BICA ILEANA – PERSOANA DINTRE DUMNEZEU ŞI LUMEA MEA (SATUL MÂNĂSTIOARA)

Viorel LUCACI – 6 iunie 2021

1. DE CE A FOST „BICA MEA” ŞI NU DOAR „BUNICA”?

De mult, am realizat faptul că tindem să iubim cu adevărat locurile natale abia atunci când ne rupem sau ne îndepărtăm de ele. La fel, iubim şi apreciem oamenii dragi abia când aceştia nu mai sunt printre noi. Nu. Nu am exagerat cu absolut nimic în titlu! Așa a fost şi așa va rămâne cât voi trăi. Bunica mea [poza 1, 6 şi 15] a fost şi va fi ceva foarte sus. Au trecut mai mult de patru luni de când ea când a părăsit această lume, după o îndelungată suferință. Probabil că așa a fost orânduit să merg la ea în vizită exact în ziua în care a murit. Viața modernă tinde a ne îndepărta enorm pe toți de toți. Am mai spus aceasta. Modernitatea în general şi fuga după un viitor ori după un rost în viaţă în particular, desparte oamenii de oameni. Îi îndepărtează. Desparte copii de părinți, desparte între ei frații şi surorile. Desparte deseori familii. Ne desparte de noi înșine şi devenim tot mai reci. „Locul” în accepțiunea sa metafizică, pierde tot mai mult din substanță. De aceea, atunci când suntem plecați, rareori mai avem ocazia sau reușim să ne vizităm rudele, locurile natale ori cunoscuții din copilărie. Cât suntem încă tineri, noi cei din generația aflată acum la maturitate, nu realizăm încă efectele şi gravitatea acestei situații triste. Probabil, vom plăti şi noi cândva singurătatea indusă şi dorul lăsat altora, prin singurătatea şi dorul ce ne așteptă în anii de pe urmă, lăsate de alţii nouă. Mai mult ca sigur.

Atunci, avusesem o presimțire cu multe zile înainte şi am insistat să o vizitez la Rădăuți, unde locuia la mătușa mea de peste 8 ani. Mătușa mea a îngrijit-o până în ultima zi. Eu doar o vizitam, întotdeauna când ajungeam în Bucovina. Chiar bătrână şi bolnavă fiind, tot se bucura enorm să îmi dea câte ceva. Măcar câțiva bănuți din mica ei pensie „să îmi fie mai bine”. Nu era chip să refuz. Așa a fost dintotdeauna. Mereu mi-a oferit câte ceva. În dimineața zilei de 2 februarie am vizitat-o, iar undeva după amiază pe la ora 15, a murit. A murit, așa cum a şi trăit. Demnă şi fără să se plângă. Era perfect conștientă şi mergea pe picioarele ei. Respira foarte greu de peste cinci ani, din cauza afecțiunilor severe pe care le avea la inimă. Mătușa mi-a povestit că a fost doar un oftat încet şi o respirație profundă… şi gata. Bunica mea plecase pentru totdeauna din această lume. Bica mea nu mai era.

Mai mult decât toate, ea mi-a oferit copilăria! Deoarece am stat la ţară primii șase ani din viaţă. Apoi, aproape toate vacanțele până la terminarea liceului. După anul 2002 am plecat din Suceava, iar vizitele au devenit tot mai rare. Intervenise acea îndepărtate către care ne duce viața. Ne tot depărtăm de oameni, apropiindu-ne tot mai mult de singurătate. Comunicăm tot mai facil și mai des prin mijloacele tot mai moderne avute la dispoziţie, dar sub aspect strict noologic suntem tot mai singuri și mai reci unii față de alții.

Ea a fost bunica dinspre mamă. Bunica Elena Popescu. A vorbi despre trecut, nu trebuie să fie înțeles ca un lucru fără sens. A vorbi frumos şi profund despre trecut, trebuie să devină un soi de refugiu al sufletului nostru. Bunica Ileana m-a iubit enorm. Pentru ea eram mai mult decât orice pe lume. A fost singura persoană din viața mea, care niciodată nu m-a supărat cu ceva, niciodată nu s-a supărat pe mine din vreo cauză anume şi niciodată nu m-a certat. Dincolo de toate acestea, a fost cea care niciodată nu m-a judecat în vreun fel.

M-a iubit mult şi bunicul Mihail [poza 2 şi 14]. De aceea, voi povesti câte ceva şi despre el în prezenta relatare. Pe lângă bunicii dinspre mamă, îmi voi găsi loc şi pentru evocarea altor peroane care mi-au fost dragi în copilărie, cărora le-am fost drag la rândul meu şi cu care am intrat în contact în perioadele petrecute la ţară. Fie erau rude, fie erau apropiați ai bunicilor. În general, oameni simpli de la țară. Nu pot povesti despre Bica Ileana, fără a povesti şi despre locurile în care mi-am petrecut copilăria.

2. SATUL MĂNĂSTIOARA – MIRIFIC PRIN ÎNSĂȘI MODESTIA SA

 Despre satul copilăriei mele am mai scris şi cu alte ocazii. Am făcut unele trimiteri la el atunci când publicam materialul dedicat bisericii Sfântul Onufrie [poza 3] din acea zonă. Un lăcaș de cult măreț, atât prin istoria sa, cât şi prin ceea ce a însemnat pentru mine din perspectiva anilor copilăriei.

Satul Mânăstioara (fostul Sf. Onofrei) situat la aproximativ trei kilometri de orașul Siret, a fost lumea mea în primii șase ani din viaţă, cu o prelungire a acestei lumi până către anul în care am terminat studiile liceale. Un sat mic dar cu oameni strâns legați între ei. Am petrecut acolo perioade minunate, care m-au marcat, în care am învățat multe. M-au marcat oamenii din sat, stilul de viaţă. M-a marcat munca perpetuă a celor de acolo. Un stil, care până pe la finele anilor ’90 încă îmi dădea nuanța aceea greu perceptibilă aferentă vechii vieți rurale. Veșnicia s-a născut la sat. Da! Şi a început să moară odată cu moartea satului tradițional.

Pe lângă multe altele, m-a marcat credința oamenilor în Dumnezeu. Totul se raporta la credință. Biserica din sat, nu era doar o simplă instituție de o mare importanță, ci era centrul întregii comunități. Sărbătorile reprezentau adevărate repere în activitatea oamenilor. Calendarele de exemplu, nu se găseau şi nu se luau decât de la oamenii de la biserică. Înainte de anul nou, tot auzeam la bunici: „mă duc să iau calendaru’ de la popa”. Anumite treburi gospodărești sau activităţi agricole trebuiau terminate până la sărbătoarea cutare, după sărbătoarea cutare ori între sărbătorile cutare. Se mergea la biserică, deoarece era un firesc al vieții la sat şi pentru că exista o uriașă nevoie de a comunica prin biserică cu Dumnezeu, nu doar pentru a fi prezent acolo sau pentru a-ți etalona credința. Latura fariseică a practicării credinței, tot mai întâlnită astăzi, nu prea își avea atunci locul în sufletele oamenilor simpli de la ţară. Când băteau clopotele în sat, era ceva important. Fie se anunța un eveniment anume (o înmormântare, o nuntă, un botez etc.), fie se marca ceva programat (o sărbătoare sau apropierea duminicii). Prin forma terenului şi prin modul în care erau dispuse gospodăriile din Mănăstioara, clopotele bisericii Sfântul Onufrie se auzeau perfect în tot satul, indiferent de vreme sau de anotimp. Aceste elemente există şi acum, doar că… impresia personală este aceea de pierdere semnificativă a substanței, a profunzimii. Acum, lumea se golește de metafizic. Poate mă înșel. Îmi aduc perfect aminte de vechea clopotniță, cea de lemn şi foarte închisă la culoare, care exista înainte de renovarea şi consolidarea bisericii. Dacă acea consolidare din perioada 1986 ÷ 1990 nu ar fi avut loc, cu siguranţă biserica Sfântul Onufrie s-ar fi năruit. Atât de degradată era.

Primele mele amintiri sunt de pe la vârsta de trei ani. Bunica apare în toate. De atunci îi simțeam iubirea. Eram în cărucior, cândva în vară şi coboram cu bunica pe drumul încă neasfaltat dinspre școală (vechea școală din sat) către căminul cultural lângă care era un mic iaz. Un loc denumit „la Velniţă”. De sus de la școală se vedea perfect „Bogza” cu casa bunicii în coasta ei. O cunoștință a bunicii apare şi începe să mă dezmierde şi să mă laude cum că „eram foarte cuminte”. Da, eram cu siguranţă fericit şi probabil cuminte. „Așa-i Luţanu” îi tot spunea mândră bunica acelei cunoștințe. Mereu mi-a spus „Luţanu” şi mereu se mândrea cu mine. Nici acum nu știu de unde provine şi de ce mă dezmierdau bunicii cu acest nume.

Amintirile mele ulterioare minunate despre acele vremuri, curg fir de apă, apoi pârâu, apoi râu, apoi fluviu, către vârsta de şase ani. Nu cred că voi găsi vreodată resursa de a pune în text tot ceea ce îmi amintesc despre bunicii mei şi despre primii mei ani trăiți la Mănăstioara. Dar voi încerca. Prezentul text reprezintă o primă încercare. Transcendența ar fi poate singura caracteristică a modului în care mă raportez acum, când am aproape 40 de ani, la acele vremuri şi locuri. Cred că încă am timp să tot încerc. Am ales să folosesc preponderent verbele la trecut sau la imperfect (chiar dacă unele persane, locuri sau denumiri încă există), pentru a spori latura transcendentă a stilului de relatare. Prin cuvintele sau sintagmele încadrate între ghilimele, am marcat denumiri, expresii, citate sau situații, exact cum le auzeam, cum le înțelegeam, cum le foloseam sau cum le simțeam atunci. Am ales să scriu aici, numai despre trecut.

