Despre Zamolxis, împărații daci care au distrus Imperiul Roman și însemnele dacice de pe stema regilor Spaniei

O formidabilă descoperire a unui mare român, trecută cu vederea de manualele noastre de istorie…

Alexandru Busuioceanu, a găsit însemnele dacilor pe stema regilor catolici și vorbește în scrierile sale despre împărații daci care au distrus Imperiul roman. Alexandru Busuioceanu este un român, poet, eseist, cronicar, traducător, diplomat și, dintr-o întâmplare istoric. S-a născut în 1896 și avea să moară în 1961 în exilat la Madrid.

După ieșirea României din neutralitate, Busuioceanu s-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial, deoarece își dorea cu ardoare să participe la Marea Unire. Imediat după război a început să scrie la “Arena” (Iași), la “Luceafărul”, la “Lamura” și “Dacia”, ultimele două conduse de Vlahuță. În 1921 a întemeiat, împreună cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu și Lucian Blaga, revista “Gândirea”, care va avea o influență culturală considerabilă în România interbelică.
După un doctorat susținut la Viena sub îndrumarea lui J. Strzygowski, s-a ocupat de expertiză colecției de artă a Familiei Regale, stabilind paternitatea celor nouă tablouri ale lui El Greco, aflate pe atunci în numită colecție, și a organizat expoziția internațională de la Paris, din 1937.

Deja o somitate, considerat unul dintre cei mai mari critici de artă din lume, pleacă în 1942 ca atașat cultural la Madrid. Venirea comuniștilor la putere avea să-l facă să nu-și mai poată niciodată revedea familia rămasă în țară. Vă înființa o catedră de Limbă și Literatură Română la Universitatea de acolo, pe care o va păstra până la moarte. Patriot tot până la moarte, înființează și Institutul Român de Cultură din Madrid, publică și susține conferințe despre artă și literatura română, obține introducerea studiului Limbii Române ca materie obligatorii în șapte facultăți spaniole… Primul său volum de poezie scris în limba spaniolă – “Poemas patticos”, 1946, are parte de recenzii superbe, criticii considerându-l cel mai bun poet de limbă spaniolă al momentului. De la Madrid corespondează cu marii exilați romania: Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Monica Lovinescu…

Preocupat tot timpul să caute urme românești,  i-a fost elev și apoi prieten lui Vasile Pârvan, inclusiv în arhivele spaniole, patria împăratului Traian

Alexandru Busuioceanu avea să descopere și să publice în 1952 în revista “Destin” fragmente despre istoria și miturile dacice și getice, care aveau să-l facă pe Mircea Eliade să-i scrie de la Paris:

“Confiscați cum suntem, toți, de treburi și nevoi personale, ni se întâmpla adesea să trecem pe lângă opere excepționale, fără să le vedem… De-abia astăzi, spre rușinea mea, am citit studiul D-tale din „Destin” și nu mă pot împiedica să nu-ți scriu aceste câteva cuvinte de mulțumire și de felicitare. Studiul este pur și simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înțelegerea și valorificarea miturilor istoriografice medievale și nu numai la noi, adică în Europa “. Eliade îl indemna să-și traducă descoperirea în franceză și să o publice apoi în “Revue de Culture Europeenne”.

Busuioceanu avea să-i mulțumească pentru interes, dar îi propune să găsească o altă revistă, pentru că avusese o experiență nefericită cu un alt text de-al lui publicat în Revue, pe care-l citise plin de greșeli și contrasensuri.

Capitolele pe care le-a scris în decursul mai multor ani de trudă, aveau însă să vadă lumina tiparului într-o ediție completă abia în 1985, în România comunistă. Volumul apărea la Editura Meridiane, sub îngrijirea lui Dan Slusanschi, căruia îi datorăm această reușită în vremuri total potrivnice unei astfel de întreprinderi.

De ce cele descoperite de Busuioceanu în arhivele spaniole sunt excepționale?

Pentru că, ștergând praful de pe confuzia făcută între geți și goți, trecând prin Herodot, Platon, Strabon, Seneca, Iorga sau Pârvan, până la Orosius, Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimnez de Rada, Martin din Dumio sau dacul Nicetas din Remesiana, arata cum numele lui Zamolxis, Deceneu, Burebista și Decebal sunt intrate în legenda universală.

Pornit pe urmele spaniolului Traian, Busuioceanu avea să descopere aproape nimic menționat despre el în arhivele patriei natale a împăratului, ci “avatarul curios al unei tradiții legendare despre Dacia, care se apropie încetul cu încetul de istorie, până la risipirea ei prin contactul direct al spaniolilor cu dacii în vremea lui Traian; apoi a unei amintiri istorice care, începând de la Orosius, își pierde din ce în ce consistența, transformându-se în fabulos, pentru a se întoarce iarăși în legenda și a lua forma unui mit”.

Temuții daci sau geți, cei care se știau nemuritori, sunt cunoscuți de scriitorii spanioli antici abia în secolul I înainte de Cristos., pe când deveniseră un stat puternic și întins, care punea mari probleme Imperiului Roman. Apoi însă, istoria, legenda, mitul și utopia lui Zamolxis aveau să curgă pe căi nebănuite.

Goții, care sunt geți, se trag din Magog, unul din fiii lui Iafet, din Geneză.

Conform teoriei getice a Sfântului Isidor, neamul goților este străvechi, unii bănuind că obârșia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, “după asemănarea ultimei silabe, scoțând atare lucru mai ales după profetul Ezechiel. Dar șirul învățaților de pe vremuri obișnuiește să-i numească pe ei mai degrabă Getae, decât Gog și Magog” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 97, Editura Meridiane, București, 1985).

Pentru românii din primul secol de după Cristos, care așteptau sfârșitul lumii, părea aproape sigur că de la Dunăre avea să se ivească sfârșitul lumii. Zeul acestui popor îi ziceau Zamolxis, Zalmoxis, uneori și Gebeleizis, ascuns alteori sub numele lui Deceneu, i-a inițiat în rânduiala celor douăsprezece semne, în cursul planetelor, în creșterea și descreșterea lunii, în mersul soarelui, în astrologie și astronomie. Și avea să dispară, după ce le-a propovăduit dacilor în peștera din Muntele Kogaionon – și să se reîntoarcă după câțiva ani. Arhiepiscopul Jimenez de Rada spune că acești strămoși ai Spaniei au în genealogia lor amazoanele, femeile geților, care-și aveau țara lor, Feminei, la Tomis.

După cucerirea Daciei de către legiunile lui Traian și moartea lui Decebal, vine rândul Daciei Felix. În Cezarii împăratului Iulian, două secole după cucerire, Traian se lauda lui Jupiter:

“I-am nimicit pe geți, cea mai războinică dintre nații, nu numai prin puterea trupului lor, dar și prin vitejia pe care le-o insuflă Zamolxis cel venerat de ei. Încredințați că nu mor niciodată, că își strămută doar locașul, ei înfruntă moartea mai bucuroși decât ar porni într-o călătorie”.

Acel Zamolxis, despre care Platon amintește că spunea oamenilor că nu există vindecare a corpului fără vindecarea sufletului, pentru că doar întregul poate fi vindecat.

Daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman

Dacii liberi, rămași în jumătatea țării neocupate de romani, împreună cu goții sau fără ei, trec deseori Dunărea, iar odată cu sfârșitul secolului al III-lea, în timpul ascensiunii anarhice a provinciilor, rolul dacilor devine foarte important. Puțini istorici dau importanță faptului că, timp de patru decenii (286 – 324)…

“daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman” (Ibidem, pag.207).

Țărani și ciobani, aleși prin voința legiunilor, ajung împărați ai Imperiului ai căror dușmani erau.

Dacians simbol in Coat of Arms of Spanish Monarch

Maximian Galerius, spre exemplu, crescut în cultul lui Zamolxis asemeni mamei lui, ajuns cezar și apoi împărat, a fost chiar pe punctul de a schimba numele imperiului roman, în cel de imperiu dacic.
În secolul al XIII-lea, geții, cu Deceneu, Zamolxis, Burebista și ceilalți erau “la ei acasă în Spania și numele lor putea înnobila numele oricărui rege” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 184, Editura Meridiane, București, 1985).

Episcopul Alonso de Cartajena menționa, în vremea lui Enrique al IV-lea – sec. al XV-lea – că exista explicația că regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia, luându-și numele de la locul unde trăiesc doar pentru că e mai ilustru decât al strămoșilor.

Dacii în heraldica spaniolă

Mai mult, dacii au intrat în heraldica spaniolă: când a fost compusă stema regilor catolici, în secolul al XV-lea, pe lângă acvilă, leul Leonului, Turnul Castiliei, au fost înscrise și însemnele personale ale regilor, care să simbolizeze noblețea și dreptul lor la suveranitate. Jugul și săgețile, simbolurile dacilor. Iar alături, simbolul major, nodul gordian retezat. Jugul, bogăția dacilor, cu mulțimea de vite de pe malurile Dunării; nodul: mitul lui Alexandru (Imperiul) retezat de Jugul triumfului getic.

Sfântul Isodor comenta dărâmarea Imperiului prin lovitura dacilor:

“Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul triumfului getic” (Ibidem, pag. 212).

Publicat de romaniabreakingnews.ro /Surse documentare: Ziuaonline.ro – Alexandru Busuioceanu, “Zamolxis”, Editura Meridiane, Bucuresti, 1985; Formula As, Wikipedia

Articolul prezent este o versiune republicată de romaniabreakingnews.ro din: 22 Feb 2013 @ 23:02




Valoarea magică a unui miracol istoric. Pe când Albania se învecina cu România

Valoarea magică a unui miracol istoric (Vlera magjike e një mrekullie historike)

 Pentru România Breaking News  autor -Baki Ymeri

 

În comparație cu rușii, sârbii, bulgarii și grecii, românii și albanezii nu au colonizat ținutirule vecinilor lor, ci dimpotrivă, ținuturile lor din jurul Albaniei și României (Basarabia, Bucovina, Valea Timocului, Banatul de Vest, Ceamăria), locuite de (a) români și albanezi, au rămas sub stăpânirea vecinilor.

Ce scria Petru Vulcan în revista Tribuna Albano-Română, în 1916 (nr. 6):

 „Răsboiul european va reface cu desavârșire harta Europei și în special aceea a Peninsulei Balcanice. În Peninsula Balcanică ce neamuri ne-au rămas prietene? Grecii? Bulgarii? Sârbii? Unii mai puțin ca alții ne-au dat chezășie în trecutul lor că ne pot fi adevărați prieteni. Aceste neamuri, dacă s-ar fi putut să ne înghită, ar fi făcut-o de mult. Atunci? Ne au mai rămas Albanezii, un neam cu care aromânii au trăit pururea în frăție și dragoste”.

ramania-de-alaltaieri1

Răsărit de substratul iliric, poporul albanez apare în sec. al II-lea în zarea istoriei. Într-adevăr, în acest secol se face pentru întâia dată mențiune despre o populație de pe actualul teritoriu național albanez, cu numele de Albanoi, având ca centru orașul Albanopolis. După Th. Capidan, „după această scurtă pomenire, urmează o tăcere până în sec. al XI-lea, când se amintește despre o răscoală din Albania, la care au luat parte și Albanezii. De aci înainte ei sunt mereu amintiți la scriitorii bizantini. Din această întreruptă amintire ce se face la un interval atât de mare, reiese că începuturile istorice ale poporului albanez se aseamănă cu acele ale poporului român”. (Simbioza Albano-Română și continuitatea românilor în Dacia, în revista Fundațiilor regale nr.5, București, 1943, p. 244).

