Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka 1223 de Cristian Negrea

Poate unii vor crede că glumesc vorbind în contextul bătăliei de la râul Kalka (1223) despre asocierea românilor la acest eveniment. Vorbim despre o mare bătălie care a însemnat, prin înfrângerea rușilor, un important recul din istoria lor, reducându-i timp de peste trei sute de ani ca și tributari și supuși tătarilor, de sub suzeranitatea lor reușind să se desprindă abia în secolul XVI, dată de la care vor începe să-și clădească marele lor imperiu ale cărui efecte le vedem și le simțim până și în ziua de astăzi.

Întrebarea care rămâne, cum ar fi arătat harta Europei, sau chiar a lumii, dacă rușii nu ar fi fost zdrobiți și stopați din expansiunea lor timp de trei sute de ani în urma acestei bătălii?

Iar foarte puțini știu faptul că românii au avut un rol important în această bătălie care a modelat istoria viitoare a Europei.

Tocmai în acest sens, m-am decis să deschid un nou capitol pe acest blog, destinat exclusiv bătăliilor necunoscute din istoria românilor. Nu este ceva nou pentru mine, m-am aplecat asupra multor evenimente istorice mai puțin cunoscute de compatrioții mei, tocmai pentru a face primul pas pentru o mai profundă studiere a lor de către istoricii profesioniști, cei cu resurse și cunoștințe profunde pentru un astfel de demers. Nu pot spune că nu am fost dezamăgit, văzând că nu există interes pentru asta, poate cu puține excepții. Și este păcat, avem o istorie de care alte popoare ar putea fi mândre, sunt alții care se laudă în toată lumea cu fapte de vitejie care nu se ridică nici pe departe la nivelul celor realizate de români, cu potențialul lor din acea vreme, iar noi, beneficiari ai unor fapte de arme și de vitejie care ne-ar situa printre popoarele de frunte ale Europei, nu numai că le cunoaștem, dar nici nu încercăm să le studiem cât de cât.

Demersul meu, după cum spuneam, nu este nou, am mai încercat să readuc la cunoștința cititorilor bătălii uitate din istoria noastră, fapte de arme ignorate sau cenzurate de istoriografia comunistă care ne-a ciuntit istoria timp de patruzeci și cinci de ani. Totuși, au trecut douăzeci și trei de ani de la revoluție, și prea puține lucrări abordează aceste teme. În acest context se înscriu articolele mele referitoare la împrejurările în care s-a realizat România Mare în 1918, la revoluția din Ardeal și războiul cu ungurii din 1919 finalizat cu ocuparea Budapestei de armata română, sau despre luptele cu bolșevicii ruși în Moldova și Basarabia în anii 1917-1918, precum și luptele continue pe linia Nistrului după realizarea idealului României Mari. La fel, am amintit de bătălii importante și mai puțin cunoscute din al doilea război mondial, acolo unde compatrioții noștri s-au acoperit de o glorie nepieritoare aș vrea să spun, dacă nu aș constata că este pieritoare, în sensul că această glorie este pe moarte prin ignoranța și necunoașterea de către noi a acestor minunate fapte de arme realizate de compatrioții noștri care s-au înscris astfel printre cei mai buni combatanți care au luptat în cea mai cumplită conflagrație mondială.

Dar am încercat, tot pe tema anunțată, să amintesc de bătălii și importante fapte de arme românești cu totul necunoscute din trecut, cum ar fi Românii care l-au oprit pe Napoleon, care dovedește fără putință de tăgadă tradițiile militare românești fără de care ne-ar fi fost imposibil să supraviețuim ca și neam pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu și disputat de oameni, ținut aflat în calea tuturor răutăților, cum spunea nemuritorul Nicolae Iorga.

Iar acest demers deschis cu acest articol este doar primul, după cum intenționez, dintr-o serie care dovedească faptul că noi, românii, am fost un factor decisiv și important care a modelat istoria, noi nu am fost doar victime și un accident istoric, ci participanți direcți care ne-am luat soarta în mâini și ne-am bătut pentru ca astăzi să fim ceea ce suntem și am fost, și ceea ce vom fi, respectiv elementul primordial care nu poate fi scos din rădăcina și istoria acestui pământ pe care trăim ca și stăpâni pe drept, după cum spunea același Nicolae Iorga: „Românii nu sunt nicăieri coloniști, venetici, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populație mai veche decât toți conlocuitorii lor.”

