui Ioan Asan al II-lea. Ultimul împărat este fiul lui Mito care domneşte sub numele Ioan Asan al III-lea (1270-1280). Către sfârşitul sec. al 13 dinastia Asăneştilor se stinge, lăsând amintiri istorice măreţe, dar şi îndoieli ce urmează să fie lămurite. De-aci încolo dinasticii se bulgarizează.

Istoriografia bulgară respinge ipoteza originii vlaho-romane a Asăneștilor, considerând că nu le putem atribui altă identitate decât bulgaro-cumană, concluzionând că structura imperială pe care aceştia au condus-o de la Târnovo nu este decât „Cel de-al II-lea Ţarat Bulgar”, adică o realizare istorică exclusivă a bulgarilor. Istoricii români au caracterizat însă, consecvent, Ţaratul româno-bulgar ca primul (şi singurul) imperiu întemeiat vreodată de către români. Nu se poate nega însă participarea vlahilor la evenimentele începute în 1185 cu o răzmeriţă anitibizantină. La fel, nu se poate tăgădui participarea bulgarilor. Un popor “asănesc” nu a existat, o astfel de sinteză nu s-a putut întrupa în mai puţin de două secole. Caracterul multietnic al mişcării apare în sursele istorice. Noul imperiu, apare în linii generale ca un stat vlaho-bulgaro-cuman. De altfel, întemeietorii Petru şi Asan şi-au mobilizat luptătorii susţinând: “Dumnezeul bulgarilor şi al valahilor a binevoit această libertate şi a încuviinţat scuturarea jugului celui de mult…”.

Nicetas Choniates, martor al evenimentelor, dar şi alte surse bizantine sau latine recunosc rolul elementului vlah/românesc: revolta a fost începută de vlahi (blachi); Petru şi Asan aparţineau de neamul vlahilor; când vine vorba de bulgari îi menţionează pe numele lor, prezentând distinct cele două popare neînrudite care convieţuiau în acelaşi teritoriu; Petru e numit “împărat al valahilor şi a celei mai mari părţi a bulgarilor “(“Blacorum et maxime partis Bulgarorum domines”); Petru este imperator al vlahilor şi cumanilor; arhiepiscopul de Tarnovo se consideră: “Bulgariae et Blaciae Primus”.

Papa Inocenţiu al III-lea îi scrie în 1204 lui Ioniţă Caloian ca unui „rege al bulgarilor şi vlahilor” (Bulgarorum et Blacorum res “; Ioniţă însuşi se intitula “Imperator omnium Bulgarorum et Blacorum”. Nu e plauzibil ca toţi aceşti contemporani ai războaielor se se înşele în privinţa deosebirilor dintre vlahi şi bulgari, mai ales că unii dintre cronicari se refereau deseori la alte popoare, ca pecinegi, greci, cumani pe care îi desemnau şi îi distingeau corect. Spre exemplu, una din listele robilor vânduţi după căderea în prizonierat menţionă un număr de robi: “din neamul vlahilor de la Târnova”. Rabinul Benjamin de Tudela din Navarra, călător la sudul Dunării (1150), în Grecia şi Constantinopol nu vedea nicio diferenţă între valahii din nordul Dunării şi sudul Dunării.

De interes:

Papa Inocențiu al III-lea către Ioniță Asan Caloian (Decembrie, 1199) …recunoscut cu descendență latină

Prima jumătate a sec. al XIV-lea găseşte sudul şi nordul dunărean ocupate cu războaie. Statele formate în acest spaţiu – România, Bulgaria, Serbia, Ungaria (care avea o uniune personală cu regatul Croaţiei) căuta să-şi apere hotarele sau să le extindă în defavoarea vecinilor. O istorie complicată, cu alianţe repede schimbate, în funcţie şi de campanile militare în desfăşurare, dar şi cu prietenii la fel de schimbătoare. Ţaratul bulgar, care depăşise frontierele Bulgariei contemporane atacă Serbia de Vest. Şerbia, la rândul său era preocupată de Macedonia.

Basarab I

Basarab I, Întemeietorul Ţării Româneşti (n.1270-m.1352) îl ajută pe ţarul bulgar Mihai Sisman în lupta cu Imperiul Bizantin din 1323. Cronica nu menţionează numele voievodului muntean, dar precizează faptul că o însemnată oaste de “ungro-vlahi” participă la lupte. În 1310, Basarab era deja voievodul Ungro-Vlahiei, adică Vlahia de lângă Ungaria; indicaţie geografică necesară pentru a o distinge de Vlahiile balcanice. Îi mai acordă sprijin şi în 1330 la Verbudjd (azi oraşul Kinstendil, Bulgaria) pentru a respinge atacul sârbilor conduşi de Ştefan Uros al III-lea. Câştigă sârbii, iar Mihai Sisman, rănit în bătălie va înceta din viaţă.

Basarab I se încuscreşte cu ţarul Sisman, cândva înainte de 1322, căsătorind pe fiica sa Teodora cu Ioan (Ivan) Alexandru, nepotul ţarului. Începe destinul fabulous al prinţesei Teodora a Valahiei care ajunge ţarina a Bulgariei, mama ţarului bulgar Ioan (Ivan) Stratimir şi care pleacă la Domnul, după intrarea la mănăstire, cu numele monahal Maica Teodora. Prinţesa valahă a fost canonizată de biserica ortodoxă bulgară că Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab, cu ziua de prăznuire 28 octombrie. Nu face parte din sinaxarul bisericii ortodoxe române, deşi au existat mai multe propuneri de a fi trecută în calendarul românesc. Ierarhi contemporani, între care fostul mitropolit al Olteniei, I.P.S. Nestor Vornicescu, membru de onoare al Academiei Române au sprijinit propunerea canonizării sale şi la noi. Preotul Stănciulescu – Barda, care îi dedică un studiu hagiographic o vedea ca pe “o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei o zideşte la temelia statului român “. Într-adevăr, Basarab a pus temelia Ţării Româneşti, iar fiul său Nicolae Alexandru- fratele Teodorei – îi succede la tron. Prin alianţă matrimonială cu dinastia bulgară, Basarab îşi asigură liniştea la sud de Dunăre, iar după înfrângerea la Posada a regelui Carol Robert de Anjou obţine emanciparea ţării sale de sub tutela coroanei maghiare. O ipoteză de lucru (ce urmează a fi confirmată de noi cercetări) afirma că Roxandra, sora viitoarei “tărâţe” ar fi fost căsătorită în sud-vest, cu prinţul sârb Ştefan Deceanski. Pericolele care puteau veni din partea puterilor timpului nu s-au materializat. Rusia trăia consecinţele invaziei mongole după bătălia de pe râul Kalga (1223), fără a prezenta atunci o ameninţare. Polonia era departe, izolată prin tamponul pe care îl constituia Moldova medievală. În campania din 1343-1345, Basarab a ocupat teritoriile de la nordul Dunării, în ceea ce a fost prima Basarabie obţinând astfel controlul pentru o vreme a coridoarelor de invazie. Cum putem privi deciziile voievodului muntean altfel decât ca o strălucitoare intuiţie geopolitică care a asigurat dăinuirea Ţării Româneşti. Un document menţionează cum un tânăr nobil cuman i-ar fi spus unui nobil maghiar că regii lui nu se ridică nici până la glezna lui Basarab…

De interes:

Video: Eveniment închinat destinului fabulos al CUVIOASEI TEOFANA BASARAB, prinţesa valahă ajunsă ţarină la sud de Dunăre, în Bulgaria

Domniţa Teodora se naşte la Curtea de Argeş (n.? – m. 1352) din căsătoria lui Basarab I cu doamna Margareta. Creşte în capitala Ţării Româneşti, fiind educată aici potrivit statului ei princiar, învăţătura care îi va permite să-şi îndeplinească datoriile de suverană a bulgărilor. Este alături de soţul ei în timpul campaniilor militare din Tracia de Nord, contra Imperiului bizantin, împotriva Serbiei şi, mai târziu, împotriva Imperiului Otoman care-şi croia drumul în Peninsulă Balcanică. Nu cunoaştem data căsătoriei cu Ioan (Ivan) Alexandru (ţar al Bulgariei între 1331 – 1371). Acesta era fiul lui Stratimir de Kran, despotul Vidinului şi a Petritei, sora lui Mihai Asan al III-lea al Bulgariei. El însuşi a condus ca despot (guvernator autonom al unui ţinut din Imperiul Bizantin), având reşedinţa la Loveci (fosta aşezare tracă Melta, româneşte Lovcea). Prinţesa Teodora sprijinit la Loveci o adevărată şcoală culturală unde se traduc şi se copiază manuscrise creştine de la Muntele Athos sau literatură creştină bizantină. Traducerea bulgară a “Cronicii lui Manases (“Manasievata Letepis” 1333-1345) se afla acum în Biblioteca Vaticanului; Tetraevanghelia lui Ioan Alexandru (1355-1356) se păstrează la Londra, în fondurile British Library; Psaltirea Tomic (1360) este la Moscova; singura, Psaltirea de la Sofia (1337) a rămas în Bulgaria. Cuplul Teodora şi Ioan Alexandru au împreună patru copii: Mihai Asen al IV (Asan pe bulgăreşte)), Ioan (Ivan) Stratimir, Ivan Asen al IV-lea şi o fată cu numele Vasilisa (Tamara?). Aceşti nepoţi de fiică ai voievodului Basarab vor fi, la rândul lor, conducători: Mihai Asen al IV-lea va fi asociat la domnie între 1332-1354, Asan al IV-lea, asociat la domnie 1337-1349, iar Ioan Stratimir va conduce Ţaratul de Vest cu capitala la Vidin, între 1356 – 1397.

Povestea cu zâne a prinţesei valahe ia sfârşit repede, dar dobândeşte trăsăturile şi intriga unui film istoric, produs la Hollywood. Iată faptele: Ivan Alexandru preferă o evreică tânără, cu numele de Sara (ţarina între 1349-1371). Familia Sarei aparţinea prosperei colonii evreieşti din Târnovo; la finele sec. al XII-lea controlau comerţul Bulgariei cu Veneţia). Din porunca ţarului, evreica a fost botezată cu numele primei soţii, respectiv Teodora. Prin acest vicleşug, supuşii suveranului erau induşi în eroare cu privire la schimbarea intempestivă a soţiilor, menţinând impresia că “țarina” lor continuă să fie aceiaşi Teodora a Valahiei, pe care ei o respectau şi o iubeau, considerând-o “plină de virtuţi”. Din căsătoria cu Sara se naşte Ivan Sisman al III-lea, numit ulterior conducător al Târâtului de Est cu capitala la Tarnovo. (Ocupat de turci în 1393). Adevărata ţarină Teodora (Basarab) trăieşte o dramă personală: Ivan Alexandru o îndepărtează de la curte în 1345, retrăgându-se într-o mănăstire la cererea ţarului sau, poate, din propria convingere. După ce copilul ei, Ivan Stratimir ajunge conducătorul Ţaratului de Vest, maica Teofana, de-acum călugăriţă, se alătură acestuia. Singurele mănăstiri care funcţionau în împrejurimile Vidinului şi unde monahia Teofana s-ar fi putut retrage erau Mânăstirea Izvorski (fondată în sec. XII) şi Mânăstirea rupestră Albotina (care exista în timpul lui Stratimir). Românii din Bulgaria se adună încă la Albotina a doua zi după Învierea Mântuitorului. Tradiţia orală a locurilor a reţinut că acolo a vieţuit Teofana, această biserică în piatră fiind… “Mănăstirea Teofanei”. (Toponimul Albota, Albotina e întâlnit şi pe teritoriul de la nord de Dunăre în Muntenia).

Din unele surse rezultă că Sfânta Cuvioasa Teofana a fost canonizată încă din 1371 de către mitropolitul Ioasaf de Vidin, ierarh care ţinea de Patriarhia Constantinopolului, în urma unei schisme cu Patriarhia de Târnovo. Moaştele cuvioasei au fost aşezate în catedrala din Vidin unde au rămas până la căderea oraşului în mâinile otomanilor. În anul 1520, Suleiman Magnificul a dispus mutarea moaştelor la Ţarigrad – alături de racla Sfintei Paraschiva – dar, după un popas la Belgrad li se pierde urma.