Care este granița între traci și iliri? Oamenii de știință afirmă că în perioada paraslavă, respectiv traco-iliră, Albania era vecina României. Citind opera științifică a lui B. P. Hașdeu, N. Iorga, Th. Capidan, Gr. Brâncuș, aflăm că din punct de vedere al limbii și sufletului, românii sunt mai aproape de albanezi decât de orice alt neam din lume. Între România și Albania există două zone demne de cunoscut și recunoscut: Valea românească semi-sârbizată a Timocului (cu peste un milion de români în 300 de sate și 6 orașe, fără nici-o școală și numai cu o biserică în limba română) și Kosova celor două milioane de albanezi, care au suportat barbaria turco-slavă (1389-1999), menținând mereu trează conștiința națională. Care sunt daci adevărați? Românii din Timoc, sau albanezii kosovari? Când se vor introduce în sistemul de învățământ, istoria geto-dacilor, antichitatea traco-iliră și substratul înrudirii româno-albaneze?

Până în prezent, în România au apărut căteva cărți despre Kosova. Cei mai corecți autori, fără implicații politice, au fost români, aromâni și evreii. Despre cei care au făcut propaganda sârbă în massmedia română nu putem spune că sunt români ci fantome ale serviciilor secrete ale diavolului, adversari ai democrației, exponenți ai xenofobiei cu conotații antisemite, antiamericane, antialbaneze, legionare și filocomuniste. În 1905 apare la București cartea aromânului Constantin Sterie Constante „Spre Albania”, o lucrare dedicată lui Take Ionescu care a fost reeditată și în 1907, din care reiese că vilaietul Kosova aparține Albaniei răsăritene. În 1999, în traducerea lui Ivo Muncian, apare la Timișoara o culegere naționalistă, editată de Uniunea  Sârbilor din România: Kosovo –srpska sveta zemla – Kosova- sfânt pământ sârbesc. Albanezii încă nu au publicat în România o carte similară cu titlul Kosova – pământ sfânt al Albaniei, deși că după Enciclopedia Iugoslaviei (Zagreb, 1975), ținutul unde a avut loc bătălia între trupele otomane și coaliția creștină (1389), fusese  ținut al Albaniei. Raico Cornea, specialist pentru disprețuierea unui popor, publică în 2001 un volum cu reportaje de război: Kosovo, Cântecul trist al mierlei, Editura Agora – Iași, Sapienția – București). Cartea lui Cornea cu coarne de xenofob, nu este altceva decât o mascaradă a cinismului care denigrează imaginea unui corespondent român trimis în străinătate

În 2002 Tănase Bujduveanu publică la Constanța (Editura Cartea Aromână etc.), broșura Aromânii din Kosova (în limbile română, franceză și engleză), din care aflăm că „în vremea primului război balcanic, armata sârbă ocupă întreagă zonă, devenind apoi, prin Tratatul de pace de la București din 1913, parte integrantă a Regatului Serbiei (…). Față de aromâni, noile autorități din Kosovo și Macedonia, aplică cea mai cruntă politică de deznaționalizare(…) bisericile românești sunt transformate în biserici sârbești, iar școlile românești sunt desființate. Urmare acestui fapt, liturghia în biserică se desfășoară în limba sârbă, iar clerul aromânesc este asimilat de clerul ortodox sârb” (p.33).

O lucrare interesantă care reflectă adevărul istoric despre problema Kosovei și terorismul armatei iugoslave care a atacat Slovenia, Croația, Bosnia și Kosova, este broșura ofițerului român, dr. Emil Suciu, precum și cea a scriitorului italian Michele Rallo: Albania și Kosovo (Editura Sempre, București 2004).

Ce zice maiorul român, Emil Suciu?

„Înfrângerea Turciei în războaiele balcanice din 1912-1913 a făcut posibila crearea statului național albanez; marile puteri au decis însă ca acesta să includă numai aporximativ jumătatea din teritoriile locuite de populația albaneză din regiune, restul rămănând în afară frontierelor țării; majoritatea în ceea ce se numește provincia Kosovo, atribuită Serbiei, în timp ce Muntenegru și Macedonia primeau și ele părți mai mici din aceste teritorii” (Drama iugoslavă, Editura Militară, București, 1992, p.27).

Abordând problema Kosovei care a devenit colonie a Serbiei (1913), ziaristul italian Renzo Allegri, într-o carte despre Maica Tereza, care a apărut și în limba română la Brașov, face public faptul că tatăl lui Maica Tereza, Nikolla Boiagiu, a fost otrăvit de către autoritățile sârbe (1919), fiindca milita pentru unirea Kosovei cu Albania. În acest sens se înscriu și unele numere speciale, dedicate Kosovei în decursul anului 1999, ale revistelor Lumea, Dilema,  și Politica Externă.

Pentru un poet politizat (Adam Puslojici, membru corespondent al Academiei Române care promovează politica anti-NATO în Serbia): „Kosovo moare”.

Kosova nu moare, ci vor muri cei care îl îmbătau pe Nichita, de când a căzut în mâna bețivanilor din Belgrad. După Dan Pavel, unul dintre cei mai buni analiști politici ai românilor „Destinul lumii depinde de Kosova” (1999). Pentru Azem Shkreli și Ali Podrimja: „Kosova este sângele nostru care nu se iartă”.

Ce au făcut albanezii din Kosova pentru cultura română?

În traducerea acad. Rexhep Ismajli, au publicat în 1979, într-un tiraj de 2.000 de exemplare: Antologjia e poezisë rumune, shek.XX (Antologia poeziei române, sec. XX). În traducerea subsemnatului, Editura Rilindja din Prishtina, publică în 1986, un volum antologic a lui Nichita Stănescu Ekspozitë e të palindurve (Expoziția celor nenăscuți). Patru ani mai târziu, în traducerea aceluiași subsemnat (B.Y.), apare la Prishtina volumul antologic a lui Marin Sorescu Eja të ta them një fjalë (Vino să-ți spun un cuvânt), ambele volume (Sorescu și Stănescu) aparând într-un tiraj de 5.000 de  exemplare, după care a apărut în urmă cu doi ani, Antologia poeziei române Mosha e Artë e Dashurisë (Vârsta de Aur al Iubirii), Editura Rozafa, Priushtina, 2006.

În Țara Vulturilor, fiecare poate să spună câte ceva, mai ales în „teatrul antic al disprețuirii unui popor”. Kosova este fotografia absenței noastre, o zonă pe care o cunoaștem numai din punct de vedere al menținerii păcii, dar nu și al unor valori antice care se reflectă în limbă, toponimie și onomastică. O fi oare Kosova încă o călătorie, o expoziție deschisă? Pentru Ibrahim Kadriu, autorul romanului Izvorul Tămăduirii, în culegerea antologică N-a rămas timp pentru sărbători (București, 2005), „acolo au petrecut toate vaierele cântecului, acolo au fost alese cele mai frumoase cuvinte pentru a clădi dragostea, Și duhul viu pentru a menține viu, duhul”. Kosova ca zona centrală a Dardaniei, fiind vecina primordială a românilor din Timoc, este o minieră spirituală încă neluminată. Între România și Albania există o regiune a elementelor comune, în care a fost alcătuit substratul celor mai vechi și celor mai frumoase cuvinte ale limbilor română și albaneză. Păcat că încă suntem departe, necunoscuți și neafirmați, iar Guvernul încă nu are curajul occidental de a recunoaște independența Kosovei, lucru care se va realiza, probabil, după alegeri!

Eminescu îi admira pe albanezi. Conform romanului lui Octav Minar, Simfonie Venețiană, Eminescu recita versuri în șir din folclorul albanez, afirmând: „ Eu cred că albaneza ar fi cea mai flexibila limbă din lume”. Acad. Grigore Brâncuș, renumit filolog român, afirmă că „albaneza este o limbă de o importanță excepțională pentru studierea elementelor nelatine ale limbii române”. După Ion Aurel Candrea, „dacă astăzi avem o limbă română și una albaneză, aceasta se datorește unei simple întâmplări: au venit Slavii și au rupt în două această mare masă română balcanică, despărțind totodată și aceste două popoare care trăiau de veacuri împreună” (Limba Albaneză în raporturile ei cu Limba Română, curs universitar susținut la Facultatea de Litere și Filosofie, București 1930-1831, p.69-70). Câte știu românii și albanezii despre aceste adevăruri magice ale științei?

Foarte puțin. Știe dr. Gelcu Maksutovici, dl. Tiberius Puiu, dr. Adrian Majuru, dar nu și profesoara de chimie, Oana Manolescu, deputata nonalbaneză a minorității albaneze, care își bate joc de bugetul țăranului nostru, bolnav, sărac și flâmând, înghițând mii de miliarde de lei în decursul celor trei mandate nemeritate parlamentare (1996-2008). Va fi păcălit oare Biroul Electoral Central și Guvern pentru a i oferi încă un mandat, unui cal troian în Parlamentul român! Care partid se ascunde în spatele acestui joc de nenoroc! Pentru a justifica banii, Oana a învățat albaneză și a devenit poetă, mai bine zis (albanezește) poiata (acoperiș de coteț), sub care cântă găinile versuri fără nici-un fel de valoare. Analizând versurile poeților kosovari traduși în limba română, ajungem uneori la concluzia că și poezia lor este o poezie magică. De ce? În primul rând fiindcă nu este o poezie politizată, și în al doilea rând, fiindcă depășește condiția națională și confesională. Deocamdată doar atât despre valoarea magică a unui miracol istoric. Restul descoperiți-l singur, mergând în plaiurile kosovare ale Dardaniei albaneze, pentru a-i identifica pe adevărații daci, acolo unde Bucuria se cheamă Bukurie. O fi iliri, traco-iliri sau daci care cântă despre vitejie, rămâne de văzut.

 Material realizat de  de Baki Ymeri pentru România Breaking News – RBN press

*articol republicat din 15 Sep 2012

 




Cum sa distrugi o tara. Fostul agent KGB Yuri Bezmanov explica cei patru pasi ai subversiunii si ce urmeaza dupa Criza. VIDEO/TEXT


Fostul agent KGB Yuri Bezmanov: “Scoateti-vă bananele din urechi!”

KGB

KGB

Interviul de mai jos a fost realizat cu un antrenat agent subversiv KGB: Yuri Bezmenov. El expune cei patru pași folosiți pentru a schimba gândirea și comportamentul unei întregi națiuni, de-a lungul generațiilor si pentru a distruge o tara aruncand-o in criza.
ED GRIFFIN: Purtăm o conversație cu Domnul Yuri Alexandrovici Bezmenov. Domnul Bezmenov s-a nascut în anul 1939 într-o suburbie a Moscovei. Este fiul unui ofițer de rang superior din armata sovietică. A fost educat la școlile de elită din Uniunea Sovietică și a devenit un expert în cultura și limba indiană. A avut o cariera strălucitoare la Novosti, care era, și încă mai este aș putea să spun, arma de presă sau agenția de presă a Uniunii Sovietice, dovedindu-se a fi, de asemeni, un paravan pentru KGB. A fugit în vest în 1970 după ce a ajuns total dezgustat de sistemul sovietic și a făcut aceasta punându-și viața în mare pericol. Cu siguranță este unul dintre experții de seamă din lume în legătură cu subiectul propagandei sovietice; dezinformări și măsurile active ale KGB.
ED GRIFFIN: Când sovieticii folosesc expresia “subversiune ideologica”, ce vor să exprime cu aceasta?
YURI BEZMENOV: Subversiunea ideologica este un proces legal, deschis. Îl poți vedea cu proprii tăi ochi. Tot ce are de făcut mass- media americană este să iși scoată bananele din urechi, să iși deschidă ochii și ar putea vedea acest proces. Nu este nici un mister. Nu are nimic a face cu spionajul. Știu că obtinerea informatiilor prin spionaj pare mai romantică. Probabil de aceea producătorii voștri de la Hollywood sunt atât de innebuniți după tipurile de filme gen James Bond. Dar în realitate activitatea principala a KGB-ului nu este deloc în domeniul inteligenței.
Cum sa distrugi o tara. Fostul agent KGB Yuri Bezmanov explica cei patru pasi ai subversiunii si ce urmeaza dupa Criza. VIDEO/TEXTDupă părerea mea și conform părerilor multor dezertori de calibrul meu, numai aproximativ 15% din timpul, banii și forța de muncă se cheltuie cu spionajul ca atare. Restul de 85% este un proces lent pe care noi îl numim subversiune ideologica, “măsuri active” sau război psihologic. Ce înseamnă în esentă este: să schimbi percepția realității fiecărui american cum că în ciuda abundenței informațiilor nimeni nu este capabil să ajungă la concluzii înțelepte despre cum să se apere pe ei înșiși, familiile lor, comunitatea lor și țara lor.
Este un mare proces de spălare a creierului ce se derulează foarte lent și este impărțit în patru etape de bază.