În articolul meu despre românii transnistreni (Zdrobiți și uitați, românii transnistreni) aminteam de trecutul românilor de dincolo de Nistru, respectiv de bolohoveni și brodnici. Nu sunt singurii români amintiți în documentele privitoare la românii din estul de dincolo de Nistru, în acea perioadă (secolele XI – XIV) mai apar și alți români pe lângă brodnici și bolohoveni, respectiv berladnicii, tiverții și ulicii. Dar aici mă voi referi doar la bolohoveni și brodnici, despre care avem date mai complete și mai precise.

Formațiuni politice românești sec X-XIII

Țara Bolohovenilor apare în cronicile ruse începând cu anul 1150, când principele Mstislav Iziaslavici merge spre Kiev prin orașul Bolohov. Mai apar menționați în 1172, dar implicarea lor militară apare începând cu 1231, când principii bolohoveni cu trupele lor iau parte la războiul regelui Ungariei Andrei al II-lea pentru Halici contra principelui haliciano-volânian Daniil, fiind aliații ungurilor.

La 1235 principii bolohoveni împreună cu halicienii răsculați apar ca asediatori ai orașului Kamenetz, orașul fiind apărat de un grup de boieri ai lui Daniil din Halici, care în urma răscoalei a fugit la regele ungur. Boierii lui Daniil au ieșit din Kamenetz, au ajuns pe halicienii răsculați care o luaseră la fugă și toți principii bolohoveni au fost luați prizonieri.

Între 1235 și 1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslav al Mazoviei. În cursul acestei campanii, împreună cu un grup de halicieni sub principele rus Rostislav atacă orașul Racota, dar au fost nevoiți să se retragă. Principele Daniil pornește o expediție de represalii contra bolohovenilor, pradă și arde orașele lor Derevici, Gubin, Cobud, Cudin, Gorodeț, Bojskâi, Diadicov, luând o mulțime de prizonieri. Daniil a ocupat țara bolohovenilor și a ars-o deoarece aceștia se aliaseră cu tătarii și le dădeau grâu și mei. Despre intenția lui Daniil de a ocupa țara bolohovenilor este menționat într-un document anterior în care se spune că Daniil l-a împiedicat prin negocieri pe Boleslav al Mazoviei să le ocupe țara deoarece o dorea pentru el. În acest context, este logică și normală alianța cu tătarii a bolohovenilor, în scopul de a se apăra de tendințele cuceritoare ale principilor ruși. În 1257 apare ultima mențiune a bolohovenilor în cronicele ruse, când în urma luptelor lui Daniil Romanovici cu tătarii, în urma ocupării mai multor orașe, aceștia au venit alături de el.

Cel mai mare raid de cavalerie din istorie, Subotai și Djebe

Dar Gengis Han trimite pe urmele lui doi dintre cei mai capabili generali cu 20000 de oameni, pe Subotai și Djebe Noyon. Aceștia îl urmăresc începând cu luna aprilie 1220 peste fluviul Amu, prin Teheran, apoi spre Marea Caspică. Șahul, deghizat în pescar, a reușit să se refugieze pe o insulă unde a murit în cea mai neagră mizerie.

Misiunea fiind îndeplinită, Subotai cere și obține permisiunea hanului să revină la grosul forțelor după ce va ocoli Marea Caspică pe la nord pentru a cerceta și cuceri și acele regiuni. Subotai cucerește Georgia (îl ucide pe regele George al IV-lea Lasha), Caucazia și ajunge la nord de Marea de Azov în anul 1222. Poloviții, o ramură a cumanilor, în alianță cu alanii, cerchezii și lezginii, încearcă să le facă față, dar mongolii îi conving pe cumani să rupă alianța cu ceilalți pe care îi înving cu ușurință. Apoi devastează ținuturile poloviților bătându-i și pe aceștia, dar hanul poloviților Koten Khan fuge la curtea ginerelui său, principele Mstislav al Galiției, căruia îi cere ajutorul.

Acesta formează o coaliție cu alți principi ruși și pornesc împreună împotriva mongolilor cu o armată de circa 80000 de oameni. Între timp, mongolii lui Djebe și Subotai iernează în stepele nord-pontice, iar în primăvară cuceresc Crimeea și distrug cetatea genoveză Soldaia. Nu se știe exact când Ploscânea, voievodul brodnicilor, a încheiat alianța cu mongolii, dar se presupune că ar fi vorba de iarna dintre 1222 și 1223. Ținând cont de faptul că Subotai și Djebe Noyon aveau doar 20000 de oameni, o alianță cu mercenarii lui Ploscânea nu le strica deloc.