La fel de bine se zărea Bogza unde era casa bunicilor şi din „câmpul de la Drăguşanca”, de pe „dealul Horaiţ” mai sus de biserică, din „Gropeni” ori de pe „dealul Chirii”. Legat de fiecare dintre aceste locuri şi despre multe altele, am minunate amintiri. Casa era astfel situată, încât se zărea de oriunde din sat. Iar acest lucru mă impresiona cu atât mai mult. Pentru că eu percepeam totul ca fiind veşnic, fiind dintotdeauna şi durând pentru totdeauna. În primul rând, bunica era veșnică pentru mine. Crescând şi apoi îndreptându-mă spre adolescență, realizam rând pe rând sensurile şi realităţile vieții. Şi uite aşa, acea veşnicie a lumii mele din primii ani, începea să dispară. Despre toponimele aferente satului şi ceea ce a însemnat fiecare dintre acestea în amintirile mele şi despre unii oameni, voi vorbi tot în acest material.

În orice loc era purtat micuțul Luţanu în sat, se raporta numai la casa bunicilor [poza 4 şi 8]. Era reperul meu spațial. Trebuia să o zăresc. Când nu mai apărea la orizont, știam că sunt foarte departe. Chiar mă nelinișteam uneori, pentru că eram „prea departe de casă”. Casa bunicilor era centrul lumii mele, iar satul era lumea mea. Nimic altceva nu exista atunci. Plecarea „în Târg” (la Siret) sau după aceea „la Suceavă” (mult mai departe), erau deja alte dimensiuni mult prea extinse ale existenței mele. Tot ceea ce conta era satul Mânăstioara. Acolo era lumea mea. Spre deosebire de satele de șes, morfologia terenului tinde să lase o amprentă adâncă asupra modului în care omul percepe deopotrivă spațiul şi deplasarea în general. Oriunde mergeam cu bunicii sau singur, oricât de aproape sau departe era, totul se încadra în ideea de „a urca la…” sau a „coborî la…”. Orice era „mai la vale de…” sau „mai la deal de…”. Nimic nu era orizontal. Cu toate că nu era vorba despre un sat de munte unde verticalitatea spațului este şi mai accentuată. Dealurile dominau totuși întreaga aşezare, care era cumva o vale superbă cu gospodării localizate uniform, cu multă vegetație, înconjurată de dealuri din trei părți. Iar de-a lungul văii celei de-a patra părți (cea dinspre nord), se scurgeau spre râul Siret apele celor două pâraie care traversau satul (Cocoșelul şi Găinușa), care şi acum își au confluența undeva în centru, lângă locul denumit de bunici „în grădină de vale”.

3. CREDINȚA, TRISTEȚEA ŞI GRIJILE BUNICII ILEANA

 Bunica a fost foarte credincioasă. A făcut parte din corul [poza 15] bisericii din sat. Mergea la biserică de fiecare dată când trebuie să se meargă. Deseori mă lua şi pe mine. Când eram mic, uneori mă lăsa „la Baba bătrână”, adică la străbunica, pe care am prins-o în viaţă ani buni. Locuia pe drumul către biserică, strada Sf. Onofrei. Ajunsesem să învăț aproape toate cântările bisericești. În special semnificațiile lor, pe care fie le intuiam cu mintea mea de copil, fie le aflam adresând întrebări cum ar fi „De ce se cântă asta?” sau „Ce înseamnă versurile astea?”. Înmormântările m-au marcat şi ele. Cât eram la ţară, participam aproape la toate, mergând cu bunica. Nu mă temeam de morți şi nu mă speriam privindu-i îndelung. Mai ales că erau foarte bătrâni. „Poate se trezește acum” îmi tot licărea mintea de copil, fiind captat de o astfel de posibilitate închipuită. Niciodată bunica nu m-a dus la înmormântări de oameni tineri sau de copii. Probabil, ştia ea de ce. Cei decedați pe care îi petreceam pe ultimul drum, făceau parte la fel bine din acel firesc al vieții. Începeam de atunci să realizez că până la urmă toată lumea moare [poza 5]. Însă eram prea mic pentru a simți drama unor astfel de evenimente. Cumva, înmormântările împreună cu slujbele şi cântările bisericești aferente, mă fascinau. Eram atât de familiarizat cu ele, încât uneori chiar rugam lumea să mă suie pe „faitonul cu mort”, pentru a sta lângă cel care mâna caii. Cel care ducea efectiv mortul spre biserică, nu era oricine, așa cum acel faiton folosit ca dric şi special pregătit, nu era un atelaj ca oricare altul în sat. Spre deosebire de căruța clasică (cea cu roți de lemn şi cu șină/bandă de metal pe circumferinţa roţilor), faitonul era ceva mai solid şi avea roți cu pneuri. Îmi aduc aminte că erau cu adevărat „mari gospodari”, doar cei care aveau doi cai şi faiton. Şi erau destui. Însă în zilele ploioase şi noroioase nu se putea merge la câmp decât cu căruţa. Roţile faitoanelor se înglodau şi deveneau imposibil de tras pentru cai. Atunci, cei cu căruțe erau căutați. Alaiul înmormântărilor şi drumul către cimitir aveau ceva cu totul special. Spre deosebire de multe alte localități în care bisericile şi cimitirele sunt situate fie lângă un drum drept fie la o intersecție, la Mânăstioara aceste două locații de aflau exact la capătul unui drum. Acolo ducea drumul, nu trecea pe lângă pentru continua. Acolo se termina. Acolo ajungeai şi te opreai. Urcai pe drum, apoi în capăt găseai alăturate biserica şi cimitirul. Ideea de finalitate, de sfârșit al unui drum pentru a ajunge în cimitir, dădea o dimensiune metafizică suplimentară înmormântărilor. Era locul „către care ducea” drumul vieții, nu „pe lângă care trecea” acest drum. Parcă plângeau mai tare rudele decedatului când cortegiul ajungea la biserică. Pentru că acolo… „se sfârșea”. Nu plângeau atât de tare nici când se punea definitiv capacul peste sicriu.

Mult timp am crezut şi înțelesesem că doar ca efect al credinței sale puternice, bunica era mai mereu tristă, indiferent de context, indiferent unde era, cu cine era sau ce discuta. Nu râdea niciodată. Ziceam în sinea mea că așa trebuie să fie, că aşa este normal. Nu. Nu așa era normal. După ani mulți realizasem faptul că grijile ei interioare adunate cu povestea tristă a propriei sale vieți, îi imprimaseră bunicii un soi de tristețe permanentă, întreținută de frământări puternice. Deseori, aceste frământări vorbeau prin vocea bunicii, pe care o auzeam șoptindu-şi grijile. Probabil ceva firesc la unii oameni. Ce era cert, era că mă întrista şi pe mine. Bunica a fost foarte frumoasă în tinerețe [poza 6]. Auzisem că era cea mai frumoasă fată din sat în generația ei. Dar, la toți le spunea că „numai probleme şi tristețe i-a adus frumusețea”.

O mare grijă a bunicii, poate prima ei frământare profundă, era strâns legată de dragostea pe care mi-o purta. Își dorea forte mult să îmi fie bine în viaţă, să „am un viitor”. Eram doar un copil, când mereu se ruga pentru mine „să nu fiu vreodată necăjit”, „să fiu fericit” şi mai mult decât toate, „să nu ajung să sufăr vreodată de foame”. Știa foarte bine ce este aceea foame. Când a venit războiul, avea aproape 10 ani. Mereu îmi povestea despre „evacuare”, despre greutățile acelei perioade sau despre „cum au venit rușii peste noi”. Apoi, a prins foametea din ’46 ÷ ’47. Grele vremuri. Unui adolescent din zilele noastre i se dărâmă lumea şi intră în depresie profundă doar dacă rămâne zece minute fără internet la telefon. Dorindu-și enorm ca mie să îmi fie bine, îmi tot spunea „să învăț bine ca să nu muncesc greu” şi „să ajung bine”. Îşi dorea mult să devin „angjiner” (inginer). De aici a plecat una din direcțiile vieții mele ca strategie profesională. Cartea, ca obiect îndrăgit şi ținut frecvent în mâini, tot de la bunica am deprins-o. Cu toate că am început să citesc masiv abia pe la vârsta de 15…16 ani. Dacă pentru scoală mi se cerea să citesc vreun roman al unui autor celebru, eu citeam încă două sau trei romane ale aceluiași autor. Unele dintre momentele foarte rare în care o vedeam pe bunica zâmbind, erau atunci când mă vedea citind ceva. Primele mele lecturi profunde şi îndelungi, în casa bunicii au avut loc. Recunosc în premieră aici, că unul dintre principalele motivele pentru care mi-am dorit şi am reuşit să trec printr-o facultate, un masterat şi apoi printr-un doctorat (toate la stat şi cu bursă), a fost acela de a nu o dezamăgi pe bunica. Şi nu am regretat niciodată acest lucru. Cred că nu am dezamăgit-o. „Învățăm pentru doar noi”, da, este corect spus şi firesc, dar învățam şi pentru cei care își pun speranțele în noi şi care ne iubesc enorm.