Prima etapă este demoralizarea. Durează între 15 și 20 de ani pentru a demoraliza o națiune. De ce atât de mulți ani? Pentru că acesta este numărul minim de ani necesar pentru a educa o generație de studenți în țara inamicului tău expus la ideologia dușmanului său.
Cu alte cuvinte, ideologia marxist-leninistă este pompată în creierele moi ale cel puțin 3 generații de studenți americani, fără a concura sau a se contrabalansa cu valorile de bază americane, cu patriotismul american.
Procesul de demoralizare în Statele Unite este în esență deja terminat chiar din ultimii 25 de ani. De fapt, este îndeplinit în totalitate deoarece demoralizarea atinge zone în care nici măcar tovarășul Andropov și toți experții săi nu au visat vreodată să aibă un succes atât de mare. În cea mai mare parte, procesul este desfășurat de către americani asupra americanilor, mulțumită lipsei de standarde morale. Așa cum am menționat mai devreme, accesul la informația adevărată nu mai contează în zilele noastre. Un om care a fost demoralizat nu este capabil să evalueze informația adevărată. Faptele reale nu ii spun nimic, chiar dacă l-aș umple de informație, de dovezi adevărate, de documente și fotografii. Chiar dacă l-aș lua cu forța și l-aș duce în Uniunea Sovietică și i-aș arăta lagărele de concentrare, el ar refuza să creadă, până când va primi un șut în fundul lui cel gras. Când bocancii militari vor zdrobi, atunci se va trezi. Dar nu înainte. Aceasta este tragedia demoralizării.
A doua etapă este destabilizarea. De data aceasta, subminatorului nu ii pasă de felul cum aplici consumul. Dacă mănânci junk food și devii gras și moale nu mai contează.
Durează numai între 2 și 5 ani pentru a destabiliza o națiune. De data aceasta, ce contează sunt lucrurile esențiale: economia, relațiile externe și sistemul de apărare. Și se poate vedea foarte clar că în anumite zone… sensibile, cum ar fi apărarea și economia, influența ideilor marxist-leniniste în Statele Unite este absolut fantastică. Nu mă gândeam acum 14 ani când am aterizat în această parte a lumii că procesul se va derula atât de rapid.
Următoarea etape este, bineînțeles, criza; poate dura până la 6 săptămâni să aduci o țară în pragul crizei. Se poate vedea în America Centrală acum; și după criză, cu schimbarea violentă a structurii puterii și a economiei, avem perioada de așa zisă normalizare, care poate să dureze nedefinit. “Normalizare” este o expresie cinică, împrumutată din propaganda sovietică. Când tancurile sovietice s-au mutat din Cehoslovacia în 1968, tovarășul Brejnev a spus: “Acum situația cu frații din Cehoslovacia este normalizată“. Acest lucru se va întâmpla și în Statele Unite dacă le permiteți tuturor nerozilor să aducă țara în criză, să le promită oamenilor tot felul de bunătăți și paradisul pe pământ, să vă destabilizeze economia, să elimine principiul competiției libere de pe piață și să instaleze un guvern de tip ‘big brother’ în Washington DC cu dictatori binevoitori ca Walter Mondale, care vor promite multe lucruri – fără să conteze dacă promisiunile sunt îndeplinite sau nu.
De exemplu, stângiștii voștri din Statele Unite; toți acești profesori și toți acești apărători ai drepturilor civile. Ei sunt instrumente în procesul de subversiune, doar pentru a destabiliza națiunea. Când scopul este atins, nu mai este nevoie de ei. Ei știu prea multe. Unii dintre ei, când sunt dezamăgiți – când constată că marxist-leninismul vine la putere – evident că se simt ofensați. Ei cred că ei vor veni la putere. Acest lucru nu se va întâmpla niciodată, bineînțeles; vor fi aliniați la perete și împușcați. Dar ei ar putea să devină cei mai acerbi dușmani ai marxist-leniniștilor când ajung la putere; și acest lucru s-a întâmplat în Nicaragua. Vă amintiți că majoritatea acestor foști marxist-leniniști au fost ori închiși ori unul dintre ei s-a desprins și acum luptă împotriva sandinistașilor. S-a întâmplat și în Grenada când Maurice Bishop, care era deja marxist – a fost executat de noii marxiști care erau mai marxiști decât el. La fel s-a întâmplat în Afganistan când Taraki a fost ucis de Amin și apoi Amin a fost ucis de Karmal cu ajutorul KGB-ului. La fel a fost și în Bangladesh unde Mujibur Rahman, un stângist foarte pro-sovietic a fost asasinat de tovarășii săi marxiști-leniniști. Este la fel peste tot.
Recapitulare. Cei patru pași ai subversiunii sunt: demoralizarea, destabilizarea, criza, “normalizarea”…
… după care… unii vor fi aliniați la perete și împușcați.”

Ați observat faptul că nimic nu pare sa mai meargă bine? Educația, economia, etc? Totul se darâmă și acum știți de ce. Tot ce se întâmplă urmărește exact acești patru pași.
Și dacă nu v-ați dat seama…. Ne aflăm la pasul 3: CRIZA!”   – intergral pe: ziaristionline.ro




Cea mai mare mistificare a secolului XX: dispariția URSS

Cea mai mare mistificare a secolului: dispariția URSS

De sărbătorile naționale e bine să ne bucurăm, dar fără să ne pierdem capul, totuși. Pentru că acum 21 de ani URSS nu a dispărut, după cum atestă istoria contemporană. Imperiul răului este bine mersi și astăzi. Atâta doar că a îmbrăcat o altă formă.

Cum și-a înscenat URSS propria moarte

Cunoscutul disident rus Pavel Stroilov, care a copiat arhiva lui Gorbaciov, demască poate cea mai mare mistificare a secolului XX. Imperiul răului și Kominternul, probează el, au reușit să supraviețuiască, înscenându-și propria moarte.

N-a existat niciodată o catastrofă geopolitică, despre care vorbește Vladimir Putin, deplângând decesul Uniunii Sovietice. Am asistat cu toții, în schimb, la sfârșitul mileniului trecut, la o uriașă și impardonabilă înșelătorie politică.

Ca să lămurim lucrurile din capul locului, trebuie să amintim cititorilor că anume Pavel Stroilov i-a livrat lui Vladimir Bukovski informațiile ce dovedesc implicarea directă a KGB-ului în răsturnarea violentă a lui Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989 și legăturile sovietice ale lui Ion Iliescu. De unde, apropo, și refuzul acestuia din urmă de a aborda problema Basarabiei.

Planul Mitterand-Gorbaciov: Uniunea Socialistă Europeană

De fapt, arată disidentul rus, Kremlinul punea la cale în anii 1989–1991 crearea Uniunii Socialiste Europene, un plan asupra căruia Mihail Gorbaciov convenise anterior cu François Mitterand. Ei o numeau eufemistic: „Europa, casa noastră comună”, slogan care prin 1990, de altfel, era inscripționat pe toate gardurile din Chișinău.

Liderul sovietic și președintele francez pomeneau adesea în convorbirile lor că Europa de Est trebuie făcută sandvici între Comunitatea Europeană și Uniunea Sovietică, ca să rămână sub influența Kremlinului. Pentru a-și atinge scopul, ei încercau să profite de poziția egoistă a Marii Britanii care se opunea reunificării celor două state germane. Parisul și Moscova, vorba lui Mitterand, urmau să devină doi poli ai noii Europe, două centre de putere care să o controleze.

Planurile kominterniste ale lui Gorbaciov fuseseră date peste cap de falimentarea rapidă și intrarea în comă a URSS. Aceasta însă nu și-a dat obștescul sfârșit, chit că fusese înmormântată de Boris Elțin în văzul întregii lumi.

Resuscitarea Uniunii Sovietice s-a făcut, consideră Stroilov și Bukovski, prin kaghebizarea latentă a noii Rusii. Prin infiltrarea cekiștilor în structurile puterii postsovietice, ceea ce le-a permis să controleze banii, economia, justiția, presa și sistemul academic.

Ascunse în spatele groparului Elțîn, serviciile secrete au reeditat într-o formulă nouă nu doar Imperiul răului, ci și Kominternul. Și acest fapt nu este întâmplător. Comunismul este un cameleon perfect și neîntrecut. El a existat de-a lungul timpului în mai multe ipostaze: ca doctrină totalitară, ca mișcare internațională, ca regim politic.

Comunismul invizibil

Indiferent însă de haina pe care o îmbrăca, comunismul a fost întotdeauna o mafie. Cu alte cuvinte, o asociație teroristă secretă, ca să cităm DEX-ul, care practică șantajul și asasinatul. De la Lenin încoace, bolșevismul a fost mereu o gașcă de interlopi. O clică de gangsteri. O șleahtă de ucigași care a expropriat, a uneltit și a omorât, ca până la urmă să pună mâna pe putere mai întâi într-o singură țară, iar mai apoi în aproape jumătate din statele lumii. A guvernat cu aceleași metode vechi și verificate pe care le-a aplicat în lupta lui pentru acapararea puterii: teroarea, intimidarea, îndoctrinarea.

Și cum orice mafie e nemuritoare, URSS a înviat la adăpostul cekismului putinist. Adoptând, aidoma tovarășilor chinezi, capitalismul etatist și corporatist, comunismul rus la ora actuală controlează direct Rusia propriu-zisă și, indirect, dar prin aceleași rețele neokaghebiste, republicile ex-sovietice. Întărindu-se temeinic în ultimele două decenii, își propune astăzi să reinventeze o nouă URSS numită Uniunea Eurasiatică.

Să nu ne facem iluzii, deci, ne avertizează Pavel Stroilov, Imperiul răului e chiar în mijlocul nostru. Cu toate că a suferit în ultimii douăzeci de ani și ceva umilitoare pierderi și înfrângeri, încearcă să se revanșeze cu mult succes. Și este azi mai periculos ca oricând, deoarece pentru foarte multă lume rămâne încă nevăzut.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Autor: blog-Petru Bogatu




Despre o fabuloasă și uitată istorie românească dintre Nistru și Bug. Totul despre românitatea spațiului Transnitrean și nu numai…

 

Harta administrativa a Regatului României în 1942-1944 (cu teritoriul dintre Bug și Nistru în componența Statului Român)

Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului și litoralul de 150 km al Mării Negre (1).

Prin români transnistrieni înțelegem însă pe toți cei de dincolo de Nistru, cuprinzând Podolia și mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz și Siberia.

Începuturile întinderii marginii estice a românității la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageți (geții de la Tyras sau Nistru), deci între supușii lui Burebista, care la gurile Bugului stăpânea Olbia și românii ale căror urme se găsesc la tot pasul.

Din vremuri foarte vechi a început între români și ruteni sau ucrainieni un vădit proces de interpenetrație etnografică și demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări și emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci și pe Bugul superior care sunt și cei care îi vor preceda pe cazaci (2).

Istoricul ucrainian V. B. Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului „nu a aparținut nici principilor halicieni nici altor principi ruși” (3). Lupta corp la corp cu triburile slave și turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec. XIV, principatul de la Baia alăturîndu-se altor așezări românești mai vechi, unele răspândite până în Polonia și Volhinia (4). Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuți sunt Alexandru din Belți și Gleb al lui Ieremia (5). Încă la debutul mileniului al II-lea, această românitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezența „blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menționează pe aceiași „volohove” în zonă (6).

