Ecouri din Serbia la afrontul adus românilor pe bani europeni – O lectie de demnitate din partea unui profesor sârb de istorie din Voivodina

Un profesor de istorie sârb din Voivodina, aflat zilele trecute la Satu Mare, a transmis redacției o reacție pe marginea articolului “Afront adus românilor pe bani europeni”, apărut în numărul din 4.12.2012 al Gazetei de Nord Vest.  Reproducem integral textul transmis de profesorul sârb Miodrag Stanojevic:

1“Mă numesc Miodrag Stanojevic, sunt sârb din Vojvodina și profesor de istorie în Novi Sad. Aflându-mă într-o călătorie către Ucraina, am zăbovit trei zile în urbea dvs., bucurându-mă de ospitalitatea unui vechi prieten și a familiei sale. Menționez că vorbesc fluent limba română deoarece am copilărit într-un sat mixt vlaho-sârbesc.
Știind că sunt profesor de istorie și bun cunoscător al revizionismului unguresc, amfitrionul meu mi-a arătat articolul “Afront adus românilor pe bani europeni” apărut în ziarul Dvs. Totodată mi-a relatat câteva evenimente recente de acest gen:
– fenomenul Csibi Barna, un degenerat care își permite să dea foc în centrul României unei păpuși reprezentând un erou național al românilor (n.r. Avram Iancu), autoritățile române ignorând acest gest.
Vă propun un exercițiu de imaginație: Ce s-ar fi întâmplat dacă:
– un român ar fi dat foc la Budapesta unei păpuși reprezentându-l pe Kosuth Lajos
– un turist german ar fi incendiat la Tel Aviv o păpușă reprezentându-l pe David Ben Gurion (n.r. primul premier al Israelului) sau pe Golda Meir (n.r. de asemenea premier al Israelului)
– un ungur din Vojvodina ar fi incendiat la Novi Sad o păpușă reprezentându-l pe Milos Obilic, eroul național al sârbilor de la Kosovopolje.
Meciul Steaua – Ujpest de acum 3 ani: la intrarea în România, suporterii unguri aflați în tren au afișat “Transilvania aparține Ungariei”, iar pe stadionul Steaua din București au afișat românii = țigani. Același scenariu:
– ce s-ar fi întâmplat dacă Ujpest ar fi jucat la Beograd cu Partizan sau Steaua Roșie. Oare ar fi avut curajul ungurii să afișeze mesajele “sârbii = țigani sau Vojvodina aparține Ungariei”? Nu, nu ar fi îndrăznit, iar dacă ar fi fost atât de tâmpiți să o facă, în aceeași seară ar fi cinat în Infern.
De ce își permit asta în România? De ce nu își permit același lucru în celelalte țări unde au minorități maghiare și revendicări revizioniste, adică Slovacia, Serbia, Ucraina? Simplu, pentru că ei știu (așa cum au menționat în “Traseul Legendelor Sătmărene)” că românii sunt “un popor pașnic, binevoitor și primitiv” și, completez eu, un popor “imbecil de tolerant”. Totodată ei știu că slavii (din Slovacia, Serbia, Ucraina) nu sunt așa. Și nu își permit.
Afirm cu tărie că nu există nicăieri în lumea civilizată o țară care să acorde atâtea drepturi unei minorități alogene cum acordă România minorității maghiare. Și totuși nu vor fi mulțumiți niciodată, sâcâindu-vă perpetuu (ca un țânțar în miezul nopții) cu aceeași pretenție imbecilă: autonomie. Tupeul lor se manifestă și prin faptul că ei consideră ca fiind similară pretenția lor de autonomie teritorială în România cu cea a catalanilor din Spania, ignorând cu bună știință marea diferență: catalanii sunt băștinași în Spania, pe când maghiarii sunt alogeni asiatici în România.
Gazda mea mi-a spus că, pe lângă “valahi puturoși” maghiarii vă mai numesc și “mămăligari”. Își permit asta în țara voastră. Sunt derutat și confuz, neputând înțelege cum este posibil să nu existe în rândurile poporului român, “pașnic, binevoitor și primitiv” un profesor de istorie altruist care să explice ungurilor ABC-ul istoriei lor efemere:
– în anul 700 sunt menționați în cronicile coreene ca fiind niște nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei și estul Chinei
– în 896, șapte triburi maghiare și trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), în total 225.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad. Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic). Incursiunile lor sângeroase s-au desfășurat în toată Europa ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i-a umilit la Lechfeld în 955.
– Ștefan cel Sfânt (997 – 1038) unifică triburile ungurești și îi creștinează. Totodată începe și procesul de maghiarizare agresivă a populațiilor din jur: germanici, valahi, slavi, acest proces fiind de fapt esența strategiei de supraviețuire a acestui mic popor migrator asiatic în Europa. Personalitățile proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri: Matei Corvin, Petofi Sandor (Petrovici Alexandar – sârb, părinții lui nu cunoșteau limba maghiară), Kosuth Lajos – slovac, precum și majoritatea regilor Ungariei. În 1910 un istoric maghiar recunoaște că doar 10% din unguri sunt urmașii celor șapte triburi maghiare stabilite în Europa în 896, restul fiind populații maghiarizate de-a lungul timpului (valahi, germanici, slavi). De fapt cum ar putea un ungur blond din zilele noastre să fie urmașul cetelor mongoloide venite în Europa în secolul IX?
Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ștefan cel Sfânt și până la dispariția regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.
– Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în fața turcilor și cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariția de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine pașalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.
– După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar și Transilvania, anexiuni recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).
– În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenția habsburgică și țaristă înăbușă această pretenție.
– În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar), având constituție proprie și o oarecare autonomie.
– În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent iar Transilvania alege să se unească cu România.
Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniștilor unguri. Cum pot susține că Transilvania a aparținut Ungariei 1000 de ani, când regatul Ungariei a dispărut din 1541 până în 1867, perioadă în care a fost pașalâc sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost voievodat autonom de la Ștefan cel Sfânt (997 – 1038) până în 1699 când devine provincie austriacă (ca și Ungaria de altfel). Deci Transilvania și-a pierdut independența în 1699 și a aparținut până în 1918 Imperiului Habsburgic, nicidecum Ungariei (care din 1526 până în 1867 nu a existat).
– În 1940, în urma Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei este cedată (pentru prima dată în istorie) Ungariei. Până în 1944, când revine României, ce fac ungurii în Transilvania? Ce știu mai bine: ucid valahi și evrei, considerați rase inferioare. Gena lor asiatică i-a ajutat pe unguri să devină cei mai zeloși executanți ai teoriilor rasiale naziste, golind practic Transilvania de evrei. În perioada 1940 – 1944, timp în care Transilvania a aparținut Ungariei, populația evreiască de aici a scăzut cu 90%, marea majoritate fiind trimisă de către autoritățile maghiare către lagărele de exterminare naziste. La fel s-au purtat și în Serbia odată cu invadarea alături de germani a Iugoslaviei în 1941.
În încheiere, ca să sintetizez relația dintre băștinașii valahi și alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu: un ungur pribeag bate la ușa unui valah. Acesta, ospitalier, îl primește în casă. Îi întinde masa, oferindu-i ce are mai bun în cămară. Ungurul, în timp ce se ospătează, pune ochii pe nevasta valahului (frumoasă, bineînțeles) considerând că ar fi normal ca după ospăț valahul să îi ofere și un desert, adică nevasta. Indignat de faptul că după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă și nevasta, ungurul îi trage o palmă zdravănă valahului și încă una. Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliță strigând din toți rărunchii: săriți oameni buni, că mă omoară valahul, sunt o victimă.
Așa că, valahi, fiți înțelegători și dați-le și nevasta, dar vă avertizez că nu le va ajunge. Următoarea lor dorință va fi casa voastră.”

Articolul la care a reactionat profesorul sarb:

Afront adus românilor pe banii Uniunii Europene

IRONIE. Realizarea ghidului jignitor la adresa românilor a fost finanțată din fondurile Uniunii Europene și ale Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului din România!

Un ONG obscur din Patyod, Ungaria, împreună cu Asociația Nagykaroly es Videke din Carei,a editat un ghid turistic al legendelor sătmărene plin de expresii jignitoare la adresa românilor, care a fost finanțat prin Programul de Cooperare Transfrontalieră România-Ungaria

23

*Articol publicat de Cristian Manoilescu la data 2 aprilie 2013 , republicat de Redacția România Breaking News azi 22 septembrie 2014




„Ținutului Secuiesc” – „calul troian” al extremismului maghiar.

Cu extremismul maghiar, din Ungaria, din diaspora ei, ca și cel al minorităților naționale maghiare din țările vecine în care acestea au fost colonizate – avem, ca și alți vecini, un veritabil contencios istoric. Acest primejdios extremism vine din Evul mediu, de la stabilirea migratorilor maghiari în România.

Vinovăția cea mare, nu a fost  și nu este a națiunii maghiare și a minorităților naționale maghiare din țările vecine în care au fost ele dislocate, ci această vinovăție a fost și este a unei „elite„ aristocratice a lor, obsedată de spaima ancestrală a dispariției dacă nu-și vor extinde stăpânirea și dincolo de zona în care s-au stabilit inițial, sau acolo unde Regatul lor și-a colonizat maghiari pentru a maghiariza masa populației autohtone găsite la fața locului. Acest extremism de „elite„ aristocrate , infiltrat și în cercuri mai largi ale poporului, a dus națiunea maghiară într-un conflict continuu cu vecinii săi.

Slab ca forță proprie și obsedat de spaima ancestrală a dispariției ca neam, extremismul maghiar, cu abilitate  și perseverență specifică și-a căutat continuu pe continent un „spate„ politic și militar, printre cei care la rândul lor erau cointeresați să poată „mișca„ un „nebun„ pe „tabla de șah„ a Europei în interesul propriilor expansiuni. Rând pe rând, papalitatea, imperiile „istorice„ care și-au disputat dominația pe continent, mai nou extremismele fasciste  ale primei jumătăți ale secolului XX și imperiul totalitar comunist a lui Stalin, de curând beneficiind și de înțelegerea și sprijinul unor cercuri din Uniunea Europeană, toți acești „parteneri„, pe etape, au acordat și acordă „asistență„ multiplă extremismului maghiar.