4. VIAȚA BUNICII PE SCURT

 Bunica a avut o tinereţe tristă. A fost necăjită. S-a născut la data de 16 martie 1931 în localitatea Mănăstioara, într-o familie de țărani cu patru copii. A fost cea mai mare dintre fete, având un frate şi două surori. Din primii ani de școală s-a dovedit a fi foarte bună la învățătură, fiind foarte inteligentă. Nu şi-a putut continua studiile. Fiind cea mai mare, şi-a sacrificat continuarea studiilor pentru cei trei frați. A ales să lucreze pământul pentru a-şi ajuta părinții şi pentru ca frații ei să poată continua școala, pentru a avea o viaţă mai ușoară. Ajungând la vârsta majoratului, nu putea participa la baluri sau la alte evenimente similare, deoarece nu avea haine elegante pe care să le poarte. Părinții nu au lăsat-o să aibă un serviciu, pentru că nu ar mai fi putut lucra pământul. S-a căsătorit cu Mihail Popescu (bunicul meu) şi a locuit împreuna cu mama lui timp de șase ani, până la decesul acesteia. A născut două fete, pe Rodica şi Viorica (mama mea), pe care mereu le-a sfătuit să învețe cât mai mult pentru a trăi mai bine. A muncit pământul cota la cot cu cei doi copii, atât pe terenul propriu, cât şi la CAP (colectiv).

Bunici i-a plăcut munca până în ultimi ani ai vieții. M-a crescut pe mine de la vârsta de trei luni, până la aproximativ șase ani. M-a sprijinit atât cât a putut şi cum a putut, până când am terminat facultatea. Chiar şi după. Bunicul Mihail a murit în vara lui 2006. M-a iubit şi el foarte mult. Eu sunt singurul lor nepot. Bunica a apucat să îşi vadă şi strănepoții. A murit în ziua de 2 februarie 2021, lângă fata ei cea mare Rodica Popescu, de la care a primit îngrijire până în ultimul moment. Pe 16 martie, ar fi împlinit vârsta de 90 de ani. Cred şi sper… că a murit împăcată. A muri de bătrânețe, ușor şi alături de cineva drag, va deveni cu timpul o onoare tot mai rară pentru noi toți.

5. LOCURI

 Relatez în continuare o serie de detalii despre câteva locuri (toponime) aferente satului bunicilor. Sunt acele locuri, pe care din diferite motive fie împreună cu bunicii fie singur, le vizitam sau unde stăteam câteodată şi câte o zi întreagă. O parte din următoarele denumiri, sunt preluate din două repere monografice se seamă, respectiv: (i) POPESCU Ion-SIRETEANU (autor principal şi coordonator), SIRETUL VATRĂ DE ISTORIE ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ, Iași 1994, Editura OMNIA, 464 de pagini şi (ii) PIESZCZOCH Franz, MĂNĂSTIOARA SAU SF. ONOFREI, Suceava 2010, 297 de pagini. Ordinea redării nu are o relevanță anume. Am scris despre locurile dragi exact în ordinea în care mi-au venit în minte în timpul scrierii.

5.1. Pe șantier

A fost denumirea pe care bunicii mei o dădeau locului unde se construia calea ferată care a legat localitatea Dornești de orașul Siret (linia nr. 518). Pe o lungime de aproximativ doi kilometri, linia trecea prin imediata vecinătate a satului Mânăstioara, casa bunicilor fiind situată la câțiva zeci de metri de terasamentul căii [poza 7, 9 şi 11]. „Linia ferată” cum îi spuneau bunicii, înconjura dealul de lângă casa lor, trecea pe lângă iazul de după Bogză şi îşi găsea drumul sinuos către orașul Siret. Îmi aduc aminte şi de perioada dinainte de calea ferată. Pe traseul ei, acolo erau înainte dealuri şi grădini. Lucrările ample care au urmat modificaseră serios terenul. Mă fascina tot ceea ce ținea de „șantier”. Multitudinea de utilaje grele care huruiau de dimineaţă până seara, lucrările de drenare a terenului, săpăturile, mulțimea de muncitori, construcția terasamentelor, a podețelor, a zidurilor de sprijin etc. Apoi, trenurile cu piatră spartă care zguduiau dealurile atunci când piatra era lăsată să cadă din vagoanele dozatoare pentru a forma prisma căii. O lucrare impresionantă. Fiind utilizate atât traverse din beton armat, cât şi din lemn pe porţiuni succesive, vara apărea un miros uniform de creozot, care nu mă deranja. Dimpotrivă. Pentru mine, era „mirosul trenului”.

Înainte de Revoluție la apogeul ei, pe acea linie circulau zilnic cinci perechi de trenuri de călători şi multe marfare. Siretul avea o oarecare putere economică. Era incredibil când treceau marfarele care transportau piatră spartă sau balast, remorcate cu câte două locomotive diesel. Una în faţă şi cealaltă în spate. Acel țăcănit al motoarelor 12LDA28 turate la maxim, făceau să răsune locul într-un fel unic. Se zguduia pământul. Zeci de vagoane pline în fiecare tren.
Deseori stăteam la câţiva metri de linie şi urmăream atent şi fascinat fiecare roată, fiecare boghiu, cum urmau zgomotoase şinele. Spre disperarea bunicilor. Ca orice copil, puneam câteodată pietre pe şine. „Vrei să faci o nenorocire la casa omului!?” mă certa bunicul când auzea trosniturile pietrelor sfărâmate de roțile locomotivei. Şi normal… că numai trenuri am avut după aceea în cap. Încă de atunci mă gândeam, cum este să lucrezi la calea ferată (CFR la acea vreme), iar respectul pe care îl purtam faţă de „nenea care conducea trenul”, mă copleşea.
După punerea liniei în circulație, îi auzeam pe săteni: „A venit şi la noi a doua armată a ţării”. Concomitent cu prăbușirea economică a oraşului Siret, numărul de trenuri a scăzut de la an la an. Începând cu anul 2008, lina 518 a fost închisă exploatării, probabil pentru totdeauna.

5.2. Pe Bogză

Aşa se numea dealul [poza 8 şi 9] lângă care locuiau bunici. Bogza era de fapt un loc anume, unde exista o cruce de lemn, „pusă din străbuni” îmi spunea bunicul. Era „cel mai înalt loc din sat” pentru mine. Şi eram cumva mândru, fiind unul din locurile mele dragi. Când putrezea crucea, oamenii aduceau alta. Nu era singura culme de deal din sat unde exista cruce. Credeam cu tărie că „acele cruci păzeau satul de rele”. Cândva, prin ’95…’96 pe una dintre ele am cărat-o chiar eu din sat pe Bogză, împreună cu uncheșul Truță. Era făcută de uncheșul Ghiță Popescu, tâmplarul satului (un bărbat foarte voinic, înalt şi mereu roșu la faţă, bun meseriaș; scaunele verzi din lemn ale bunicilor, toate erau făcute de el). De foarte multe ori o rugam, „Bica, pot să merg până pe deal?”.

Ajuns pe Bogză, puteai domina cu privirea întreg satul Mănăstioara către sud şi sud-est. Biserica Sfântul Onufrie se vedea perfect, încadrată ca pe un fundal de tablou în panta uriașă a dealului Horaiţ [poza 3]. Rotind ochii spre vest, apărea drumul vechi care mergea spre Rădăuţi. Linia orizonului prindea o parte din Muşeniţa, unde mergeam câteodată cu bunicul la moară. Ce frumos era acolo. Apoi, zăreai Câmpul Drăguşeni şi în spate, casele din Drăguşanca [poza 11]. Doar câteva case. Până în acel câmp, „Iazul” care mi se părea gigantic, acoperea o parte din vale. Spre nord, o vale marcată sinuos de pârâul Drăgușeni şi de calea ferată către Siret. Apa Siretului se zărea printre alte dealuri îndepărtate. După apă, erau „rușii” sau „la ruși”. De fapt, granița dintre România şi URSS până în 1991, apoi cu Ucraina. Privind într-acolo, unde odată a fost tot pământ românesc, simțeam cumva că „e o altă lume” într-un sens mult mai larg [poza 10]. Una foarte îndepărtată. Cu toate că în linie dreaptă, de pe Bogză nu erau mai mult de cinci kilometri până la graniță. Când auzeam acele bubuituri înfundate din acea direcție, chiar şi când eram acasă nu doar pe Bogză, bunicul mă atenţiona: „Luţanu, trag iar rușii cu canoanele”. Într-adevăr, erau piese de artilerie la kilometri depărtate, după graniță. În acei ani, URSS organiza din când în când aplicaţii cu trageri în apropierea graniţelor României. Îmi amintesc că şi românii făceau la rândul lor. Trageri la care participau şi civili. Cumva, „ne pregăteam mereu de război”. Cu cine, nu îmi era clar. Pe deal erau unele locuri, mici săpături, de unde s-a tras cu tunul în timpul războiului. Acele vremuri, au lăsat încă urme adânci inclusiv reliefului, nu doar sufletului oamenilor bătrâni din sat.

Bogza nu era practic un vârf de deal. Era un fel de colţ al unei formaţiuni de podiş care continua către oraşul Siret. Peste deal în direcție nord-est, după ogoarele fragmentate zăream „casa de apă”. „E departe cât lumea” îmi spuneam. Deja acolo era „în Târg”, adică în Siret. După ani când am mai crescut, mersesem de câteva ori în Siret „peste câmpuri” spre casa de apă. Distanțele acelea mi se păreau imense. Tocmai ce trecusem dincolo de „lumea mea a satului Mănăstioara”. Acolo unde calea ferată cotea după Bogză, terenul era serios accidentat ca efect al unor surpări şi alunecări de teren. Dealul era cumva tăiat, surpat şi brăzdat de crăpături adânci. Toată latura de est şi nord-est a Bogzei avea tendința de a se disloca şi a luneca. Alunecările de teren continuă şi în prezent. Știam de la bunici că acel eveniment de surpare a început brusc în timpul puternicului cutremur din august 1986, simțit puternic în zona Moldovei. Aveam patru ani. Îmi aduc vag amine cum pe la miezul nopții bunica stătea speriată în ogradă cu mine în brațe. Atunci a început „să se rupă dealul” dar casa bunicii nu a pățit nimic.