Preludiul bătăliei

Koten Khan îl convinge pe Mstislav al Galiției spunându-i că astăzi mongolii au cucerit pământurile sale dar mâine le vor lua pe cele ale principilor ruși, lucru adevărat, dar atunci de ce i-a trădat pe alani, cerchezi și lezgini? Indiferent, Mstislav îi convinge și pe ceilalți principi ruși, deși aflați în rivalitate, să pornească o campanie militară contra mongolilor. Această coaliție se formează și principii ruși își încep deplasarea trupelor în întâmpinarea mongolilor lui Subotai și Djebe Noyon.

Djebe Noyon și Subotai (cel chior), pictură de Viktor Korolkov

Forțele rusești cuprindeau armatele principilor ruși constituiți într-o alianță de fațadă, din moment ce disensiunile dintre ei se manifestau din plin încă din etapele premergătoare ale campaniei. Astfel, unitatea de comandă era practic inexistentă. Deși aveau o armată de patru ori mai numeroasă, din această cauză eficiența ei era scăzută. Se aflau în cadrul acestei armate trei mari grupuri care de-a lungul timpului fuseseră rivale și chiar purtaseră războaie între ele. Primul grup era cel al Kievului, condus de principele Mstislav Romanovici, fiul său Vsevolod, ginerele său, prințul Andrei, precum și Viatoslav din Shumsk și Iuri din Nesvezh. Al doilea grup era cel din Cernigrov și Smolensk, condus de prințul Msitislav Sviatoslavici din Cernigov alături de care venea și prințul Oleg din Kursk, precum și trupe din Putivl și Trubesk. Al treilea grup era al făuritorului coaliției, care i-a convins pe ceilalți cu argumentul suprem conform căruia dacă nu îi ajutau pe poloviți, în mod sigur aceștia se vor alia cu mongolii împotriva lor, respectiv prințul Mstislav Mstislavic, ginerele său prințul Daniil Romanovici din Volânia. Nu se știe sigur dacă a participat prințul Mstislav Iarolslavov Nemov din Lutsk, în schimb au lipsit alți mari prinți ruși, cum ar fi Iziaslav Ingvarevici și Iziaslav Vladimirovici din Terebovl, iar marele prinț Iuri Vsevolodovici, conducătorul puternicului principat Vladimir-Suzdal, deși a fost chemat, nu a venit fiind ocupat cu pregătirea unei campanii împotriva livonienilor, l-a trimis în schimb pe nepotul său Vasilko Konstanivoci de Rostov cu o forță militară, dar acesta a ajuns prea târziu și nu a luat parte deloc la lupte.

Estimările trupelor variază între 40000 și 100000, dar dacă vedem modul de desfășurare al bătăliei, precum și unele surse care vorbesc de pierderi de ordinul a 50000 din partea rușilor, va trebui să acceptăm numărul rușilor spre partea superioară a estimărilor. Despre mongoli se știe că au plecat în urmărirea șahului Muhammad două tumane sau divizii, respectiv 20000 de oameni, dar care au luptat în Georgia, la Teheran, din nou în Georgia, au trecut munții Caucaz, i-au zdrobit pe alani și aliții lor, au devastat Crimeea cucerind și arzând orașul genovez Soldaia, deci efectivele lor s-au mai împuținat. Ar fi trebuit să primească ajutor din partea lui Jochi, aflat la nord de Marea Caspică, dar fiul lui Gengis Khan (Jochi) se îmbolnăvește și ajutorul nu mai sosește. E posibil ca să fi primit unele întăriri, dar nu apare nicăieri acest lucru, la fel este posibil să fi luptat în rândurile mongolilor și alani, cerchezi și lezingi dintre cei învinși în toamnă.

Putem face doar o estimare asupra forțelor brodnicilor lui Ploscânea. Ținând cont de faptul că 30 de ani mai devreme puteau trimite un corp de 14000 de oameni, nu cred că la această dată să nu fi avut posibilitatea să strângă câteva mii de oameni. Dar prin faptul că a luat aripa stângă cu încă doi comandanți mongoli și cu trupele lor, tragem concluzia că ori trupele brodnicilor erau mai puține, ori mongolii nu aveau încredere deplină (logic, având renumele de mercenari) ca să-i lase aripa stângă numai lui Ploscânea. mai este și aspectul militar, tacticile mongolilor erau cunoscute numai de ei înșiși, așa că era nevoie de încă o trupă mongolă care să-i dirijeze pe aliați. Efectivul total al armatei mongole este estimat între 20000 și 40000 de oameni, de aici putem deduce că brodnicii lui Ploscânea erau între 5 și 10000 de oameni.