Restrângând discuția la țara noastră, este de notorietate că extremismul maghiar, după primul război mondial și semnarea Tratatelor de pace, dar cu o agresivitate sporită după 1989, contând și pe cedările inadmisibile ale guvernările post-decembriste, a făcut din „problema secuilor„ „calul de bătaie„ și „calul troian„ pentru lichidarea Statului  nostru național și anexarea / reanexarea la o nouă „Ungarie Mare” a Ardealului și a altor teritorii din Vest și din Nord, visul ilegitim din totdeauna a extremismului maghiar.  

Pentru aceasta s-a dat ca „furaj„ pentru „calul troian”- falsul istoric că așa zișii secui ar fi o populație maghiară. Or din izvoarele istorice rezultă că  Regatul maghiar a adus „un mănunchi„ de mercenari pe granița de răsărit a Ardealului, pe curbura internă a Carpaților, „mănunchi„ de mercenari ce au fost așezați într-o masă de români / vlahi autohtoni, urmași direcți ai dacilor de odinioară, strămoșii noștri reali. Dar asupra acestei mase de autohtoni cât și a „mănunchiului„ de „secui„ s-a exercitat continuu o crâncenă politică de maghiarizare, în paralel cu politica de asuprire socială. 

Așa s-a ajuns ca în 1514 să izbucnească în Ardeal și Ungaria un mare război țărănesc condus de secuiul Gheorghe Doja și de fratele său, împotriva aristocrației maghiare. Victorioasă însă, această aristocrație a aruncat țărănimea în „veșnică iobăgie„. Răscoale puternice au avut loc și în „secuime„ în a doua jumătate a secolului XVI împotriva aristocrației maghiare, dar au fost reprimate cu cruzime și sadism. Și iată de ce îi vom afla pe numiții „secui„, în 1599, de partea marelui  voievod, unificatorul Mihai Viteazul, restauratorul  Daciei și al Bisericii strămoșești, voievod pe care „elita„ aristocratică maghiară la numit „dacul rău”, așa după califică ei pe orice bun român.  În veacurile următoare, până la 1918 această „elită„ aristocratică maghiară a dus față de românii din Ardeal și părțile vestice, aflate sub stăpânirea imperiului maghiaro-habsburgic, ca și față de așa zișii „secui” o și mai crâncenă politică de maghiarizare, în paralel cu cea de asuprire socială.

Astfel, un istoric secui care alături de frații români / vlahi din zonă, a simțit puternic „jugul de fier”austro-ungar, atenționează întreg Ardealul, în cartea s-a:  „Învață, Transilvanie, învață, nu te mai însoți cu Ungaria, pentru că păsatul unguresc de multe ori îți arse gura și tot n-ai fost în stare să înveți !” Azi primejdiosul extremism maghiar se manifestă în așa zisă „secuime”, ca și în Europa și oriunde este sprijinit de cei cointeresați, profitând de cedările vinovate și inadmisibile ale guvernanților noștri, aducând prin manifestările lor,  încă pașnice,  grave prejudicii  Statului nostru național, suveran și unitar,  împotriva limbii române ca limbă oficială și liant al Statului nostru. În acest program se înscriu o serie lungă  de acțiuni, printre care și mitingul etnicilor maghiari, cetățeni români în egală măsură, în drepturi și obligații ca oricare dintre noi, din 21 noiembrie 2012, înut la Sfântul Gheorghe, unde s-a arborat steagul maghiar și s-au afișat placarde cu sloganuri și îndemnuri sfidătoare și jignitoare, împotriva intereselor României și bunilor ei cetățeni români.

Toate aceste manifestări, lipsite de fundament științific și de o cât de mică îndreptățire și legitimitate politică în această epocă modernă în care ne aflăm, epocă a suveranităților naționale și a statelor naționale independente, nu primesc nici un răspuns din partea  guvernanților, de parcă n-ar fi printre ei nici un „bărbat de stat”, punând astfel mai presus interesul de partid și încălcând în schimb foarte grav interesul național, demnitatea fiecăruia dintre noi, demnitatea națională.  A existat și există soluție – aplicarea legii !!!.

Pentru ca astfel de manifestări să nu mai poată avea loc, manifestări și acțiuni ce se dovedesc pe măsură ce trece timpul, parte integrantă a planului lor mârșav și care nu ne dă pace, etnici români și maghiari, cât și celelalte etnii, trebuie să înțelegem că avem împreună o țară frumoasă și bogată pe care, împreună trebuie s-o reconstruim, pentru noi și urmașii noștri. 

Avem legi bune în acest sens și ele se cer a fi respectate și asta se poate face numai în măsura în care cei care ne conduc destinele, aleșii noștri, reprezintă cu adevărat interesele bunilor cetățeni români, ale României, întru demnitatea și măreția poporului român, azi a șaptea națiune din cadrul Uniunii Europene. De aceea , de mare importanță pentru noi toți, buni cetățeni ai României, este să alegem  de  acum încolo, în Parlamentul României,  pe toți acei candidați la un mandat de parlamentar ce s-au dovedit capabili și patrioți în viața de zi cu zi și care, odată aleși, vor putea oferii țării noastre buna conducere de care avem  nevoie, pentru a face ca instituțiile statului să funcționeze conform legilor în vigoare și numai în interesul cetățenilor români, în interesul României.

De aceia, pentru a fi stăpâni, încrezători și siguri pe viitorul nostru, este nevoie, mai mult ca oricând, să ne luăm țara în bună grijă !

Avem cu cine, avem cu ce, avem pentru cine!

Cine alții, decât – „Noi, cu noi !!!„

 

Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu !

 Iancu Gheorghe- secretar general UPSC

*Articol publicat pe rbnpress.info la data de 31 ianuarie 2013  de Cristian Manoilescu și republicat de Redacția R.B.N. azi 19 sep. 2014




Părintele Boian: „românii din Valea Timocului s-au numit români și rumâni, numai sârbii i-au denumit vlahi…”

La invitația ASCOR Cluj a fost solicitat să susțină o conferință, celebrul părinte Boian Alexandrovici de pe Valea Timocului din Serbia, care a ridicat biserica de la Malainița cu limba de oficiere liturgică româna.

Conferința părintelui Boian Alexandrovici a fost susținută în fața unui numeros public, în sala amfiteatru a Facultății de Chimie din Parcul Central. Cuvântul de deschidere l-a ținut părintele Ciprian Negreanu, duhovnicul ASCOR Cluj, care a arătat că părintele Boian Alexandrovici este o personalitate a ortodoxiei românești din jurul granițelor României și noi cei din Țară trebuie să-i ajutăm mai mult pe frații noștri.

Părintele Boian Alexandrovici a susținut că el este daco-român și că întotdeauna românii din Valea Timocului s-au numit români și rumâni, numai sârbii i-au denumit cu apelativul de vlahi și aromâni. El a expus greutățile de a ridica biserici românești în Valea Timocului, unde locuiesc circa 200 mii de români. Biserica Ortodoxă Sârbă s-a opus oficierii în limba română a liturghiei în satele de vlahi. Dar Boian a avut încredere în Dumnezeu și ridică ca și protopop al Episcopiei Dacia Ripensis biserici românești. Acum sunt șase biserici. Autoritățile sârbe nu le dau aprobare, dar ei le ridică ca și garaje, ca apoi să le transforme în lăcașuri de cult. Sunt biserici românești în case la oameni, iar clopotnița este în pod. Biserica sârbă e goală, iar paraclisele românești sunt arhipline și se oficiază duminical slujbe în sate. Părintele Boian Alexandrovici a cerut ca și Belgradul să recunoască Biserica română din Valea Timocului așa cum BOR recunoaște Episcopia sârbă de la Timișoara pentru sârbii din România. Pentru părintele Boian, marele patriarh Pavle a fost un mare rugător și credincios, dar a căzut la examenul recunoașterii bisericii românești în Valea Timocului. Părintele Boian Alexandrovici crede că un sinod pan-ortodox ar rezolva multe probleme inter-ortodoxe.

Bojan Alexandrović (alternativ: Boian Alexandrovici sau Boian Alexandru) este un preot român ortodox din estul Serbiei (Timoc), paroh de Malainița și Remesiana, precum și protopop al Protopiatului Dacia Ripensis (fiind hirotonit de episcopul român Daniil de la Vârșeț) cu sediul la Negotin. S-a născut în 1977 la Negotin, unde și-a petrecut copilăria. Descendent al unei familii de români timoceni,bunicii din partea tatălui, originari din satul Malainița, situat la câțiva kilometri nord-vest de Negotin. Actualmente, Bojan Alexandrovič locuiește în Malainița, unde slujește în prima biserică ortodoxă în care limba liturgică este româna. Deocamdată doar în Iasicuva (sârb. Jasikovo), în Bigrenița (sârb.: Bigrenica) și Samarinovăț (sârb:Samarinovac) s-au mai ridicat astfel de biserici (sau se află în construcție). La Malainița este plănuită ridicare unei biserici mai mari, biserica actuală urmând să fie transformată în mănăstire.

În 2003, Boian Alexandrovici a ridicat la Mălăinița din fonduri proprii, pe un teren aflat în proprietatea sa, prima biserică ortodoxă română din Serbia de răsărit. Urmează un conflict îndelungat cu autoritățile sârbe, care cereau demolarea lăcașului, invocând ilegalitatea acestei construcții. Un oponent vehement a lui Alexandrovic este și Biserica Ortodoxă Sârbă care se teme să-și piardă influența în acest colț al Serbiei. Scandalul a ajuns să fie comentat în presa internațională. În aprilie 2005, incidentul a fost discutat și la adunarea Consiliului Europei. La sfârșitul anului 2006, ipodiaconul Boian Alecsandrovic, a fost condamnat la două luni de inchisoare, cu suspendare.