În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o „unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec. XV „ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeași colonie (7), elementul românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate și fenomenul de diasporă.

La 25 mai 1455 orășenii din Cetatea Albă nemulțumiți de acțiunile piraterești ale genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificație și îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetății (87).

Podolia epocii lui Ștefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparținând „de fapt nimănui”, deși succesiv ținuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei și Polonia. Pe nesimțite s-a născut o Moldovă „nouă” dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.

Cazacii români

Ștefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug și Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali și români. Cazacii sunt strânși dintre moscali și români (8). Prin denumirea de cazac, tătarii înțelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vișnoviețchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareș. A pretins și scaunul Moldovei (9). După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei „Domnișori” – fii adevărați sau închipuiți de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuși să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei și același noroc și-l vor încerca și alți români din fruntea cazacilor: Alexandru și Constantin Potcoavă (10), Petre Lungu, Petre Cazacu.

Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deține dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chișcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloșanin (Românul), Ion Șărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu și eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independența Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec. XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Pușcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju și Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitrașcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhățel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Rașcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alți mari comandanți de unități căzăcești dintre „dacii transnistrieni” sunt: Țopa, Scapă, Țăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeț, Chigheci, Grigoraș, Bogdan, Radul, Focșa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulți din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654 (11), iar alții precum generalul Ciorbă și coloneii Mândra, Ghinea și Brânca vor intra în servicul Rusiei (12).

Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria

După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de „țara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii (13) vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 „Despot al Moldovei și Ucrainei” (14) împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei și rostul de hatman (15) și administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie și acte redactate în românește (16). Dacă până acum doar hotarul etnic depășise Nistrul, Duca va duce și hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpați și Nipru. După el au mai deținut conducerea Ucrainei, Ștefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino și Ene Drăghici, iar cu mari funcții au fost și Simeon Paliș și Sandu Colțea (17).

Consecință a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curți domnești la Țicanova pe Nistru și Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze și malul stâng al Nistrului (18).

Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Rașcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruși la Oceakov (la a cărei construcție Petru Șchiopu participase cu 15.000 salahori și 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cănănău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriță, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 și apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din orașele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru și Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romănești (19).

Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române

Ținutul gravita și bisericește spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotonisește pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov (20). Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: „mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării și al Nistrului și al întregii Ucraine a hanului” (21). În câteva rânduri ținutul dintre Nistru și Bug a intrat sub jurisdicția episcopiei Hușilor. După 1792 (dată la care rușii ating Nistrul) Transnistria va aparține bisericește de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni, care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeași mitropolie Chișinăul, Hotinul și Oceacovul „fiindcă în ținutul Oceacovului precum și în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari și coloniști de diferite neamuri, iar ruși sunt foarte puțini”. Din 1837 se va înființa eparhia Chersonului și Tauridei cu reședința la Odessa (22). Pe malul stâng al Nistrului și pe alocuri și în stepa Chersonului până la Bug, erau așezări în care ființau cam 100 de biserici moldovenești, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei (23).

În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviță, atestă printr-un act o dăruire de moșie făcută peste Nistru lui Apostol Leca (24).

Capitala unei țări poartă numele unui român transnistrean

Rușii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru și în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea șansa să obțină clauze privind dreptul supușilor creștini rămași sub suzeranitate turcească să se mute între granițele ei pentru a-i coloniza. Țarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel la 1739 Constantin și Dumitrașcu Cantemir (urmași ai celui ce la 1711 au trecut Nistrul cu 4.000 moldoveni) conduceau voluntarii moldoveni în luptele cu turcii și încheiau la 5 septembrie o convenție cu Rusia obținând recunoașterea independenței țării (25). La retragerea rușilor aceștia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.

Ecaterina a II-a ne-ar fi mutat pe toți (români) la est de Nistru

La 1769-1774 la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de „transplantare a populației amânduror Principatelor”, iar la 1792 se raporta că au fost așezați între Nistru și Bug „două treimi din locuitorii Moldovei” fiind vorba ca acestei „Moldove Noi” să i se dea autonomie și domn pe A. I. Mavrocordat (26). Acordând scutiri de serviciu militar și dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică românească, magistrați români, școală de limbă populară, tipărire de cărți în limba română și chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja români din principate și Transilvania reușește la 1783 să așeze chiar dincolo de Bug 2.000 de familii cu 15 biserici românești (27). Se făceau colonizări chiar și în jurul Kievului, dar și în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o așezare. Ciobanii din Ardeal s-au așezat în Crimeea, la Marea de Azov până în Caucaz sau în Donbas. Salariați din direcția oficiului de studii sub conducerea lui A. Golopenția în cercetările etnografice și folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în orașul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de București. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 ha, două perechi de boi, scutiri pe 50 de ani, și că sosiseră din sudul Basarabiei (28).

Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortărețe pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în fața Tighinei și Ovidiopol în fața Cetății Albe (29). Marea majoritate a transnistrienilor fiind români, aceeași Erhani, Soltani, Bușilă, Codreanu, Munteanu, Brașoveanu, Ardeleanu, Eșanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odessei, dar și printre fruntașii locali. Bănulescu e cel care sfințește temelia orașului Odessa și contribuie la planul de organizare al orașului, iar Manole e menționat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odessei apăreau ciobotarul Știrbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia „Moldovanca” populată cu români va deveni un oraș întreg cu peste 40.000 de locuitori (30).

Românii pun bazele culturii ruse

În 1796 la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română (versuri originale și traduceri de I.Cantacuzino) (31). În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăiești majoritatea locuitorilor sunt moldoveni (32).

Cultura românească a influențat și cultura ucrainienilor și rușilor prin românii ce și-au găsit rosturi în Rusia.

Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului și întemeietorul Academiei rusești.

Călugărul român Paul Berândă este întemeietorul lexicografiei rusești.

Milescu Spătaru pe lângă activitatea diplomatică și științifică a fost învățătorul lui Petru cel Mare.

Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate științifică fiind și consilier intim al împăratului.

Herăscu (Hirăstov) a fost literat și întâi curator al universității din Moscova (33).

Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie (trecut peste Nistru împreună cu cei peste 100.000 moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov și Bielgorod.

Mihail Strilbițchi din Moldova își va muta tipografia la Dubăsari apoi la Movilău.

Ioan Silviu Nistor în „Istoria românilor din Transnistria” mai amintește de un român Turcu ca autor al codului penal rusesc, de Mihail Voloșaninov ca organizator al Ministerului de externe rus și Grigore Voloșeninov (Românul) de asemenea diplomat al Rusiei (34).

Literatura rusă recunoaște că poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir. Prin Dimitrie Cantemir, prin Spătaru Milescu (care în China la popasuri dă comandă cazacilor să îi cânte „Dunăre,Dunăre”), prin Leon Donici și alții capătă niște mari oameni de cultură (35).

În 1737 se năștea în Rusia, Nic Bantânș Camenschi urmaș de boier moldovean ce va deveni membru de onoare al Academiei ruse și universității (36).

Mihai Frunză geniu militar al Armatei Roșii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiză (Frunze) și Academia militară a URSS.

Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări ale basarabenilor și transnistrienilor în 1878 în regiune (37).

În 1854 se stingea la Odessa Al. Sturza, filozof al religiilor.

N.Donici a întemeiat în 1908 la Dubăsarii Vechi, Observatorul de astronomie fizică (38).

Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanța deschiderea unei catedre de limba română la Universitatea din Odessa.

Academicianul sovietic L. S. Berg, afirma: „Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia și până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt români”, iar Take Ionescu privitor la Rusia „este dușmanul nostru natural” (39).

Toponimia confirmă românitatea Transnistriei

Iată în continuare o serie de nume ale localităților de dincolo de Nistru: Singuri, Voloșovca, Cioban, Beseni, Voloșschie, Caracinți-Valahi, Cotiujani, Ușița, Voloșcovța, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbași, Alexandria, Perepelițino, Șantuia, Malai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsați, Curecni (între Cigirin și Novomirgorod); Băbanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmerița, Șelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcași, Cantacuzinca, Moldovca Brașoveanovca, Pădureț, Urâta, Șerbani, Arnautovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădinița, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coșuri, Gușa, Șura-Bondureni, Buda, Soroca, Chișleac, Bursuci, Odaeva, Șura (lângă Gaisân) etc.

Th. Burada înfățișează din gubernia Cherson în 1893 următoarele sate moldovenești: Iasca, Grădinița, Sevărtaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăiești, Floarea, Tei, Coșarca, Buturul, Perperița, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Tașlâc, Doroțcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca și Cantacuzinovca. Același aromân Burada în 1906 găsește în Podolia satele românești: Lescovăț, Ruda, Ivaneț, Rogozna, Studenița, Ușița, Lipciani, Serebia, Bușa, Coșnița, Grușca, Ocnița, Camenca, Lăpușna, Sărăței, Râbnița, Botușani, Pietrosul, Slobozia, Domnița, Balta, Moșneagul, Senina, Bursucul (40).

Tot atunci potrivit cifrelor oficiale existau în Cherson și Podolia 532.416, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015 români. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. Încă de la mijlocul secolului XIV se găseau în Transnistria peste 400 de sate curat românești (41).

Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate „Nouroaia”) numește ca ultime sate ale zonei compact românești spre răsărit Glodoși – cam la aceeași paralelă cu Cernăuțiul și Șerbani -la o paralelă cu Iașul însă la 200-250 km de la Nistru (42). Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreținea prin donații uriașe „Pavel Gălăgan”. La fel de vestiți erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta și o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Macarescu, Bontaș, Gredescu etc. (43).

Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Ingulețul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocnița, Dârla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagă), Moldovca, Bușa, Tătrani, Humor, Merla, Ușița etc. (44).

În 1918 Transnistria cânta „Deșteaptă-te române”

Între 1909 și 1913 ieromanahul Inochentie a condus în Transnistria, la Balta o „mișcare” pentru reintroducerea limbii române în biserică. Zeci de mii de moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea și li se împărțeau gazete în limba lor. Apărat de țărani (60 vor cădea uciși), Inochentie este ridicat de cazaci și închis. Autoritățile vor permite însă folosirea limbii române în biserici (45).

Pe vremea când ni se oferea Odessa

În 1914 Austria promitea României „toată Basarabia cu Odessa” promisiune ce o va reînnoi (46).
Prezența voluntarilor ardeleni și bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic în redeșteptarea conștiinței naționale la românii din Imperiul Țarist. Ofițerii români vor desfășura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenții din Kiev. La Odessa se aflau 40.000 de ostași și ofițeri români din armata rusă, care vor avea și ei o puternică înrâurire asupra studenților din Odessa și împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În 18 aprilie la Odessa a avut loc o manifestare a soldaților români la care au luat parte 12.000 de ostași și studenți basarabeni și transnistrieni. La 9 aprilie ziarul „Cuvânt moldovenesc” publicase programul P.N.M. care cuprindea printre altele și drepturi naționale pentru românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înființase „Asociația învățătorilor moldoveni din Basarabia și de dincolo de Nistru” (47). Congresul învățătorilor români din Rusia, ținut la Odessa, a cerut pentru transnistrieni serviciu divin, școli, inspectorat școlar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odessa, toate în limba română.

„Pe noi cui ne lăsați?…”

În ședința Radei ucrainene deputatul Ion Dumitrașcu (transnistrean) va protesta împotriva pretențiilor Ucrainei asupra Basarabiei (48). Același împreună cu Ion Precul și Valeriu Cicate vor conduce „Deșteptarea – societate națională a românilor din Ucraina” înființată la Kiev la 26 noiembrie 1917”.