Cunoscând disproporția de forțe, Djebe și Subotai trimit soli de pace la ruși, dar aceștia îi execută, fapt care a produs o impresie defavorabilă la conducătorii mongoli și care va avea repercusiuni în viitor. Forțele ruse s-au adunat la sud de Kiev pe la începutul lui aprilie și au pornit în marș spre nordul Mării de Azov. Ajunși pe malul Niprului, o nouă ambasadă mongolă apare spunând că mongolii nu vor să lupte cu rușii, ci doar cu poloviții au ei ce au. Principii ruși îi ucid și pe aceștia, o nouă încălcare a legii mongole și a codului lor. Marșul a continuat de-a lungul râului, o parte din infanterie sosind cu bărcile.

În data de 15 mai întreaga forță rusească, împreună cu poloviții, era reunită. La 16 mai, pe malul estic apar primele elemente mongole. Prințul Mstislav Mstislavici din Galiția conduce un mic detașament din trupele proprii și un corp de poloviți împotriva avangărzii mongole. Aceasta rupe lupta și fuge, urmărită de trupele ruso-polovite. Este capturat comandantul avangărzii mongole, Hambek, ascuns între zidurile unui mormânt, predat poloviților care îl execută. În ziua următoare, prințul Daniil al Volâniei împreună cu Iuri Domanerici conduc un raid al altui detașament rus, surprinzând un grup de mongoli ce aveau în grijă niște turme de animale. Mongolii o iau la fugă și de această dată. Aceste succese dau impresia unei campanii ușoare, armata rusă are un moral excelent și conștiința unei superiorități exagerate, începe traversarea generală a fluviului pe un pod de vase și avansul în adâncul teritoriului necunoscut. Ne lovește o similitudine bizară, la fel se vor comporta cavalerii burgunzi în timpul cruciadei de la Nicopole, mai bine cu o sută cincizeci de ani mai târziu, în 1394. Lecțiile istoriei sunt dure pentru cei ce nu doresc să le învețe.

Avansul rușilor a continuat timp de nouă zile, fără vreo confruntare serioasă cu mongolii. Din când în când, aceștia îi lăsau pe ruși să captureze turme de animale și unii prizonieri, de fapt pentru a-i încuraja să continue marșul tot mai adânc în teritoriul necunoscut. În avangardă mergeau poloviții, cunoscători ai terenului, alături de trupele din Galiția  și Volânia sub comanda prințului Daniil, apoi urma corpul principal condus de prințul Msitislav de Galiția, urmat imediat de trupele din Cernigov, în timp ce ariergarda era formată din forțele kievene conduse de prințul Mstislav Romanovici. Mongolii se mulțumeau să arunce săgeți din posturile înaintate înainte de a fugi lăsându-le în mâna avangărzii ruse. Întreaga armată înainta cu greu în arșița zilei, îndreptându-se spre capcana întinsă cu grijă de Subotai și Djebe Noyon. Aceștia pregătiseră bătălia cu grijă, alegând terenul care le-ar fi adus o victorie decisivă în cazul în care rușii ar fi făcut vreo greșeală. În tabăra rusă neînțelegerile și certurile dintre prinți deveneau tot mai dese și mai accentuate. La 31 mai 1223 avangarda rusă atinge malurile râului Kalka. Acest râu nu este identificat astăzi cu precizie, se pot face doar presupuneri. Cert este că se varsă în Marea de Azov.

Bătălia de la râul Kalka 1223

O nouă ciocnire cu trupe mongole de acoperire de dimineață, o nouă victorie rusă deosebit de facilă, în sensul că mongolii au rupt-o la fugă, a făcut ca discuțiile și certurile să reînceapă între principii ruși. Neînțelegerile au durat o jumătate de zi, dezbaterea principală fiind dacă armata să treacă râul în urmărirea fugarilor sau să se întărească pe poziția actuală, o zonă ușor de apărat. S-au reaprins și chestiuni secundare, de exemplu, de la trecerea Niprului prințul Mstislav al Galiției insista ca la conducerea poloviților să treacă Iarun Khan, ginerele lui Khoten Khan. Disputele nu s-au rezolvat, mai mult s-au agravat.