Teodora de Valahia, ţarina Bulgariei, monahia Teofana, toate rolurile jucate în viaţă de fiica voievodului Basarab se împreună în recunoaşterea cea mai înaltă: aceea a celui dintâi monah român cunoscut cu certitudine., chiar dacă doar biserica bulgară i-a recunoscut sfinţenia. De altfel – dar aceasta e o altă temă – biserica ortodoxă romană recunoaşte o serie de alţi sfinţi – daco-romani sau români – care au fost martiri în Bulgaria, la sud de Dunăre, cu toate că tomosul de canonizare al Sfintei Teofana întârzie…

Ioan (Ivan) Stratimir, nepotul de fiică a lui Basarab conduce Ţaratul bulgar de Vest între 1356-1395. Se căsătoreşte cu Ana de Valahia, fiica lui Nicolae Alexandru al Ţării Româneşti, fratele mamei sale. Căsătoria între verişori, din motive politice era comună în alianţele matrimoniale şi cel mai adesea nu purta un impediment legal şi nici un tabu moral, ca în zilele noastre; era de fapt o cutumă acceptată în estul, ca şi în vestul Europei. Ana continuă şcoala medio-bulgară de la Vidin, probabil sub îndrumarea soacrei sale. În această perioadă se întocmeşte la Vidin un “Florilegiu” (sinaxar) cu vieţile femeilor sfinte (azi la Biblioteca Universităţii din Graz). Ioan şi Ana îl au ca fiu pe Constantin al II-lea (m.1422) care îşi întinde stăpânirea la vest de râul Timoc, sprijinit de Mircea cel Bătrân, el însuşi nepot al domnului Nicolae Alexandru. Stratimir se confruntă cu ungurii conduşi de Ludovic I Angevinul (fiul lui Carol Robert de Anjou, învinsul de la Posada). Ţaratul de la Vidin a fost ocupat de cruciaţii maghiari (1395) regiunea fiind anexată la regatul unguresc ca “Banatul Bulgariei”. Stratimir şi Ana rămân în Croaţia timp de 4 ani ca ostatici ai maghiarilor. Intervine în ajutorul lor Vladislav I (Vlaicu Vodă), fratele Anei, dar şi văr şi cumnat cu Stratimir care îi readuce pe tronul domnesc de la Vidin. În 1396 se consumă ultimul act al “dinastiei Basarab”, aripa sud-dunăreană… Armata ţarului a fost învinsă de trupele turceşti. Stratimir şi Ana dispar din naraţiunile cronicarilor. Lunga noapte otomană coboară asupra întregii Bulgării. În Munţii Rodopi, o parte din populaţie e islamizată. Astăzi sunt cunoscuţi drept “pomaci” (bulgari musulmani), vorbitori a unui dialect bulgar pe care turcii îl numesc încă “limba pomaca”. În cazul altor populaţii din Balcani se aplicau metode diferite. Ioan D. Caragiani menţionează un episod foarte interesant din timpul ocupaţiei otomane. În volumul “Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică” (scris în 1891, publicat abia în 1929) Caragiani povesteşte cum un mare vizir, căzut în dizgraţie s-a temut să nu fie scurtat de cap de către sultan, aşa că se refugiază într-o comunitate de aromâni/vlahi din zona montană. Când vine potera, vlahii îl ascund într-o claie de lână, declarând că nici măcar nu l-au văzut; un act de un curaj nesăbuit. Cum se mai întâmplă în viaţa reală, zarurile cad, câteodată şi altfel: luminatul sultan îşi schimbă poziţia, rechemând “proscrisul” la Înalta Poartă. Reinstalat la conducere, mare vizir a fost recunoscător aromânilor, aşa că, pentru a le mulţumi, îi întreabă cum poate să-i răsplătească. Ei bine, aceştia, au cerut “necerutul”. Vlahii pretind înlesniri de comerţ şi repartizarea de păşuni montane pentru păstorit, dar au mai impus că “ori de câte ori o autoritate musulmană ar fi intrat în localitatea lor, la plecare să-şi despotcovească caii, să scuture potcoavele să le cureţe şi doar după aceea să le pună la loc, astfel încât nici măcar un fir din pământul lor să nu fie înstrăinat”. Poate că povestea lui Ioan Caragiani să explice, cel mai convingător, rezilienţa românilor din Balcani, ataşamentul pentru ţinuturile pe care le-au locuit.

Pentru aproape cinci veacuri de dominaţie musulmană, Bulgaria va fi depopulată, populaţia alegând să emigreze, mulţi îndreptându-se spre nord în Muntenia creştină. Numai în 1445, domnitorul Ţării Româneşti Vlad Dracu accepta 12.000 de bulgari, colonizaţi cu toţii în satele din apropierea Dunării. Biserica bulgară trece sub Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, deşi arhiepiscopia autonomă de la Ohrid avea să supravieţuiască.

O trecere în revistă a relaţiilor româno-bulgare de-a lungul secolelor a fost elaborată de către P.P.Panaitescu şi publicată în 1944, patru ani după semnarea Tratatului de la Craiova prin care România restituia Bulgariei regiunea Cadrilaterului sau Dobrogea de Sud.

Limba bulgară de azi a suferit influenţa limbii române atât în structura gramaticală, cât şi în fondul de cuvinte. Bulgara e singura dintre limbile slave care are articolul hotărât la sfârşitul cuvântului. Influenţa slavei în lb. Romană înseamnă, în primul rând, limba slavo-bulgară. Istoricul P.P.Panaitescu, referindu-se la îndelungatele legături dintre români, slavi şi bulgari vorbeşte despre o comunitate de muncă. Limba bulgarilor a creat condiţiile de colaborare între romani şi slavii ortodocşi sud-dunareni şi prin preluarea “liturghiei slave” de către români, ceea ce a însemnat adoptarea limbii vechi bulgăre, vorbită în sec. al IX-lea. Datorită dinamicii politico-militare, cele două etnii au luptat, că aliaţi, împotriva oricărui pretendent ameninţător, inclusiv împotriva maghiarilor, grecilor sau sârbilor. După elenizarea Imperiului Bizantin, grecii au găsit în biserica instrumentul de elenizare deopotrivă a valahilor din Pind, a bulgarilor, a sârbilor sau a românilor, împrejurare care a favorizat o coalizare a celor vizaţi.

Pomelnicul “sinodic” de la Târnovo al ţarului Boril înregistrează şi domni creştini de peste Dunăre sau din Moldova. Vlad Ţepeş (1456-1462) a avut câteva incursiuni în sud. Neagoe Basarab (1512-1521) – însurat cu o prinţesă din Serbia susţine cu donaţii biserica ortodoxă din Peninsula Balcanică. Mihai Viteazul a intervenit dincolo de Dunăre, iar mulţi bulgari au ales să lupte în trupele sale. Personalitatea domnului român apare evocată în mai multe balade bulgăreşti care-l numesc “Craiul de la Răsărit”. Dionisie Rally Paleolog, mitropolitul de Târnovo a fost numit de Mihai în fruntea sinodului de la Iaşi, după unirea din 1600. La Vidin, Matei Basarab ctitoreşte două biserici: „Sfânta Paraschiva” (1652) şi “Sfântul Pantelimon” (1633). Voievozii munteni şi moldoveni şi-au manifestat solidaritatea ortodoxă nu numai prin bani, dar şi prin obiecte de cult sau cărţi religioase pe care le-au donat generos; unii au săpat fântâni pentru nevoile populaţiei creştine. Negustorii din Gabrovo au primit privilegii de comerţ la nordul fluviului. În sec. al XVIII-lea continuă migrarea, coloniştii bulgari stabilindu-se în Basarabia (regiunea Bolgrad) şi Muntenia (mai ales pe moşiile Mitropoliei din Bucureşti). Moaştele sfântului bulgar Dimitrie au fost aduse în Tara Românească, sfântul fiind recunoscut până acum, în ziua de astăzi, drept ocrotitor al oraşului Bucureşti.

În anul 1762, apare lucrarea “Istoria slavo-bulgară scrisă de Paisie de la Mănăstirea Hilandar cu care începe renaşterea naţională a bulgarilor, pregătindu-se împlinirea visului de independenţă a poporului. În sec. al XVIII-lea, mândria redeşteptată a bulgarilor a devenit factorul determinant în lupta de eliberare de sub puterea otomană. Personalităţile culturale ale vecinilor de la sud s-au bucurat de susţinerea românilor care, deşi nu erau încă independenţi, aveau o autonomie condiţională. Călugărul Paisie îi evoca în istoria sa cu multă simpatie pe ortodocşi români. Continuatorul sau, Sofronie de la Vrata traduce din ruseşte, la sfârşitul sec. al XVIII-lea “Sistema religiei mahomedane”, opera principelui Cantemir. Sofronie, venit în Tara Românească în 1803 îşi publică predicile la Râmnicu Vâlcea. Ierarhul bulgar îl hirotoneşte pe Sfântul Calinic de la Cernica. Pentru bulgari, Sofronie de la Vrata (mort în 1813 la Bucureşti) rămâne unul dintre marii apostoli ai renaşterii culturale bulgăre.
După Pacea de la Adrianopol (1829) turcii restituie Brăila principatului muntean. Potrivit lui P.P.Panaitescu, Brăila a fost “leagănul libertăţii bulgăre; aici s-au născut primele planuri de libertate naţională…, aici s-au tipărit primele cărţi, reviste politice şi ştiinţifice, precum şi primele ziare bulgăre…” Toate publicaţiile ajung în Bulgaria unde era nevoie de ele.

În 1842, sub domnia lui Alexandru Ghica, comandantul bulgar Gheorghe Makedon, viitorul conducător al mişcării bulgare şi cetele lui au fost dezarmate. Vodă îi sprijinea pe bulgari, dar nu putea să susţină făţiş o răscoală în Balcani, pornită de pe teritoriul ţării. Makedon şi liderul Rakovski, altul decât militantul bolşevic asociat cu Stalin mai târziu, au fost condamnaţi la moarte, dar sentinţa nu a fost executată, cei doi fiind predaţi Greciei şi eliberaţi. Rakovski revine în Bucureşti în 1856, unde se săvârşeşte din viaţă în 1867.

În 1824 doctorul Petre Berovici scoate la Braşov primul abecedar al limbii bulgăre, dar şi primul manual de geografie bulgăresc. La Bucureşti se publică ziarul săptămânal “Badastnost” (Viitorul) în bulgară şi romană. Tot pe pământ românesc, la Bucureşti se fondează o societate pentru înfiinţarea şcolilor bulgăre. Dobri Pop Voinikov, profesor la şcoala bulgară din Brăila – unul dintre primii dramaturgi ai Bulgariei – scrie două piese patriotice, care se şi joacă, în premieră, de elevii şcolii. Actorul şi regizorul român Matei Millo l-a sfătuit în legătură cu piesele la care scria, ori de câte ori dramaturgul l-a solicitat. Opera sa “Raina domniţa” se joacă şi la Bucureşti, în prezenţa regelui Carol I. Kogălniceanu dă un statut în favoarea bulgarilor din Basarabia sudică, act normativ ce se va publica în ambele limbi.

În 1848, C.A.Rosetti, împreună cu Ivan Kassabov înfiinţează la Bucureşti Comitetul Bulgaro-Roman, vorbind de “fiii acestor două popoare, prietene şi înfrăţite de veacuri în nevoile lor”. Mai apar la Bucureşti: primul calendar bulgăresc (“Albina bulgărească”) în 1840; săptămânalul „Svoboda” (Libertatea) în 1869; ziarul „Nezavisimost” (Independenţa) în 1872;, revistă culturală “Znanie “(Ştiinţă) în 1874. La Brăila, expatriaţii bulgari publică „Balgarska Pcela” în 1863. În 1877 apare la Bucureşti cotidianul „Sekidevni Novinar”(Informatorul zilnic) condus de P. Bobokov. Hristo Botev, erou naţional şi poet clasic bulgar a locuit la Bucureşti şi a colaborat la ziarul „Svoboda”; la fel Vasil Levski, revoluţionar, liderul insurgenţilor bulgari. Practic, Bucureştiul a fost pentru o lungă perioadă centrul de azil, un cămin provizoriu desigur, dar cu adevărat prietenos al celor care au simpatizat sau au condus lupta de eliberare naţională. Între 1863 şi 1877, când se produce eliberarea patriei bulgare au apărut pe pământ românesc în total 51 de periodice în lb. Bulgară. Trebuie amintit că în prezent funcţionează liceul teoretic bulgar “Hristo Botev”. Dacă ne raportăm la politica restrictivă a autorităţilor bulgare de-a lungul timpului, precedentele pe care le-am menţionat pot să constituie un argument solid, suficient de convingător pentru a solicita şi obţine o relaxare a discriminării culturale împotriva etnicilor români din Bulgaria.

După victoria armatelor ruseşti şi româneşti, sprijinite de patrioţii bulgari împotriva Imperiului Otoman, Parlamentul României declară la 10 mai 1877 independenţa ţării. Bulgăria, la rândul ei, îşi dobândeşte libertatea visată de secole: prin Pacea de la San Stefano, localitate la 11 km. vest de Istanbul (3 martie 1878) se conturează formarea unui principat autonom (deşi mai plătea încă tribut Sublimei Porţi). Noul principat cuprindea: câmpia dintre Dunăre şi Munţii Balcani, regiunile Sofia (Tracia de nord şi parţial, Tracia de est) şi aproape întreaga Macedonie. După numai trei luni (iunie-iulie 1878), Tratatul de la Berlin reduce simţitor teritoriul principatului bulgar. Se constituie provincia autonomă Rumelia Orientală în cadrul Imperiului Otoman cu capital la Plovdiv. Noua provincie se întindea între Munţii Balcani şi Munţii Rodopi, cu Tracia de nord (regiunea Stranja).În urma revoluţiei de la Plovdiv, în 1885, provincia a fost anexată de Bulgaria. (La Berlin, României i se recunoaşte independenţa, dar pierde în favoarea Rusiei cele trei “judeţe dunărene”: Cahul, Bolgrad şi Ismail. Primeşte Dobrogea de nord (şi ieşirea la mare) împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor). După ce Bulgaria a fost recunoscută ca principat autonom, sub suzeranitate otomană, Alexandru de Battenberg ajunge – la propunerea Rusie – prinţul (cneaz) al Bulgariei. Domneşte între 1878-1886.
Ca în acelaşi perioadă începe să circule în Europa vestică mitul negativ al Balcanilor, “butoiul de pulbere al Europei”, cu popoare “barbare”, generatoare de conflicte care ameninţă “liniştea” Apusului. (De atunci şi până astăzi ne reproşăm singuri că am fi “balcanici” şi, ca atare, străini de obiceiurile “occidentale” ale Europei). Alexandru, prinţul Bulgariei a fost forţat să abdice, pentru o vreme se retrage în România. Ştefan Nikolev Stambulov (n. 1854- m.1895, asasinat la Sofia) conduce regenţa, fiind şi prim ministru.