5.3. La Cuila

 „Mergem la Cuila” însemna „mergem la câmp” în sensul cel mai serios posibil. Era „departe cât lumea” şi câmp cât vedeam cu ochii. Monografia „Mănăstioara sau Sf. Onofrei” scrisă în 2010 de Franz Pieszczoch ne relatează că aceasta reprezintă denumirea unui câmp şi al unei văi situate în partea central-vestică a Mănăstioarei. De câteva ori m-a luat bunicul cu căruţa la Cuila. Eram mic. Lume, arşiţă, faitoane, căruţe, tractoare cu remorci şi alte maşinării agricole. Tot felul de recolte, din primăvară până toamna târziu. Dintre toate muncile câmpului, erau trei acţiuni mai importante: la cosit, la treierat şi la cultivat cartofii. La coasă se pleca de la ora cinci dimineață sau chiar mai devreme. „Să prindem rouă” tot auzeam. Pe rouă, iarba, lucerna sau rogozul cădeau mult mai ușor sub mișcările circulare ale coaselor. Se cosea mai uşor. Erau în sat bărbați mai tineri sau mai în vârstă, bine cunoscuți pentru măiestria lor la cosit. Şi în rapiditate şi în anduranță. Costel Popescu împreună cu băiatul lui cel mare Vasile, forma o astfel de echipă de cosaşi. Deseori îmi ajutau bunicii la diverse lucrări cu câmpul. Un bărbat bine legat şi foarte harnic, care semăna izbitor cu celebrul cântăreț Bryan Adams. Mă înţelegeam bine cu el şi mă simpatiza. Când ne apropiam de capătul vreunui ogor cu cositul sau cu strânsul cartofilor, îi spuneam în glumă şi lui şi băiatului său Vasile: „Gata? Îi facem capătu’ lu’ bunicu?”. „Îi facem acuma!” îmi răspundeau şi râdeam cu toţii în hohote, şi eu şi cei doi şi bunicii care erau alături.

Odată, la Cuila ne-a prins pe mine şi pe bunicul o ploaie foarte puternică. Am stat câteva ore în plus băgaţi într-o căpiţă de fân. Mircea, armăsarul bunicului îşi băgase şi el capul în căpiță. Ploua torențial şi tuna asurzitor. Ne putea lovi oricând un fulger, dar… numai la asta nu ne gândeam noi atunci. Am avut ceva mâncare şi apă de băut, dar o terminasem de dimineață cu gândul că la amiază ne întoarcem acasă. Nu mai aveam decât o bucată de pâine uscată de căldură şi ceva sare într-o hârtie de ziar. Foame mare, casa departe. Iar foamea după statul pe câmp, este chiar de lup. Râdeam amândoi în ploaie. Cred că râdeam de foame. Îmi aduc aminte cum bunicul a rupt pâinea în bucăți şi pe fiecare a pus sarea care a mai rămas. Atât de bună a fost pâinea aceea cu sare, că nu îmi aduc aminte să mai fi mâncat vreodată ceva cu mai multă poftă.

Tot la Cuila, m-am plimbat prima dată cu un Vindrover E303. „Venroveru” îi spunea bunicul. Un fel de tractor uriaș cum îl vedeam eu, care mergea în sens invers şi care avea un sistem similar combinelor de treierat, cu care cosea şi lăsa aranjat cositura ca o bandă (brazdă) pe mijlocul traiectoriei sale. Era practic un utilaj mecanizat pentru cosit suprafeţe mari. Atunci m-am împrietenit cu „nenea Didinel”, unul din tractoriştii din sat, care m-a luat în cabină câteva ture de ogor. Mult timp am crezut că acele cositori erau cele mai mari şi mai puternice maşinării agricole. Până am urcat la un moment dat pe o Gloria CP12. Combinele erau absolutul pentru mine în materie de maşini. Cele mai mari, cele mai complicate. Până… am urcat la un moment dat, mult mai târziu, într-o locomotivă.

5.4. La SMA

 Nu departe ce casa bunicilor, la aproape un kilometru către est pe calea ferată spre Halta (HM) Mănăstioara, a existat până prin ’96, SMA-ul. Adică baza de mașini agricole a CAP Siret. Un fel de centru de întreținere şi reparare a utilajelor agricole mecanizate. O unitate componentă a CAP. Zeci de tractoare, combine, remorci de diferite tipuri, toate felurile de pluguri, precum şi alte utilaje, erau înghesuite în acea incintă, care avea în mijloc o clădire mare cu etaj. Nu am prins funcționând „autobuzul școlii”, care de pe atunci ruginea undeva în curte lângă gard. Părea a fi un vechi autocar dezafectat. Clădirea era de fapt un garaj special pentru reparat utilajele, lipit de câteva birouri sub forma unui bloc mai mic. Era „clădirea mare galbenă” din SMA. Așa o vedeam eu. Când m-a dus prima dată bunicul acolo, pur şi simplu credeam că „toate combinele şi tractoarele din lume sunt adunate aici”. Culoarea roşie domina curtea SMA-ului. Era frumos. Agitație. Un furnicar format din mecanici, tractorişti şi câţiva ingineri.

La SMA nu se ajungea pe lângă linie, ci pe strada Ştefan Petriceicu Vodă care pornea de la vechea școală. Înainte de a o lua la vale către stânga, o coteai la dreapta şi ajungeai la SMA. Foarte rar am umblat pe acel drum.

Tot aici la SMA, aproape de marginea debleului căii ferate învecinate, a existat un „mecanism extrem de complicat”, un fel de instalație compusă din benzi transportoare, grătare mobile, motoare electrice şi tot felul de sisteme de transmisie şi de angrenare. Fiind prea mic să înțeleg ceva, m-am gândit că este într-adevăr o navă spaţială. Ce căuta ea acolo? După un timp aveam să aflu că acel sistem – cu un acoperiș făcut deasupra – era de fapt o instalație automată de sortat şi procesat cartofi. Cu siguranță, ceva foarte modern pentru acea vreme. Atât de tare mă impresionase „nava spațială”, că mai târziu fiind atras de desenul tehnic, am încercat să o desenez în cel mai mic detaliu. După 1990, s-a ales praful şi de SMA şi de instalația aceea. Acum nu mai există absolut nimic acolo.

5.5. Pe câmpul Drăguşeni

 Şi aici aveau bunicii niște pământ. După Iaz, în nord-vestul satului. Ajungeam repede în Drăgușeni. O luam pe calea ferată pe după Bogză, treceam pe „digul” de la iaz, apoi urmam un vechi drum până la ogor. În câte un an puneau cartofi acolo. Cătunul Drăguşanca a fost odată mult mai mare. „Aici mai de mult erau case” îmi spunea bunica în timp ce treceam de o fântână părăsită înconjurată de o zonă mlăștinoasă, mai jos de digul iazului pe malul stâng al părăului Drăgușeni. Apă formată din confluența pâraielor Cocoșelul şi Găinușa. Ideea că a fost ceva sau cineva undeva, devine o constantă a întregii lumi materiale. Orice şi oricine, la un moment dat nu va mai exista.

5.6. La iaz

 Flancat de dealul Bogza la est şi de panta câmpului Drăgușeni la vest, „după deal peste calea ferată” era un iaz superb. Există şi acum, fiind frumos amenajat [poza 11]. După ce am învățat să înot, vara făceam baie în el. Iazul generat prin barajul de pământ (digul construit la mijloul anilor ’80) avea mai mult un rol de decantare, nu de piscicultură. Fusese secat de câteva ori. Înainte ca CAP Siret să construiască barajul, între secolele al XVII-lea şi al XIX-lea acolo se pare că a existat un alt iaz. Se numea „Iazul lui Nămescu”. Pârâul Drăgușeni era mic din punct de vedere al debitului. Acum vreo 20 de ani însă, după o perioadă extrem de ploioasă ajunsesem la ţară. Niciodată nu văzusem pâraiele din sat atât de umflate. Huiau podurile din sat, iar barajul era plin ochi. Apa năvălea peste coronament, iar „fântâna aceea masivă din beton” cum îi spuneam („călugărul” sau turnul de priză), situată la mijlocul barajului, era complet acoperită de apă. Fiind cu mult peste nivelul maxim de acumulare, coada iazului ajunsese până la șura gospodăriei uncheșului Petre a Vădanii de devale. Un vârtej mare şi zgomotos era format deasupra turnului de priză din cauza apei care năvălea atât în interiorul său, cât şi pe sub podul (deversorul) de pe coronament. Abia încăpea apa pe sub pot. O parte curgea efectiv peste coronament. Din fericire, acea viitură nu a durat foarte mult, iar barajul nu a cedat dar a fost degradat. Prezenta infiltrații de adâncime către malul stâng, așteptându-mă ca la un moment dat să cedeze. Nu s-a întâmplat niciodată. În acele zile ploioase, gospodăriile din sat situate în vecinătatea Cocoşelului şi a Găinuşei, fuseseră inundate. O parte din strada Mihai Viteazu (între „casa doctorului” şi casa lui Petre a Vădănii) devenise un rău în toată regula. Se umflase pârâuașul care venea de la iazul de lângă Căminul Cultural.

Peste pârâul Drăgușeni în zona iazului sau mai la vale, se spune că au existat demult cel puțin două poduri, din care unul din piatră. Prin zonă au trecut drumuri străvechi.