În martie 2008 părintele Bojan Aleksandrović a fost decorat de către ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al României la Belgrad, Ion Macovei, Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Comandor, înalta distincție conferită de președintele României, Traian Băsescu. Înalta distincție a fost decernată de către București “în semn de apreciere deosebită pentru atașamentul și angajamentul său constant față de promovarea identității culturale, lingvistice și religioase a românilor din Serbia”, conform Wikipedia.

Cu toate acestea, atacurile Bisericii Ortodoxe Sârbe împotriva preotului român au continuat. Acesta fost caterisit pe motiv că a oficiat slujbe în limba română într-o biserică din Serbia. Sentința de excomunicare, pronunțată pe 16 octombrie 2008 de către Iustin, episcopul ortodox sârb al Timocului, a fost comunicată și preotului Bojan Aleksandrovici, care a fost judecat în absență. În actul semnat de episcopul Iustin se arată următoarele: „Boian Aleksandrovici, fost cleric al episcopiei de Timoc, a disprețuit pe episcopul său competent și fără aprobare și acord al bisericii noastre a fost hirotonit în treapta preoției de către un episcop al Bisericii Ortodoxe Române. Ca urmare, pe presbiterul Boian Aleksandrovici îl caterisim din treapta preoției și îl întoarcem în rândul laicilor fără drepturi și funcții“.

Sfântul Sinod al BOR, întrunit la 30 octombrie 2008 la București, considera “invalid actul de caterisire a părintelui Bojan Alexandro¬vici de la Malainița (Valea Timocului) de către tribunalul bise¬ricesc al Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timoc, deoarece preotul român nu este cleric al Bisericii Ortodoxe Sârbe. De asemenea, Membrii Sfantului Sinod au constatat faptul că Episcopia Ortodoxă Sârba a Timocului nu respecta cele convenite în cadrul Comisiei mixte de dialog a celor doua Biserici Ortodoxe, din aprilie 2006, adică asigurarea serviciilor religioase în limba română pentru comunitățile românești”

Sursa: http://www.napocanews.ro/2013/11/eroicul-parinte-boian-alexandrovici-la-cluj-napoca-sarbii-ne-spun-vlahi-sau-aromani-noi-ne-am-spus-intotdeauna-ca-suntem-romani-sau-rumani-din-valea-timocului-fotovideo.html




„Noi suntem transnistreni!” Capcana echivalării „etniei” cu „naționalitatea” în recensământul din R. Moldova

Un articol de Dan Dungaciu

Recensământul din R. Moldova (12-25 mai a.c.) a început sub auspicii proaste, marcat de ambiguități legislative, bâlbe, amânări.

Dincolo însă de acest preludiu nereușit, problemele majore pe care le va genera acest recensământ vor veni mai ales după desfășurarea lui. Și asta din cauza unei neîntemeiate și insidioase echivalări ale „etniei” cu „naționalitatea” în chestionarele de recensământ. În ciuda numeroaselor avertismente, autoritățile au insistat cu obstinație să păstreze întrebarea în forma ei inițială, menținând confuzia între doi termeni care nu se suprapun ca semnificație nici în dicționarele de specialitate, nici în uzul administrației publice, nici în percepția publică din stânga Prutului.
Să vedem care este prețul acestei confuzii deloc inocente, menținută în chestionarul unui recensământ pentru care, după cum afirma recent un înalt oficial, „România este unul din principalii donatori”. Culmea ironiei!

O chestiune de terminologie. Ce spune literatura de specialitate?

Fără să intrăm în analize fastidioase de sociologie a națiunii, vom spune doar că apelul la literatura de specialitate în ceea ce privește semnificația termenilor, chiar străină și consacrată, trebuie făcut cu precauție. Deja în faimosul Raport dedicat chestiunii națiunii și naționalismului din 1939, elaborat de membrii ai Institutului Regal de Relații internaționale din Londra – practic, primul de acest gen -, problema principală pe care o constatau autorii ținea tocmai de multitudinea de sensuri și semnificații pe care le au termenul „națiune” și derivatele sale. Este clar că nu există suprapuneri limpezi între „Volk”, „people”, „Nation” sau „nation”. La fel și cu derivatele sale, inclusiv cele la care ne raportăm în acest articol, respectiv „etnie” sau „naționalitate” („nationalité” sau „Nationalität”). De aceea, pentru o mai judicioasă înțelegere a conceptelor, trebuie să mergem inclusiv la uzul curent al limbii, dar și a semnificațiilor cu care aceste concepte au fost acreditate în societate. Ceea ce trebuie să facem, orientativ, și în cazul pe care îl discutăm aici.

DEX-ul ne indică, la termenul „NAȚIONALITATE”, următoarele semnificații: „1. Apartenență a unei persoane la o anumită națiune; cetățenie (subl. N.). 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național. 3. Apartenență a unei persoane juridice, a unei nave sau aeronave la un anumit stat”.

Sesizăm deci că semnificația principală a acestuia este, mai degrabă, asociată cu „cetățenia”, nu cu „etnia”, cum vor să ne facă să credem diriguitorii recensământului, iar suprapunerea „naționalității” cu „etnia” este mult mai vagă. Oricum, fie și numai acest aspect ar fi trebuit să ridice legitime semne de întrebare decidenților de la Chișinău care ar fi trebuie să trateze chestiunea echivalării „etnie”/„naționalitate” cu mai multă precauție. Nu au făcut-o. Problema apare cu atât mai inexplicabilă cu cât sensul și semnificația „etniei” și a „naționalității” sunt net diferite în uzul administrativ al birocrației de stat de la Chișinău. Niciodată, administrația R. Moldova nu a echivalat acești termeni. A făcut-o, pentru prima dată, cu ocazia recensământului.
„Etnia” nu e „naționalitate” în buletinele de identitate

Iată primul exemplu, cel mai relevant cu putință în ceea ce privește utilizarea termenilor adoptată la nivel de stat: perfectarea buletinelor de identitate pentru cetățenii R. Moldova. Formularul pe care solicitantul îl completează este foarte clar, iar printre rubricile care apar acolo – nume, prenume, data nașterii, locul nașterii etc. – există și cea a „aparteneței etnice”. Atât. Nici vorbă să fie echivalată cu „naționalitatea” în respectivele formulare oficiale ale statului R. Moldova. Întrebarea care apare este legitimă: de ce în cazul buletinului de identitate este limpede ce înseamnă „etnie”, deci nu mai este nevoie de echivalarea ei cu „naționalitate”, dar în cazul recensământului, nu?

Răspunsul îl vom avea selectând al doilea exemplu din uzul administrativ al R. Moldova, respectiv identificarea cetățenilor în pașaportul statului R. Moldova.

Cine este de etnie „Republica Moldova”?

Pașaportul este un al act de identitate esențial pentru cetățeanul statului, care, precum buletinul de identitate, identifică sensurile conceptelor administrative, dar și creează obișnuințe pentru cetățean. Ce scrie în pașaport devine, tacit, explicație, sens al termenilor, uz curent și cotidian. Pe pașapoartele cetățenilor din R. Moldova, de 20 de ani, nu apare rubrica „etnie”, însă apare rubrica „naționalitate”. Și aici se clarifică semnificațiile – dar și intențiile – autorităților care gestionează acest recensământ. Căci sensul „naționalității” nu are nicio legătură cu „etnia” în pașapoartele cetățenilor din R. Moldova, și asta din motivul că, la rubrica „naționalitate” apare scris, cu majuscule, „REPUBLICA MOLDOVA”. Nici mai mult nici mai puțin.

Concluzia este evidentă pentru oricine cu minim bun simț: pentru autoritățile republicii, „naționalitatea” nu are nimic de-a face cu „etnia”, pentru că, indiferent de „etnia” subiectului, pe pașaportul emis de autoritățile statului, la rubrica „naționalitate”, scrie același lucru: „REPUBLICA MOLDOVA”. Semnificația pe pașaport este aceea a „cetățeniei”, nu „etniei”. Apartenența la statul R. Moldova, prin urmare, este cea care indică „naționalitatea”, care, la rândul ei, indică apartenența la statul R. Moldova.

Și întrebarea legitimă vine firesc: dacă așa stau lucrurile, dacă acesta este uzul terminologic în R. Moldova, de unde până unde au decis autoritățile să echivaleze, doar în chestionarul de recensământ, „etnia” cu „naționalitatea”, sugerând prin asta, până la urmă, o și mai insidioasă echivalare a „etniei” cu „cetățenia”?

O confuzie nu tocmai inocentă sau legitimarea „etniei” moldovenești

În realitate, acesta este secretul lui Polichinelle. Răspunsul este evident pentru oricine urmărește cât de cât evoluția statului vecin după dobândirea independenței. Miza majoră a guvernărilor, indiferent de culoarea politică, a fost – tacit sau explicit – una identitară, respectiv de perpetuare a moștenirii identitare sovietice a unui „popor moldovenesc” diferit de cel român, fie că diferențierea vine pe canal „sovietic” (moldovenismul sovietic până în 2009) fie pe canal „european” (moldovenismul europenist de după 2009). Diferențele sunt doar nuanțe, pe fond efectul este același. O nuanță ar fi că actuala guvernare nu susține aberația „limbii moldovenești”, doar că nici nu o dezavuează până la capăt. Nu o admite, dar o lasă, tacit, să atârne în Constituția republicii și nu face nimic pentru a o schimba de acolo.

Aceasta este grila de lectură corectă inclusiv a actualului recensământ. Care, la rândul său, va fi utilizat, tacit sau explicit, în acest registru, al proiectului identiar moldovenesc, diferit de cel românesc. Despre asta este vorba și aici este secretul lui Polichinelle despre echivalarea „etnic/naționalitate” în recensământ. Miza este politică, în nicun caz științifică. Miza nu este să lămurească subiecții recensământului sau să colecteze informații corecte (atât cât se pot obține prin asemenea instrumente), ci, mai degrabă, să inducă percepții și echivalențe false, care, ulterior, vor intra în poartofoliu și discursul politic. Șiretlicul este următorul: termenul „etnic” fiind un cuvânt rareori folosit în mod curent, mai cu seamă în zona rurală, este evident că răspunsul la această întrebare va fi dat de către cei investigați – când nu va fi completat direct de investigator! – cu referire la termenul care le este mai familiar, respecitv cel de „naționalitate”. Iar semnificația acestuia va fi echivalată, aproape automat, cu cel de „moldovenean/moldovan”, așa cum l-a învățat uzul curent al limbii în R. Moldova, exprimat limpede în pașaport și în spațiul public.