Stambulov este considerat fondatorul Bulgariei moderne, un “Bismark al Bulgarilor. (În tinereţe a publicat alături de Hristo Botev un volum de poezie intitulat “Cântece şi poeme”). Moştenirea sa politică e remarcabilă, ca şi strădaniile de a păstra independenţa statului. Credea că eliberarea ţării nu a fost decât un pas bine calculat al Rusiei ţariste pentru a obţine protectoratul asupra Bulgariei. (Opinia lui Stambulov ar trebui să ne schimbe percepţia asupra filorusismului practicat în perioada comunistă a ţării, când sub conducerea lui Todor Jivcov Bulgaria se va manifesta ca cel mă docil membru al “lagărului socialist” şi al Tratatului de la Varşovia. Poate că această evaluare geopolitică l-a determinat primul ministru să –I propună principelui Carol I al României să devină şi rege al Bulgariei. Iniţial, Stambulov îi argumentează consulului român la Ruse (cândva “Giurgiu Mare” său Rusciuc) că prietenia seculară şi legăturile reciproce dintre cele două popoare pledează pentru o uniune personală a Bulgariei şi României sub conducerea aceluiaşi Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acest episod, mai puţin cunoscut nu s-a putut înfăptui datorită, pe de o parte reticenţei suveranului român, care se considera prietenul fostului principe Alexandru, iar, pe de altă parte, datorită relaţiilor reci pe care regatul român le avea le avea cu Rusia, după pierderea celor trei judeţe din Basarabia, Cahul, Bolgrad şi Ismail. Rusia, la rândul ei consideră că o atare uniune personală încălca Tratatul de la Berlin ameninţând cu ruperea relaţiilor diplomatice. Drept urmare Carol I respinge propunerea regenţei bulgăre.

În 1887 a fost ales principe al Bulgariei Ferdinand de Saxa-Coburn-Gotha, de religie catolică, nepotul regelui Leopold I al Belgiei Belgian var primar cu regina Victoria a Marii Britanii. A condus Bulgaria ca prinţ regent (cneaz) între 1887-1908 şi respectiv, ţar între 1908-1918. În anul 1908 Ferdinand I al Bulgariei citeşte într-o biserică istorică din Tarnovo Declaraţia de Independenţă a Bulgariei, declarând ţara regat şi pe sine, rege. Turcia şi alte puteri europene recunosc independenţa ţării. A luat naştere cel de-al treilea Imperiu Bulgar.

Va urma.

Autor MIHAI NICOLAE – Documentare romaniabreakingnews.ro

 




S-a constituit Consorțiul „Mitropolitul Petru Movilă”. Punte de spiritualitate creştin-ortodoxă între România, Ucraina și Republica Moldova

În perioada 25 – 27 noiembrie 2020 s-au desfăşurat cele trei sesiuni on-line în cadrul conferinţei de lansare a proiectului “Mitropolitul Petru Movilă”. Conferința a urmărit tematici axate pe spiritualitate, educaţie, cultură, economie, politici transfrontaliere, cercetare-dezvoltare,tehnologie, infrastructură de transport turism și mediu.

În cadrul sesiunii de Spiritualitate, desfăşurată în ultima zi a conferinţei, au fost prezentate lucrări având ca subiect comun Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolit al Kievului, Galiţiei şi întregii Rusii.

Deasemenea, în finalul sesiunii, au fost evocate momente mai puţin cunoscute ale prezenţei Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea.

Au fost susţinute prezentări de către reprezentanţi ai Universităţilor din Bucureşti, Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Ivano-Frankivsk, Suceava şi Sibiu, mediul de afaceri şi ONG-uri, din România, Ukraina şi R. Moldova.

Participanți in cadrul celor trei sesiuni online ale Conferinței

Valentin BERCĂ – Director General SC BRK SYSTEMS SRL (ROMÂNIA) – Director proiect; Marian CLENCIU – Preşedintele Asociatiei Culturale Pro Basarabia şi Bucovina (ACPBB) (ROMÂNIA); Părintele Constantin NECULAPreot Lect. Dr. Daniel NIȚĂ-DANIELESCU (ROMÂNIA); Vlad CEREMUȘ – Camera de Comerț și Industrie Tracia (REPUBLICA MOLDOVA); Conf. univ. dr. Alexandru-Ionuț PETRISOR (ROMÂNIA); Mihai COPEȚCHI (KOPECKY)– ACPBB București (ROMÂNIA); Dr. Mădălina ANDREI – președinte Filiala ACPBB Bucureşti / Director RBN Press (ROMÂNIA); Prof.dr. Gheoghe IONAȘCU – ACPBB București (ROMÂNIA); Ing. Valentin BRINISTER (REPUBLICA MOLDOVA)); Vasile DRON – Director Consiliul Mondial Român – Filiala Moldova (REPUBLICA MOLDOVA); Oleh SHMANKO – doctor în științe istorice, profesor asociat la Catedra de Pedagogie și Asistență Socială, Universitatea Națională „Yuriy Fedkovych” din Cernăuți (UCRAINA); Oleksandr RUSNAK – doctor în științe istorice, lector la Catedra de Istorie a Ucrainei, Universitatea Națională „Yuriy Fedkovych” din Cernăuți. Președinte al ONG-ului „Centrul de cooperare regională „Dialog” -Cernauti (UCRAINA); Serhii HAKMAN – doctor în științe istorice, conferențiar, director adjunct al Centrului regional Cernăuți pentru recalificarea și formarea continuă a funcționarilor publici; Vice-președinte al Fondului de caritate ”Resurese și Inițiative Publice”Cernauți (UCRAINA); Yevhenii KABANETS – cercetător principal la Rezervația Istorică și Culturală Națională Kiev- Pechersk, (UCRAINA); Prof. Dr. Ing. Gheorghe MANOLEA (Craiova); Asist. dr. Alexandru PRELIPCEAN (ROMÂNIA); Prof.univ.dr. Ștefan PURICI Prorector Universitatea din Suceava (ROMÂNIA); Andrii KOROLKO – doctor în științe istorice, profesor asociat la Catedra de Istorie a Ucrainei, Universitatea Națională Precarpatică Vasyl Stefanyk (Ivano-Frankivsk – Ucraina).

La final, după o sesiune maraton de trei ore, membrii consorţiului au stabilit ca următoare conferinţă să aibă loc la începutul lunii februarie 2021, păstrând acelaşi format:

– Spiritualitate – având ca temă prezentarea personalităţii Sfântului Paisie Velicikovski de la Neamţ,

– I3M – având ca temă prezentarea proiectului comun Coridorul Feroviar de Transport Marea Baltică – Marea Neagră.

Un subiect special ce urmează a fi dezbătut în anul viitor, pornind de la personalitatea multilaterală a Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolit al Kievului, Galiţiei şi Întregii Ruşii, va fi acela al construirii unui coridor de spiritualitate creştin-ortodoxă de la Marea Baltică, la Marea Neagră.

Până la data următoarei conferinţe membrii consorţiului vor evalua procedurile pentru înfiinţarea Centrului de Dezvoltare Transfrontalieră Prutul de Sus „Mitropolit Petru Movilă”.

Consorțiul va publica pe parcursul lunii decembrie 2020, aspecte din lucrările Conferinței în format text, foto și video pe pagina de web a Consorțiului, disponibilă la adresa https://rouamd.eu/

 

Departamentul Comunicare

Consorţiul „Mitropolit Petru Movilă”.

 

* * *

Consorțiul „Mitropolitul Petru Movilă”

Constituire

Având în vedere

– Puntea de spiritualitate creştin-ortodoxă construită în urmă cu 400 de ani, de SFÂNTUL IERARH PETRU MOVILĂ, MITROPOLIT AL KIEVULUI, GALIŢEI ŞI ÎNTREGII RUSII,

– Împlinirea a 20 de ani de la înfiinţarea EURO REGIUNII PRUTUL DE SUS,

– Împlinirea a 10 ani de la DECLARAŢIA COMUNĂ PRIVIND INSTITUIREA UNUI PARTENERIAT STRATEGIC ÎNTRE REPUBLICA MOLDOVA ŞI ROMÂNIA PENTRU INTEGRAREA EUROPEANĂ A REPUBLICII MOLDOVA,

– PARTENERIATUL ESTIC, reprezentând dimensiunea estică specifică politicii Uniunii Europene de vecinătate,

– STRATEGIA DUNĂRII, şi nu în ultimul rând
– INIŢIATIVA CELOR TREI MĂRI,

Un grup de iniţiativă, format din organizaţii civice și firme private din România, Ukraina şi R. Moldova, a înfiinţat, având la bază un Memorandum de Înţelegere, semnat pe data de 27 august 2020, Consorţiul “Mitropolitul Petru Movilă”, denumit astfel în semn de profund respect faţă de Sfântul Ierarh Petru Movilă, personalitate marcantă a continuităţii spiritualităţii creştin-ortodoxe în ultimele sute de ani, într-un spaţiu geografic frământat de tumultul istoriei, de multe ori potrivnice.

Organizatori și inițiatori ai Consorțiului „Mitropolitul Petru Movilă”:
Valentin BERCĂ – Director General SC BRK SYSTEMS SRL, Director proiect (ROMÂNIA)
Marian CLENCIU – Preşedintele Asociatiei Culturale Pro Basarabia şi Bucovina – ACPBB (ROMÂNIA)
Vlad CEREMUȘI – Director Camera de Comerț și Industrie Tracia (REPUBLICA MOLDOVA)
Mădălina ANDREI (Președinte ACPBB București ) / Director Agenția de presă ROMÂNIA BREAKING NEWS – RBN Press
Dorian Theodor CLENCIU (ACPBB BUCUREȘTI) – Redactor Șef ROMÂNIA BREAKING NEWS – RBN Press
Oleksandr RUSNAK – doctor în științe istorice, lector la Catedra de Istorie a Ucrainei, Universitatea Națională „Yuriy Fedkovych” din Cernăuți. Președinte al ONG-ului „Centrul de cooperare regională „Dialog” Cernăuți (UCRAINA)
Serhi BOSTAN – Organizația Guvernamentală regională din Cernăuți „Institutul Basarabiei” – Cernăuți (UCRAINA)
Serhii HAKMAN – doctor în științe istorice, conferențiar, director adjunct al Centrului regional Cernăuți pentru recalificarea și formarea continuă a funcționarilor publici; Vice-președinte al Fondului de caritate ”Resurese și Inițiative Publice” din Cernăuți (UCRAINA)
Sveatoslav MIHALACHE – Președintele Institutului European de Dezvoltare Regională (REPUBLICA MOLDOVA)
Viorel CUCULESCU – Președinte Camera de Comerț și Industrie „Tracia”  (REPUBLICA MOLDOVA)

Cuvintele Cheie care stau la baza iniţiativei sunt:

– Dialog,

– Spiritualitate,

– Euroregiunea Prutul de Sus,

– Strategia Dunării,

– Parteneriatul Estic şi respectiv,

– Iniţiativa celor Trei Mări.

Consorţiul îşi propune ca, prin acţiunile sale, ce se doresc a fi derulate pe o perioadă de minim 7 ani, 2021 – 2027, încercând astfel a fi urmărit şi Cadrul Financiar Multianual al UE, să contribuie, alături de părţile interesate publice şi private, la o continuă dezvoltare inovativă şi sustenabilă a educaţiei, culturii, infrastructurii şi economiei, într-un mediu curat, în comunităţi locale inteligente, dezvoltare bazată pe tradiţiile spirituale comune existente de-a lungul unei istorii de sute de ani, în regiunea transfrontalieră Prutul de Sus.

Pornind de la aceste realităţi istorice cu profunde valenţe spiritual creştin-ortodoxe, proiectul „Mitropolitul Petru Movilă” îşi propune relansarea dialogului între cetăţenii Românie, Ukrainei şi R. Moldova, respectiv minorităţile naţionale din regiunea transfrontalieră Prutul de Sus, în scopul construirii unui viitor comun plin de prosperitate, prin refacerea comuniunii de credinţă, încredere, toleranţă şi respect reciproc, creştin-ortodoxe, dezvoltarea economică şi culturală sustenabilă şi asigurarea apărării acestor valori.

Ca primă acţiune, membrii Consorţiului vor colabora pentru pregătirea unui şir de trei conferinţe online, ce urmează a fi organizate cu parteneri și invitați de la București, Chișinău, Cernăuți și alte orașe din statele menționate.

Departamentul Comunicare

Consorţiul „Mitropolit Petru Movilă”.

Dat spre publicare la data de 1 noiembrie 2020




Prezentarea filmului „Pași pe graniță” la București, prilej și semnal pentru organizațiile civice și media de a strânge rândurile pentru identitate, istorie și cultură românească în Basarabia și Nordul Bucovinei

Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina (ACPBB) și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), în parteneriat cu Institutul Frații Golescu pentru românii din străinătate și Asociația Europeană de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorhe I. Brătianu” (AESGS), au prezentat joi, 15 octombrie 2020, la București, în Sala Constantin Stroescu din sediul ACPBB, lungmetrajul documentar „Pași pe graniță”.

Filmul prezentat, este un documetar, realizat  în primăvara lui 2019, de Alecu Deleu,  producător și regizor de film din Republica Moldova și echipa sa, imagine:  John DONICA, sunet:  Marin TUREA, editare imaine și sunet: Denis BARTENEV.