 5.7. În Rede (la Redi)

 Rede era denumirea unui alt loc special. Anual, bunicii aveau nevoie de „legători” pentru prinderea plantelor de porumb în „popuri” sau pentru alte cele. Un fel de funii scurte. Legătorile se făceau împletind rogoz. Era o plantă iubitoare de apă sub forma unor fibre lungi şi foarte rezistente, cam de doi metri lungime. La Mănăstioara nu se găsea rogoz decât într-un singur loc. La Redi. Departe de casa bunicilor. Mergeam cu căruța cu bunicul după rogoz. Era undeva în partea de est a satului, pe lângă calea ferată. Acolo se afla un iaz dezafectat pe fundul căruia creştea rogozul. Fostul „Iaz Mânzaţi”, existent încă din Evul Mediu şi refăcut prin 1970. Şi pe drumul până la acel iaz auzeam că au existat case. Rogozul trebuia cosit şi încărcat imediat în căruță, apoi dus acasă şi rapid împletit, până începea să se usuce. Doar bunica împletea legătorile. Uneori mergeau împreună câte două sau trei căruţe la Redi după rogoz.

„Țeapăn pod a făcut CFR-ul aici”, îi spunea uncheşul Ivanov bunicului când treceam în drum spre Redi cu căruţa pe lângă barbacanele şi podeţele aferente căii ferate spre Dorneşti. Acolo, linia urca puternic şi intra într-o succesiune de debleuri prevăzute cu ziduri puternice de sprijin din beton. Un pod boltit masiv din beton străjuia coada iazului dezafectat din Redi. Peste el trecea calea ferată. Era atât de mare, eu fiind un băieţandru care se tot minuna, încât atunci când intram sub el mă gândeam că „ sigur încape biserica din Mănăstioara aici”. Podul era aproape identic cu cel aflat mai la vale de iaz pe pârâul Drăguşanca. Într-adevăr, ca urmare a configurației terenului regiunii şi a abundenței zonelor mlăștinoase, traseul liniei 518 Dornești – Siret a impus realizarea unui număr mare de lucrări de artă. Întreaga secție era presărată cu poduri, podeţe, rambleuri, debleuri, sisteme de captare şi drenare a apelor subterane, șanțuri betonate şi ziduri de sprijin. Profilul liniei era plin de curbe strânse şi declivităţi. Linia nu a fost niciodată electrificată. Din punct de vedere al alegerii traseului, varianta aleasă era extrem de costisitoare. Nu era prima cale ferată care ajungea la Siret. Iarna în perioadele cu viscol puternic, trenurile de marfă şi de călători rămâneau uneori blocate în sulurile de zăpadă uriaşe care se făceau în debleuri. Mecanicii de locomotivă de la Dorneşti, îmi povesteau după mulţi ani cum se chinuiau câteodată cu trei „diesele” (LDE 060DA) să smulgă trenurile sau frezele din sulurile de zăpadă viscolită. A doua armată a ţării se lupta cu vitregiile naturii.

 5.8. În Gropeni

 Când mergeam spre Cuila sau la uncheșul Costică Popescu pe deal, toată zona aceea se numea „în Gropeni”. Era la sud de satul Mănăstioara. Şi pe acolo aveau bunicii la un moment dat un mic ogor situat în pantă, care cobora către locul de unde izvora pârâul Găinușa. Şi aici, până odinioară erau multe case. O mare parte din zona de la deal la sud-vest de biserică a fost împânzită de case, până după Gropeni. Exact pe firul pârâului Găinușa. Un fapt în plus care ne lasă de înţeles că satul era un fel de ruină a așezării mult mai extinse care a fost odată.

 5.9. La Casa de apă

 O zăream mereu de „pe deal”. Deranja linia dreaptă a orizonului dinspre nord cu silueta unor copaci mari şi a câtorva clădiri. Nu am ajuns niciodată efectiv acolo. Însă era un reper al locurilor înconjurătoare, situat la aproximativ trei kilometri. Ştiam de la bunici că „acolo e Târgul”. Adică începea oraşul Siret. După casa de apă, plafonul de podiș început cu Bogza cobora lin pe o distanţă de vreun kilometru apoi cădea rapid către apa Siretului. Râu care atingea tangențial la nord orașul cu același nume.

Studiind relativ recent geologia şi morfologia terenului regiunii, am aflat că întreg platoul de la Bogză până la casa de apă împreună cu celălalt platou de la sud de sat, delimitat de „dealul Horaiţ”, formau împreună de fapt interfluviul dintre râurile Siret şi Suceava. Valea care adăpostește satul Mănăstioara reprezintă de fapt o discontinuitate a acestui interfluviu. O crestătură generată de apele izvorâte de sub platou. Cu secole înainte, întreaga zona era complet împădurită. Cu mult mai înainte, valea (crestătura) Mănăstioarei nici nu exista. Mă întrebam încă de copil, „câte zeci de mii de ani le-au trebuit apelor să sape aceste văi?”. Doar când mergeam pe jos „peste câmpuri” în Siret, mă apropiam cel mai mult de casa de apă intrând imediat în oraș pe strada Arcașilor (sau 28 Noiembrie).

5.10. La pârâu

 Înainte de construirea căii ferate 518 Dorneşti – Siret, întreaga zona care înconjura casa bunicilor era plină de izvoare, de pârâiaşe şi de heleşteie (iazuri mici). Apă peste tot. Chiar lângă fântână era odată un mic iaz. Un altul, mai la vale de casă. Îmi spunea bunica de un loc din care izvora apă chiar de sub casă. Nu mi-l amintesc. Urma secată a albiei iazului cu apă izvorâtă de sub casă, a rezistat mulţi ani până s-a aplatizat terenul.

Un iaz ceva mai mare exista lângă zona unde urma să treacă „șantierul” [poza 12]. Vedeam acel iaz privind din casă pe fereastră. Acolo din ce îmi amintesc, era apa mai adâncă. Îngrijorată fiind ca nu cumva să intru în apă, bunica mă tot atenționa că „colo sunt crocodili răi care au mâncat odată niște vite! Să nu întru”. Am crezut mult timp că în acea apă chiar trăiau crocodili. Recunosc, că frica de locul respectiv mi-a rămas cumva până acum sub o anumită formă. Mă jucam în schimb la micile iazuri de lângă casă. Toate aceste pârâie şi iazuri, ofereau suplimentar greutate şi profunzime lumii mele din acei ani. A venit „șantierul” şi în vreo doi ani arealul s-a schimbat semnificativ. Calea ferată a fost dată în exploatare în 1986. Aveam patru ani. Drenajele şi fântânile de captare care au împânzit pantele dealurilor, împreună cu lucrările construite pentru a stabiliza terasamentul căii, au făcut ca apele să se retragă. Au dispărut multe izvoare, iar în scurt timp toate acele iazuri mirifice au secat. „Forţa” pe care infrastructura feroviară o exercita asupra locului pe unde trecea, îşi spunea cuvântul. Tot cam atunci, cineva din sat mi-a spus că „pe unde trece trenul, terenul trebuie să fie ţeapăn”. Acum ştiu mult mai bine că așa şi este.

5.11. La Brigadă

Jos, în centrul satului era un loc de care eram atras din mai multe cauze. Mereu îmi plăcea acolo. Aici funcționa „fierăria” şi tot aici se întâlneau des bărbații satului, fiind bufetul. Mai ales sâmbetele şi duminicile. Locul se numea „la Brigadă” sau „Brigada”. Un fel de subunitate organizatorică a CAP Siret. O curte mare, în care se găseau câteva obiective importante pentru sat. La stradă, o clădire masivă din zidărie care avea şi beci. De când mă știu, beciul era plin ochi cu apă. Nu am prins-o funcțională acea clădire, dar presupun că a fost cândva un sediu administrativ. La câțiva metri de clădire în dreapta ei era fierăria din sat. La ţară nu se putea fără fierărie. Mă fascina, văzând-o ca pe o fabrică mai mică. În fapt, chiar asta era. O făbricuță. Aproape toate gospodăriile având cai cu căruțe sau faitoane, era nevoie de fierar. În primul rând pentru potcovit caii, pentru fabricat potcoavele, pentru fabricat sau pentru reparat părțile metalice ale atelajelor. În al doilea rând, la fierărie se venea des pentru confecționarea unor ustensile folositoare la casa omului.

Curtea brigăzii avea două porți la stradă şi una mai mică în spate. Undeva în stânga curții era o șură mare. Eu o vedeam uriașă. Sigur era cea mai mare din sat. Intrând în curte, la dreapta vedeai un grajd lung din cărămidă şi acoperit cu țiglă. Frumoasă construcție. Stilul ei german sau austro-ungar își spunea cuvântul. Am prins grajdul funcțional. Îmi aduc aminte că erau cai în el. Traversând curtea, ieșeam pe lângă uriașa sură dincolo pe poarta din spate şi o luam cu bunica sau singur „pe de-a dreptul” către biserică sau la „baba bătrână”.