Congresul ostășesc moldovenesc de la începutul lui noiembrie 1917 din Chișinău a avut pe ordinea de zi la punctul 8 „Moldovenii de peste Nistru” și a hotărât ca în Sfatul Țării, românii de peste Nistru să dețină 10 mandate (49). S-a mai cerut Ucrainei să recunoască românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleași drepturi pe care Basarabia le recunoaște minorităților etnice. Chișinăul mai cerea administrațiilor transnistriene să notifice numărul copiilor români de vârstă școlară (50). La acest congres țăranul transnistrean Toma Jalbă a întrebat „și cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraților, pe noi cui ne lăsați?” (51)

La 17 decembrie s-a organizat un congres al românilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie și Grigoriopol în 21 noiembrie hotărându-se ca fiecare sat să trimită doi delegați. Ținut sub semnul tricolorului, congresul a votat pentru crearea de școli naționale cu predare în limba română și alfabet latin, introducerea limbii române în biserici, justiția în limba băștinașilor, medici români la sate, moldovenii să facă armată în oastea națională și alegerea a opt reprezentanți în Rada ucraineană. S-a mai hotărât tipărirea de gazete, împărțirea moșiilor la țărani și să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. Și cum nu știau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul transnistrean Bulat atenționa „dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga” (52). Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere „Slavă Moldovei slobode”.

Comitetul Național Român ales a deschis 52 școli românești, Rada ucraineană a aprobat manualele românești tipărite la Chișinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introducă și în administratie și în justiție cunoscători ai limbii române. Timotei Pleșca și Toma Jalbă au organizat batalionul românesc, ostașii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chișinău. În satul Lunca s-a jucat chiar „Piatra din casă” de V. Alecsandri. Până ce teroarea bolșevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în școli și în 1919 se mai cânta „Deșteaptă-te române”.

În 9 ianuarie 1918 Ion Precul, moldovean din stânga Nistrului în calitate de deputat în Rada ucraineană ia cuvântul și cere drepturi egale pentru compatrioții lui (53). Se preconiza un congres general al românilor din Ucraina în iunie 1918, dar abia în decembrie 1919 la o Adunare națională au cerut organizarea lor într-un stat național. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolșevice, românii trec Nistrul și ocupă pentru scurt timp Tiraspolul și Razdelnaia.

La Conferința de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria și rămân de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraților transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliți să înfrunte încă o epocă de suferințe, după spusele lui Dominte Timonu (născut în Măhala lângă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost „mai grea și mai cumplită” (54). Într-o cuvântare ținută la Varșovia în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că „600.000 de români trăiesc dincolo de frontiera estică” (55). În aprilie 1920 încep mari revolte țărănești, răsculații conduși de Tutunică ocupă Balta, răscoala întinzându-se în raioanele Codâma și Ananev (raion despre care „Marea enciclopedie rusă” spunea că „moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai raionului”). În 1922 sub conducerea lui Chirsula revolta a reizbucnit. După înăbușirea în sânge a acestora s-au făcut deportări în masă (56).

RASSM-un stat românesc între Rusia și România Mare.
Opoziție ucraineană la crearea RASSM

După declarația din 3 august 1923 a Guvernului Sovietic privind nationalitățile și libera folosire a limbii materne și ca urmare a tendințelor hotărâte de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegații satelor românești. Ucrainienii au făcut opoziție la organizarea unei republici autonome (57).

Și totuși în 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (58) în cadrul Ucrainei, capitala fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu granița vestică fixată declarativ pe Prut. La Bârzula în aprilie 1925 Congresul Pan-Moldovenesc a fixat granițele și Constituția recunoscută de ucrainieni la 10 mai.

Cu o suprafață, la 1934, de 8.434 km2 și o populație de 615.500 locuitori din care 80% români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roșie, Râbnița, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a ațâța pe nemulțumiții din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate că „crearea unui stat român între Rusia și noi” va permite dezvoltarea în URSS „a unei vieți naționale românești” (59).

Tiraspolul în alfabet latin

Moștenirea lăsată de țarism era înfiorătoare: populația agramată, școli de limbă maternă lipsă, conștiința națională stinsă, oamenii în mare parte neștiind de unde se trag și cine sunt, limba la condiția de limbă păsărească (60). Demn de menționat că în RASSM i s-a spus limbii pe nume, după cum reiese din paginile săptămânalului „Plugarul roșu” din 21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): „s-a hotărât ca în școale, case și în așezăminte de cultură românească să se întrebuințeze limba românească” (61).

Au funcționat 145 școli românești gimnaziale, 18 școli românești de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic și politehnică, cu o populație școlară românească totală de 24.200 din care 800 studenți. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicații cum ar fi: „Plugarul roșu”, „Moldova Socialistă”, „Comsomolistul Moldovei”, „Moldova literară”, „Octombrie”, „Scânteia leninistă”. Mai existau stație radio la Tiraspol, Corul de Stat „Doina”, teatrul de stat și secție română la Școala teatrală din Odessa, institut de cercetări științifice și tânăra republică avea un Congres General al Sovietelor, parlament local, guvern și chiar un președinte de republică (62).

Revenirea la „limba moldovenească” s-a făcut cu pușca

În 1937 însă, intelectualitatea din RASSM a fost acuzată că a făcut jocul dușmanului de clasă (63) și a fost exterminată în mod barbar. Începând cu întregul guvern al republicii și terminând cu inimoșii scriitori transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Țurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac. Atrocitățile staliniste au mers până acolo încât în satul lui Toma Jalbă (Butor-raionul Grigoriopol) au fost împușcați 167 bărbați din cei 168 (64).

Datorită colectivizărilor forțate și închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un adevărat exod peste Nistru atât de intens încât a fost nevoie de un lagăr pentru refugiații transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atât de mare încât la Chișinău, Cluj și Iași, apar reviste ale acestora: „Tribuna românilor transnistrieni” (65) condusă de Șt. Bulat, „Transnistria” redactată de Ilia Zaftur, respectiv „Moldova Nouă” redactată de N. Smochină. Grănicerii ruși trăgeau fără milă în cei pe care îi descopereau trecând Nistrul. Astfel de evenimente erau obișnuite, însă la 23 februarie 1932 a fost un adevărat masacru fiind uciși 40 de bărbați, femei și copii, fiind un subiect de discuție în parlament și în presa internă și internațională (66).

Înainte de 28 iunie 1940 și în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut și Nistru cu RASSM.

Agenția RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susținerii „întrunirii poporului basarabean cu poporul RASSM.” Ecouri ale intenției CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei Socialiste din 13 iulie 1940: „cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susținut rugămintea organizatorilor Moldovei și au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM și organiza Republica Confederativă SSM”.

Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărârii privind structura administrativ teritorială a RSSM. Un asemenea raport datat la 15 iulie 1940 și semnat A. Scerbacov care ținând cont de considerente etnice, istorice, economice, propune pe lângă cedarea dintre județele basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuțiul să aparțină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta și Pesceansc. Viitoarea Moldovă urma să aibe 5 regiuni: Bălți, Chișinău, Bender, Akkerman și Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hoțului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codâma, Cotovsc, Ocna Roșie, Râbnița, Slobozia, Tiraspol și Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori (67).

Conducerea fostei RASSM propune și ea cedarea către Ucraina pe lângă Bucovina de Nord doar a Hotinului, Cețătii Albe și Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar raioanele Codâma, Balta și Pesciana (68).

Sfâșierea Transnistriei

Kievul însă prin președintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M. Greciuha cerea la 22 iulie 1940 ca Ucrainei să-i revină pe lângă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia și a Ismailului, Bolgradului și a opt din raioanele RASSM (Codâma, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hoțului, Ocna Roșie, Cerneansc, Kotovsk) (69). Deși în urma analizării propunerilor Ucrainei și RASSM, A. Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem propunea lui G. Malenkov secretar al CC al PCUS să se adopte varianta RASSM (70), în 2 august 1940 Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina (71).

La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetățenilor din următoarele localități transnistriene de a trece din componența Ucrainei în componența Moldovei: Timcov (raionul Codâma) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche ( raionul Kotovsc), Grebenichi și Slaveano-Serbca ( raionul Grosu) și dau curs doar cererilor satelor Doroțcaia Nouă și Sadovo (raionul Ocna Rosie) (72).

Iată câteva din numele localităților din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hârtop, Visterniceni, Borș, Dabija, Carlești, Șerpa, Culmea Veche și Nouă (raionul Bârzu); Valea Hoțului, Tocila, Grecu, Perișori, Handrabura, Șalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pârlita, Păsățel, Mironi, Bănzari, Bursuci, Moșneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta), Budăi, Buza, Strâmba, Broșteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploți, Șerbi (raionul Crutâi); Ocna Roșie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coșari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Țâbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăiești, Ilie, Brânza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roșie). Multe din numele românesti vor fi schimbate: Bârzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloșca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoțului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urâta în Elenovka etc. (73)
Numele moldovenilor au fost ucrainizate, și ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevară au devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko. Kerdevarenko (74).

Transnistria – a XI-a poruncă a decalogului românesc
Sub administrație românească

Între 19 august 1941 și 29 ianuarie 1944, România a avut sub administrație temporară „Transnistria” ce se întindea între Nistru și Bug până la limanul Niprului, iar în nord până la apa Niomjâi și a Rovului. Teritoriul în suprafață de 44.000 km2 și o populație de 1,2 millioane locuitori a fost împărțit în 13 județe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbnița, Tiraspol, Tulcin. În vederea deschiderii școlilor în 1941, primarii urmau să consulte imediat obștile locale spre a stabili limba de predare a învățământului (rusă sau moldovenească) după alegerea obștei (75).

Păstrând vechea împărțire în 64 de raioane, din cei 1.623 funcționari, doar 398 proveneau din România. Din cele peste 1.000 de biserici desființate de comuniști, în 1943 nu erau încă reparate doar 76. Alături de 219 preoți localnici mai slujeau 250 preoți din țară. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice, românești din Transnistria, apar publicații ca: „Transnistria”, „Glasul Nistrului”, „Bugul”, „Gazeta Odessei”, „Țara Bugului”, „Molva”. La Tiraspol s-a înființat Liceul românesc „Duca Vodă”, iar cinematografe în Tiraspol, Ananiev și Odessa. Reprezentații cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei (76). În satul Hârjău au fost repatriați români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut și Bug la începutul acțiunii) (77). Din relatările bulibașei Coca din Sintești – Ilfov, pe malul Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunați 2.600 țigani (78).

În 1944 odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Râbnița, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia în componența RSS Moldovenești, situație existentă și în prezent.

O Românie extrem-orientală

În 1966 R. Udler precizează că 240 localități cercetate în cadrul Atlasului Lingvistic Moldav se aflau în Ucraina (Transcarpatia, Cernăuți, Odessa, Nicolaev, Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie, Donețk, Lugansk), în RSSA Abhazia, în Khirghizia. Mai erau materiale necartografiate și pentru Omsk și Primorsk. V. Buescu aduce date noi privind diaspora românească de peste Ural. În regiunea Orenburg și Turgai există sate pur moldovenești. În satul Berdianski locuiesc basarabeni care mai întâi fuseseră colonizați în Simferopol. În satul Abiarski a întâlnit familii cu numele Șeptechiță. În regiunea Samarkand există un sat exclusiv moldovenesc, iar în satul Orheievka din Semipalatinsk trăiau coloni din Orhei. Sate românești sunt în jurul Omskului și Akmolinskului și în regiunea Tansk. În jurul orașului Irkutsk există români, unul din sate fiind Ceremskov. Lângă Vladivostok pe fluviul Usuri există sate ca:Teiul, Zâmbreni, Bogatârca, Kișinovka, Bălcinești, Dunai, Basarabia Nouă, Logănești cuprinzând la 1968, 30.000 moldoveni. Pe Amur, lângă Habarovsk, există sate ca: Inul, Aur, Dunărea. În Manciuria erau înainte de război 20.000 de români. S-au semnalat pescari români din Primorsk care au cerut azil în Japonia (79).