Potrivit autorului filmului, lungmetrajul reprezintă „ (…) o paradigmă a mentalului colectiv basarabean influențat de frecventele schimbări teritoriale,  este un documentar dedicat identității noastre în definiția ei teritorială, e un film despre “lumea noastră”, care este, se dovedește, nu în interiorul unor frontiere, și, de fapt, nici nu se găsește atât pe hartă, cât în mintea și inima noastră”

Premiera filmului a avut loc pe data de 26 mai 2019 la Festivalul de Film Documentar Cronograf  din Chișinău.  Filmul a mai fost proiectat și la evenimente din cadrul Festivalului de Film European (19 iunie 2019) la Centrul Cultural Ceh din București , la Festivalul de Film Documentar Moldox Cahul (15 septembrie 2019), în cadrul programului  Festivalului Doc Est, la Ateneul Național din Iași (23 noiembrie 2019) și în cadrul comunității românești din Voievodina (Republica Serbia) ( ianuarie 2020)

Regizorul Alecu DELEU a declarat pentru presă că își dorește ca filmul să fie prezent și  „întrun circuit al proiecțiilor, pe care doresc să-l încep cu acele zone ale „„lumii românești””, în care întâlnirile  dintre geografie și istorie sunt mai pregnante, iar experiențele „„frontaliere”” asemănătoare cu cele basarabene.”

Proiecția filmului „Pași pe graniță” de la sediul ACPBB, din păcate nu a putut fi organizată pentru un public mai numeros, datorită condițiilor pandemiei de covid 19.  Din acest motiv, evenimentul s-a desfășurat într-un format foarte restrâns și nu a fost anunțat public pe canalele media, invitații fiind nevoiți să se conformeze măsurilor de protecție stabilite de autorități.

Evenimentul s-a bucurat de prezența doamnei ambasador Iulia Gore Costin, a domnului Doru Dinu Glăvan – președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, domnul Marian CLENCIU – președintele Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina, doamna Mădălina Andrei – președinta Filialei București a ACPBB, avocatul Victor Gafiuc – prim-vicepresedinte ACPBB, arhitect Gheorhe Ionașcu – director resort cultural ACPBB,  istoricul Constantin Corneanu, presedinte AESGS, domnul Mihai Copețchi expert pe teme de geopolitică și jurnaliștii Tanța TĂNĂSESCU (UZPR), Octavian Sergentu și subsemnatul, Dorian Theodor CLENCIU (RBN Press – romaniabreakinews.ro)

Proiecția filmului a fost un prilej bun, pentru ca cei prezenți la acest eveniment să coștientizeze necesitatea popularizării și mediatizării cat mai des a tot ceea ce înseamna Basarabia și Nordul Bucovinei, …cultura, istoria și mai ales durerile românești legate de aceste spații.

Grație parteneriatului dintre Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, președinții celor două organizații, domnii Doru Dinu Glăvan (UZPR) și Marian CLENCIU (ACPBB),  consideră o  obligație și mai ales o sfântă datorie morală, de a da un semnal de unificare și susținere reciprocă a organizațiilor civice și media, implicate în acest teribil efort de sprijin în recuperarea identitară națională, a acelor spații locuite de români.  care au fost mai mereu supuși vicisitudinilor istorice și nu s-au putut bucura de protecția statului român. Cele două organizații au convenit să continue împreună  prezenatarea filmului „Pași pe graniță”, unui public cât mai larg în cadrul diverselor evenimente și proiecte pe care le vor organiza.

În cadrul dezaberilor pe tema filmului „Pași pe graniță”, domnul Constantin CORNEANU, președintele Asociației Europene de Studii Geopolitce și Strategice „Gheorghe I. Brătianu” și-a arătat disponibilitatea de a participa la acest efort al recuperarii  identitare, culturale și istorice a spațiului Basarabean și din perspectiva de redactor șef al revistei Enigmele Istoriei, o apariție publicistică nouă pe care a ținut să o prezinte cu acest prilej. Potrivit acestuia,  revista Enigmele Istoriei este o revistă ce își propune să aducă în fața publicului cititor, iubitor de istorie, ineditul, evoluțiile geopolitice trecute și din arena relațiilor internaționale.

De altfel, unele dintre subiectele de maxim interes ale publicației Enigmele Istoriei, a fost relația dintre Nicolae Lupan (președinte al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina în anii 90) și Radio Europa Liberă, modul în care acesta a contribuit la promovarea cauzei Basarabiei în Occident în anii Războiului Rece, participarea României la Primul Război Mondial și cel de-Al Doilea, politicile economice și sociale ale regimului de la București în anii Războiului Rece, mari operațiuni secrete ale structurilor de intelligence românești și nu numai.

Un moment încărcat de emoție și lacrimi s-a consumat la sfărșitul dezbaterii, când președintele ACPBB, domnul Marian CLENCIU a prezentat audienței unul din volumele „Cartea Memorie”, iar ambasadorul Iulia Gore Costin, răsfoind cu totul îtâmplător paginile, a identificat numele părinților Gore Ana și Vasile, sora și unchiului dânsei – Catan Ioachin, fost primar și membru al partidului Național Creștin, care au fost deportați din Basarabia în anii de represiune sovietică.

Cartea Memoriei este un veritabil Catalog al victimelor totalitarismului comunist ce cuprinde liste cu date privind persoanele supuse represiunilor din Basarabia, apărut ca o iniţiativă a oamenilor de bună credinţă: cercetători, istorici, scriitori, foşti deţinuţi politici, care au invocat ideea reparării actului justiţiar al deportărilor. Este de menționat că ideea fost susţinută de Colegiul Ministerului Culturii şi Cultelor din Republica Moldova, care în 1991 au adoptat o hotărâre specială în acest sens. În acelaşi an, Muzeul Naţional de Istorie a Republicii Moldova şi-a asumat responsabilitatea realizării acestei lucrări comemorative. Astfel a fost constituit un grup de cercetători care au început colectarea materialelor documentare despre persoanele supuse represiunilor în perioada totalitarismului comunist. Mai multe despre volumele `Cartea Memoriei~aici: https://onisiforghibublog.wordpress.com

* * *

Foto de la eveniment:

 

 




La mulți ani Crasna, una dintre cele mai mari localități românești din Ucraina! A fost atestată documentar în 1431, de domnitorul Alexandru cel Bun

În data de 14 octombrie, de Acoperământul Maicii Domnului pe stil vechi, în Crasna Bucovinei este zi de mare sărbătoare, deoarece, în afară de hramul satului, crăsnenii aniversează prima atestare documentară a acestei localități de la poalele Carpaților.

S-a întâmplat în 1431, când domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun prin hrisovul emis, întărea vornicului Cupcici toate satele lui cumpărate de la spătarul Șandru, printre care aflăm și Crasna. Însă, mai multe localități din zonă, printre care și Crasna, sunt menționate ca „având hotare străvechi (hotare întocmite până la descălecarea Moldovei)”, deci putem vorbi despre o continuitate vitală pe acest loc încă până la mijlocul secolului al XIV-lea.

Crasna mai este cunoscută și ca „Crasna Ilschi”, datorită faptului că a fost cumpărată jumătate din localitatea actuală de către căpitanul polonez, Alexandru Ilschi. Altă jumătate, fiind donată mănăstirii Putna ca loc de prisacă, a obținut numele de „Crasna Putnei”. Odată cu venirea sovieticilor după cel de-al II-lea Război Mondial, rușii hotărăsc să reunească satele cândva despărțite într-o singură localitate. Firesc era dacă-și obținea denumirea istorică, însă administrația rusă decide să-i dea o denumire care ar suna mai rusește, mai sovietic – Crasnoilsc (Красноильск), negând faptul că această denumire reprezintă doar o jumătate din localitate.

Crasna, pe lângă faptul că este a 4-a localitate din regiune ca populație (după orașele Cernăuți, Storojineț și Novodnistrovsc) având peste zece mii de locuitori, este și cea mai mare localitate românească din Ucraina, românii constituind circa 93% din populație.

Crăsnenii se pot lăuda cu multe fapte (reale și nu prea), însă voi prezenta doar cele mai interesante:

–   Crăsnenii au construit o biserică de piatră mai devreme decât una asemănătoare ar fi apărut la Cernăuți (în Crasna – 1792; în Cernăuți – 1814);

–   Crasna este unicul loc de pe pământ unde poți vedea „urși cu aripi” (vezi Malanca de la Crasna)

–    Tot aici sunt păstrate cele mai multe căsuțe românești autentice din regiune;

–    În Crasna poți să bei dintr-o fântână – apă sărată, iar de la alta – apă cu sulfur;

–    Fabrica de prelucrare a lemnului din Crasna, în perioada interbelică, exporta materiale pentru aviația engleză.

S-au născut în Crasna:

–    Ilie Motrescu – poet, publicist, folclorist. Asasinat de securitatea sovietică;

–    Maria Iliuț – interpretă de muzică populară, artistă emerită a Republicii Moldova;

–    Elena Gherman – solistă la teatrul de operă și balet din Moldova;

Au locuit/trecut prin Crasna:

–  Mihai Eminescu – geniul poporului român;

–  Vera Atkins – spioană engleză, prototipul personajul Moneypenny, șefa celebrului superagent 007;

–  Nicolae Mavrocordat – strănepotul domnitorului Moldovei – Constantin Mavrocordat;

–  Regele Mihai al României – a petrecut în munții Crasnei la o vânătoare.

Deci, să-i dorim acestei localități pitorești și cu oameni talentați „LA MULȚI ANI”!

Autor/Sursa: Vasile BĂRBUȚĂ, www.bucpress.eu

Foto: Ansamblul folcloric din Crasna la parada portului popular românesc din Cernăuți




Bulgaria / Consiliul Europei constată „cu regret” că predarea limbii române în Vidin, a fost întreruptă

Consiliul Europei recomandă Bulgariei, într-un raport publicat luni, promovarea învăţământului în limbile minorităţilor prin introducerea acestuia la nivel preşcolar şi secundar, după ce a constatat nu se asigură predarea limbii materne pentru mai multe minorităţi, între care şi cea română, transmite Agerpres, citat de romaniabreakingnews.ro

Potrivit sursei citate, în cea de-a patra Opinie referitoare la Bulgaria, publicată luni, Comitetul Consultativ privind Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale al Consiliului Europei notează ”cu regret” că predarea limbii române în Vidin a fost întreruptă. În prezent, se spune în document, limba română este predată doar ca limbă străină la Liceul Mihai Eminescu din Sofia, care permite studierea intensivă a limbii române şi unde se predau şi alte discipline în această limbă.

Comitetul consultativ salută disponibilitatea studiilor în limba română la Sofia, dar observă că nu este oferită nicio predare în limba română sau a limbii române în sistemul de învăţământ obişnuit în zonele în care vorbitorii de română trăiesc în număr semnificativ, în special în regiunea Vidin. Comitetul consultativ solicită autorităţilor bulgare ca, în cooperare cu vorbitori de limbă română, să facă disponibilă predarea în sau a limbii române în zonele locuite tradiţional de această minoritate. Conform documentului Consiliului Europei, în afară de dreptul de a învăţa propria limbă maternă, în Bulgaria nu există un cadru juridic cuprinzător care să acorde drepturi specifice persoanelor aparţinând minorităţilor, în domeniile cultură, mass-media, utilizarea limbii în contactele cu autorităţile, semnalizare topografică sau participare politică.




Pentru Ministerul Educației din Ucraina, „limba moldovenească” este limbă UE și nu o numește română

Ministerul Educației de la Kiev informează Consiliul Național al Românilor din Ucraina că „instituțiile de învățământ secundar general, în care funcționează clase cu predare în limba moldovenească pot să folosească modelul raportului dintre limba de stat și limba moldovenească la diferite niveluri de învățământ școlar, stabilit pentru persoanele aparținând minorităților naționale din Ucraina ale căror limbi sunt limbile oficiale ale Uniunii Europene”, ceea ce este o recunoaștere directă că „limba moldovenească” este limbă UE, dar aceasta nu este numită aceeași cu limba română, transmite BucPress Cernăuți citat de romaniabreakingnews.ro

Agenția BucPress reamintește că în iulie și septembrie a.c. Consiliul Național al Românilor din Ucraina (CNRU), care reunește peste 20 de societăți național-culturale și organe de presă ale comunității românești din Ucraina (regiunile Cernăuți, Transcarpatică, Odesa și Kiev), s-a adresat Ministerului Educației și Științei din Ucraina (atenționând și ministerele de profil din Republica Moldova și România), solicitând rezolvarea oficială și definitivă a problemei legate de predarea în „limba moldovenească” în școlile din regiunea Odesa. CNRU a cerut în primul rând să se recunoască oficial și public că așa-numita limbă „moldovenească” este, de facto, limbă română.

Inexistenta limbă „moldovenească”, inventată de Iosif Stalin, în mod tendențios și din interese geopolitice a fost implementată la sfârșitul secolului al XX-lea în procesul de învățământ din regiunea Odesa pentru cetățenii românofoni ai Ucrainei (unii dintre aceștia identificându-se drept moldoveni).

Limba „moldovenească” a fost introdusă în mod artificial în procesul de învățământ școlar din regiunea Odesa în anul 1998, fără consultarea părinților elevilor, a pedagogilor și a specialiștilor, a scris comitetul coordonator CNRU în demersurile sale.

Agenția BucPress publică în continuare răspunsul oficial al Ministerului Educației de la Kiev:

Ministerul Educației și Științei din Ucraina

Direcția educație școlară

Bd.Peremogy, 10, or. Kyiv, 01135, tel. (044)481-47-58, fax: (044)481-32-87, e-mail: dps@mon.gov.ua

 Către: Uniunea Civică ”CONSILIUL NAȚIONAL AL ROMÂNILOR DIN UCRAINA”

Direcția a luat la cunoștință scrisoarea dumneavoastră privind problema predării în limba moldovenească în instituțiile de învățământ secundar general din regiunea Odesa.