Echivalarea „etniei” cu „naționalitatea” (în realitate, cum am văzut, este vorba despre echivalarea „etniei” cu „cetățenia”) va induce ideea că imensa majoritate a cetățenilor sunt, „etnic”, „moldoveni”, deci nu români, prin urmare orice insistență pe acestă chestiune este inutilă și nerezonabilă. Pe banii lor, politicienii din România vor primi mesajul să mai înceteze discuțiile despre glotonim/etnonim, pentru că datele recensământului, nu-i așa, ne arată limpede în ce direcție identitară se îndreaptă republica vecină. Chiar dacă nu va fi utilizat chiar așa în registrul politic, „opinia publică” din R. Moldova va marșa abundent pe această chestiune furnizând zgomotul de fond pe care politicienii „rezonabili” și – cum altfel? – europeni de la Chișinău îl vor invoca tacit în dialogul cu partea română, dar nu numai. Zgomotul de fond pe care, de fapt, ei înșiși l-au generat inclusiv prin confuziile deliberate ale chestionarului de la recensământ.

Care sunt consecințele acestor rezultate? În realitate, dincolo de faptul că rezultatele vor fi puse în slujba proiectul identitar moldovenist și, de aici, utilizarea lor politică în raport cu Vestul (inclusiv România), două sunt consecințele care trebuie evidențiate.

Prima consecință: Minciunea stă cu regele la masă sau iluzia „națiunii civice”

Prima vizează chestiunea „națiunii civice”, formulă utilizată cu precădere de politicieni sau lideri de opinie din R. Moldova, mulți dintre ei fără să realizeze, deseori, ridicolul situației. Dincolo de problemele cu care se confruntă definiția însăși a „națiunii civice” în literatura de specialitate – asupra cărora nu insistăm aici -, situația e cel puțin comică: un stat care a apărut pe hartă în numele unor revendicări identitare, care aveau în prim plan limba și alfabetul, și care sărbătorește, în fiecare an, de 31 august, „Ziua limbii” – adică un stat care a apărut pe hartă ca urmare a unor revendicări ce țin de etnic, nu de civic – se îmbățoșează prin vocile unor reprezentanți și insită că el promovează „națiunea… civică”! Civicul e cinic în R. Moldova!

Ridicolul merge mai departe atunci când sesizăm că legislația în vigoare privitoare la identitate este iarăși de natură „etnică”, nu civică, iar cazul cel mai elocvent este faimoasa Lege nr. 546 din 19.12.2003 privind aprobarea „Concepției politicii naționale a Republicii Moldova”. O lege în vigoare, care fundamentează proiectul identitar pe dimensiuni etnice evidente, cu o majoritate fondatoare a „etnicilor” moldoveni, cu „limbă moldovenească”. (În privința acestei legi a fost deja depusă o sesizare la Curtea Constituțională, pentru evidenta contradicție ale legii cu ultimele hotărâri ale Curții privitoare, de pildă, la denumirea corectă a limbii vorbite în republică. Așteptăm cu interes rezultatul Curții Constituționale).
În realitate, concepția „națiunii civice” nu este decât un paravan, de aici și aparentul paradox că cei mai îndârjiți apărători ai „națiunii civice” sunt cei mai înverșunați apărători ai „limbii moldovenești” sau ai diferențierii etnice român/„moldovean”. Contradicția este la ea acasă: dacă te declari adeptul concepției civice despre națiune, care este explicația că susții și lupți până la ridicol, uneori, pentru valorile unei națiuni… „etnice” moldovenești?!

A doua consecință a recensământului vizează regiunea transnistreană. Dar înainte de asta, trebuie să facem un mic excurs în istoria recentă a regiuni.

Un intermezzo: proiectul transnistrean de „construire a națiunii” (nation buiding)

În puzderia dezbaterilor naționale sau internaționale prvind „soluționarea chestiunii transnistrene”, în diferite formate, oficiale, oficioase, ale societății civile etc – a fost neglijat aproape sistematic un fenomen derulat în regiunea seaparatistă, practic, odată cu declararea așa zisei independențe a acesteia. Este vorba despre fenomenul de „nation-building” („construcția națiunii) derulat în stânga Nistrului.

Începând cu 1991, o serie de ingrediente au intrat în acest proiect relativ incoerent, după cum remarcă istoricii occidentali cei care i-au făcut proiectul: așa zisa moștenire eurasiatică a regiunii și tradiția „scitică” a locului (Transnistria, chipurile, ar semăna ca geografie cu „un arc scit”); cultul generalului rus Aleksandr V. Suvorov, fondatorul Tiraspolului; glorificarea armatei sovietice/ruse; asumarea moștenirii sovietice, respectiv a simbolisticii RSSM; resuscitarea perioada 1924-1940 (când capitala republicii creată de Stalin era la Balta, ulterior la Tiraspol); ideea apartenenței, în termeni de limbă, cultură, religie, geopolitică la spațiul unei Rusii dincolo de fruntariile acesteia; un specific local menținut și în timpul sovietic (ilustrat în formule relevante de genul „dacă vrei să fii ministru/ trebuie să fii de peste Nistru”), accentuarea în mentalul public a războiului cu Chișinăul, mai ales bătălia pentru Bender din 1992, supranumit de „oficialii” de la Tiraspol „Berlinul nostru de Vest” (fostul „ministru de externe” Lițkai), cultul personalității prezidențiale (mai cu seamă în cazul lui Igor Smirnov), parade și defilări, manifestații publice, moneda proprie, administrație „de stat” și instituții proprii etc.

Procesul „teoretic” s-a derulat pe un scenariu consacrat, încă din 1991, când s-a inițiat un „laborator de cercetare academică a istoriei Transnistriei”, la Universitatea de stat Taras G. Shevchenko și condus de istoricul de la Chișinău Nikolai V. Babilunga. Au urmat ingredientele cunoscute: educație în școli, editarea de istorii „oficiale”, precum „Istoria RMT” din anul 2000, scrisă cu ajutorul istoricilor de la Moscova, atlase geopolitice tipărite în limbi de circulație, aniversările „Zilei republicii” din 2 septembrie și a altor date conectate cu războiul de pe Nistru sau cu date din moștenirea sovietică: 1 mai, 9 mai, 22 iunie, 7 noiembrie. Multe din aceste inițiative, dacă nu toate, aveau darul de a separa nu doar geografic regiunea de R. Moldova controlată de autoritățile legitime de la Chișinău, dar și ideologic: Chișinăul ar aparține Vestului (inclusiv României), prin tradiție, cultură, identitate și decizie politică, pe când regiunea separatistă, Estului (prin aceleași ingrediente). Fostul „ministru de externe” Lițkai a lansat, la un moment dat, chiar un „argument” menit să explice diferențierile de construcție „statală” de pe cele două maluri ale Nistrului: pe când malul drept merge pe o formulă învechită de secol XIX, respectiv construcție de stat bazată pe o etnie majoritară („moldoveni”/români), Tiraspolul funcționează pe un proiect post-modern, al unui stat fără majoritate – pentru că există, în cantități relativ egale, ruși, moldoveni, ucrainieni -, fără o singură limbă oficilă – căci există trei, respectiv rusa, ucrainiana și limba moldovenească (în versiune sovietică, respectiv cu alfabet chirilic). De remarcat aici că „RMT” este mai coerentă din acest punct de vedere decât RM: pentru Tiraspol, „limba moldovenească” din dreapta Prutului este română, din moment ce este scrisă în alfabet latin, deci este „limbă străină” în RMP. În replică, și complet incoerent, Chișinăul menține în Constituție „limba moldovenească”, deși a trecut la alfabet latin! Aici este și una dintre sursele importante ale scandalului așa-ziselor școli românești din Transnistria, care are ca sursă și definițiile diferite ale limbii române de pe cele două maluri ale Nistrului. În realitate, ambele greșite și false, dar din rațiuni diferite.

Nu este clar în acest moment în ce măsură a reușit proiectul identitar al acestei republici. Nu avem date care să acrediteze un succes, dar nici nu trebuie exclusă ipoteza că generațiile din Transnistria născute în jurul anului 1990 (deci acum aproximativ de 30 de ani), crescute și educate fără legătură cu R. Moldova, au fost afectate de acesta. Apartenența lor regională s-a încercat a fi convertită, treptat, la o apartenență „statală”, de nimeni nerecunoscută însă, nici măcar de Rusia (care o folosește doar pentru a bloca accesul R. Moldova spre spațiul euro-atlantic, inclusiv România)

A doua consecință: dacă transnitrenii vor face un recensământ similar?

Revenim acum la ideea principală a acestui articol și la posibilele consecințe ale recensământului. Legătura este următoarea: în realitate, deși e greu de acceptat pentru unii, destinul tânăr al R. Moldova poate fi citit în aceeași grilă ca cea de mai sus. După cum remarca cineva, efortul R. Moldova din punct de vedere identiar a fost „al părții care vrea să devină întreg”. Sau, în alți termeni, ai etosului (specific regional) care vrea să devină ethnos (popor cu identitate specifică). Procesele sunt relativ similare între cele două maluri ale Nistrului, doar că în cazul așa-zisei RMN durează de 20 de ani, iar în cazul R. Moldova de… 70 de ani.

Acesta este motivul pentru care trebuie să subliniem aici și a doua consecință, neprevăzută de către autoritățile de la Chișinău, ale recensământului în curs de derulare. Acest instrument, care este, în cazul Chișinăului, cum am văzut, inclusiv un instrument de construcție identitară, poate fi, la rândul său, foarte ușor adoptat de regiunea separatistă și utilizat în scopurile propriului proiect identitar.