Între multele valuri de deportări, emigrări, colonizări ale românilor spre est, un rol important l-a avut și strămutarea în Siberia și Kazastan între 1906-1914 a 60.000 basarabeni și crearea unei adevărate Românii extrem-orientale (80).

Câți ați muri pentru tricolor? Ea a făcut-o!

În Ucraina, la recensământul din 1989, existau la est de Nistru români în regiunea Odessa care cuprinde însă și sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd (10.694) și alte regiuni (73.128) (81). Exista în 1992 la Odessa o Societate Culturală Românească „Luceafărul” care edita și un săptămânal cu același nume condus de Vadim Bacinschi. Maria Margarit din Ananiev spunea de acest săptămânal că este un „alin pentru durerea ce mă încearcă” și că „ne dor schimbările cărora au fost supuse cândva denumirile satelor noastre” și vorbește de „existența de veacuri a noastră pe aceste locuri” (82).

Interesele rusești în zonă a căror expresie este conflictul început în 1992 și tendințele centrifuge continuate până în prezent împiedică accesul la viața națională măcar pentru românii transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar școlile nr. 20 din Tiraspol (despre care T. Tabunșcic vicepreședinte al Societății „Transnistria” (83) anunță că a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Tighina) și nr. 12 din Râbnița (84). În întreaga Transnistrie moldovenii dețin 40% din populație (rușii și ucrainenii dețin doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde în 1940 aveau 65% mai dețineau în 1989 abia 12% (86).

În Cocieri (satul transnistrian care i-a dat pe prozatorul și regizorul Ioviță Vlad și academicianul I. Capiton Lupol) învățătoarea Maria Gherasim Isaicul în timpul conflictului pleca și se întorcea de la școală purtând cu ea, tricolorul. Într-o noapte au ucis-o și au aruncat-o în fântână (85). Ferice de copiii ce au avut-o în frunte. Vai nouă ce le permitem unor analiști români (nu doar lui Smirnov și armatei a XIV-a) să afirme categoric că nu avem interese în Transnistria și că aceasta nu aparținuse nicicând României.

Cu gândul la acești bravi români transnistrieni va fi zis probabil C. Coposu că „integritatea noastră teritorială până la frontierele estice ale neamului este o obligație sfântă, ca a XI-a poruncă a decalogului românesc”.

Autoritățile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe lângă raioanele de la est de Nistru și orașul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după ce armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostașii au plâns de necaz. Chișinăul este îndreptățit conform dreptului internațional să restabilească ordinea constituțională în zonă însă a avut și are niște ezitări cel puțin suspecte.

Sper, stimate cititorule, că te-ai convins că avem oarece interese și dincolo de Nistru, cu toate că probabil ești tipul de român care se revoltă că americanii nu știu de spațiul nostru mioritic, dar care permite cu seninătate să fie ținut în beznă de o școală ce nu i-a dat nici cele mai elementare date despre frații săi din Transnistria, Transcarpatia, Pocuția, Bucovina de Nord, Basarabia de Nord, Herța, Basarabia de Sud, Cadrilater, Timocul sârbesc și bulgăresc, Banatul de Vest, Ungaria de est, despre frații săi aromâni, meglenoromâni și istroromâni. Americanii sunt niște nesuferiți superficiali. Ca bun român, continuă să cauți soluții de a mai face români verzi din încă câțiva unguri și nu îți pune problema celor 12 milioane de români din afara României ce nu au acces la limba maternă. Nu îți fă inimă rea, ci treci mai bine la pagina sportivă.

 

Viorel Dolha

NOTE
1. A. Nour, Basarabia nr.1/1992 pag. 82.
2. G. Brătianu, „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, București 1980, pag. 170.
3. A. Boldur, Teritoriul Moldovei față de principatele…, „Patrimoniu” nr.4 1991, pag. 14.
4. S. Mehedinți, Fruntaria României spre răsărit, „Neamul Românesc”, Chișinău nr. 1/1991, pag. 6.
5. I.S. Nistor, „Istoria românilor din Transnistria”, București 1995, pag. 13.
6. E. Lozovan, Românii orientali de la Nistru la Vladivostok, „Neamul Românesc, pag. 31, nr. 1/1991.
7. Ghe. Brătianu, op.cit. , pag. 170.
8. I. Nistor, „Basarabia” nr.10/1990, pag. 159.
9. N. Iorga, „Istoria românilor pentru poporul românesc”, Chișinău 1992, pag. 103
10. A. Boldur, „Istoria Basarabiei”, București 1992, pag. 177.
11. D. Pocitarencu, Cetatea Thighina, „Patrimoniu” nr.2/1991, pag. 22, Chișinău.
12. I. S. Nistor op. cit., pag. 16.
13. E. Șt. Holban, Figuri basarabene, „Basarabia” nr.3/1992, pag. 89.
14. A. Crihan, Basarabia nr. 10/1991, pag. 69.
15. XXX „Istoria României în date”, Chișinău 1992, pag. 138.
16. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, București 1981, pag. 276.
17. I. S. Nistor, op. cit. , pag. 19.
18. N. Iorga, Românii de peste Nistru, „Basarabia”, nr. 11/1992, pag. 87.
19. E. Lozovan, Românii orientali…, „Neamul Românesc”, nr.1/1991, pag. 32.
20. I.S. Nistor, op. cit., pag. 23.
21. E. Șt. Holban, Figuri basarabene, „Basarabia”, nr.1/1992.
22. I. S. Nistor, op. cit., pag 26.
23. Șt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia, Chișinău 1992, pag. 23.
24. E. Șt. Holban, Prin veacurile învolburate…, „Basarabia”, nr.1/1992.
25. M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, București 1993, pag. 35.
26. N. Iorga, Românii de peste Nistru, „Basarabia”, nr.11/1992, pag. 89.
27. I. S. Nistor, op. cit, pag. 27.
28. A. Rațiu, Avertismentul, „Neamul Românesc”, nr. 1/1991, pag. 29.
29. D. A. Lăzărescu, „Imaginea României prin călători”, București 1986, vol. II, pag. 102.
30. A. Nour, op. cit., pag. 82.
31. XXX Istoria României în date, pag. 156.
32. N. Iorga, „Istoria românilor prin călători”, București 1981, pag. 445.
33. Șt. Ciobanu, op. cit., pag. 250.
34. I. S. Nistor, op. cit., pag. 32.
35. Al. Matcovski, „Basarabia”, nr.5/1990, pag. 143.
36. Ibidem, nr.11/1991, pag. 157.
37. I. S. Nistor, op. cit. pag. 109.
38. Șt. Holban, Prin veacurile învolburate…în „Basarabia”nr.5/1992
39. F. Bichir, „Baricada”,nr.178,pag.6
40. N. Iorga, Românii de peste Nistru, în „Basarabia” nr.11/1992,pag 92
41. I. S. Nistor, op. cit., pag. 35
42. A. Nour, în „Basarabia” nr. 1/1991, pag. 82
43. Ibidem, pag. 85
44. I. S. Nistor, op. cit., pag. 35
45. Ibidem, pag. 39
46. A. Boldur, op. cit.., pag. 512
47. E. Șt. Holban, Figuri basarabene, în Basarabia, nr.3/1992, pag. 89
48. Ibidem, pag. 91
49. C. Botoran, M. Retegan, 1918 – Făurirea României Mari, Buc. 1993, pag. 48
50. I. S. Nistor, op. cit., pag. 49
51. A. Chiriac, Mic dicționar al membrilor Sfatului Țării, Patrimoniu nr.4/1991, pag. 77
52. Șt. Bulat, Ședințele Sfatului Țării, Patrimoniu, nr.2/1991,pag. 140
53. E. Șt. Holban, Figuri basarabene, Basarabia nr.12/1991, pag. 97
54. D. Timonu, în Basarabia nr. 12/1992, pag. 198
55. XXX 1918, vol.VI, Buc. 1986, pag. 466
56. I. S. Nistor, op. cit., pag. 60
57. Ibidem, pag .61
58. M. Bruhis, Rusia, România, Basarabia, Chișinău,1992, pag. 343
59. I. S. Nistor, op. cit., pag. 68
60. L. Lari, Labirintul basarabean, în Îndemn la înălțare în istorie, Chișinău 1990, pag. 185
61. V. Mândricanu, în Nistru nr.2/1990, pag. 69
62. I. S. Nistor, op. cit., pag. 65
63. L. Lari, op. cit., pag. 185
64. N. Dabija, în Literatura și Arta, Chișinău nr.22/1996
65. I. Datcu, Basarabia nr.11-12, an1993, pag. 191
66. E. Șt. Holban, Figuri basarabene, Basarabia 1/1992
67. A. Văratec, Dezintegrarea Basarabiei la 1940, Revista Istorică nr.1-2/1992, pag. 154
68 XXX Pactul Molotov-Ribbentrop, pag. 82, Chișinău 1992
69. XXX Ibidem, pag. 90
70. XXX Ibidem, pag. 83
71. XXX Ibidem, pag. 93
72. XXX Ibidem, pag. 110
73. N. Dabija, Literatura și Arta, Chișinău 1996
74. Ibidem
75. O. Verenca, Realități economice în guvernământul Transnistriei, Revista Istorică, nr.1-2/1992, pag. 137
76. I. S. Nistor, op. cit., pag. 97
77. Ibidem, pag. 95
78. R. Toma, Nordul poetic, Flacăra, aprilie 1997, pag. 6
79. E. Lozovan, op. cit., pag. 32
80. N. Negru, Îndemn la înălțare în istorie, Chișinău 1990, pag. 165
81. V. Trebici, Ucraina și minoritatea etnică românească, România Liberă 29.03.1997
82. M. Mărgărit, „Luceafărul” – Odessa, nr. 19/1992
83.*** Românul nr. 28/1997
84*** Moldova Suverană nr. 119/1994
85. E. Nirca, Basarabia nr.10/1992, pag. 205
86. N. Dabija, Literatura și Arta, 22/1996
87.*** Istoria României în date, pag. 9

 Republicat de romaniabreakingnews.ro (Publicat inițial de  ,




Chișinău, 20 martie 2013: „Către popoarele Europei Unite”. O formidabilă pledoarie pentru Unirea neamului românesc, în fața popoarelor civilizației europene și nu numai…

Către popoarele Europei Unite

De mii de ani, poporul român, așezat cu voia lui Dumnezeu în spațiul carpato-danubiano-pontic, participă la zidirea unei Europe a națiunilor pașnice și prospere, fără ca vreodată, în istoria sa milenară să inițieze sau să dorească teritorii străine aparținând altor țări, ci, dimpotrivă, constituind o barieră geografică, fizică și politică împotriva invaziilor străine, care amenințau nu numai țările învecinate apropiate, dar și drumul care s-ar fi deschis către cele îndepărtate din Apus.

(poporul român)„ …a reușit să reziste pe vatra lui nestrămutat, continuând să țeasă cu talent și dăruire pânza unei culturi ancestrale, păstrând valorile tradiționale specifice și rezistente în timp, fără de seamăn în lume…”

De la Dacia lui Burebista  până la Unirea Principatelor Române ale Munteniei și Moldovei din anul 1859, poporul român a fost supus loviturilor unor enorme valuri de invazii distrugătoare, dar a reușit să reziste pe vatra lui nestrămutat, continuând să țeasă cu talent și dăruire pânza unei culturi ancestrale, păstrând valorile tradiționale specifice și rezistente în timp, fără de seamăn în lume.

În veacurile din plin Ev Mediu, marii și vitejii noștri voievozi români, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, au apărat pământul Daciei strămoșești, dar și pe cel al Europei creștine de imperiile în expansiune ale Orientului Apropiat și Extremului Orient.