Vă informăm că în elaborarea propriei programe de învățământ, în conformitate cu cerințele standardelor de stat în domeniul educației și luând în considerare particularitățile mediului lingvistic, nivelul de cunoaștere a limbii de stat a elevilor și cadrelor didactice, cererile părinților, ale elevilor, existența cadrelor didactice corespunzătoare, particularitățile regiunii, instituțiile de învățământ secundar general, în care funcționează clase cu predare în limba moldovenească pot să folosească modelul raportului dintre limba de stat și limba moldovenească la diferite niveluri de învățământ școlarstabilit pentru persoanele aparținând minorităților naționale din Ucraina ale căror limbi sunt limbile oficiale ale Uniunii Europene (partea 5, paragrafele 1, 2, 3, 5 din partea 6 a articolului 5 din Legea Ucrainei privind Învățământul secundar general complet”).

Acest model educațional va fi aplicat pe deplin persoanelor care aparțin minorității naționale moldovenești care au început învățământul secundar general în limba maternă la 1 septembrie 2018, în conformitate cu paragraful 19 al punctului 3 din secțiunea XII „Dispoziții finale și tranzitorii” de la 1 septembrie 2023.

Cu stimă, director general A. O. Osmolovsky




Depre identitate românească la Sud de Dunăre, repere istorice și realități contemporane într-un interviu cu președintele Institutului Frații Golescu

În jurul granițelor actuale ale statului român, trăiesc milioane de etnici români, care au fost și sunt acolo autohtoni. (foto Ansamblu de copii din Gânzova la horă în Tianuţ) Însă chiar dacă vorbim despre Ucraina, Serbia, Ungaria sau Bulgaria, minoritatea română din aceste țări nu beneficiază de drepturile pe care România le garantează minorităților sale. Dacă ne referim la românii din Bulgaria de pildă, pentru că ei sunt centrul în jurul căruia gravitează acest *articol de față, aceștia nu beneficiază de drepturile de care beneficiază etnicii bulgari din România, țara noastră finanţându-i acestei minorități, revistele de cultură și asigurându-i dreptul la slujbe religioase în limba bulgară. În plus au școală în limba bulgară șu se bucură și de reprezentare în Parlamentul României.

„Problemele românilor din Bulgaria au fost mereu în atenția mea, am insistat și voi insista să solicităm oficialilor statului bulgar aplicarea principiului reciprocității în legătură cu minoritatea noastră din Bulgaria, pe modelul relaţiei care există în România, între stat și minoritatea Bulgară” – declară în martie 2019, Președintele Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării din Camera Deputaților, deputat Constantin Codreanu.

Un demers important în vederea păstrării identității comunității românești din Bulgaria, ar fi înaugurarea unei școli românești la Vidin și găsirea unor soluții în vederea cazării elevilor etnici români din provincie, la Sofia, pentru a frecventa cursurile liceului Mihai Eminescu, mai declara deputatul Constantin Codreanu.

*Articolul de mai jos este scris pe baza transcriptului adaptat și îmbunătățit al emisiunii realizate de jurnaliștii Roxana Ionescu Bandrabur și Irina Stoian de la Radio România Internațional, care l-au avut invitat pe domnul avocat Mihai NICOLAE, președintele Institutului Frații Golescu pentru românii din străinătate.

O călătorie la Sud de Dunăre

Repere istorice, realități contemporane, note și impresii de călătorie

Radio România Internațional (RRI): Domnule avocat Mihai NICOLAE, președintele Institutului Frații Golescu pentru relații cu românii din străinătate, bun regăsit pe frecvențele RRI.

Av. Mihai NICOLAE (MN): Într-adevăr bine că ne-am văzut, este o bucurie acum în atmosfera asta generală de pandemie, este un lucru plăcut să întâlneşti profesioniști și să reluăm cumva relațiile acelea directe, de la om la om, dialogul direct. Sigur că avem avantaj un în folosirea internetului, este nevoie și este bine să avem legătura direct interumană. Vă dați seama că bucuria ieșirii este de partea mea.

RRI: A fost totuși o perioadă în care ați avut timp mai mult să vă ocupați de scriere, ați reuşit să puneți cap la cap cercetări pe care le faceți de câțiva ani, așa că ne-am bucurat de câteva articole pe tema românilor din Bulgaria care au apărut pe România Breaking News, dar care vor face obiectul unui volum tipărit amplu, ce va cuprinde mai multe capitole, adică vă veți duce și spre alți etnici din jurul granițelor României.

Citește:  LA DII, LA MIAZĂZI: ROMÂNII DIN BULGĂRIA (Ep.1)

Avocat Mihai Nicolae, președintele Institutlui Frații Golescu pentru românii de pretutindeni

Avocat Mihai Nicolae

MN: Am avut și situația aceasta datorită căreia nu am mai putut organiza manifestările noastre prin care aduceam cât mai multă informație despre români. Acești români sunt cei de care trebuie să avem grijă. Să nu uităm un lucru. Nu este vorba numai de un așa zis patriotism de băgare în seamă, este vorba de o obligație a noastră, de a cultiva aceste sentimente, pentru că este un lucru valabil pentru toată lumea, pentru cele mai multe popoare. La ruși spre exemplu, Federația Rusă are un „Congres al Compatrioților”, deci nu suntem singurii care suntem preocupați de această tematică.

A venit pandemia, am înțeles situația, blocajul în casă, respectarea măsurilor necesare de protecție dispuse de autorități, așa că a rămas timp de scris…

Sigur nu am abandonat drumul, nu am „dezertat” de la aceste idei minunate, dar am făcut ce am putut în condițiile date.

Am în lucru un volum care se va ocupa de românii din vecinătatea României. Asta înseamnă că avem zece ținuturi cu populație romanescă, fiecare cu problemele ei cu istoria ei și cu nefericirile ei prezente. Să fim atenți! Noi nu știm ce binefacere este să poți vorbi în limba română, când limba ta maternă este limba română și când etnicii români nu au dreptul său accesul… sau sunt îngrădiți și supuși presiunilor de asimilare și deznaţionalizare. Volumul se referă la o prezentare general a românilor din Maramureșul Istoric, Ținutul Herța, Bucovina, Basarabia, Sudul Basarabiei, Bulgaria, Serbia – Ținutul Timocului, Banatul și Voievodina, Ungaria și Transnistria. Am împins un pic frontiera hotarului geografic și există referiri la românii de dincolo de Bug. Din toate acestea se conturează o nație română care este întinsă, cum de altfel a spus și Eminescu, între Munții Pindului, Nordul Greciei, până spre Nipru. Deci lucrurile astea spun tot.

Dacă lucrurile astea nu iți spun nimic, să avem totuși în vedere că după secole în care au trăit izolați, limba română este la ea acasă iar tradițiile sunt absolut fantastice.

În felul acesta încercăm să aducem o imagine a acestor români, sperând că în cursul anului 2021 să apară și cartea.

Este atât de multă informație pe care noi nu o cunoaștem și de care suntem puțin interesați, încât nu vă puteți închipui dimensiunea profundă a acesteia.

Ar putea să existe persoane care să își pună întrebarea: „cu ce îmi ajută mie treburile acestea?” – Păi îmi ajută, pentru că în felul acesta, noi vedem o evoluție care ne-a fost comună și vedem un suport care încă ne păstrează aici. Iar pentru cei de la Marginile Răsăritene sau de la Marginile Apusene, poate o să ne râdeți… dar, românul are un proverb care spune „urma scapă turma”. Întâi au fost prăduiți ei până să se ajungă la hotarele noastre. Într-un fel acestor oameni le suntem datori și în privința limbii și în privința „încasării”, dacă pot să îmi permit acest cuvânt, „încasării loviturilor” cuceritorilor, care au început în timpul secolelor de mișcare a popoarelor migratoare, în evul mediu întunecat dar și în timpul vremurilor grele ceva mai recente.

Deci iară, sunt lucruri care cel puțin în opinia noastră, sunt de o realitate nemijlocită.

RRI: Desigur, această perspectivă a întregului este esențială pentru a înțelege de fapt chiar și chestiunea actualei provocări pe care le au de înfruntat etnicii români, acolo unde se găsesc ei în jurul României, chiar în zilele noastre, pentru că nu este cea mai potrivită abordare să faci o judecată de valoare strictă în contemporaneitate, fiindcă sunt foarte multe elemente care se duc undeva pe filonul acesta de timp și este bine să te duci până spre rădăcină pentru a înțelege ce este cu românii în vatra lor strămoșească, pentru că ei se găsesc acolo acasă.

Noi astăzi ne-am propus să facem un prim plan pe românii din Bulgaria. Nu am mai vorbit de ceva vreme despre ei pe frecvenţele RRI, nu pentru că nu ne-am fi dorit, ci pentru că din păcate comunitatea românească este din ce în ce mai mică și aș putea spune că vocea ei este din ce în ce mai stinsă. Cred că singurul lider pe care îl putem lega azi de ideea românilor din Bulgaria, este domnul Dr. Ivo GHEORGHIEV din orașul Vidin.

Vă invit pe dumneavoastră, domnule avocat Mihai NICOLAE, să ne faceți o hartă pe unde herțiene, pentru a încerca să ne reconectăm la ceea ce înseamnă etnicii români din Bulgaria.

MN: În primul rând vreau să îmi spun durerea…

Aveam posibilitatea să ne recreăm relațiile cu românii, în cazul Bulgariei, deoarece, avem spațiu comun european, deoarece ambele state sunt în Uniunea Europeană și cu toate acestea i-am cam neglijat pe românii de acolo. Noi nu prea ne ducem la ei, când ne ducem, ne ducem numai la litoralul bulgăresc, la restaurant, la băutură, la mâncare, iar ei (românii din Bulgaria n.r.) nu vin aici pentru că în multe din cazuri nu au cum să vină. Puținele organizații, ONG-uri specializate în problematica românilor de pretutindeni, îi mai neglijează. Cumva aceștia se sting încet. Nu este nimic pierdut. S-au făcut și înainte eforturi de a-i păstra, dar la aceste eforturi s-a opus o încăpățânare a vecinilor noștri bulgari care pur și simplu refuză să îi recunoască că minoritari autohtoni și în cele mai multe din cazuri îi consideră că fiind bulgari. Aici intrăm într-o serie întrega de teorii care este bine să le știm. Acestea sunt în linii mari problemele cu românii din Bulgaria.

De la noi din București, până la granița cu Bulgaria, lângă Giurgiu, sunt 69 de km. Cu toate acestea românii de dincolo de Dunăre, ne par ca o planetă necunoscută. Nu există nici o simpatie populară pentru ei, mă refer aici la simpatii pe care am reușit să le trezim azi față de românii basarabeni.

Acestea sunt necazurile și tristețea pe care le împărtășesc împreună cu colegii din cadrul Institutului Frații Golescu pentru relații cu românii din străinătate.

Cu toate acestea este foarte interesant ce se întâmplă acolo.

RRI: Cred că primul element pe care îl putem lua în calcul, este că dacă totuși cineva are curiozitatea să dubleze această emisiune a RRI și cu o experiență practică – trăită și merge în Bulgaria, poate avea surpriză că acolo să audă vorbind românește și nu vorbim aici de turiști, ci chiar români care trăiesc acolo.

„(…) ne îngrămădim la mare, pe litoralul lor, (…), în timp ce crește PIB-ul Bulgariei cu banii românilor, autoritățile bulgăre, oficial fac totul pentru a anhila identitatea românească a compatrioților noștri (…)”

MN: Turiștii vin mai puțin, pentru că din păcate, lucru valabil și în România, ne îngrămădim la mare, pe litoralul lor, iar supărarea noastră este ca să spun așa, în timp ce crește PIB-ul Bulgariei cu banii românilor care se duc colo, autoritățile bulgăre, oficial fac totul pentru a anhila identitatea românească a compatrioților noștri de la Sud de Dunăre.

Nu știu cu ce să începem, pentru că problema este complexă repere sunt foarte multe, începând din istorie, începând cu tracii din perioada de dinainte de Hristos, până în prezentul nostru de azi, de ieri şamd.

RRI: Am zis Vidin. Hai să mai spunem câteva localități în care mai întâlnim etnici români, care încă îi mai întâlnim acum dar și de-a lungul istoriei, pentru că cercetarea dumneavoastră este mai cuprinzătoare.

MN: Da,… sunt repere istorice prin care putem să subliniem cum am stat, cum stăm azi și de ce suntem acolo ca români?… și ce s-a întâmplat în decursul istoriei șamd.

În primul rând ca o informație generală, românii din Bulgaria sunt concentrați în Valea Timocului (partea din Bulgaria) și pe Dunăre, pe malul drept. Ce înseamnă Timoc? Înseamnă un râu,… o apă destul de însemnată în contextul regional, care are două părți, una în Serbia, îi zice Timocul sârbesc, iar celeilalte părți Timocul bulgăresc. Românii sunt concentrați aici și foarte interesant, reiese din cercetări că Timocul bulgăresc și cel sârbesc împărtășește aceiași cultură tradițională care este, atenție… este comună și românilor.

Bandagii din Timoc

Al doilea grup de populație mare românească din Bulgaria este în Valea Dunării și practic între Timoc, Vidin și Silistra, sunt sate pur românești. Mai există grupuri, pungi izolate în bună parte deznaţionalizate, chiar și în centrul și în jurul Bulgariei de azi. Dar pe noi ne interesează că aici sunt compacte, ceea ce orice sociolog ar putea să știe, un etnograf sau cercetător ar putea să spună că șansa de a-și menține și conserva identitatea este mai mare acolo în grupurile compacte chiar în condițiile grele în care se găsesc. Ca și localități, Vidinului îi putem spune că este un fel de capitală a românilor după Valea Dunării, mai vorbim de satul Florentin, orașul Bregova, așezarea Lom, Gânțova, Smârdan (cunoscut la noi din istorie – Războiul de independență n.r.), Rahova la fel, Raprova, Șiștov, aceasta este numai o trecere fugitivă, toate „trădează” legătura cu Patria Mamă cum se mai spune, cu România, cu românii din Nordul Dunări, cu noi.