Un loc special în amintirile mele îl are fierăria. Acolo am văzut şi am participat la multe lucrări frumoase. Fierarul era o persoană importantă în sat. Unul din marii gospodari. L-am prins în viaţă şi l-am cunoscut bine pe fierarul Ghiță (Ghiță Jioară). Locuia peste drum de fierărie, soția sa Viorica fiind destul de apropiată cu bunica. Un om puțin gras, cu părul alb în cap, purta barbă scurtă şi mai mereu un soi de beretă îi acoperea capul. Avea aspectul plăcut al unui căpitan de vapor din filmele clasice. Un bun gospodar şi respectat în sat. Foarte bun meseriaș în ale fierăritului. Abia la înmormântarea lui – la care am participat şi unde a venit „lumea de pe lume” – aflasem că omul fusese cândva primar al Mănăstioarei. Uncheșului Ghiță îi plăcea de mine. Deoarece eram un copil foarte curios iar când veneam pe la fierărie, îi adresam tot felul de întrebări tehnice legate de arta meseriei pe care o practica. „Tu chiar vrei să te faci fierar?” îmi tot spunea. „Mihai, îl facem fierar”, se adresa apoi bunicului. Cel mai mult, îmi plăcea cuptorul din interior pentru topit metalul. Era un fel de șemineu mare, în care se sufla aer din două dispozitive separate. Unul manual cu pedală care acționa un burduf mare din piele şi unul electric cu motor şi ventilator. Când era nevoie de foc mai puternic sau de o temperatură mai mare, se folosea sistemul electric. Peste tot în fierărie erau saci cu cărbuni. Mirosul acela de fum de la arsul cărbunelui, pur şi simplu mă captiva. Atât uncheșul Ghiță cât şi „nenea Sorin” fierarul mai tânăr care i-a urmat în meserie, făceau potcoavele acolo. Nu le aduceau gata făcute. Cel puțin de două ori am asistat fascinat la munca prin care o simplă bară metalică puțin mai groasă decât degetul arătător, era înroșită în foc, apoi prinsă bine într-un clește, luată la ciocan, tăiată, îndoită, modelată, găurită, până devenea o potcoavă perfectă. Totul se făcea prin forjare la cald, nu prin turnare. Nicovala avea şi ea un rol central în proces. Unele părți ale nicovalei erau special prevăzute pentru confecționarea (forjarea) potcoavelor. Lângă nicovală se afla mereu o găleată cu apă şi una cu ulei. O formă rudimentară de călire a obiectelor fabricate acolo. În tot acel timp, calul sau caii așteptau afară dezlegați de la atelaj. Fiecare set de potcoave erau făcute special pentru un cal anume. Conta mult mărimea şi forma copitelor. Nu se potrivea orice potcoavă la oricare cal. Potcoava se punea fierbinte pe copită, apoi se băteau caielele. „Auff!” strigau oamenii cailor pentru a ridica piciorul. Sfârâitul copitelor la contactul cu metalul încins şi fumul alb puternic mirositor care ieșea, mă speriau de fiecare dată. Mi se făcea milă de cai, das înțelesesem deja că ei nu simțeau nici o durere.

Ceva la fierărie m-a marcat şi mai mult decât potcovitul cailor sau făuritul potcoavelor. Am participat odată la o lucrare cu adevărat din vechime şi importantă, care necesita multă măiestrie. Odată, bunicul își cumpărase roți de lemn noi pentru căruță. Rotarul din Siret (un bătrânel simpatic, ultimul atunci din tagma lui, care locuia undeva pe Strada Arcașilor – denumită şi 28 noiembrie – cum mergeai către centru, undeva pe partea stângă) făcea roțile fără partea metalică de la circumferința exterioară. Acelei părți metalice i se spunea „șină”. Era practic un bandaj din oţel care dădea rezistență roții. Nu avea cum să o monteze deoarece era nevoie de o procedura specială care se făcea doar în fierărie cu mai mulți oameni. „Mergem la fierărie să tragem șinele pe roți” aud într-o dimineață. Într-adevăr „trasul şinei pe roată” era ceva cu totul special. Numaidecât trebuia să văd şi eu cum se face. Fierarul Ghiță avea mari emoții încă de dimineaţă. Mai venise la fierărie câțiva cunoscuți de-ai bunicului, printre care şi uncheșul Truță [poza 13]. Era o treabă serioasă. Nu îmi aduc aminte dacă „șinele” erau cumpărate de undeva sau dacă fusese făcute în fierărie. Tragerile șinelor pe roți se făceau pe rând pentru fiecare roată în parte. La început, fiecare șină era încălzită în cuptor până aproape se înroșea. Se încălzea complet pe toată circumferința ei. Uniformitatea era foarte importantă. Apoi fierarul punea șina pe nicovală în plan vertical. Era luată la lovituri, nu oricum şi nu oricât. El o ținea rotind-o din când în când, iar alte două persoane o băteau cu baroasele. Loveau destul de tare. Mi-l amintesc pe uncheșul Truță cum lovea atât de tare cu barosul în șină, de mă gândeam că „sigur vrea să fărâme şi șina şi nicovala omului”. Însă acele lovituri aveau un scop. Înainte de a o băga în cuptor, fierarul a luat șina şi a pus-o încet peste roata aflată la orizontal. Măsura ceva din ochi. „Hmmm… da. Nu-i mult. O facem noi mai mare” îşi spunea în șoaptă fierarul trăgând apoi puternic din ţigară. Îmi era clar. Diametrul interior al şinei era mai mic decât cel exterior al roții. Cred că erau până în 10 milimetri diferență. Înțelesesem că șina trebuia „întinsă”, adică lărgită pentru a încăpea perfect pe roată. Apoi se răcea şi strângea puternic roata. Nu prea mult, nici prea puțin. Iar încălzirea ei şi lovirea cu ciocanele, erau singura modalitate. Au tot bătut la șina aceea care avea din loc în loc câteva găuri mici. „Pentru de erau găurile alea?”, mă nelinişteam. Am întrebat fierarul. „Ai să vezi” îmi răspunde trăgând iar cu năduf ţigară. Din când în când fierarul o tot așeza din nou pe roată, apoi o băga puțin în cuptor. Trebuia reîncălzită. Deodată, uncheșul Ghiță fierarul strigă la toți: „Gata, ajunge! O tragem acum pe roată.” Doi țineau roata şi alți doi presau încet șina peste ea cu ajutorul unor unelte speciale. Era greu. Nu exista joc între șină şi roată. Nu trebuia folosite ciocanele deoarece roata de lemn fără șină pe ea nu are rezistență, iar o lovitură prea puternică o putea deforma sau chiar desface. Tot îl auzeam pe uncheșul Ghiță strigând îngrijorat: „Hai haai! Că se răcește şi crapă roata!”. Într-adevăr, dacă șina apuca să se răcească fără a fi trasă complet şi perfect peste roată (obada roţii), prin strângere risca să arunce pur şi simplu afară butucul roții. Nu s-a întâmplat la nici una din cele patru roți. imediat după ce şina a fost potrivită perfect pe obadă, fierarul bătu încet câte un cui în fiecare din găurile şinei. Mă lămurisem. Cuiele erau un fel de siguranțe contra fugirii şinei de pe roată. Mi s-a explicat după aceea că nu la toate roțile se bat acele cuie. Roțile mari şi late nu aveau nevoie. Şinele pentru roţi mari aveau din forjare forma unor zone sferice şi astfel se auto-fixau prin strângere pe roată.

5.12. Sus la Cooperativă

 Era un singur magazin de alimente în Mănăstioara. „Cooperativa” care se afla „pe deal la școală”. Tot acolo se dădea „rația” înainte de 1990. Mergeam deseori la Cooperativă să fac cumpărături. Aici vindea „uncheșul Neculai”, un personaj cu totul special asupra căruia voi reveni în capitolul următor. Cel mai mult îmi plăcea când era adusă pâinea din Siret. Nu venea doar proaspătă, ci fierbinte. Acele pâini mari şi rotunde făcute pe vatră şi pline de făină pe partea inferioară. Veneau cu un faiton care avea o ladă din lemn de formă similară sicriului, cu câte un capac în laterale. Era plină cu pâine. Minunată ca gust, minunată ca miros. Cumpăram mereu cel puțin câte două pâini, pentru că obligatoriu una o mâncam până ajungeam acasă. Atât de gustoase erau.

6. OAMENI

 Se cuvine a scrie câte ceva despre unii oameni ai locurilor copilăriei mele. Locurile sunt strâns legate de oameni şi împreună au format acel complex de elemente minunate ce mi-au înfrumusețat primii ani din viaţă. În mod normal când auzim „unchi” sau „mătușă”, ştim că se face referire la fratele sau sora unuia din părinți. Există şi o altfel de semnificație a acestor cuvinte, folosite derivat. Una specifică vieții rurale. Cu preponderență la satele mici, unde toată lumea se știa cu toată lumea. Fiecare om matur sau în vârstă avea asociat ceva anume, o întâmplare sau uneori o „poreclă” prin care era „batjocorit” în sat. Poreclele nu se foloseau în prezența porecliților, decât în contextul unor certuri. Culmea, de obicei sătenii foloseau poreclele atunci când vorbeau despre cei mai apropriați din sat, nu despre cei îndepărtați, fiind o formă indirectă de apropiere. Se foloseau trei niveluri diferite de asociere a unei caracteristici persoanelor cu care am interacționat la ţară. Trei categorii de apelative.

 6.1. Uncheșul şi mătușa

 6.1.1. Uncheșul. Presupunea respect faţă de respectivul, pentru că desemna bărbatul aflat la vârsta a treia şi de obicei apropiat bunicilor. Conform DEX înseamnă om bătrân sau moșneag. Eu înțelegeam ceva mult mai mult decât atât. Pentru mine, uncheșul cutare sau cutare era acel om în vârstă, gospodar, bun la suflet şi foarte apropiat atât mie cât şi bunicilor. Nu toți bărbații din sat erau uncheși pentru mine. De obicei, la rândul lor acele persoane foloseau „uncheșu’ Mihai” când se refereau la bunicul.

 6.1.2. Mătușa. Similar uncheșului, fiind vorba despre femeile din sat. Mătușa cutare, nu era similar cu oricare femei din sat. Era apropiată bunicii sau rudă cu ea. Bunica mea era „mătușa Ileana” pentru ceilalți. Ce frumos suna când „tanti” Doina (soția lui Didinel) se adresa bunicii cu „matuş’ Leanuţă”.

 6.2. Nenea şi tanti

 6.2.1. Nenea. Era apelativul aferent bărbaților din sat aflați la vârsta maturității. Tot apropiați, dar ceva mai puțin decât uncheșii.

6.2.2. Tanti. Asocia femeile tinere apropiate bunicilor sau cele mai în vârsta dar îndepărtate.

6.3. Nănaș şi nănaşă

 Știam că nănaș sau nănașă foloseau bunicii doar pentru persanele apropiate care ne erau şi rude. Ori fusese nași de cununie sau de botez, bunicilor sau altor rude apropiate. Putini beneficiau de aceste apelative.