În spatele acestui zid, Europa Occidentală a avut parte de epoca de aur a Renașterii în care  omul european și-a recăpătat demnitatea și conștiința de sine ca individ, după o lungă perioadă de menținere în ignoranță prin anihilarea constrictivă, fizică și psihologică a personalității.

Românii însă, aflați la încrucișarea căilor de interese geostrategice și geopolitice ale imperiilor avide de noi piețe de desfacere a propriilor mărfuri și de exploatare a resurselor naturale atât de generoase, oferite mai ales de țara noastră, au fost răsplătiți cu amputări de teritorii.

…pentru românii din aceste teritorii, secolul al XIX-lea a fost o perioadă de împilare națională, dezrădăcinare, deznaționalizare, de înlocuire obligatorie a limbii materne, româna, în școală, biserică, administrație, cu limba rusă, de impunere cu forța a altor culturi și tradiții…”

Așa s-a întâmplat în 1775 cu nordul Principatului Moldovei, numit de ocupanți Bucovina, anexat de Imperiul Habsburgic, și cu partea de est a Moldovei, numită de ocupanți  Basarabia, anexată de Imperiul țarist Rus în 1812.

Pentru românii din aceste teritorii, secolul al XIX-lea a fost o perioadă de împilare națională, dezrădăcinare, deznaționalizare, de înlocuire obligatorie a limbii materne, româna, în școală, biserică, administrație, cu limba rusă, de impunere cu forța a altor culturi și tradiții. Ei au fost rupți de la procesele de formare a conștiinței naționale și de constituire a statului național român în 1859 prin unirea Țării Românești și a Moldovei.
Secolul al XX-lea a început pentru români cu dezastrul Primului Război Mondial. Dar tocmai atunci când mai bine de 80% din teritoriul României era ocupat de trupe străine, o forță divină a dezlănțuit puterea latentă, dar mereu prezentă, a poporului român.

 „…tocmai atunci când mai bine de 80% din teritoriul României era ocupat de trupe străine, o forță divină a dezlănțuit puterea latentă, dar mereu prezentă, a poporului român…”

2 decembrie 1917, Basarabia și-a proclamat independența față de Imperiul Rus, iar la 27 martie 1918  s-a unit cu Patria-Mamă, România

Procesul de unificare și eliberare a început în partea de est a Moldovei, numită Basarabia, care la 2 decembrie 1917 și-a proclamat independența față de Imperiul Rus, iar la 27 martie 1918  s-a unit cu Patria-Mamă, România.

27 noiembrie 1918, partea de nord a Moldovei, numită Bucovina a revenit la sânul națiunii, iar la 1 decembrie 1918, Transilvania, prin Declarația de unire de la Alba-Iulia

La 27 noiembrie 1918 a revenit la sânul națiunii partea de nord a Moldovei, numită Bucovina, iar la 1 decembrie 1918, Transilvania, prin Declarația de unire de la Alba-Iulia, sub conducerea regelui Ferdinand se întregește procesul de unificare.

Timp de 22 de ani, poporul român reunit a construit o societate democratică de nivel european, atingând un nivel social-politic și economic cu nimic mai prejos de Țările potente ale Europei Occidentale. Agresiunea sovietică asupra României din 28 iunie 1940 a întrerupt mișelește viața pașnică a românilor. A fost ziua când ei au fost atrași în cel de-al Doilea Război Mondial. Planul de ocupare a Moldovei de Est, numită Basarabia, a fost parte a Pactului semnat la Moscova pe 23 august 1939 între Germania hitleristă și Uniunea Sovietică stalinistă, cunoscut în istoriografie ca Pactul Ribbentrop-Molotov. După 1944, Uniunea Sovietică, care și-a adjudecat teritoriul României dintre râurile Prut și Nistru, a promovat o politică de genocid, manifestată în diferite forme și promovată în cadrul unor campanii masive de exterminare fizică a populației românești prin execuții sumare al reprezentanților administrației românești, omorârea prin înfometare, deportările masive în Siberia.

Timp de 12 ani, din 1940 și până în 1952, regimul sovietic se face vinovat de exterminarea a peste un milion de români basarabeni.

O perioadă de 47 de ani, între 1944 și 1991, Uniunea Sovietică a promovat în Republica Moldova (Basarabia) aceeași politică de deznaționalizare susținută de țarism în secolul al XIX-lea, numai că la o scară mult mai largă și mult mai agresiv. Doar că spiritul de unitate națională al românilor din Republica Moldova a renăscut și de data aceasta.

Mișcarea de eliberare națională din anii 1988-1991 a creat noi condiții pentru unificarea românilor din cele două state românești. Ca să împiedice acest proces firesc, Rusia nouă, dar la fel de agresivă ca și cea a țarului sau a sovietelor, a declanșat în 1992 un război de agresiune împotriva Republicii Moldova, ocupând partea ei de est, act recunoscut ca atare de înalta Curte Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) de la Strasbourg. Rusia promovează în continuare față de Republica Moldova o politică imperialistă, manifestată prin șantaj economic, energetic, militar, manipulare informațională cu scopul fățiș de a o menține cu forța în sfera ei de interese, politică vetustă, medievală, incompatibilă cu valorile secolului al XXI-lea.

În numele poporului Republicii Moldova, vă rugam să susțineți lupta noastră de eliberare și de reîntregire națională prin puterea care v-a fost dată la învestirea dumneavoastră în calitate de parlamentari europeni. Noi, românii din Republica Moldova, ne dorim să fim alături de frații noștri români din România și, împreună cu ei, în Uniunea Europeană democratică și prosperă, acolo unde toate popoarele sunt egale și demnitatea umană este respectată, ca una dată egal de la Dumnezeu.
Vămulțumim.

Bunul Dumnezeu să binecuvânteze țările și popoarele pe care le reprezentați! Așa să ne ajute Dumnezeu!

Semnatari:
Acad., dr. Alexandru Moșanu, Președinte al Parlamentului Republicii Moldova, 1990–1993;

General Ion Costaș, Ministru al Afacerilor Interne și Ministru al Apărării al Republicii Moldova, 1990–1993;

Ion Ungureanu, Ministru al Culturii și Cultelor al Republicii Moldova, 1990–1994; regizor, actor;

Dr. Nicolae Mătcaș, Ministru al Educației al Republicii Moldova, 1990–1994;

Acad. Gheorghe Ghidirim, Ministru al Sănătății al Republicii Moldova,    1990–1994, președinte al Ligii Medicilor din Republica Moldova;

Acad. Mihai Cimpoi, scriitor, Președintele Asociației Uniunilor de Creație  din Republica Moldova;

Acad. Nicolae Dabija, scriitor, președintele Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova;

Acad., poet, Ion Hadârcă, prim-vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova, anii 1990-1993, președintele fracțiunii Partidului Liberal din Parlamentul Republicii Moldova;

Profesor Ana Guțu, Universitatea Liberă Internațională din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, Fracțiunea Partidului Liberal;

Valeriu Saharneanu, jurnalist, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, Fracțiunea Partidului Liberal;

 

Chișinău, 20 martie 2013

Scrisoarea  personalităților basarabene către popoarele Europei Unite a fost redactată și trimisă către membrii ai Parlamentului European, media națională și internațională cu ocazia implinirii a 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu Țara

Republicat de romaniabreakingnews.ro

*prezentul material a fost publicat în 25 Mar 2013 (RBN Press)




FOTO-VIDEO: Petrache Goiciu, monstrul care a zidit de viu un deținut politic, a inventat „carcera morții” cu latura de doar 40 de centimetri

Monstruosul comandant al închisorii de la Galați și mai apoi al celei de la Gherla, a fost decorat cu „Steaua Republicii” – „pentru merite deosebite”  în… uciderea cu bestialitate a „dușmanilor poporului” majoritatea preoți și intelectuali

Printre închisorile comuniste din România în care, începând din 1945, au fost exterminați opozanții „ciumei roșii”, se numără și cea de la Galați. În perioada în care aceasta l-a avut ca director-comandant pe capitanul Petrache Goiciu, pușcăria gălățeană a dobândit sinstra faimă de „abatorul deținuților politici”. Numele lui Goiciu le dă și astăzi fiori urmașilor celor cărora, până să le curme viețile, acest torționar cu o faimă sinistră le-a transformat în coșmare greu de povestit.

Gălățeanul Petrache Goiciu, născut în 1905, era fiul unui muncitor și al unei femei casnice. După ce a absolvit cele patru clase ale școlii gimnaziale, s-a angajat la Atelierele CFR din Galați unde a fost coleg cu Gheorghe Gheorghiu Dej. Acolo a lucrat până în 1945, când  a fost promovat, exclusiv pentru originea sa socială “sănătoasă”, iar conducerea Partidului Muncitoresc Român l-a făcut “responsabil de cadre” la Sectorul de Partid al CFR. Doi ani mai târziu, din dispoziția prim secretarulului Regionalei de Partid, a fost transferat la Penitenciarul Galați.

3646x404

Din acel moment, arivismul și ticăloșia lui Goiciu încep să facă victime. Prima dintre acestea a fost chiar șeful său, directorul instituției, pe care l-a înlăturat „demascându-l” la Regională și apoi i-a luat locul, în martie 1948.

Un psihopat lăsat să ucidă cât poftea

Apoi, noul director-comandant al Penitenciarului Galați a început să-și exerseze în voie sadismul, profund patologic, pe “dușmanii poporului”.

“Era una dintre figurile cele mai temute și mai detestate în lumea închisorilor, căruia i s-a reținut – lucru rar – și înfățișarea: mătăhălos, cu buze mari, roșu la față, un monstru complet lipsit de inteligență, incapabil să-și închipuie că altul poate gândi diferit de el“, așa îl descrie pe Goiciu, în “Lexiconul torționarilor”, Doina Jelea, autoarea acestei lucrări unice.

646x404„Covorul, rotisorul și ringul”

Gălățeanul Mihai Dionisie a trecut prin pușcăria condusă de Petrache Goiciu și este unul dintre deținuții politici care a avut norocul să supraviețuiască și să poată povesti ororile trăite din cauza faimosului torționar. Avea doar 17 ani când a fost arestat. După nouă luni de chin și tortură în beciurile Securității, a fost condamnat la opt ani de închisoare. Ulterior, peseapsa „pentru uneltire contra regimului” a fost suplimentată cu încă doi ani de pușcărie politică pentru că a refuzat să devină “turnător”.

„Eram izolați, fiecare în câte o celulă, și nu puteam comunica între noi decât prin alfabetul Morse. Ciocăneam în pereți. Când ne-au depistat sistemul de comunicare, a început «îmblânzirea» prin bătăi până la sânge. Nu prea mai erai om după astfel de schingiuiri”, povestește Mihai Dionisie.

Conform fostului deținut politic, una dintre metodele cele mai dure de totură era bătaia «la papuci». Deținuții erau descălțați și loviți peste tălpi cu bastoane de lemn sau de metal. În penitenciarul lui Petrache Goiciu, se practicau însă și alte metode de tortură: “covorul”, “rotisorul” și ”ringul”.

2646x404„La prima metodă, te înfășurau într-un covor și te loveau cu picioarele peste tot. Cealaltă metodă, rotisorul, presupunea să te lege de mâini și de picioare, ghemuit pe-o bară de metal, și, în timp ce erai învârtit, gardienii  loveau. La «ring»», te puneau în mijlocul lor și, în timp ce întrebau pe rând «De ce ai făcut asta banditule?, N-o să mai ieși  viu de-aici!» loveau cu bestialitate”, își amintește Mihai Dionisie, care a precizat că adesea Goiciu era unul dintre cei care loveau.

Prefera să ucidă preoți

“Petrache Goiciu se lăuda că e prieten cu Gheorghiu-Dej, cu care a lucrat la atelierele C.F.R., or dacă era adevărat, desigur că Dej îi oferise postul acestui monstru, născut să fie ucigas. Cei care îl cunoscuseră la Galați erau îngroziți când auzeau de el. Avea o deosebită plăcere de a ucide și de a chinui preoți sau fii de preoți și putini dintre cei care au trecut prin închisoarea de la Galati, au scăpat cu viață din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu, prin vizeta usii, în momentul când îsi făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit și l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort”, afirmă Dumitru Bordeianu în cartea autobiografică “Mărturisiri din mlaștina disperării”.