Costume tradiţionale din Florentin

„Șumi Marița, o fetiță valahă, voluntară, (…) avea 15 ani și ducea mâncare și apă militarilor români angajați în lupte (…) este împușcată de turci (…) nu mai are un monument decât peste Dunăre la Calafat, făcut de români. Iar acolo abia acum în ultima vreme s-a pus o cruce, dar la acea cruce, culmea, se pun flori numai de ziua Bulgariei”

Șumi Marița, o fetiță valahă, voluntară, (…) avea 15 ani și ducea mâncare și apă militarilor români angajați în lupte. (…) Fetița valahă este împușcată de turci când ducea apă soldaților.
Smârdan, au fost lupte acolo… și folosesc prilejul acesta pe care mi-l oferiți, să amintesc de Șumi Marița. O fetiță valahă, voluntară, care avea 15 ani și ducea mâncare și apă militarilor români angajați în lupte. Deci există o solidaritate chiar în perioada acea. Fetița valahă este împușcată de turci când ducea apă soldaților. Ei bine, tot corpul respectiv de voluntare mergeau în linia întâi. Război sau nu, soldații trebuiau să mănânce și să bea apă. A fost ridicat încă în epocă, în perioada 1877, un monument care din păcate a dispărut. Au făcut alergie autoritățile bulgăre… În prezent această martiră cu totul specială, o fetiță, nu mai are un monument decât peste Dunăre la Calafat, făcut de români. Iar acolo abia acum în ultima vreme s-a pus o cruce, dar la acea cruce, culmea, se pun flori numai de ziua Bulgariei

De ce atâtea detalii? Pentru că nu avem cum să le lămurim altfel. Important este să ajungem undeva unde putem înnoda firul.

În fine la Rahova, un alt loc unde au fost lupte în 1877, în care în primul rând au beneficiat bulgarii care își dobândesc independența.

Localitatea Șiștov o localitate în care românii de acolo puteau să își facă semne cu românii de pe celălalt mal, mai amintesc și de Turtucaia unde a căzut în prizonierat George Topârceanu.

Una din puţinele cruci româneşti care se mai păstrează în cimitirul din Tutrakan (Turtucaia)

E greu de văzut și dezbătut toate arcanele acestei istorii lipsite de continuitate. Sunt numai frânturi și atunci cum doriți dumneavoastră ca ei să își afișeze cu putere identitatea romanescă, când nouă ne este greu să o recompunem din toate incidentele care au fost.

RRI: M-aș întoarce domnule avocat Mihai Nicolae chiar și la frânturi desprinse din călătoriile dumneavoastră în Bulgaria, pentru că sunt și acestea elemente care conduc mai departe la cercetări și într-un efort de memorie, vă rog să ne amintiți și să ne povestiți un episod, două trei din elementele care v-au șocat la momentul respectiv, nu în sensul de „auăleu” ci în sensul de „surprindere”. Este adevărat că ați plecat cu niște informații de la București, însă întotdeauna realitatea locului relevă și alte elemente pe care nu aveați cum să le desprindeți din cărți, mai ales într-o discontinuitate alimentată de anumite interese de o parte sau de alta a cauzei.

MN: Experiența este bună,… las deoparte faptul că la începutul anului 2000, în fiecare an am circulat în aceste ținuturi, deci nu e vorba numai de o cercetare de arhivă, de carte sau de birou, ci am fost și am luat pulsul nemijlocit din acele spații locuite de români.

Peste tot am întâlnit aceiași relație caldă, frumoasă și un sentiment al apartenenței. Spre exemplu, la Vidin un agent de poliție din mijlocul intersecţiei, când a auzit că vorbim românește a lăsat baltă intersecţia și a venit să vorbească cu noi.

Biserca Sf. Paraschiva din Vidin – ctitorie a lui Matei Basarab

Un alt episod, la Plevna, un domn a venit la noi la masă și am vorbit. Ce se întâmplase? În 1940, care a fost anul cel mai dur pentru România, când am pierdut Transilvania, Basarabia, Nordul Bucovinei, Herța și Cadrilaterul, acest „bulgar” carte vorbea românește și care se bucura să vorbească în limba română era un etnic bulgar cu origini în zona Tulcea (România), ai căror părinți fusese repatriați în Bulgaria în urma acordului de schimb de populații dintre România și statul Bulgar. În perioada aceea o propunere a guvernului român era să fie lăsate pe loc populațiile care cum au fost, însă Bulgaria nu a fost de acord, în consecință, omul despre care vorbim, probabil că a deprins limba română de la părinții lui. Ce înseamnă asta? Înseamnă că la nivelul oamenilor, relațiile interumane funcționează. Relația de autoritate politică nu mai funcționează. Iar autoritățile bulgăre, permanent au încercat să rupă această legătură a populației cu rădăcini românești din Bulgaria cu patria mamă. Dar sunt elemente și lucruri bune, în sensul că de fiecare dată când am fost, mi-a plăcut ce am întâlnit acolo.

Un alt episod pe care țin să îl relatez, am fost o dată la Vidin la un festival de muzică unde am ascultat melodii românești pe care noi nu le mai știam. De pildă balada lui Vodă Brâncoveanu, care a existat și a fost foarte importantă prin mesajul transmis:

„(…) Brâncovene Constantin,

Boier vechi şi domn creștin (…)”

Este un folclor fosil, ce voci arhaice aveau, textele care sunt, deci ar trebui să fim foarte bucuroși că putem descoperii câte ceva…

Aceste populații, este valabil și în Transnistria și în Ungaria în localitățile populate de români reprezintă bucăți dintr-un mozaic care cândva a fost un întreg complet pe care noi încercăm azi să îl reconstituim

RRI: Domnule avocat Mihai Nicolae, să facem un tablou al vieții etnicului român din Bulgaria, raportându-ne la aceleași chestiuni ca în cazul etnicilor români din Ucraina, Serbia sau Ungaria.

MN: Cultura tradițională este aceeaşi, cu variații regionale. Asta ne arată unitatea culturală a românilor. Pentru că credințele, importanța creștinismului, sărbătorile creștine, limba română și expresiile pe care cel puțin în Bulgaria le știu din copilăria mea de la maica mare,… te adresai mamă mare, maică mare… toate acestea le regăsim acolo. Ceea ace este remarcabil este că ne înțelegem cu acești români din colțuri diferite. În Italia de exemplu, deşi au o limbă unică, cu dialectele locale de multe ori este dificil să se înțeleagă Sudul cu Nordul, sau o regiune cu alta. Noi românii în schimb ne înțelegem unii cu alții, cum am mai spus dar trebuie să înțelegem că nu au fost cu noi atunci când s-a format sentimentul acela mare de unitate pentru populațiile românești din răsărit de după perioada din 1859 o dată cu Unirea celor două Principate. Deci ei nu au fost prezenți la acel moment și au trebuit să le prindă din zbor.

Un aspect în care aș vrea să fiu bine înțeles, este că fără această cultură pe care o avem, nu ne merge bine. Asta îmi amintește de o vorbă extraordinară care exprimă perfect tot adevărul acestei situații. Se spune că în timpul Celui de al Doilea Război Mondial, ministrul de finanțe al Marii Britanii a venit pe premierul Churchill și a spus că „nu mai avem bani și trebuie să tăiem de la cultură”, la care replica lui Churchill a fost „păi atunci de ce să mai luptăm”. Deci acesta este rolul culturii, chiar dacă este cultură tradițională, chiar dacă unele din ele sunt cultură țărănească, dar sunt arhetipuri.

Lângă Vidin, la Albotina, se organizează „Hora de Pomană”. Așa cum noi aici facem Parastas pentru morți, pomeni, sâmbăta morților, acolo în Bulgaria în fiecare luni de după duminica Paștelui, deci după înviere, se dă o „Horă de Pomană”. Se strâng toți la Albotina și fiecare familie se strâng pe o parte, practice un soi de picnic uriaș. (…)

Hora de pomana la Albotina

RRI: În Republica Moldova este Paștele Blajinilor…

MN: (…) Paștele Blajinilor este în a doua duminică de după cea a Învierii. Pe blajini, (este o legendă foarte frumoasă) îi mai avem și în Nordul Moldovei la noi, dar se diluează ca toate efectele unei modernizări, europenizări (…)

Referitor la „Hora de Pomană”, un amănunt interesant, aduceau și mortul înainte și mai spun de Gherogovici Tomir sau Tohomir, un bulgar, cercetător etnolog, amintește acest obicei într-o lucrare din anul 1905. Se dezgropa mortul la 40 de zile și îl puneau în mijlocul horei și toată lumea juca acolo. Ce spune etnograful? Vă redau elemente concrete pentru a putea vedea continuitatea istorică și ce înseamnă ea și de ce este importantă. Așa țărani cum sunt ei, să îi iubim să îi apreciem și să îi încurajăm cum putem, pentru că încă pe vremea tracilor, când mureau, atunci având alte credințe, creștinismul nu se impusese în această zonă, își luau morții și le puneau timp de 40 de zile pietre pe mâni și piept, de ce? Pentru că sufletul să nu îi părăsească înainte de cele 40 de zile.

Spre exemplu în Muntenia, în zona Craiovei, oarecum aproape de Sudul Dunării se făceau „căpețele”. Acestea erau o batistă lucrată manla de femei și într-un cap aveau un bănuț. Păi vedeți că este ca în vechile obiceiuri grecești în care trebuia să plătești trecerea apei pe tărâmul celălalt?

Ei bine când mai ai parte de o societate arhaică, cum sunt românii din Bulgaria în bună parte, este un beneficiu enorm, pentru că poți recupera și reconstitui un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat care ne lămurește asupra resorturilor noastre de existență. Asta trebuie să facem. Nu mai amintesc că avem o obligație să îi înțelegem împărtăşind aceiași limbă română. Nu sunt vorbe în vânt. Toate acestea țin de formarea noastră a copiilor și nepoților noștri.

RRI: Domnule avocat, în Bulgaria limba română nu se mai studiază. La un moment dat apăruse o speranță în sensul că se organiza un fel de școală românească, organizată chiar de „Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria – Ave”…

MN: Au fost mai multe școli, dar e foarte greu să depistezi cine le ține și pentru cât timp există. Totul este o mare improvizație pentru că finanțările din România când sunt, când nu sunt și atunci se cunoaște efectul acestora. Este adevărat că pe lângă asta sunt oameni sufletiști care încearcă să facă lucrurile acestea și mai ales mai avem niște eroi, în mod absolut Eroi, anume acei copii care prefer să lase joacă de sâmbătă și duminică pentru a merge în aceste zile libere (unice) ca să se ducă să învețe limba română. Oricum preocuparea pentru școala în limba română este un lucru foarte bun și un element esențial în păstrarea identității. Trebuie să spun că s-au făcut și lucruri bune, însă nu facem destul cât să îi ținem pe ei aproape de limba română și nu este vorba numai de băi ci și de puterea simpatiei pe care le-o purtăm.

În școlile de stat nu se studiază limba română și există relatări din perioada interbelică, în care chiar cei cu vârste mici erau amendați cu cinci leva dacă erau prinși că vorbeau românește.

Spuneam că s-au făcut lucruri bune, dar există această idee că trebuie să fim prieteni cu toată lumea chiar în condițiile în care ei nu sunt prieteni cu noi. Știți și dumneavoastră discuțiile de genul „trăiască prietenia între popoare”, „trăiască relațiile româno-bulgare” șamd.

În momentul când ei sunt ostili cu „mugurii tăi românești”, problemele trebuie spuse, sigur într-un cadru diplomatic, ori lucrul ăsta noi trebuie să îl vedem nu să ne face că nu îl vedem.

Să vă dau exemplu. În perioada în care la Sofia a fost ambasador al Regatului Român o mare personalitate, vorbesc de Vasile Stoica, s-a luat măsura creării unui Institut Român la Sofia. Acest Institut a funcționat în perioada anilor 30. Era o clădire mare care avea și școli de grad mai mic, clase elementare și le ofereau și studii pentru nivele superioare. Această clădire pe care am văzut-o în fotografii, era de o modernitate extraordinară. Era la nivelul Europei de la acea vreme. Avea un fond de carte de mii de volume. Avea săli de cursuri, internat, săli de mese, chiar și sală de cinematograf cu 200 de locuri, totul pe banii statului român în perioada aceea, anii 30.

„(…) Ana Pauker, care a spus „pentru că ne găsim în relații cu un stat prieten, nu-și mai are rostul să existe școli românești”, drept pentru care a desfiinţat aceste școli inclusive toate școlile din Balcani, în Grecia cu aromânii,… de la Salonik în colo…”

Vedeți că totuși preocupările acestea au existat? Nenorocirea face că în perioada comunistă s-au întrerupt relațiile cu etnicii români. Nu am mai știut de ei.

În 1945, bulgarii au cerut să închidem toate școlile românești din Bulgaria.

În 1947 ministrul de externe era celebra și infama Ana Pauker, care a spus „pentru că ne găsim în relații cu un stat prieten, nu-și mai are rostul să existe școli românești”, drept pentru care a desfiinţat aceste școli inclusive toate școlile din Balcani, în Grecia cu aromânii,… de la Salonik în colo. După care după care s-au mai reluat, s-au mai făcut eforturi dar fără continuitate.