Până la urmă s-a decis trecerea râului Kalka și continuarea ofensivei. Primii au trecut Iarun Khan cu poloviții săi, alături de prințul Daniil și armata din Volânia, care au continuat să-i urmărească pe mongoli. Ei au fost urmați de galicieni și imediat apoi de prințul Mstislav Sviatoslavici din Cernigov cu trupele sale.

Poloviții, ramură a cumanilor, și ei luptători și călăreți ai stepelor, erau buni cunoscători ai tacticilor în care mongolii excelau. Au angajat mongolii din posturile înaintate și i-au forțat să fugă (în mod sigur din nou o fugă simulată), cavaleria din Volânia a ținut pasul cu poloviții, urmați la mică distanță de galicieni, dar luptătorii din Cernigov au trecut râul încet, pierzând ritmul, iar kievenii așteptau încă pe malul opus trecerea celor din Cernigov. Golul dintre părțile componente ale armatei ruse crescuse îngrijorător.

Acesta era momentul așteptat de Subotai Bahadur pentru declanșarea atacului. El conducea centrul mongolilor, Djebe Noyon aripa dreaptă, iar aripa stângă era sub conducerea lui Tsugur Khan și Teshi Khan, alături de brodnicii lui Ploscânea. La acel moment, avangarda rusă nu se afla sub o comandă efectivă, poloviții fiind risipiți în urmărirea mongolilor din avanposturi. Subotai nu a folosit tactica mongolă clasică de atac cu cavaleria ușoară care aruncă nori de săgeți evitând să angajeze lupta efectivă, ci atacă direct cu cavaleria grea sub acoperirea săgeților lansate de cea ușoară. Era și simplu, ținta sa fiind mai întâi poloviții ușor înarmați pe care îi zdrobește și îi împrăștie rapid. Apoi Subotai se îndreaptă în galop spre cavaleria rusă din avangardă angajând-o în luptă directă, în timp ce aripa stângă mongolă lovește și ea. Prințul Daniil Romanovici călărește în fruntea trupelor sale pentru a le conduce în luptă, alături de el sunt comandanții Semen Oliuevici și Vasiliok Gavrilovici. În scurt timp, Vasiliok este ucis de o lance și Daniil este rănit în piept. Prințul Mstislav din Lutsk cu trupele sale se grăbește să vină în ajutor, dar norul de săgeți care îl întâmpină îl forțează să se retragă.

Prințul Mstislav Mstislavici din Galiția le ordonă oamenilor săi să se pregătească de luptă, dar un imens val de poloviți și volânieni fugind de pe câmpul de luptă urmăriți de mongoli dă peste ei dezorganizându-le rândurile și antrenându-i într-o fugă dezordonată care ajunge și la cei din Cernigov care abia puseseră piciorul pe malul opus fiind total nepregătiți. Vălmășagul este complet și dezastrul inevitabil, armata rusă este în colaps după loviturile centrului lui Subotai și a stângii unde luptau și brodnicii lui Ploscânea. Prințul Oleg de Kiev reușește să-și așeze oamenii în poziție de luptă pentru a-i ajuta pe galițieni, dar este înfrânt rapid și forțat să fugă. O astfel de situație nu avea cum să dureze, armata rusă se dezintegrează și se descompune în grupuri care o iau la fugă în cea mai mare dezordine.

Pe malul celălalt, armata din Kiev cu prințul Mstislav Romanovici vede dezastrul și abia apucă să clădească o poziție defensivă înconjurat de carele folosite la transport, înainte ca furia mongolă să se năpustească asupra lui. Rezistă și începe o retragere înceată, cu tot cu carele care îl înconjoară, asaltat continuu de atacurile și săgețile mongolilor. După trei zile, epuizați și lipsiți de apă, acceptă inevitabilul, capitularea. Mongolii îl trimit pe Ploscânea ca și parlamentar, care le promite viața în schimbul capitulării. Pentru a fi siguri, principii ruși îl pun pe acesta să sărute crucea, după care capitulează. Dar mongolii nu se țin de cuvânt, o parte din luptătorii ruși sunt masacrați imediat ce ies din tabără. După părerea mea este improbabil ca Plocânea să fi știut dinainte de planurile mongolilor referitoare la prizonieri, altfel, ca și creștin, nu ar fi jurat pe cruce. Sau poate da?