Mai concret. Cine deschide, de pildă, pagina de pe Wikipedia a lui Mihai Burlă, actualul președinte al așa zisului Soviet Suprem de la Tiraspol, poate citi în dreptul rubricilor de identificare următoarele. Etnia: român; cetățenia: Transnistria. Mihai Burla este din Cernăuți și așa se explică etnonimul român (după rețeta sovietică după care în RSSM trăiau moldoveni, iar la Cernăuți… români!). Dincolo de asta, sesizăm că formula de identificare este relativ similară cu cea din pașapoartele R. Moldova unde, după cum am arătat deja, la rubrica naținalitate scrie: Republica Moldova.

Întrebarea este următoarea: ce se va întâmpla dacă așa zisele autorități de la Tiraspol vor decide să construiască într-un recensământ rubrica de autoidentificare identitară a locuitorilor de acolo în manieră identică cu cea de la Chișinău? Respectiv, să formuleze întrebarea în așa fel, încât cei investigați să răspundă la întrebarea legată de apartenența etnică în termeni de cetățenie, așa cum se va întâmpla/se întâmplă în realitate cu recensământul din R. Moldova? Rezultatul nu este greu de ghicit: vom avea în final „validarea” „etniei transnistrene”, care, la limită, va putea deveni fundamentul „națiunii civice transnistrene”, cu așa-zisul ei specific post-modern etc. etc. „Poporul transnistrean” s-a născut, nu-i așa, din moment ce datele recensământului de acolo au „validat” identitatea lui indelebilă!

Problema nu este enormitatea unei asemenea întreprinderi, ci cum va mai putea Chișinăul răspunde sau respinge coerent și credibil o asemenea potențiale provocări identitare?

În realitate, nu ar putea…
Etosul care vrea să devină ethnos sau concluziile unui eșec propagandistic anunțat

Concluziile de etapă ale recensământului derulat în acest moment în stânga Prutului și a consecințelor sale pot fi sumarizate după cum urmează:

1. Actuala guvernare marșează pe același proiect identitar diferențiator față de România, fie că o face în forme soft, „europene” sau camuflate de stindardul integrării europene (așa cum s-a petrecut și în manifestația proeuropeană din Piața Marii Adunări Naționale din 3 noiembrie 2013, unde orice referire la România a fost exclusă);

2. Relația cu Româna se va „etniciza” de aici încolo, fie și tacit, căci proiectul „austriac” de construcție identitară a actualului guvern de la Chișinău va fi cel prevalent în R. Moldova, cu recunoașterea tacită a identității de limbă, dar fără eforturi de a o modifica în Constituție;

3. Iluzia „națiunii civice” va rămâne și va fi promovată și de aici înainte, din două rațiuni: fie incultură academică crasă a promotorilor politici sau din spațiul public fie camuflaj ideologic, căci conținutul așa-zisei „națiuni civice” în R. Moldova este, în realitate, cel al „națiunii etnice moldovenești”;

4. Strategiile identitare de acest fel nu vor rămânea fără urmări pe malul stâng al Nistrului, pentru că regiunea separatistă transnistreană le va replica, în oglindă, dată fiind similitudinea între procesele de tip „partea care vrea să devină întreg” specifice ambelor maluri ale Nistrului;

5. R. Moldova și autoritățile guvernamentale au, firește, tot dreptul din lume de a alege și promova proiectul identitar și politic spre care tind. Singura problemă este minima onestitate, singura care ne va permite să înțelegem succesele, eșecurile și viitorul relației bilaterale. Este însă profund regretabil ca un recensământ extrem de util statului R. Moldova și al cărui principal finanțator este statul român să fie utilizat ca instrument de manipulare și promovare identitară menite nu să apropie, ci mai degrabă să răcească identitar relațiile dintre cele două state care, pe vremea Podurilor de flori, erau numite, cu adâncă semnificație, „maluri de Prut”.

Sursa: Timpul.md




ONU – Prim-ministrul Republicii Moldova Iurie Leancă a reiterat apelul Republicii Moldova privind retragerea definitivă a forțelor militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în conformitate cu angajamentele internaționale corespunzătoare

Corespondentul AGERPRES, Cornel Ciobanu, transmite: Prim-ministrul Republicii Moldova Iurie Leancă a reiterat joi, la Adunarea Generală a ONU apelul Republicii Moldova privind retragerea definitivă a forțelor militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în conformitate cu angajamentele internaționale corespunzătoare.

În discursul său la Adunarea Generală a ONU, Leancă a menționat că există multe obstacole în calea reintegrării Republicii Moldova, referindu-se la arsenalul militar străin care este încă pe teritoriul țării sale, potrivit unui comunicat difuzat de servicul de presă al guvernului de la Chișinău.

Leancă a declarat că reintegrarea Republicii Moldova este prioritatea strategică a Guvernului. Acesta prevede consolidarea populației de pe ambele maluri ale Nistrului în jurul obiectivelor comune, oferindu-le oamenilor un viitor mai bun. Aceasta înseamnă, de asemenea, eliminarea provocărilor, asigurarea drepturilor fundamentale ale omului și a securității în regiune. Premierul a accentuat că Republica Moldova pledează pentru continuarea măsurilor de consolidare a încrederii cu participarea plenară a partenerilor implicați în acest proces.

‘Viziunea Guvernului Republicii Moldova pentru o soluție finală a conflictului este lipsită de ambiguitate. În primul rând, o soluție cuprinzătoare și viabilă trebuie să se bazeze pe respectarea suveranității și integrității teritoriale a țării. Suntem deschiși pentru un compromis rezonabil pe un statut special al regiunii în cadrul Republicii Moldova, care ar oferi populației din stânga Nistrului un nivel confortabil și garantat de autoguvernare în diferite domenii ale vieții publice. Totodată, trebuie să existe un spațiu constituțional, economic și de apărare unic în interiorul frontierelor recunoscute la nivel internațional ale Republicii Moldova. În același timp, Republica Moldova trebuie să fie un stat funcțional care continuă să avanseze pe calea sa europeană și oferă populației de pe ambele maluri dreptul de a beneficia în mod egal de parteneriatul nostru extins cu Uniunea Europeană’, a specificat premierul de la Chișinău.

În încheierea discursului său, Leancă și-a exprimat convingerea că viitorul Republicii Moldova este unul luminos, iar Guvernul, sprijinit de partenerii de dezvoltare, va reuși să construiască o țară puternică și unită, în marea familie europeană, și să asigure bunăstarea poporului și consolidarea societății, potrivit guvernului.

La Adunarea Generală a ONU din 2012 și președintele țării Nicolae Timofti a cerut retragerea trupelor militare rusești de pe teritoriul Republicii Moldova. ‘Trupele ruse, staționate pe teritoriul Republicii Moldova fără consimțământul statului gazdă și contrar prevederilor constituționale și angajamentelor internaționale, ar trebui să fie în cele din urmă retrase’, a declarat el atunci.

În regiunea transnistreană a Republicii Moldova, controlată de un regim separatist prorus, sunt depozitate, potrivit unor surse, între 20.000 și 40.000 de tone de arme și muniții, care sunt păzite de un contingent militar rusesc format din aproximativ 1.500 de persoane.

Rusia și-a asumat încă din 1999 obligația de a-și retrage munițiile de pe teritoriul Republicii Moldova, angajament pe care nu l-a dus însă la bun sfârșit. În opinia experților și politicienilor, prezența trupelor și munițiilor rusești în regiune constituie unul din motivele principale care împiedică reglementarea conflictului transnistrean.

Sursa: AGERPRES

Foto: AGERPRES

Editor: Mariana Ionescu




Rezerviștii au fost chemați la unitățile militare pentru un exercițiu de mobilizare!

Rezerviștii aflați în planurile de mobilizare au fost chemați la unitățile militare, între 24 și 27 septembrie, pentru activități de pregătire și pentru actualizarea datelor de evidență militară, a anunțat Prefectura Capitalei. Ministerul Apărării Naționale, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Interne, Prefectura Capitalei și autoritățile administrației publice locale, organizează în perioada 24-27 septembrie, în București și în județul Ilfov, un exercițiu de mobilizare privind verificarea stadiului pregătirii populației pentru apărare, în conformitate cu prevederile planului aprobat de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Prefectura Capitalei a precizat, într-un comunicat de presă, că rezerviștii vor fi chemați, în cele trei zile, la unitățile militare, pentru desfășurarea unor activități specifice de pregătire. Totodată, în cadrul acțiunii vor fi actualizate datele de evidență militară, conform prevederilor legale în vigoare.

Sursa foto: M.Ap.N.

Sursa:       ziarulring.ro




Pe 6 Octombrie – Comemorarea celor 40.000 de romani ucisi de armatele ungare !!! …în Parcul (rușinii)Reconcilierii din Arad

Comemorarea celor 40.000 de romani ucisi de armatele ungare !!!

Monumentul rușinii la Arad – 13 generali ai armatei ungare, sursa foto: informatorul.md

„Comemorarea romanilor masacrati de armata ungara, unde se pot reconcilia hunguri cu hunguri iar noi romanii nu avem voie sa ne comemoram mortii ucisi de acesti 13 generali care au masacrat zeci de mii de roman si care sunt comemorati an de an in Arad, oare traim in hungaria sau suntem in Romania ???? Cat mai toleram nesimtirea UDMR ??? NOI ROMANII SUNTEM discriminati in Romania!”  facebook.com/eventst

Pe 6 octombrie comemorăm uciderea a mii de romani transilvaneni (unele surse vehiculand cifra de 40.000). 

Pe 6 octombrie 2011, s-a protestat impotriva comemorarii publice la Arad a celor 13 generali ai armatei imperiale austriece, executati in 1849. Celebrarea memoriei unor ofiteri care se fac vinovati de uciderea a mii de romani transilvaneni (unele surse vehiculand cifra de 40.000), este nu numai un act sovin ci si o jignire adusa majoritatii romanesti a orasului.