Am amintit mai devreme de festivalul românilor din Bulgaria. Acest Festival, când se face, când nu se mai face…

Un lucru bun și luminos este că se continuă relațiile în acest moment de relaxare și de acalmie, între ansamblurile din Bulgaria, românii din Timoc și românii din Dolj, respectiv Craiova și celelalte zone Dunărene, chiar până la un sat (asta chiar e simbolică), aflat la întretăierea Dunării, unde se spune că „Cocoșul cântă de trei ori, odată în română, o dată în bulgară și o dată în sârbă”.

Plimbarea dintr-o parte în alta, la un festival mai mic sau mai mare sunt lucruri bune (…), eu știu poate… nu sunt necesare, dar cum putem oare face mai mult? Cum putem? – Acest lucru ne privește pe toți să descoperim. Nu putem să trăim numai pe import,… televiziuni, „lupta de clasă”, tot felul de filme din SUA, etc. Trebuie mai devreme sau mai târziu să ne întoarcem către realitățile noastre. Pledez puțin pentru lucrul ăsta, fără să neglijăm lumea largă în care trăim și în care sperăm să ne conservăm locul și șansele noastre de existență, ale poporului român din care facem toți parte.

RRI: Domnule avocat Mihai Nicolae, nu v-am întrebat niciodată asta și cred că este un moment bun acum. Să fi cetățean American cu toate drepturile acolo și să optezi totuși să te întorci în țara ta natală și mai mult decât atât, să cauți să te duci spre rădăcini, să vezi de fapt cum poți să-ți aduci cunoașterea, expertiza și să o pui în slujba neamului tău, pentru că de fapt oriunde ne-am afla în lumea asta, avem de ținut cont de un aspect. Este simplu și foarte complicat în acelaşi timp.

„(…) identitatea când se şterge, pierderea ei este ireversibilă (…)”

Responsabilitatea gândurilor, emoțiilor și acțiunilor noastre, este o dată individual dar este și colectivă în acelaşi timp. Iar când spunem colectiv, nu ne gândim doar la familia apropiată, restrânsă ci ne gândim mai departe la neam. Deci, cum un om, care stă practice față în față cu visul American, hotărăște să se întoarcă și nu doar atât, aveți o profesie bănoasă, aveați practic ce să faceți aici, aveați și de unde să vă câștigați banii și de fapt aveați un element mai puțin, aveați unde să duceți banii, pentru că tot ce înseamnă cercetarea românilor din jurul granițelor României, a etnicilor a însemnat bani aduși de acasă și puși în slujba acestei cauze, pentru care ați intrat cu toată puterea prin Institutul rații Golescu pentru relații cu românii din străinătate și în colaborare și cu alte ONG-uri extraordinare, ași aminti aici Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina și domnul Marian CLENCIU, președintele acestui ONG,… așa dar, motivația domnule avocat! Nu ca să vă punem la un panou de onoare, dar în viața fiecăruia dintre noi, poate o motivație similar poate crea un declic care să aducă din nou la idea de identitate, într-o perioadă în care identitatea se șterge foarte ușor, aproape că nici nu înțelegem, cum de azi pe mâine…

MN:… identitatea când se şterge, pierderea ei este ireversibilă,… este mult de vorbit. Practic ne angajăm în alt subiect…

Dar ca să trec direct la răspunsul întrebării dumneavoastră. Când m-am întors în Țară, am fost întrebat de toată lumea cu o notă de compătimire în glas, „dar de ce v-ați întors?”. Am răspuns, am explicat, nu o dată, bineînţeles că nu eram înțeles… „ai părăsit visul american?”, „ai pățit tu ceva acolo de te-ai întors”, sau că „nu m-am descurcat” sau că „nu am fost în stare să fac ceva”, sau că „sunt certat cu legea și am fugit de acolo”,… foarte greu să înțeleagă cineva de aici și cu avatarurile noastre de la Revoluție, că cineva lasă visul de aur ca să vin în Țară. Așa că la întrebarea „de ce?”, am răspuns: „de prost” și replică a fost „bine că recunoști!” (…)

Dar de ce am plecat? Nu era locul meu aici. Referitor la asta mai este un adevăr. Uitați-vă la statele dezvoltate. De acolo se poate pleca liber… Numai la noi era cu „rupere”, fiind perioada aceea comunistă (…) simțeam că nu era locul meu aici. În statele dezvoltate economic din Vestul Europei, fiecare poate să plece unde dorește, nu este o „rupere”. Se poate întoarce oricând. Pe când plecarea din România… Iar eu am plecat să devin american. Dar acolo deveneam nu după fiecare lună ci după fiecare zi, mai român ca înainte. Întotdeauna există o legătură cu pământul unde te-ai născut. Locul, îți dă prin această cultură tradițională, pe care am regăsit-o peste tot în ținuturile românești, un fel de viziune a vieții, care ne dă și fericirea și etalonul, criteriile cu care evaluăm această fericire noastră. De exemplu, la noi este aproape încetățenit, dar acum se erodează, că părinții au ca țel în viață să își crească copii să aibe grijă de ei să crească mai departe pe nepoți iar copii au obligația să îngrijească de părinți. Între timp și lucrurile astea s-au schimbat. Eu nu am găsit ceva aiurea sau că suntem primitivi din cauza aceasta, pentru că am văzut că Statele Unite ca și în occident de altfel, copilul a plecat și dacă îl mai sună pe tatăl său sau pe mama sa de Crăciun și îi spune „I love you, I love you”, asta este tot. La noi s-a păstrat această coeziune în care eu o văd chiar și în secolul XXI ca un model de organizare socială. De altfel mi se apare că ce se întâmplă acum în SUA, pe fondul pandemiei, pe fond politic, este o confirmare a mea: FĂRĂ ACESTE LUCRURI, SUNTEM DEZORGANIZAȚI, SUNTEM LĂSAȚI ÎN CUMPLITA SINGURĂTATE INDIVIDUALĂ ȘI DE AICI ÎN ALIENARE. Nu întâmplător, dacă privim în jurul României, românii care au plecat la muncă, sigur cu motivațiile lor, în Spania, Italia șamd, Germania, fiecare din ei se agață de amintirile lor românești, pentru care… și sunt lucruri minore, fac sarmalele de Crăciun, respectă obiceiurile străvechi (…)

RRI:… în aceste țări găsim inclusiv români din jurul garnițelor României (…) care s-au regăsit în aceste țări la un loc cu români din România, din Republica Moldova, Nordul Bucovinei (Ucraina).

MN:… în SUA în Detroit era un român din Banatul din Serbia, deci care teoretic nu avea treabă cu noi, luase la un moment dat aprobări de la municipalitate, închidea o stradă și organiza o zi a românilor acolo, fără ajutorul statului român, fără să ceară bani, fără nimic. El era angrenat în această idee arătând ce poate el oferi acelei populații multietnice, cum sunt ei și strămoșii lor. Din punctul meu de vedere, regăsirea aici, a fost asemeni unui pește care se întoarce în apele lui. (…) Aceste lucruri nu le vedem pentru că suntem prea orbiți de bunurile materiale, suntem prea grăbiți din cauza ritmului de viață și a nevoii de a-și asigura existența. Ei bine pe măsură ce mai asimilăm, dacă mai putem să mai asimilăm, aceste prescripții dacă putem să le spunem așa elementelor de cultură tradițională, lucrurile acestea ne ajută să rezistăm. Iată în volumul la care lucrez acum, scriu despre românii de dincolo de Bug.

Ştiţi care este situația, avem Prutul, avem Nistrul, între Prut și Nistru este Republică Moldova, după Nistru este Bug, între Nistru și Bug este Transnistria, iar după Bug până spre Nipru au existat populații românești.

RRI: Este ținutul cercetat de Anton Golopenția…

MN: Este exact unde a fost Golopenția, Transintria, partea de Nord, dar și localitățile din zona Donbasului, Donetk și Lungansc, care și acum are problemele pe care le are (…) care erau cu obiceiuri curat românești.

Unul din remarcabilii etnografi a fost Anton RAȚIU, aflat în echipa lui Golopenția și care a publicat primul despre ei, vorbind despre o identitate de structură spirituală.

Într-un mod surprinzător, departe de România la mii de km, mulți erau veniți din actuala Basarabiei, dar mulți erau veniți și din Banat, s-au ţinut foarte strâns de obiceiurile lor, iar asta ia ținut compact. Sigur că statul român nu are posibilitatea, pe lângă lucrurile pe care noi le deplângem și cu care nu suntem de acord, dar nu poate avea mijloacele materiale cu care să întrețină totul. În acelaşi timp lucrurile trebuie realizate în continuare și cercetările bunăoară. Îl avem azi pe domnul Emil Țârcovnicu care a publicat foarte mult, a studiat românii din Bulgaria, deci cumva mai există o mână de filologi români, de lingviști români, ași aminti aici pe Iulia Mărgărit care s-a ocupat de limba română vorbită peste tot, care înseamnă acelaşi loc. Există, deci este inteligibilă pentru noi,… „La maramu..” cu se zice. Peste tot asta ne ține. Suntem în fața unei avalanșe, presiuni extraordinare, spuneți cum vreți, de internaționalizare. Nu asta este soluția, pentru că dacă noi încă ne păstrăm simțul duratei timpului, atunci avem o șansă să participăm, dacă nu avem pur și simplu o șansă de a fi consumatori și de a da banii care se întorc oricum în țările de unde au plecat.

RRI:… dar și oamenii, domnule avocat, să nu uităm că pleacă români să îi îngrijească pe românii altora, în timp cei bătrânii de aici sunt lăsați fără sprijin…

MN:… nu ai ce face, din acest motiv am început să spun că este regretabil. Deși trăim în acelaşi spațiu, iată că se dovedește că nu am reușit să stabilim o legătură. (…)

Nu este vorba de un capriciu de a dori să te ocupi de o mână de țărani care cântă la fluier sau la vioară. Apropo, în Bulgaria, românii numesc lăutarii „badagii”. Înțelegem acest sens. Tot la români din Bulgaria, așa cum avem noi „perinița”, când se joacă și unde vi cu batistă și o pui pe jos și dansezi, poți săruta partenera sau partenerul, acolo au și ei acest obicei dar se numește „perina”. Așa am realizat eu de fapt că „perinița”, este o pernă mai mică, pe care dormi și este legată de toate obiceiurile ale căsătoriilor, nunților, ale adunărilor la un loc a băiatului și a fetei șamd. Aceste obiceiuri, pe normele culturii tradiționale românești dă sens vieții. Deci nu era numai o chestiune că să o facem. Sigur că nu putem da timpul înapoi, trebuie să înțelegem și să credem cu toată tăria, că avem cu ce ne câștiga și înnobila ținând de aceleași principia cu care au trăit strămoșii noștri. Asta nu înseamnă că era o lume ideală și nici nu apărea măcar ca în poeziile lui Coșbuc. Nu, era cu problemele ei ca tot ce este al vieții. Dar per ansamblu au reușit să trăiască, să supraviețuiască în vremuri grele și au reușit să ne facă pe oi „deștepți” și „computeriști” ca să zic așa.

În linii mari din acest motiv am revenit în Țară și revin la idee că mă amuză forte tare: „De ce ai plecat?”… problema este alta. De ce nu plec înapoi? Oare nu realizez unde îmi este mai bine? Și nu plec! Nu ai chemare nu ai vocație acolo. Deci nu este vorba „că nu m-am descurcat”, nici că „am avut treabă cu poliția și am fugit cu coada între picioare”, de pe pământul mirific al SUA, iar acum văzând dezastrul în prag de război civil care are loc în zilele acestea în America, toată situația populației de culoare, care desigur are o istorie, dar cum putem oare schimba secole întregi de istorie? Unde ne ducem? Ce facem? În afară de o anarhie sângeroasă ce poate să iasă de aici? Iar problemele lor trebuiesc rezolvate cu mijloacele contemporane. Toate acestea sunt îngemănate. Asta este realitatea noastră bună sau rea. Eu zic că este mai degrabă bună. Dar toate astea trebuie să le pricepem noi. Avem mult de iubit în România, avem mult de câștigat în România, avem de ce să fim atașați, avem ce să adoptăm, să internalizăm lucrurile acestea… pe fondul în care se produce o de teritorializare a sentimentului patriotic, pe care fiecare încearcă să îl țină.

Vorbeaí de Golopenția, de Conea, spre exemplu, Popa Vereș, într-o lucrare despre geopolitică, atenție, publicată în anii 1941-1942, deci într-o vreme când lucrurile nu erau deloc clare și un război se afla în desfășurare. A vorbit despre o națiune care este în interiorul granițelor și despre o națiune spirituală care poate fi în toată lumea dar care se raportează totuși la cei de acasă. S-a schimbat ceva acum? Nu!

RRI: Sincer vorbind, dacă luăm textele lui Anton Golopenția, la o sută de ani distanță de la publicare, sunt parcă exact scrise pentru vremurile de azi. Ce înseamnă să fi vizionar. Un vizionar prin profunda analiză a celulei românești. Atunci în vremea lui era o adevărată școală de sociologie românească.

MN: Era… studiase cu Dimitrie Guşti, Golopenția. Să nu uităm că existat și expediția de cercetare, cunoaștere și inventariere a românilor de dincolo de Bug și o expediție în Transnitria partea răsăriteană spre Bug, când și Dimitrie Guşti („papa” acestei generații minunate), merge acolo. În acelaşi timp să nu uităm că din lectură, din pagini de carte de anticariat, căci nu mai este foarte lesnicios să îți procuri cărți pe temă, vorbim de a doua generație de oameni fondatori ai României, a civilizației românești. Îi avem pe cei care au realizat Unirea, îi avem și pe Pașoptiști 1848 și cea a sociologilor din Școala lui Guşti ar fi cam a treia generație. Dar nu numai,… mai sunt geografii lui Ion Conea, Vintilă Mihăilescu, folcloristul Constantin Brăiloiu, mai sunt Stall, Harry Brauner, care a ajutat-o și pe Maria Tănase. Deci iată ce bogăție de personalități. Sigur noi am ales acum să „tăiem” cu foarfeca legătura noastră cu trecutul… Numai că un balon care se ridică de la sol, nu știu unde ajunge… E bine totuși să mai avem o legătură cu pământul.