Soarta celor care au fugit nu a fost mai bună. Urmăriți și hărțuiți de mongoli, mulți și-au pierdut viața în stepă. Așa au fost uciși prințul Mstislav Sviatolavici și fiul său, plus mulți din armata de la Cernicov. Prințul de Smolensk a fost mai norocos, retrăgându-se spre nord-vest cu un grup masiv de o mie de soldați, reușind astfel să-i bată pe urmăritorii în grupuri mici. Au ajuns la Nipru și au reușit să scape. Partea proastă a fost că poloviții s-au întors contra rușilor, jefuindu-i pe fugari de cai și arme, de multe ori omorându-i ca și o răzbunare pentru înlocuirea hanului Koten, cel puțin așa o justificau. Prințul Mstislav Mstislavici de Galiția a reușit să scape cu o barcă și a mai condus principatul încă patru ani.

Soarta principilor kieveni capturați prin intermediul lui Ploscânea a fost mult mai crudă. Decizia executării solilor mongoli în două rânduri în mod sigur că a cântărit greu în condamnarea lor. Consecvenți principiului mongol că nu trebuie ca sângele regal să fie vărsat, conducătorii mongoli i-au întins la pământ, au așezat peste ei o platformă grea de scânduri pe care s-au pus pe ospățul sărbătorii victoriei în timp ce dedesubt principii kieveni se sufocau lent.

Urmările bătăliei

După victoria decisivă de la râul Kalka de la 31 mai 1223, Gengis Khan le ordonă lui Subotai și Djebe să facă joncțiunea cu Jochi și împreună să-i atace pe bulgarii de pe Volga, dar aici sunt învinși la trecerea fluviului. Primesc ordin să revină acasă, dar Djebe moare cu febră pe drum. la marele Kurlutai ținut la sosirea lor acasă, Subotai raportează lui Gengis Khan despre marșul său epic, cel mai mare raid călare din istorie. Jochi este iertat de presupusa insubordonare când a refuzat să i se alăture lui Subotai pe motiv că era bolnav. Atât Jochi, cât și Gengis Khan vor muri în 1227. Succesiunea imperiului va fi preluată de Ogodai, fiul hanului, care împreună cu fratele său Batu vor da cea mai cumplită lovitură estului Europei abia paisprezece ani mai târziu.

Dezastrul de la râul Kalka a avut urmări grave în Rusia. S-au topit aici printre cele mai bune armate, cei mai străluciți principi și boieri, elita militară a principatelor ruse. A fost ca și un avertisment pentru ce avea să vină paisprezece ani mai târziu, când Subotai și Batu își vor arunca de data asta o armată de peste o sută de mii de luptători. Bulgarii de pe Volga, poloviții, principatele ruse toate vor fi trecute prin foc și sabie în 1237-1238. Cele mai importante orașe, chiar și Kievul vor fi jefuite și distruse. Apoi va fi rândul Ungariei, Boemiei și Poloniei în 1241. Spre norocul Europei, armatele lui Batu și Subotai se vor întoarce în Asia în 1242 la moartea hanului Ogodai, pentru a alege un succesor care își va îndrepta privirea în alte direcții, spre China și sud-vestul Asiei. Doar așa a scăpat Europa de teroarea mongolă.

Dar pentru Rusia a urmat o perioadă de trei sute de ani de suzeranitate mongolă sau tătară, sub conducerea Hanatului Hoardei de Aur, care s-a desprins la sfârșitul secolului XIII din marele imperiu mongol, atunci când acesta s-a împărțit în patru. Fără această suzeranitate, în fața unui popor cuceritor ca și rușii, poate altfel ar fi arătat harta Europei. E suficient să ne gândim cât au cucerit rușii după ce s-au scuturat de tătari, din secolul XVI, ca să ne imaginăm ce ar fi fost fără intervenția acestei forțe care să le frâneze ambițiile cuceritoare.

Notă de încheiere

Nu se știe ce s-a întâmplat mai departe cu Ploscânea, dar brodnicii au continuat să existe cu tot cu țara lor ultima referire făcându-se despre ei la 1359. După această dată se fac referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceștia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureșanul Bogdan din Cuhea care îl alungă pe fiul lui Dragoș și se declară independent de coroana ungară. Fără existența pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura și baza noului stat și să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan și apoi de urmașii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puțin de patruzeci de ani întregul teritoriu până la Nistru și Marea Neagră, în același timp luptând cu incursiunile tătarilor din Hoarda de Aur și împotriva ungurilor care încă nu se împăcaseră cu pierderea mărcii lor de răsărit.