Cei 13 au fost ofiteri ai armatei imperiale, avand taberele militare pe teritoriul Ungariei in momentul izbucnirii Revolutiei pasoptiste la data de 15 martie 1848. Ei au fost executati pentru ca s-au alaturat miscarii revolutionare a lui Lajos Kossuth, sustinand pretentiile maghiare de independenta fata de Austria, incalcandu-si astfel juramantul de fidelitate fata de Casa de Habsburg. O parte dintre ei au fost maghiari, trei au fost austrieci, iar cate unul dintre executati a fost de nationalitate germana, sarba si croata.

Ofensiva celor 13, aflati sub comanda generalului polonez Jozef Bem, s-a soldat cu ocuparea temporara a Transilvaniei, intre lunile ianuarie-martie 1849, de catre revolutionarii maghiari. In aceasta perioada au avut loc asasinate si masacre coordonate impotriva romanilor. In plus, mai multe sate au fost distruse prin incediere (intre cateva zeci si pana la 300, dupa unele surse).

Ar mai fi de mentionat ca atrocitatile antiromanesti, punerea greoaie in practica a legii privitoare la desfiintarea iobagiei in Transilvania, refuzul guvernului revolutionar ungar de a acorda libertati nationale romanilor si votarea unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj, au dus la dezbinarea fortelor revolutionare romane si ungare si la ridicarea taranimii la lupta pentru rezolvarea problemei sociale si a celei nationale. Avram Iancu, la numai 25 de ani, a devenit conducatorul ostii taranesti antirevolutionare. In fruntea acestei osti si in colaborare cu autoritatile militare austriece a organizat apararea in Muntii Apuseni si a respins numeroasele atacuri ale trupelor revolutionare maghiare, superioare ca numar si ca armament, castigandu-si renumele de “craiul muntilor”.

Nationalistii romani si-au facut simtita prezenta la adunarea la care au participat cateva sute de maghiari afisand unul dintre cele mai mari drapele tricolor, lung de 20 de metri si lat de 14 metri, dar si un mesaj pe care era scris “In memoria celor 40.000 de romani ucisi in 1848 de armata ungara sub comanda lui Josef Bem”. De asemenea, s-au scandat mai multe lozinci precum “Noi suntem romani, noi suntem aici pe veci stapani”, “Limba romana, unica stapani” si s-a si intonat imnul lui Avram Iancu.

La acest miting au fost prezenti membri si simpatizanti ai Noii Dreapte din Arad, Timisoara, Lipova si Alba-Iulia.

La fel ca in anii trecuti, in prim planul comemorarii celor 13 generali au fost reprezentantii UDMR, in frunte cu presedintele Kelemen Hunor, dar si autoritati locale. Nu au lipsit nici inalti diplomati veniti tocmai de la Budapeste pentru acest eveniment, precum si cativa membri rataciti ai partidului sovin si antiromanesc Jobbik.

Sursa: www.FrontPress.ro




Roșia Montană, documente: Cât câștigă șefii Gold-ului. Dragoș Tănase, peste 6 milioane de dolari! Minciunile oficiale despre “despăgubiri” și referendum

Victor Ponta a aruncat la înaintare tâmpenia cu despăgubirile pe care le-ar cere Gabriel Resources dacă proiectul de la Roșia Montană nu ar porni. Premierul spune că avocații Gold-ului ar cere 2 miliarde de dolari. Să ceară și 10 miliarde, că nu-i doare gura și mâna. Asta nu înseamnă și că statul român ar fi obligat să plătească acești bani, atâta timp cât RMGC nu a reușit să realizeze un proiect legal. Am mai spus și o repet: doar din momentul în care legea specială pentru distrugerea Roșiei Montana ar fi adoptată de către Parlament, ar exista riscul ca asemenea despăgubiri să trebuiască să fie plătite! Încălcând zeci de alte legi (dreptul de proprietate al localnicilor și exproprieri în interes privat, regimul de protecție al pădurilor, apelor, pășunilor și fânațelor, a patrimoniului, al proprietăților publice și private ale autorităților publice, liberul acces la justiție al cetățenilor, libera concurență, Codul Fiscal etc.), proiectul RMGC ar intra în „legalitate”. Practic, s-ar oficializa hoția și s-ar recunoaște dreptul hoților asupra banilor furați.

***

Și pentru că a venit vorba de banii „investiți” până acum la Roșia Montană. Să vedem unde au ajuns o parte importantă din ei. Mai exact cum sunt recompensați financiar câțiva dintre „capii” companiei. Conform propriilor documente ale Gabriel Resources (Management Information Circular, din 17 mai 2013, document pregătitor al Adunării Generale a Acționarilor). Documentul prezintă sumele exacte cu salariile, veniturile și compensațiile totale la care au avut dreptul cinci dintre cei mai importanți șefi ai Afacerii Roșia Montană: Jonathan Henry (președinte și CEO Gabriel), Max Vaugham (CFO Gabriel), Richard Brown (CCO), Dragoș Tănase (directorul general al RMGC) și Nicolae Suciu (vicepreședinte RMGC și omul de legătură al afacerii în relația cu Guvernul României).

Să ne facem „încălzirea” cu salariile de bază. Jonathan Henry a încasat 633.872 de dolari* în 2011, 642.792 în 2012 și tot atât ar urma să încaseze în 2013. Dragoș Tănase a avut un salariu de bază de 291.246 de dolari în 2011, cu o ușoară „diminuare” în 2012 și 2013, la 287.375 dolari. Salariile celorlalți la puteți consulta în tabelul de mai jos.

Vi se pare mult, puțin, „decent”? Să nu ne lăsăm înșelați de aparențe. Salariile de bază reprezintă cea mai mică parte a veniturilor șefilor corporației. Bonusurile și premiile bazate pe „performanța” acțiunilor lui Gabriel sunt partea cea mai consistentă. Doar în 2010, Jonathan Henry a mai adăugat salariului de bază peste 11 milioane de dolari, lucru care l-a plasat în acel an în TOP 10 al celor mai bine plătiți CEO din Canada (foto)! La rândul lui, Dragoș Tănase și-a mai adăugat la „compensațiile” totale din 2010, pe lângă salariu, alți 4,46 milioane de dolari. În total, pe trei ani (2010-2013), compensațiile totale (salarii de bază, premii, bonusuri) acumulate de Jonathan Henry au depășit 15 milioane dolari. Dragoș Tănase a trecut de 6 milioane de dolari, iar Nicolae Suciu de 3 milioane de dolari! Vezi și tabelul de mai jos.

În doar trei ani, totalul veniturilor a cinci dintre șefii Gabriel Resources și RMGC au depășit 33 de milioane de dolari! Iar aceștia reprezintă doar o parte din ștăbimea companiei. Asta ca să înțelegem și din altă perspectivă sloganul RMGC „oamenii de acolo nu vor decât să muncească!”. Printre (multe) altele, și aceste „compensații totale” ar urma să fie suportate de către statul român, dacă proiectul legii distrugerii Roșiei Montana va trece de Parlament.

***

Train Băsescu (foto, în dreapta lui, cu ochelari, e Dragoș Tănase, cel care “vrea decât să muncească” pe 6 milioane de dolari), aparent atacându-l pe Victor Ponta (și Guvernul USL), a anunțat ideea unui referendum național pentru Roșia Montană, organizat în același timp cu alegerile europarlamentare de anul viitor. Suprinzător (pentru unii), Victor Ponta s-a declarat și el de acord cu această idee. În aparență, e o idee democratică și o soluție firească. Nu vă lăsați, însă, înșelați de formă! Am trăit pe viu Referendumul Cianurii, organizat în Munții Apuseni pe 9  decembrie 2012. Campaniile „de informare” cu plase. Amenințările opozanților. Neregulile în lanț (taximetrie electorală, publicitate lângă și în secțiile de votare, urnă mobilă abuzivă, direcționare – de către membrii comisiilor de votare – a cetățenilor către secțiile de referendum etc.). Comunicare mincinoasă (aproape toată presa a preluat mesajul că „nu au fost nereguli”, deși sesizările au curs lanț, ajungându-se până la întreruperea procesului de votare; rezultate umflate – deși referendumul a fost anulat din lipsă de cvorum și doar 27% dintre cei înscriși pe liste au votat „DA”, s-a comunicat „o mare victorie”!). La care se adaugă manipularea întrebării în sine (care conținea, de fapt, două întrebări în una singură: una despre repornirea mineritului în Apuseni, alta despre proiectul de la Roșia Montană – lucruri mult diferite). Gândiți-vă doar la o întrebare de genul: „Sunteți de acord cu locurile de muncă create de proiectul de la Roșia Montană?” (și sunt convins că PR-iștii și lobby-iștii Gold-ului sunt în stare de formulări și mai manipulative).

La modul cel mai simplu spus, gândiți-vă ce se întâmplă când „sistemul” de vot, construit de PSD și „pefecționat” de  Dragnea își dă mâna cu „sistemul” de vot construit și „perfecționat” de Videanu. Aceasta e diferența între ideea democratică a unui referendum național pe tema proiectului de la Roșia Montană și transpunerea ei în practică. Și explicația de ce  nu e vreo surpriză faptul că Băsescu și Ponta coabitează și în domeniul referendumului pe tema Roșiei Montana.

Să nu intrăm însă pe piste false. Lupta de acum este pentru blocarea acestei legi speciale de distrugere a Roșiei Montana și tragerea la răspundere a celor care au inițiat-o. În acest sens nu uitați să vă contactați deputații și senatorii (cum o puteți face, aflați mai multe aici). Și să ieșiți în stradă pentru a le transmite același mesaj. În plus, cereți-le expres ca VOTUL din Parlament SĂ FIE NOMINAL.

Un articol de Mihai Goțiu

Sursa: voxpublica.realitatea.net




Ne condamnăm toate generațiile care vor veni dupa noi! Roșia Montană – INFORMAȚII ȘTIUTE ȘI NEȘTIUTE

        Articol realizat de un cititor fidel al rbnpress.info pentru Dvs.

        Ne condamnăm toate generațiile care vor veni dupa noi!