6.4. Câteva exemple de uncheși, mătuși sau alte persoane din Mânăstioara

 Expun în continuare o serie de considerente referitoare la oameni din satul Mănăstioara, care au avut o anumită importanță în anii petrecuți acolo. Oameni pe care i-am remarcat prin caracteristicile lor deosebite, cu care am interacționat, cu care vorbeam, dar în special care îmi vorbeau. Nu sunt toți. Aici apar doar cei pe care mi-i aduc mai bine aminte. Similar înșiruirii toponimelor (locurilor), ordinea de redare nu are o importanţă anume, fiind ordinea în care persanele mi-au venit în minte în timpul scrierii.

6.4.1. Părintele Silviu Sologiuc. Părintele iconom stavrofor (P.I.S.) Silviu Sologiuc a fost preotul satului bunicilor pentru o mare perioadă a copilăriei mele. A slujit la Parohia Bisericii Sfântul Onufrie în perioada martie 1986 ÷ decembrie 2002. Meritul personal pe care l-a avut îl lucrările desfăşurate între 1985 şi 1990 pentru salvarea bisericii de la năruire, este incontestabil. S-a implicat foarte mult. „A alergat mult părintele să salveze biserica” spunea bunica. Prin „a alerga”, se înțelegea a se interesa, a face rost de materiale, a aduce meseriaşi pentru lucru, a coordona personal lucrările şi a veni cu soluţiile inginereşti proprii pentru consolidarea bisericii. Ştiu că noua clopotniţă de la poarta bisericii Sfântul Onufrie, a fost construită după planurile părintelui în cel mai mic detaliu. O voce caldă şi calmă. Îi ascultam mereu cu plăcere slujbele. Corul format din oameni din sat, cânta la fel de cald. Făcând parte şi ea din corul bisericii, Bunica îl cunoștea pe părinte destul de bine. Preotul era atunci un fel de centru spiritual al satului. O importanță mare pentru săteni o avea „umblatul preotului pe la case” în preajma unor mari sărbători. Mă aflam la bunici şi îmi aduc cu drag aminte minunatele bomboane pe care mi le dădea personal părintele de fiecare dată când venea acasă la noi. Înainte de a ieși din casă, îmi scotea acel coif de hârtie plin cu bomboane din traista dascălului. Eram plin de emoții în faţa preotului. Impunea mult respect.

 6.4.2. Uncheșul Truţă. Un nepot de-al bunicului. Foarte apropiat mie [poza 13 şi 15 şi 16]. Un om extraordinar din multe puncte de vedere şi cu care ori de câte ori mă întâlneam, puteam purta discuții plăcute despre orice, oricând. O persoană care avea cu adevărat o cultură generală puternică. Îl cunoscusem înainte de a-l cunoaște pe părintele Sologiuc. Știa multe despre orice. Mai ales istorie, religie, politică destul de mult şi tehnică. Un om foarte citit. Știu că fusese cândva militar de profesie. Şi pe mama lui am prins-o în viaţă. O chema Anghilina Popescu. Bunica stătea deseori cu ea la povești în pridvorul casei tipic țărănești, de pe strada Sf. Onofrei. Imediat pe dreapta cum o lua drumul spre biserică de la „intersecția cu două poduri” (aşa îi spuneam eu). Locuinţele din Mănăstioara nu aveau o arhitectură uniformă specifică. Se întâlneau două stiluri de case în sat. Un stil era format din casele „ţărăneşti” (de obicei cele foarte vechi dintre care unele se păstraseră) clasice, multe prevăzute cu pridvor. Intrai prin pridvor în „tindă” (hol). Pe dreapta era odaia de zi (similar dormitorului combinat cu bucătăria) iar în stânga era „casa cea mare” (camera de curat). Uneori mai exista şi „camera de după sobă” sau „debaraua din spate”. Într-o astfel de casă a locuit şi „baba bătrână” (străbunica mea dinspre mamă). Celălalt stil era reprezentat de aşa-zisele „case nemţeşti”, cu camere mai mari şi uneori nedecomandate. Casele nemţeşti aveau o formă aproximativ pătrată în plan, în timp ce țărăneștile erau dreptunghiulare, cu latura mare din spate situată de obicei la nord sau la est (din motive de protecție la intemperii). Despre casele satelor românești, voi vorbi detaliat într-un articol viitor. Anghilina era cu siguranţă o „mătușă” dintre cele apropiate bunicii. Uncheșul Truță venea de multe ori pe la bunici să îi ajute la treabă sau să vadă cum o mai buc. Alteori ne întâlneam prin sat sau la biserică. Locuia exact lângă „baba Bătrâna”, aproape de biserică. Casa lui era nouă. „Copiii lui Truţă” cum le spuneau bunicii, erau de fapt singurii copii cu care mă jucam uneori când stăteam la bunicii. Avea mai mulți copii, dintre care doi (Miki şi Mihaela) era mai mici şi mai apropiați. Când bunicii lucrau grădina de la deal de casa „babei bătrâne”, mai mergeam la uncheșul Truță acasă. Unde sunt copii mulți, este şi voie bună. Odată am mâncat acolo clătite minunate făcute de unul dintre băieții cei mari, Benone sau Dan. Nu îmi mai amintesc exact. Uncheșul Truță m-a simpatizat mereu. După ce am mai crescut, prin ceea ce îmi povestea şi prin sfaturile de viaţă pe care mi le dădea, uncheșul Truță a avut asupra un efect similar cu cel pe care l-a avut şi bunica. Îmi spunea mereu „să citesc mult şi să învăț bine la școală, că voi ajunge un om mare”. „Să faci să fie mândrii bunicii de tine!” îmi tot spunea.

6.4.3. Tanti Maria. Deseori mergeam cu bunica la ea (pe drumul care venea „din Târg”, aproape de trecerea cu calea ferată”) sau venea ea la noi. O femeie voinică şi înaltă. Cu o fire calmă şi simpatică, o vedeam ca o persoană foarte inteligentă şi credincioasă. Așa şi era. Ținea mult la mine. Bunica o aprecia mult şi spunea că „e o femeie foarte puternică”.

6.4.4. Uncheșul Ivanov. Era soțul lui tanti Maria. De multe ori se ajuta cu bunicul reciproc la treabă. Un om deosebit şi un bun gospodar. Țineam cu toții la el. Încoace, după ce bunicul se îmbolnăvise grav fiind mai bătrân şi aproape orb din cauza unei cataracte combinate cu diabet, Uncheșul Ivanov era cel la care mergeam pentru a ne „bate” coasa. El a fost cel care m-a învățat să bat coasa.

 6.4.5. Uncheșul Petrea. A locuit „devale” pe strada Mihai Viteazu, în capătul căreia se afla casa bunicilor. Când bunicul meu era copil, numai pe uliță (strada Mihai Viteazu) [poza 17] erau aproximativ 40 de copii la familiile care locuiau aici. „Petrea Vădănii” sau „Petre a Vadănii” îi spuneau bunicii. Casa o avea exact unde drumul cotea strâns spre dreapta pentru a o lua sus spre deal la bunici. O gospodărie modestă dar frumoasă. Şi el şi soţia, Mătuşa Floarea, erau buni prieteni cu bunicii. Când murise Mătușa Floarea (cu mult timp înainte de moartea uncheșului Petrea), atât de tare a plâns bunica, de parcă-şi pierduse deodată şi copii şi părinții. A ţinut enorm la ea. Am auzit-o pomenind-o ani la rând. Bunica a ţinut foarte mult la mulţi oameni din sat. Din câte îmi amintesc, uncheşul era meşter în prelucratul tablei. Confecţiona ori repara găleţi, cazane, oale, sau burlane pentru streașina.

 6.4.6. Uncheșul Neculai. La un moment dat aveam impresia că acel om înalt, elegant prin ţinuta sa, cu un chip simpatic şi cu părul mereu bogat şi dat pe spate, era cel mai cult om din sat. Mereu vorbea ferm şi adânc în idei. „CFR-ul va fi oricum o putere” mi-a spus cândva prin 2003 când ne-am întâlnit în sat şi i-am povestit despre facultatea pe care o urmam la Bucureşti. După chipul şi statura pe care le avea (chiar şi la o vârstă înaintată), îl vedeam mereu genul acela de actor celebru al filmelor de acţiune Hollywoodiene ale anilor ’30. Oricum, bunica mereu arăta un mare respect pentru dumnealui şi tot spunea „mare gospodar”. Pe nume Neculai Breabăn [poza 14 şi 15], mi-l amintesc prima dată ca vânzător la „Cooperativa de pe deal la școală”. Se pricepea mult şi la animale. Apropierea momentelor când trebuia să fete vaca, o neliniştea serios pe bunica. „Mihai, fugi în sat după Neculai!”, însemna alarma. Nu odată, uncheşul Neculai a venit la noi când a fătat vaca bunicilor. Un om foarte priceput la multe. Locuia pe strada Ciuhei, înainte de a începe să urci către casa uncheșului Costică Popescu.

6.4.7. Uncheșul Onofrei. Mi-l amintesc cel mai mult ca fiind cantorul bisericii din sat. Muţi ani a fost cantor. Dirija corul. La fel de înalt şi expresiv ca şi Neculai Breabăn. Venea pe la bunici acasă, în special când ne vizita părintele. De fapt, el era omul cu bomboanele. Pe nume Onofrei Ursachi [poza 16], auzisem că știa să cânte bine la acordeon. Uneori stăteam chiar la cor în biserică. Şi atunci făceam tot posibilul să stau chiar lângă uncheşul Onofrei. Eram fascinat de modul în care cânta şi gesticula în timpul slujbelor. Se vedea deopotrivă pasiunea şi credinţa. Deseori observăm diferența aceea subtilă între oamenii care fac ceva doar pentru că trebuie să facă (ca oricare meserie), şi aceia care simt ceea ce fac pentru că o fac din credinţă profundă. Marea majoritate a oamenilor erau foarte credincioși. Aşa i-am perceput atunci şi sunt sigur că aşa au şi fost. Din păcate, mulți dintre ei nu mai sunt la momentul la care scriu aceste rânduri.