Datele prezentate despre brodnici și bolohoveni sunt ale istoricilor noștri adevărați din perioada interbelică ca și Iorga, Ion Nistor, Alexandru Boldur sau Popa-Lisseanu. Ei și-au făcut cerectările fără să poată avea acces în teren, pe atunci Uniunea Sovietică. Dar astăzi cine îi împiedică pe istoricii noștri să facă cercetări în Ucraina de astăzi, chiar împreună cu istoricii ucraineni? Poate doar dezinteresul.

Să vă dau un exemplu despre care vorbește Alexandru Boldur pe teritoriul de astăzi al Ucrainei:

„S-au păstrat până acum două linii de valuri de pământ. Primul așa zis Zmiev val începe la Ecaterinopol (Kalnibolot) la o depărtare de 15 verste la sud de Zvenigorodca și se întinde în direcția sud-vestică alături de râul Gniloi Tichici, un afluent al Bugului, și de satele Latâșcovo (jud Zvenigoroski), Sverdlicov, Nerubaico, Podvâscocoe, Nalivaico (jud Umanski) spre bug și se termină la râul Codâma în județul Balta. Vorbind despre valul acesta, Barsov notează: Acest val putea să fie o întăritură de hotar a Țării Bolohovenilor care în sec XII-XIII ocupa regiunea superioară a Bugului și ale cărei hotare sud-estice trebuiau să treacă tocmai pe aici, cel puțin în perioada inițială a existenței acestei țări.

Celălalt val de pământ numit de popor Troianov val se întinde, după Plater, în gubernia Podolscaia dela Nistru spre Sbruci, în județele Ușița, Kameneț și Proscurov, iar după Marczinski, începe în județul Ușița, trece prin județul Kamenețului și continuă până la târgul Satanov (Satu Nou) pe Sbruci și de acolo se întinde în Galiția până la târgul Magherov. În unele locuri valul acesta are înălțimea între 3,5 și 5,5 metri. În privința însemnătății acestui val, Schafarik scrie: Mărimea lui și o mulțime de monede romane care au fost găsite lângă el mărturisesc clar că a fost ridicat de împărații romani. Marczinski de asemenea crede că el a fost construit pentru delimitarea granițelor Daciei din porunca împăratului Traian, în preajma anului 106, și aceasta este foarte verosimil.

Din cele ce preced știm că hotarele Daciei nu se întindeau așa de departe. De aceea siguranța cu care se afirmă proveniența romană a acestui val cunoscut sub numele de Traian nu are nici un temei. Dimpotrivă, avem motive să credem că acest val a fost făcut de brodnici pentru apărarea țării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât granițele acestei țări coincid cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincid, valul arată, probabil, hotarele inițiale ale acestei țări. Era firesc ca brodnicii să-l numească acest val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii.”

Cred că este suficient de sugestiv.

Închei menționând că hărțile deosebite prezentate aici, inclusiv cele trei tridimensionale, provin din cartea Kalka River 1223 apărută la Osprey Publishing, care conține unele greșeli, dar am găsit la bibliografie și doi români, respectiv Gheorghe Brătianu cu Reserches sur le commerce genois dans la Mere Noire au XIIe siecle (Paris, 1929) și P. Diaconu cu Les Coumans au Bas-Danube au XIe et XIIe siecles (Bucarest, 1978).

Bibliografie:

Osprey Publishing, Kalka River 1223, Genghis Khan’s Mongols invade Russia

Al. Boldur, Istoria Basarabiei, ediția a II-a, editura Victor Frunză, București, 1992

Cpt. Trofin Gh. Ion, Istoria militară în cadrul istoriei universale, vol II, evul mediu, Tipografia Lovrov, Arad, 1935

Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Cartea moldovenească, Chișinău, 1992

G. Popa-Lisseanu, Isvoarele istoriei Românilor, vol XII, Brodnicii, Tipografia Bucovina I. E. Torouțiu, 1938

N. Iorga, Brodnicii și românii, Cultura națională., București, 1928
Academia Română, Institutul de Geografie – România, atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, 1996

Cristian Negrea / RBN Press

 cristiannegrea.blogspot.com