Sa va explicăm de ce , dragi prieteni, sunteți bombardați cu link-uri, poze, filmulețe sau documente referitoare la Rosia Montana. Nu o să scriem despre simțul civic, voința de a nu te lasa călcatî in picioare , nu o să vă scriem despre dezinformarea și ignoranța poporului, despre puterea clasei politice, (desi am scris ca „nu o sa va scriu”, exact asta am facut, asa ca bagati la cap), ci o sa scriem cateva motive pentru care acest Proiect este imoral, ilegal, neprofitabil și trebuie oprit.

 

La Rosia Montana se vor utiliza 13 000 de Tone de cianuri pe an, pe cand in toata industria miniera din Europa se utilizeaza 1000 de tone.

 

Acidul cianhidric are temperatura de fierbere-evaporare la 26,8 grade Celsius, rezista in aer timp indelungat iar deasupra iazurilor se formeaza nori de ioni de cianura, care sunt transportati de vant, oamenii fiind expusi la cianuri respirand aerul, band apa, atingand solul care contine cianuri sau consumand alimente din zonele afectate cu cianuri.

 

La Rosia Montana se vor utilizeaza 10000 de tone de dinamita pe zi si patru munti vor disparea, cu sate, biserici, monumente istorice si cu peisajele extraordinare cu tot, lasand in loc 500 milioane de tone de steril

 

Un baraj din arocamente va trebui sa sustina 215 milioane metri cubi de cianuri si metale grele pentru eternitate

 

La Rosia Montana va fi cel mai mare proiect de acest gen din lume, neexistand un precedent.

 

Minele Romane din Rosia Montana sursa: luptapentrurosiamontana.wordpress.com

Rosia Montana a fost declarata zona monoindustriala de minerit, apoi au fost inchise minele, fortand oamenii sa devina someri, pentru asi vinde proprietatiile catre RMGC

 

Metale identificate la Rosia Montana de un amplu studiu facut inca din 1985: AUR– 1,5 grame pe tona, ARGINT– 11, 7 grame pe tona,ARSENIU – 5000 grame pe tona,TITAN – 1000 grame pe tona, MOLIBDEN – 10 grame pe tona, VANADIU – 2500 grame pe tona, NICHEL – 30 de grame pe tona, CROM – 50 grame pe tona, COBALT– 30 grame pe tona, GALIU – 300 grame pe tona. Aceste probe si rezultate se afla în documentatia pe care RMCG-ul a cumparat-o de la Agentia Nationala de Resurse Minerale.

 

Galeriile Romane, unice in Lume, o posibila sursa de venit din turism vor fi distruse in totalitate

 

Toate documentele referitoare la Proiectul Rosia Montana sunt tinute secrete la cererea RMGC. Statul tine populatia in intuneric la cererea unei corporatii.

 

Proiectul trimis de Guvern catre Parlament este o lege speciala, gândita cu scopul de a excepta acest proiect, declarat de utilitate publica, punct cu punct de la toate elementele de legislatie care l-au tinut în loc de-a lungul timpului.

 

Diverselor firme straine le este concesionata nu numai Rosia Montana, ci si întregul patrulaterul aurifer din Muntii Apuseni, precum si parti întinse din Muntii Maramuresului si ai Banatului. Rosia Montana este precedentul asteptat de catre acestea.

 

România nu are si nu poate avea nici un fel de responsabilitate materiala pentru neînceperea unui proiect datorata incapacitatii propunatorului de a respecta legea, deci toata povestea cu daunele uriase este propaganda.

 

Cateva mii de locuri de munca pentru cativa ani, cu asta se lauda guvernul dupa ce au inchis zeci de fabrici care ofereau zeci de mii de locuri de munca.

 

Unul dintre motivele pentru care actuala putere a castigat alegerile a fost ca se va opune Proiectului Rosia Montana

 

Comisiei Nationala de Arheologie si altor institutii le-a fost luata puterea de decizie, si li sa dat rol consultativ,pentru ca proiectul sa mearga mai departe

 

Statul Roman nu castiga 6 %, ci pierde 94 %.  6% se poate extrage si prin vechile metode de minerit, mediul nu va fi afectat, iar celelalte 94 de procente vor ramane in pamant, ale Romaniei.

 

Televiziunile din Romania si presa scrisa ignora sau denatureaza informatiile cu privire la acest proiect, majoritatea semnand contracte de publicitate exclusiva cu RMGC.

 

Statul Roman a cedat gratis ?!  fara licitatie licenta catre compania Gabriel Resources, infintata special pentru exploatarea de la Rosia Montana ???!!!

 

Chiar daca „ecologizarile” vor fi facute de catre RMGC, costurile acestora vor fi deduse din profiturile (si asa teoretice) ale statului român. În conditiile în care aceste lucrari vor fi efectuate de catre RMGC nu va exista niciun control asupra costurilor reale (cu riscul umflarii facturii finale – o situatie similara avem si în cazul privatizarii Petrom, OMV evaluând factura la trei sferturi din pretul platit la privatizare

 

RMGC va fi reprezentantul desemnat al Statului român în procedura de expropriere a terenurilor necesare exploatarii miniere. Cu alte cuvinte: toti locuitorii Rosiei Montane care vor refuza sa-si vânda proprietatile vor fi dati afara de pe pamânturile lor, care vor reveni, dupa plata unei compensatii aflate propriu-zis la bunul plac al Companiei, în concesiune spre exploatare unei alte entitati private – Gold Corporation .

 

 Acest articol trebuie citit și transmis mai departe respectând daca vă face plăcere sursa !

 
Nimic nu e intamplator !!!
Toate se intampla cu un scop anume!!!




Maria Tănase, 100 de ani de la naștere – „Regina Cântecului Popular Românesc”, eroina a serviciilor speciale ale Armatei Române în lupta anti-sovietică și triplu agent secret !

100 de ani de la nașterea marii noastre românce Maria Tănase.

„Niciodată n-am cântat altceva decât cântece populare românești. Veniți de prin împrejurimi și din îndepărtări la oraș, țăranii aciuiți prin mahalaua noastră, după ce-și lăsau lucrul, cu voci când înflăcărate, când domoale, cântau cântecele de acasă. De la ei știu cânta, de la ei, de la taica și de la mama. Multă vreme mi-au rămas în suflet cântecele acelea triste, tărăganate, cu alean, de blestem, de răzbunare, de revoltă, bocete, cântece de leagăn, cântece de nuntă” – Maria Tănase (25 septembrie 1913 – 22 iunie 1963)

MARIA TĂNASE s-a născut la 25 septembrie 1913, la București. A urmat timp de un semestru cursurile Liceului ‘Spiru Haret”, apoi pe cele ale Liceului de fete ‘Ion Heliade Rădulescu”. A debutat la Teatrul de revistă „Cărăbuș” (1934).
MARIA TANASE, în 1934, a imprimat ‘Mansarda’, o romanță de Nello Manzatti, la casa de discuri ‘Lifa Record’, aceasta fiind prima imprimare a artistei. Doi ani mai târziu, a mai imprimat alte două cântece populare intitulate ‘Cine iubește și lasă’ și ‘M-am jurat de mii de ori’, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner.

MARIA TANASE a debutat la postul de Radio București, la 20 februarie 1938, unde a fost acompaniată de taraful Ion Matache din Argeș, și a susținut, în direct, un program de cântece românești la emisiunea ‘Ora satului’: ‘M-am jurat de mii de ori’, ‘Șapte săptămâni din post’, ‘Ce-i mai dulce ca alvița’, ‘Cine iubește și lasă’, ‘Geaba mă mai duc acasă’‘Mărie și Mărioară’, ‘Țigăneasca‘, ‘Când o fi la moartea mea’.

Și-a făcut debutul și la Teatrul Alhambra (septembrie 1938). În noiembrie 1938, a încheiat un contract cu restaurantul „Dory-Parc’, devenit, apoi, „Neptun”, cântând și pe estradele restaurantelor „Luxandra” și „Parcul Luther”.
MARIA TANASE a susținut concerte de muzică românească în folosul Crucii Roșii. A fost desemnată să reprezinte cântecul popular românesc la Expoziția universală de la New York (mai 1939).

MARIA TANASE A  făcut turnee în Italia, la Roma și Milano, apoi în martie 1941, în Turcia, unde a cântat la teatrul de revistă ‘Melody Revue’ de la Istanbul.

A avut roluri pe scena Teatrului Național, în ‘Cadavrul viu’ de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) și ‘Horia’ de Mihail Davidoglu (1956), și a cântat în filmele ‘Se aprind făcliile’ (1939, film care nu mai există), ‘România’ (1947), ‘Ciulinii Bărăganului’ (1958) și în scurt-metrajul ‘Amintiri din București’ (filmat în 1958). De asemenea, a cântat în opereta ‘Mascota’ de Edmond Audran (1944) și a avut rolul principal în comedia muzicală ‘Sfinxul de la Hollywood’ de Ralph Benatzky (1946).

MARIA TANASE ȘI CONSTANTIN BRÂNCUȘI au format un cuplu în 1938. Cei doi s-au îndrăgostit la o expoziție la Paris, relația însă a fost de scurtă durată.

În volumul “Brâncuși – Amintiri și exegeze”, semnat de Petre Pandrea, este povestită pe larg aventura trăită de cei doi, autorul publicând chiar și amănunte picante. “Brâncuși a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenței și a mondenității… S-au văzut prima dată la Paris. Era fatal ca să se întâlnească la o expoziție din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui Dimitrie Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă cu invective din partea neichii Costache (n.r. – cum era alintat sculptorul de apropiați)”, spune Pandrea.

Brâncuși a mai avut de-a lungul timpului relații cu femei din înalta societate, printre care Léonie Ricouy, Eugène Meyer, baroneasa Renée Irana Frachon (toate cunoscute colecționare de artă), Nancy Cunard (scriitoare) și Peggy Guggenheim.