 6.4.8. Uncheșul Costică Popescu. Din câte îmi aduc aminte, era văr cu bunicul [poza 16]. Stătea pe celălalt deal dincolo de sat, pe strada Ciuhei. L-am remarcat mai ales prin părul său alb foarte bogat. Gospodăria lui apărea ca o mică mănăstire cocoțată pe o culme de deal. Mult timp eram frământat de întrebarea „dacă uncheșul Costică Popescu avea casa mai sus sau mai jos decât bunicii”. Cred că era mult mai sus. Îmi imaginam frecvent un cablu puternic întins între dealuri, pe care să merg la uncheșul Costică zburând peste sat. Fiind măcelar, la început îl întâlneam în special când venea la noi la tăiatul porcului. Mă plimba des cu faitonul lui. O întâmplare frumoasă şi hazlie mă leagă mereu cu gândul de casa uncheșului Costică. Odată, la scurt timp după Revoluție, eram cu bunica la el acasă. Vizitele erau frecvente, inclusiv ca urmare a apropierii dintre bunica şi mătușa Milanţia, soția uncheșului Costică. Ce checuri bune făcea mătușa. Tot acolo era venit atunci şi Ionică, nepotul uncheșului. Un băiat mult mai mare ca mine şi foarte inteligent. Deodată ne venise la o idee năstrușnică. Cum să ne speriam bunicile. În sat încă se folosea „difuzorul”. Acea instalație prin cabluri desfășurată pe stâlpii de electricitate, care ajungea la casele oamenilor şi prin care se transmiteau (de la o stație din Siret) programe de radio între anumite ore. Aparatul „difuzor” era un fel de radio mult mai simplu, cu doua sau trei butoane (pornit-oprit, volum şi ton). Aveau şi bunicii la un moment dat unul în casă. Am apucat să ascult şi eu difuzorul o perioadă. Ideea era de a le speria pe bunica şi pe mătușa Milanţia cum că „Ion Iliescu (care era atunci venerat de oamenii de la ţară prin faptul că „le dăduse pensiile” după 1990) fusese implicat într-un grav accident de circulație în Bucureşti şi se afla în stare critică la spital”. Ionica avea un „minicas” (casetofon mic portabil şi cu funcţie de înregistrare voce). Am înregistrat amândoi simularea unei știri în care se anunța accidentul, imitând cu acuratețe vocile şi stilul celor de la radio. După aceea, Ionel mersese discret afară undeva după colțul casei modificând legăturile instalaţiei de difuzor, pentru a o lega de minicasetofon. Bunicile stăteau de vorbă în casă. Ne facem de lucru şi le spunem că s-a întâmplat ceva grav la Bucureşti. În secret, Ionel tocmai dăduse drumul la caseta înregistrată. După câteva secunde, în difuzor începe să se audă „știrea” accidentului grav în care tocmai fusese implicat Ion Iliescu. Amândouă s-au blocat. Mi-o aduc minte pe bunica cu s-a făcut albă ca varul, s-a lăsat încet pe spate pe pat şi i-a spus mătușii Milanţia, abia respirând: „Gata… s-a zis şi cu pensiile noastre…”. Eu nu am rezistat mult şi am bufnit în râs deconspirând rapid totul. Mătușa imediat si-a dat seama şi ne-a strigat râzând: „asta voi ați făcut”. Am râs toți copios, însă bunica nu-şi revenise decât la ceva timp după aceea. Nu realizasem că putea să moară de inimă chiar acolo. Uncheșul Costică Popescu „făcuse războiul” cum obișnuia să spună bunica. A fost luat prizonier de sovietici şi a stat un timp în Siberia, inclusiv în lagăr. Nu știu exact după câţi ani s-a întors acasă. Știu că a murit nu foarte de mult, prinzând suta de ani.

6.4.9. Tanti Amaliţa. Ea a fost femeia din sat, prietenă cu bunica, unde curățenia era cu adevărat literă de lege. Locuia pe strada Mihai Viteazu, imediat cum o luai pe uliță de la drumul mare [poza 17]. Nu l-am prins pe soțul ei în viaţă. Atât de curat era la ea în casă, încât aveam impresia că există şi un „miros al curățeniei”. Făcea niște prăjituri minunate. M-a lăsat bunica de câteva ori la ea, când avea diverse treburi.

7. MULȚUMIRI ŞI ÎNCHEIERE

 Cea mai mare parte a datelor, întâmplărilor şi detaliilor expuse în acest material, reprezintă rezultate ale propriilor mele amintiri şi cugetări. La acestea s-a adăugat sprijinul cu unele date şi poze primite din partea unor persoane originare din satul Mănăstioara. Le mulțumesc cu această ocazie în mod special Angelicăi Ursachi şi lui Dan Ioan Popescul.

Trecerea tot mai rapidă a anilor are diverse efecte asupra noastră. Dintre acestea, multe sunt legate de fenomenul dorului după trecut. Anii ne adună amintiri dintre care unele devin tot mai puternice odată ce înaintăm în vârstă. Cred de mult timp că aici dezvoltăm involuntar legături transcendente între subconștient şi diferite puncte spațiu-timp care la un moment dat ne-au impresionat sub o formă sau alta. Negreșit, copilăria își are locul de seamă în acest fenomen supranatural.

În concordanță cu evoluțiile negative din toate punctele de vedere care au caracterizat după 1990 regiunea orajului Siret, satul Mănăstioara nu a avut cum scape de decădere. Aveam o vorbă: „scade satul şi crește cimitirul”. Da. Mulți dintre acei oamenii care deja erau bătrâni când eu eram copil, au murit. Alții sunt foarte bolnavi. Ce este mai grav peste toate acestea: depopularea. O mare parte a tineretului şi-a părăsit locurile natale din diferite motive. Dintre aceștia, unii nu se mai întorc. Activitatea economică a dispărut aproape complet din orașul Siret. De peste 12 ani, calea ferată care lega orașul Siret de Dornești, a fost închisă exploatării. Perspectivele unor investiții majore în zonă sunt foarte mici deocamdată. Dar… nu se știe. În price caz, Mănăstioara se stinge încet, asemeni altor locui minunate care odinioară erau înfloritoare.

Nu putem face absolut nimic împotriva iminentului final al orice şi oricui. Nimic nu a rămas veșnic din lumea copilăriei mele la ţară. Nici măcar Bica Ileana. Veșnicia o putem genera în schimb, amintindu-ne cu drag de trecut, de omeni dragi şi scriind câteodată despre toate acestea.

8. INDEX FOTOGRAFIC

• Poza 1. Bunica Ileana în doliu în cimitirul din Mânăstioara la pomenirea după moartea bunicului Mihail;
• Poza 2. Bunicul Mihail în tinerețe;
• Poza 3. Biserica Sfântul Onufrie văzută de pe Bogză cu panta dealului Horaiţ pe fundal. În partea dreaptă în spate începea locul denumit „Gropeni”;
• Poza 4. Casa (gospodăria) bunicilor primăvara, văzută „de pe șantier” (de pe calea ferată);
• Poza 5. Crucile vechi înnegrite de timp de la mormintele cimitirului din sat, îmi imprimau ideea de vremelnicie, de moarte iminentă, dar şi de veșnicie a trecerii dincolo. Obiectele înmagazinează în ele energii, puteri şi vibrații provenite de la oamenii care nu mai sunt şi de la timpurile trecute, cu care acestea au fost legate printr-o formă sau alta;
• Poza 6. Bunica Ileana în tinerețe;
• Poza 7. Linia de cale ferată nr. 518 pe lângă casa bunicilor, înainte de 2008 când încă circulau trenurile;
• Poza 8. Casa bunicilor iarna, cu dealul Bogza în spate;
• Poza 9. Locul înalt denumit „la cruce” de pa Bogză apare în centru, cu terasamentul căii ferate către Siret în stânga;
• Poza 10. Privind de pe Bogză spre nord către graniță şi dincolo de ea. Calea ferată urmărește până la Siret valea pârâului Drăgușeni;
• Poza 11. Iazul de după deal văzut de pe Bogză după reamenajare. Mai în spate în centru apare câmpul Drăgușeni cu casele din cătunul Drăguşanca;
• Poza 12. Locul unde a fost „iazul cu crocodili”, lângă „șantier”;
• Poza 13. Uncheșul Truță în tinerețe, un nepot de-al bunicului;
• Poza 14. Săteni din Mănăstioara undeva la începutul anilor ’80. De la stânga la dreapta: Pavel Duduţă, Mihai Huzdup, necunoscut (?), Neculai Breabăn şi Mihail Popescu (bunicul meu);
• Poza 15. Săteni din corul bisericii Sfântul Onufrie din Mânăstioara, la o înmormântare la începutul anilor ’90. De la stânga la dreapta: Constantin Ursachi, Constantin Duduţă, Popescu Dumitru (uncheșul Truță), Neculai Breabăn, Livia Grosu, Lala Breabăn, Olga Agapi, Melania Popescu, Victoria Bucevschi, Elena Huzdup, Viorica Bucevschi, Elena Popescu (bunica mea) şi Elena Orza;
• Poza 16. Săteni din Mănăstioara, la începutul anilor ’90. De la stânga la dreapta: Onofrei Ursachi, Dumitru Popescu (uncheșul Truță), Gheorghe Gheorghian, necunoscut (?), Constantin Ursachi, şi Constantin Popescu (uncheșul Costică);
• Poza 17. Intrarea pe strada Mihai Viteazu (pe uliță) iarna.