RRI: Domnule avocat Mihai Nicolae, vă mulțumesc mult pentru această filă deschisă generos pe frecvențele Radio România Internațional.

MN: Dorința mea este să fac ce pot și cât îmi îngăduie Dumnezeu, ca să fac această cunoaștere disponibilă generațiilor viitoare. Ideea de român din afara României trebuie să o îmbrățișăm cu toții. Pentru că numai cu ei și împreună cu ei formăm un NEAM. Neamul ROMÂNESC.

* * *

Avocatul Mihai NICOLAE este Doctor în drept al Universităţii Bucureşti. Coordonează, din anul 2000, activitatea organizaţiei neguvernamentale Institutul Fraţii Golescu pentru relaţii cu românii din străinătate. Copreşedinte (2011 – 2015) al Platformei Unioniste Acţiunea 2012. Preocupări publicistice: prelegeri, comunicări, în materia drepturilor omului, cu accent asupra drepturilor minorităţilor, respective Convenţia – Cadrul privind protecţia minorităţilor. Preocupat constant de legătura cu evoluţia contemporană a comunităţilor româneşti din vecinătatea României. A publicat volumele: „ISTORII PARALELE” (editor), „ROMANITATEA RĂSĂRITEANĂ. BISERICI RUPESTRE DIN BASARABIA” (coautor), „DE VITĂ ROMÂNEASCĂ” (Editura Tracus Arte), „ALTARE ŞI FRONTIERE” (Ed. Alianţa pentru Centenar). Are articole publicate pe portalurile de presă romaniabreakingnews.ro, Infoprut.ro, etransmedia.ro, ziare.com și în revistele, „LIMBA ROMÂNĂ” (Chişinău); „MESAGER BUCOVINEAN”, „NEAMUL ROMÂNESC” (Cernăuţi). Distincţii: Diplomă de excelenta-Asociatia Răsăritul Românesc, Crucea Mitropoliei Basarabiei pentru Mireni, Medalia Centenar „România Magna”. Este redactor contributor al portalului romaniabreakingnews.ro din februarie 2020. – romaniabreakingnews.ro/author/mihai-nicolae/

Imaginile din prezentul articol sunt puse la dispoziția romaniabreakingnews.ro de Institutul Frații Golescu și reprezintă părți dintr-o expoziție de fotografie dedicată românilor din jurul României.

* * *

Citește și:

„Fără amintirea Patriei” – ROMÂNII DE LA EST DE BUG în cercetarea echipelor organizate de Institutul Central de Statistică (Ep.1)

„Fără amintirea Patriei” – ROMÂNII DE LA EST DE BUG în cercetarea echipelor organizate de Institutul Central de Statistică 1941-1944 (Ep.2)

„Fără amintirea Patriei” – ROMÂNII DE LA EST DE BUG în cercetarea echipelor organizate de Institutul Central de Statistică 1941-1944 (Ep.3)

 Transcript: Gabriel NEGRU / Aranjament și adapatare text: Dorian Theodor CLENCIU

romaniabreakingnews.ro

 




LA DII, LA MIAZĂZI: ROMÂNII DIN BULGĂRIA (Ep.1)

La prima traversare a Dunării am luat feribotul. Podul de la Calafat nu se construise. Poate nici nu fusese proiectat. Am părăsit malul românesc al Dunării după ora şase seara, plecând spre miazăzi. Până am ajuns la Vidin se înserase, aşa că după ce am trecut talvegul fluviului era de-a dreptul întuneric. După un timp a răsărit luna, o lună plină, strălucitoare ca un reflector din afară de lume. Am reuşit să vedem malul bulgăresc: întunecat, misterios şi magic, încărcat de vegetaţie bătută de vânt, tremurândă în obscuritatea nopţii. Puteam să ne închipuim orice despre pământul Balcanilor, pe care îl bănuiam în razele timide ale lunii, căutând umbrele luptătorilor misieni şi tribali sau alţi oşteni traco- geţi veghind din spatele fiecărui arbore, ca nimeni să nu coboare pe malul sudic al miticei Tracii. În afară acestui exerciţiu de imaginaţie, fireşte că bacul nostru naviga liniştit şi sigur spre destinaţia sa finală. Bulgarii care deserveau nava vorbeau şi româneşte, afişând o familiaritate prietenoasă faţă de toţi pasagerii, în marea lor majoritate locuitori de pe cele două maluri ale anticului Istru. Frumuseţea nocturnă a fluviului m-a făcut să regret că ajunsesem deja, prea repede, la Vidin; adică la Dii sau la Diiu, cum îl numeau romanii.

 

În oraş ne-a întâmpinat medicul Ivo Gheorghiev, liderul Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria. De-acum ne simţeam acasă. Ivo ne-a invitat în centru la un restaurant să vorbim şi să ne punem de acord asupra programului de a doua zi. Prima observaţie a fost, frapantă, tăcerea care stăpânea localul. O tânără pereche era prinsă în discuţii şoptite, înconjurată de intimitatea pe care şi-o doreau. Câţiva bărbaţi îşi sorbeau paharele fără zgomot, siluete aproape insesizabile. Noi eram cinci oameni, dar s-a dovedit că eram de ajuns. În mai puţin de jumătate de oră întregul restaurant zumzăia de vocile noastre, de romana repezită, aproape strigată pe care o vorbeam.

În liniştea timidă a localului exuberanţa zgomotoasă a muşteriilor din România se înstăpânea în încăperea localului. Mi-am spus atunci: iată se dovedeşte, iarăşi şi iarăşi, spiritul latinilor în toateacţiunile. Probabil că şi vinul a contribuit la dezlegarea limbilor. Gazda noastră a fost generoasă şi ne-a comandat meniu bulgăresc. În ceea ce mă priveşte, am fost mai îndrăzneţ şi am solicitat o sticlă de mavrud – soi roşu, purtătorul de flamură al viticulturii bulgăreşti. Nu pot să vă ascund că că am încercat şi un păhăruţ de rakie, un distilat local care aminteşte de tescovina noastră. Bucătăria bulgarilor, cu toate influenţele slave, greceşti şi turceşti, gastronomie balcanică prin definiţie se arată bine conturată de tradiţia proprie. De altfel şi în oală poţi distinge mozaicul culturilor adăpostite de acest pământ de confluenţe şi migraţie, sesizând dominaţia de câteva secole a Imperiului Ottoman.

Când ajungeţi la Vidin nu uitaţi să comandaţi târâtor, o supă rece de castravete, mai apetisantă după mine, decât varianta – tot rece – a bucătăriei franceze. Iaurtul bulgăresc se bucură, pe bună dreptate,de un frumos renume; din păcate, după câţiva ani nu am mai găsiţi sau, nu am ştiut unde să-l caut, decât iaurt fabricat de multinaţionale din Europa de vest. În seara despre care povestesc, eu am mâncat o salată shopska de legume, urmată de cârnaţi kebapches Şi cu mavrudul… Halvaua şi baclavaua, delicii ale sultanului sunt piesele de rezistenţă ale deşertului, împreună cu rahatul, altă invenţie turcească, vândută turiştilor ca “Bulgarian lokum”.

Cum este Vidinul? Dacă mă întrebaţi pe mine: interesant. Mai întâlneşti case tipice pentru arhitectură bulgărească, acel stil picturesc care face deliciul plimbărilor prin Melnik. Centrul oraşului, dominat de clădiri vechi a fost păstrat şi restaurat cu grijă, trădând o reală preocupare pentru acel patrimoniu arhitectural care le defineşte trăsăturile.

Centrul orașului Vidin (Sursa foto: Wikipedia)

Am auzit vorbindu-se româneşte pe stradă. Un agent de circulaţie plasat într-o intersecţie ne-a recunoscut de români şi chiar a părăsit postul, apropiindu-se de noi, încântat să vorbească, fie şi pentru câteva clipe, limba sa maternă. Nu mai ţin minte toate detaliile, dar, la un moment dat s-a apropiat de grupul nostru un bulgar cu o povestioară interesantă. Părinţii săi, stabiliţi cândva în judeţul Tulcea au fost repatriaţi, odată cu schimbul de populaţie care a urmat semnarea Tratatului de la Craiova. Prietenul nostru se născuse, mult după aceea la Vidin şi totuşi ştia limba din familie. Ne învăţase limba, deşi de-acum erau de-ai Vidinului. Vorbea româna cu accent bulgăresc, dar ne era clar că îl bucură întâlnirea, iar noi, la rândul nostru am fost încântaţi să-l invităm la o terasă, la un pahar de vin şi o cafea. (Cafeua la ibric se numeşte aici, nu “turcească” ca la noi, ci “bulgăreasca”, ca la ei.) Am avut atunci şansa să punem toate întrebările care ne interesau. Un lucru a fost clar: pentru Tudor, românii erau “vlahi”. Niciun moment nu s-a referit la ei ca fiind “bulgari”, aşa cum se susţine oficial., recunoscând clar deosebirea dintre cele două grupuri naţionale. Să fie sănătos! Totuşi, potrivit administraţiei, în oraş nu locuiesc decât bulgari şi un număr neînsemnat de ţigani, denumiţi, mai nou, romi. Românii nu apar în statistici, cu toate că în satele dimprejur trăieşte o comunitate importantă de români, iar cartierul “Cumbair” din Vidin e cunoscut drept “Cartierul valah”. Poate de aceea, cam 8,16% din locuitori au origine etnică necunoscută…

Pe malul Dunării străjuieşte o veche fortăreață romană, ridicată pe vremea când Vidinul se numea Bononia. După cucerirea otomană, turcii au consolidat fortăreaţă, asigurându-I un rol militar predominant la Dunărea inferioară. Acum, cetatea “Baba Vida”, aflată la capătul “Parcului Dunării”, reprezintă unul din cele mai bine conservate monumente ale Bulgariei.

Fortăreața VIDIN

Istoria Vidinului vorbeşte elocvent despre timpurile vechi: o ipoteză susţine că aici s-ar fi aflat, la începutul sec. 1 I.Hr. O aşezare a tracilor. După perioada romană, când triburile slave se stabilesc în regiune, localitatea s-ar fi numit Badiu sau Bdin, de unde, posibil şi numele actual al aşezării dunărene. În sec. al XII-lea, Ana Comnena menţionează chiar numele de astăzi. În cronica “Alexiada”, prinţesa bizantină precizează că dacii locuiau pe latura de nord al Munţilor Haemus (Balcanii), referindu-se şi la vlahii care vorbeau o limbă romanică (latină vulgar?).

Călătoria a avut un punct culminant: Festivalul românesc de la Vidin; de fapt, ne găseam la Vidin tocmai pentru această sărbătoare a muzicii tradiţionale româneşti. Când am ajuns sala era plină. Veniseră românii din Bulgaria, dar şi din Timoc sârbesc. Printre cei invitaţi să vorbească în deschidere a fost profesorul Gheorghe Sbuchea. A fost întâmpinat cu un entuziasm copleşitor, rezervat, de obicei cântăreţilor şi mărilor actori. Mi-a fost limpede că acest public de ţărani – privaţi de şcoală şi limba maternă – îl răsplăteau cu aplauze pe istoric, pentru faptul că nici el nu-i uitase, scriindu-şi studiile istorice, cu gândul şi la nevoile lor identitare. Vocile care veneau din satele Timocului Bulgăresc şi de pe Valea Dunării au adus tot ce aveau mai de preţ: muzica lor, vocile cu timbru arhaic, repertoriul străvechi şi romană lor maternă, în graiul local. Mi s-a părut că trăiau cu intensitate mândria de a aduce pe scenă Vidinului cântecele pe care le păstraseră cu patimă vie, într-un mediu social indiferent şi uneori ostil; o revelaţie copleşitoare că şi când aş fi descoperit doar pentru mine o “arheologie sonoră” care povestea la timpul prezent toate evenimentele pe care le trăise de-a lungul timpului comunitatea lor.

Mai târziu, Ion Cruceanu, rapsodul Olteniei mi-a mărturisit că muzicile sudului dunărean i-au îmbogăţit repertoriul, aici învăţând şi “Balada lui Constantin Brâncoveanu” – “boier vechi şi domn creştin”cum îl prezintă tristul lui cântec – în condiţiile în care, dincoace de Dunăre nu a mai rămas din baladă, decât o înregistrare al cărei suflet viu mai vorbeşte poate, numai, etnomuzicologilor dedicaţi. Mi-ar fi plăcut să-i aducem şi în Bucureşti, dar odată revenit acasă m-am lovit de suspiciunea oamenilor pe al căror sprijin şi colaborare contăm. Între timp, mulţi dintre interpreţii populari pe care i-am ascultat pe malul Dunării la Vidin au plecat la Domnul, văduvindu-ne pe toţi de o mărturie extraordinară a rădăcinilor cântecului popular românesc, fie el din sudul Dunării, fie din nord, din satele Câmpiei Române.

În sfârşit, dacă se întâmplă să treceţi la miazăzi, pe la Dii vă sfătuiesc să gustaţi un dulce-rece (îngheţata) şi să faceţi rost de un velociped (bicicleta) ca să vizitaţi împrejurimile, dar mai ales satele românilor.