Maria Tănase – una dintre cele mai mari românce. O personalitate dincolo de pragul scenei pe care i se învolbura cântul. O poveste de viață atât de adevărată, încât dacă ar fi să fie ecranizată, acest lucru ar trebui făcut cu mare grijă, pentru a nu cădea în păcatul „telenovelizării”. Amanții, dosarul de la Securitate sau faptul că a apărut într-un pictorial jucând șah nu-i pot știrbi imaginea.

MARIA TANASE: “Mărie și Mărioară”

Avea părul bălai și ochi verzi. Florarul Ion Tănase din mahalaua Cărămidari, iubitor de teatru și de operetă, era tare mândru de fata lui: când se punea pe cântat  trezea la viață mahalaua. Documentele amintesc cum, în 1928, la numai 15 ani, i se propune să participe la ediția din acel an a concursului „Miss România“. Maria  îmbracă o rochie imprimată cu flori de măr (croită de sora ei mai mare), și ajunge în fața comisiei. Totul la superlativ, până când trece la proba costumului de baie. Verdictul este rapid: are picioare prea groase! Măria și Mărioara noastră se mânie, și se duce direct la Balul Presei de la Cercul Militar. Acolo cânta o orechestră renumită, cea ”a lui Iduardo Bianco”. La un moment dat, dansează numai fata florarului, care plutește de fapt, orchestra ține ritmul după pașii ei, acordeoanele aproape că se rup. Să nu uitați niciodată această ”scenă”, deoarece aici este cu adevărat Ea.

A doua zi presa bucureșteană vuia, încercând să afle cine este „dansatoarea de la Balul Presei“. În cartea „Maria cea fără de moarte” (2003), Gaby Michailescu-omul care a fost impresarul artistei, povestește că frumusețea ei a fost atunci apreciată de un tânăr medic de la Spitalul Central, care o cucerește și îi “dăruiește” un copil. Medicul îi propune Mariei să avorteze, iar ea nu mai putea avea niciodată copii.

Pe la 17 ani se angajează casieriță la Herdan, un restaurant unde se mânca pe săturate cu numai șapte lei. Apoi, într-o zi, Constantin Tănase a dat sfoară-n țară că Teatrul Cărăbuș caută tineri talentați pentru muzica ușoară. Astfel, în 1934, la Grădina Cărăbuș putea fi văzut un afiș pe care apărea numele Mary Atanasiu… Maria reușise…Ce a urmat este istorie. S-a încetățenit chiar ideea că nu mai este aproape nimic de spus despre ea. Dar cum istoria cedează în zilele noastre locul aspectelor picante din viața unui om, să spunem că vom scoate în evidență nu picanterii, ci…aproape cum a fost cu adevărat o femeie de neuitat atât în viață, cât și ”în moarte”.

MARIA TANASE a susținut concerte de muzică românească în folosul Crucii Roșii. A fost desemnată să reprezinte cântecul popular românesc la Expoziția universală de la New York (mai 1939).

MARIA TANASE A  făcut turnee în Italia, la Roma și Milano, apoi în martie 1941, în Turcia, unde a cântat la teatrul de revistă ‘Melody Revue’ de la Istanbul.

 A avut roluri pe scena Teatrului Național, în ‘Cadavrul viu’ de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) și ‘Horia’ de Mihail Davidoglu (1956), și a cântat în filmele ‘Se aprind făcliile’ (1939, film care nu mai există), ‘România’ (1947), ‘Ciulinii Bărăganului’ (1958) și în scurt-metrajul ‘Amintiri din București’ (filmat în 1958). De asemenea, a cântat în opereta ‘Mascota’ de Edmond Audran (1944) și a avut rolul principal în comedia muzicală ‘Sfinxul de la Hollywood’ de Ralph Benatzky (1946).

De asemenea, a interpretat o serie de cântece românești de mare popularitate la inaugurarea noii fundații a Societății Române de Radiodifuziune din 28 octombrie 1946.

În 1952, MARIA TANASE a fost solicitată să profeseze la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în cadrul unei catedre de cânt popular nou creată, unde le-a avut eleve pe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, Natalia Șerbănescu.

În 1953, MARIA TANASE lansează cântecele „Dragi mi-s cântecele mele” (aranjament revuistic de Henry Mălineanu) și „Aseară vântul bătea” (cântec popular din Ardeal) cu prilejul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților, desfășurat la București.

Începând cu 1954 a imprimat la Radio și la casa de discuri Electrecord (în 1958), patru cântece populare românești traduse și adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei ‘Doina de Dolj’, ‘La malédiction d’amour‘ (‘Cine iubește și lasă’), ‘Danse montagnarde’ (‘Uhăi, bade’), ‘Tiens, tiens, tiens et na’ (‘Iac-așa’). Acestea au fost editate pe un disc mic Electrecord (EPC 138), iar apoi au fost incluse, împreună cu alte cântece ale artistei în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză ‘Le Chant du Monde’, disc distins în 1965 cu ‘Grand prix du disque’ decernat de Academia ‘Charles Cros’ din Paris.

În 1955 a fost laureată a Premiului de Stat pe 1954, distincție acordată pentru interpretarea cântecelor populare și decorată cu Ordinul Muncii. În 1958 a primit titlul de „Artistă emerită”.

MARIA TANASE a întreprins un nou turneu, în Bulgaria (1959), pentru o lună de zile.

În 1963 i-a apărut o culegere de melodii populare sub titlul: ‘Cântecele mele’. A fost prezentatoare, în cadrul turneului pe care l-a făcut împreună cu orchestra „Taraful Gorjului”, dar în același timp și interpretă, cântând piese din repertoriul ei și pe texte proprii.

A fost însă nevoită să-și întrerupă turneul din cauza bolii (cancer pulmonar), medicii sfătuind-o să se interneze la Spitalul oncologic bucureștean. Și-a pregătit testamentul, odată cu care lasă posterității, sub titlul „Femeia dacă”, versuri imortalizate în pagina-manuscris. A murit la 22 iunie 1963. Redăm un mic pasaj:

Cu limba de moarte ii rog sa nu aduca la cunostinta moartea mea, cu exceptia oficialitatilor si in orice caz inmormantarea mea sa fie anuntata cu o zi mai tarziu celor care m-au cunoscut. Nu vreau mascarada si panorama. Dupa disparitia mea as dori ca pe un drum secetos sa se scobeasca  danc o fantana pentru cei insetati, iar dupa moarte sa-mi care cineva apa cu cofa la cimitir timp de sase saptamani. Tot ce am hartii, scrisori, culegeri, ce sint in sacul de panza alba sa-mi fie puse in sicriu – asa as dori daca as putea- sa nu jignesc pe nimeni din familie sau din conducerea tarii.

Adora luxul, Maria avea o croitoreasă care îi făcea cele mai frumoase rochii. „Avea o croitoreasă care îi făcea rochii frumoase. Purta pe scenă rochii frumoase. Nu pregeta să cheltuiască o bună parte din câștig în mîndria ei de interpretă a celui mai pur cântec popular. În viața de toate zilele rămînea însă aceeași modest înveșmântată fată a moșului Tănase”, notează undeva Harry Brauner, cel care i-a stat alături în vremurile de început ale carierei sale. Vicioasă din fire, Maria Tănase se stinge din viață la 22 iunie 1963 din cuza cancerului la plămâni. Înainte să moară, aceasta dictase unui notar ultimele dorințe. Maria a dorit să fie înmormântată cu hainele alese de ea, și cortegiul funerar să nu fie motiv de „mascaradă și panoramă”. Și-a dorit ca după moartea ei să se facă o fântână „pe un drum secetos, dornic de apă”, pentru ca drumeții să își potolească setea. În cele din urmă, a lăsat câteva rânduri speciale dedicate soțului ei, Clery Sachelarie cu care se măritase în anul 1950. „Culege-mi visele pe care le-am croit lângă tine și împarte-le oamenilor”. Istoricul Dan Falcan povestește că la înmormântarea artistei au venit aproape un milion de oameni, iar în România a fost declarată zi de doliu național.

 realitatea.net

Maria Tănase a fost în principal agentă deplin conspirată a S.S.I-ului ( S.S.I.A.R. Serviciul Special de Informații al Armatei Române) Cu aprobarea  directorului de atunci al SSI, Eugen Cristescu, Maria Tănase  a colaborat cu Șefii Rezidențelor Serviciilor de Informații Externe ale Franței și Marii Britanii din București până în anul 1945. Din 1945, cei doi Șefi de rezidență au parasit România, dar Maria Tănase a continuat să furnizeze materiale informative despre sovietici până în anul 1947, pentru aceasta ea deplasându-se personal în afara României.

Servicile de informatii sovietice din Romania au aflat despre aceste activitati speciale ale  Mariei Tanase si initial au intentionat sa o pedepseasca la fel ca si pe ceilalti agenti ai occidentului. Dar in final s-au razgândit datorită popularității uriașe a Mariei Tănase, considerată „Regina Cantecului Popular Românesc” s-au o  „Edith Piaf a României ”.

Deși Maria Tănase a dus o viața luxoasă, avea o vilă multe bijuterii blănuri, etc, și avea posibilitatea să își cumpere mai multe automobile,  Maria Tănase a preferat să-și cumpere o singură trăsură cu care se deplasa oriunde  pentru nevoile zilnice.

În anul 1957, o delagație oficială franceză s-a deplasat la București (deși România era ocupată de trupele sovietice care au rămas până în 1958) a avut întâlniri cu oficialitățile române de partid și de stat. Francezii au propus să fie turnată prima co-producție  de film româno-franceză în care sî joace și Maria Tănase . Astfel a apărut în 1957 prima coproducție româno-franceză „Ciulinii Bărăganului” cu doi regizori un francez și un român și cu Maria Tănase în rolul principal.

Prin testament a cerut construirea unei fântâni in cartierul natal din bucurești, Cărămidari, dorință care nu s-a materializat nici până azi.

Este demn de subliniat faptul că toți marii artiști ai României Mari: George Enescu, Constantin Brâncuși, Maria Tănase, Mia Braia, Ioana Radu, Jean Moscopol, etc erau cu toții total împotriva comunismului.

Redacția R.B.N.Press