646x404Tot Goiciu este cel care  l-a chinuit îngrozitor pe Iuliu Maniu, președintele Partidului Național -Țărănist, atunci când a fost transferat la Penitenciarul din Galați.

Și Gavril Burzo rememorează ororile comise de temutul torționar comunist Petrache Goiciu, în volumul „Zile trăite după gratii”.

„Am nimerit într-o cameră cu 23 de deținuți. Printre noi era un preot armean ortodox. Se ruga mult la Dumnezeu. Era o cameră la parter, fără toaletă. Tineta, butoiașul în care îți făceai necesitățile, era lângă ușă, paturile erau suprapuse, mirosea urât, iar la fereastră, pe lângă gratii, erau și jaluzele ca să nu pătrundă soarele la noi. În tavan, era un mic bec care ardea zi și noapte.  Deținuții, cu condamnări de la cinci la 25 de ani erau de toate felurile: intelectuali, muncitori, țărani, studenți. Mâncarea era cât să nu mori. Peste două zile, intră comandantul închisorii, căpitanul Goiciu și strigă la noi: «Dezbrăcarea pentru percheziție! Ați înțeles?». Ne percheziționează peste tot, întorcându-ne pe toate părțile, așa goi cum eram. După aceea, comandantul Goiciu se adresează preotului zicându-i: «Ia aceeastă sfoară și îi cădește». De sfoară, era agățat un cui.(…) Comandantul a venit cu un polonic vechi și i l-a dat dat preotului ca să scoată din tinetă fecale poruncindu-i să ne cuminece. «Cuminecă-i popă!» a răcnit la el. Atunci, preotul a strigat foarte tare: «Domnule comandant, de mine vă puteți bate joc, dar de Hristos nu!». În acel moment, căpitanul Goiciu și cu locțiitorul politic Istrate au tăbărât asupra lui lovindu-l cu sete pe tot corpul. La urmă, au luat coada măturii și i-au introdus-o în gură, până ce a ieșit prin ceafă. Pur și simplu l-au omorât în fața noastră (…) L-au scos afară târându-l ca pe o vită. Oameni fără suflet, fără credință, fără nici un pic de omenie (…)”, povestește Gavril Burzo.

Zidit de viu, cu mâinile lăsate afară

Pentru „meritele sale deosebite” Petrache Goiciu a fost avansat la gradul de colonel și numit comandant al Penitenciarului Gherla unde a continuat să schingiuiască și să ucidă.

Vasile Gurău, un alt fost deținut politic, relatează că, în iulie 1958, confruntat cu o revoltă a unui grup de deținuți, Goiciu n-a ezitat s-o reprime intrând în celule și tragând cu pistolul mitralieră în deținuți

“Obișnuia să bată până la leșin toate loturile noi de deținuți care soseau. O dată a omorât în bătaie un deținut și apoi i-a tăiat picioarele ca să încapă în coșciug. Pe un altul l-a târât pe scări ținându-l de lanțul de la picioare pentru că nu mai putea merge. Cât a fost director la Gherla, deținuții erau bătuți  în camera de baie, care păstra pe pereți urmele de sânge, iar închisoarea răsuna de urlete. Din ordinul lui, un deținut a fost zidit de viu și ținut așa două luni. I-au lăsat libere doar mâinile și un orificiu la înălțimea gurii. Goiciu îl vizita, înjurându-l zilnic. Când a fost scos, deținutul abia mai respira”, a relatat Vasile Gurău

Tot la Gherla, Petrache Goiciu a cerut să fie confecționate “carcerele morții”, de forma unui cub cu latura de 40 de centimetri,  în care deținuții stăteau ghemuiți zile în șir.

Decorat cu Steaua Republicii, Goiciu a murit de bătrânețe

Pentru zelul depus în „munca de reeducare” a „dușmanilor poporului”,  monstrul Petrache Goiciu a fost decorat cu ordinul „Steaua Republicii” clasa a IV-a.

„Tovarășul Petrache Goiciu a fost foarte exigent în ceea ce privește respectarea ordinelor și regulamentelor militare, lucru ce a făcut ca să imprime o înaltă disciplină și să-i convingă prin exemplul său personal și pe restul tovarășilor de mun­că, pentru respectarea conștientă a îndatoririlor de serviciu, cât și a respectării disciplinei de partid”, se afirmă în referatul de propunere pentru acordarea înaltei distincții comuniste.

Monstruosul comandant al închisorii de la Galați și mai apoi al celei de la Gherla, a fost decorat cu „Steaua Republicii” – „pentru merite deosebite”  în… uciderea cu bestialitate a „dușmanilor poporului” majoritatea preoți și intelectuali.

Autorul atâtor crime oribile, care ar fi trebuit să sfârșească ca toți asasinii în serie, într-o închisoare – deși ar fi meritat cu prisosință să fie condamnat la moarte –  s-a putut bucura în voie de o pensie ca pentru privilegiații comunismului și de toate avantajele financiare și fiscale conferite de decorație. A murit de bâtrânețe nederanjat de fantomele nenumăratelor sale victime.

Se mai cuvine remarcat faptul că, deși Petrache Goiciu a fost una dintre figurile marcante (în cel mai sinistru sens) al închisorilor comuniste, în arhive n-am găsit nici măcar o singură fotografie de-a sa, fie chiar și reprodusă după un document (buletin de identitate sau livret militar).

Post Scriptum:

Noile generații știu prea puține despre ororile comunismului și asta pentru că  supraviețuitorii închisorilor și lagărelor politice ne părăsesc pe rând. Fenomenul este unul periculos deoarece, așa cum afirma filozoful american George Santayana: “Cine uită istoria e condamnat s-o retrăiască”. Ca să scăpăm de această „condamnare”, presa din România are datoria să readucă în memoria colectivă crimele comunismului și, cu acest scop, vom continua seria articolelor pe această temă.

Material republicat din 11 Mar 2013 (RBN Press)

Publicat de romanibreakingnews.ro /sursa: adevarul.ro




ISTORIA UITATĂ ? Dezmembrarea Banatului și Republica Banat din 1918

1918

Republica Bănățeană
Banater Republik
Banatska republika
(Банатска република)
Bánáti Köztársaság

– Stat nerecunoscut !

Material republicat din 27 august 2013 /10:52 /Managing Editor -Cristian Manoilescu/ romaniabreakingnews.ro

Primul “strămoș “al județului Timiș,  Comitatul Timiș, a fost pentru prima oară menționat documentar în 1175, iar zona Banatului, cu nenumăratele delimitări teritoriale de-alungul secolului, a avut un rol importat în zonă din punct de vedere social, dar și militar.

Actuala zonă de vest a țării a fost, în ultimul mileniu, o zonă tampon în care s-au ciocnit, la propriu și la figurat, două mari civilizații: cea occidentală și cea otomană.

Numele regiunii Banat vine de la perioada în care Coroana Maghiară și-a dat în grijă teritoriile de graniță unor bani, Banul de Severin, Banul de Belgrad sau Banul de Sabăț ținând piept, în secolul al XIII-lea, asalturilor turcilor și a altor invadatori.

Banatul de Severin a suferit ulterior modificări teritoriale și administrative, devenind Banatul de Lugoj-Caransebeș, apoi Banatul de Timișoara.

Localizare a {{{nume_genitiv}}}

            

În secolul al XVI-lea, zona a fost anexată de Imperiul Otoman, pentru aproximativ 200 de ani, iar la începutul secolului al XVIII-lea a intrat în Imperiul Austro-Ungar. Toate aceste modificări de-a lungul secolelor au contribuit la diversitatea etnică și culturală cu care bănățenii se lăudau la un moment dat. Nu toți coloniștii care au ajuns aici au venit de bună voie.

Ca și Australia pentru Marea Britanie, Banatul era o zonă limitrofă a unui imperiu și servea aceluiași scop. “Prostituatele și tâlharii din Imperiu erau urcați în căruțe și trimiși la marginea imperiului, ca pedeapsă. Mulți dintre ei au ajuns în Banat, unde de multe ori erau lăsați în câmp, să se descurce”, spunea  istoricul Ioan Hațegan.

Republica bănățeană

Capitala : Timisoara

Forma de guvernare: Republica

Presedinte (1918): Otto Roth

 Proclamata:31 octombrie  1918

Republica bănățeană  a fost un stat proclamat la Timișoara  odată cu destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Durata sa de viață a fost foarte scurtă, Republica încetând să mai existe pe 15 noiembrie 1918, cand   forțele armate sârbe  au intrat în Banat.

Istoric

La negocierile dintre Aliați, Banatul nu era prevăzut să fie acordat Serbiei …

 … ci României. Cu toate acestea, Serbia a ocupat întregul Banat, revendicându-l.

La vremea respectivă proportia sârbilor reprezenta in totalul populatiei Banatului 17,97%, fiind al treilea grup etnic, după români și germani.

Sfârșitul primului război mondial a gasit populatia regiunii intr-o stare extrem de tensionată.

La 31 octombrie 1918, are loc o mare demonstrație de stradă la Timișoara si in aceeași zi, în sala cazarmei militare, are loc o întrunire a celor mai importante personalități politice și militare locale,  înființindu-se  un Consiliu Național al Banatului, cu reprezentanți ai celor mai importante etnii din Banat: români, germani, sârbi și unguri.

Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria și locotenentul colonel Albert Bartha, șeful Statului Major al Comandamentului Militar Timișoara, au participat, în Budapesta  la întrunirea liderilor politici maghiari.

Întorși la Timișoara, au au avut  convorbiri  în seara de 30 octombrie cu fruntașii maghiari locali și decid ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstrația de stradă, să proclame Republica Autonomă Bănățeană, în cadrul Ungariei și să înființeze Sfatul Poporului din Banat, subordonat guvernului din Budapesta.

Lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth proclamă Republica Bănățeană și declară că va rămâne atașat noului guvern maghiar.

Manevra însă nu  a fost deloc agreeată de români, care o vedeau ca pe o încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul României .

Fruntașii românilor părăsesc consfătuirea și, într-o întrunire separată, alcătuiesc Consiliul Militar Național Român, având ca președinte pe dr. Aurel Cosma .

 Acesta a răspuns deciziilor lui Otto Roth astfel: “Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspirațiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru național.”

Tot în ziua de 31 octombrie s-a constituit Sfatul Național Militar al Șvabilor din Banat, având ca lider pe locotenentul-colonelul Albert Fuchs.

În seara de 31 octombrie, mii de români din Timișoara și din satele învecinate, participă la o impresionantă adunare națională în Piața Libertății, in care probă cu ovații cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanțurile robiei națiunii române.”

Consiliul Militar Național Român se impune încă din primele zile cu o importantă forță politică, iar prin Comitetul Executiv va susține interesele locuitorilor români și va acționa cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România, avand  o contribuție majoră in impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative în localitățile bănățene.

 Într-un comunicat adresat populației, Consiliul Militar Național Român din Timisoara arată că s-a atașat Consiliului Național Român Central de la Arad și ca va recunoaște numai dispozițiile acestuia. Era o declarație fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănățene și totodată o exprimare limpede a voinței de Unire cu România.

La mijlocul lunii noiembrie, situația din Timișoara se complică și mai mult. În baza unei Convenții Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul Mureș.

Teritoriul evacuat trebuia ocupat de forțele aliate. Pe acest temei, unitățile militare sârbe intră în Banat și la 14 noiembrie  1918 ,ocupă Timișoara.

Comandamentul sârb preia administrația militară, dizolvă Gărzile naționale, iar mai târziu preia și administrația civilă.

Unirea Banatului cu Romania

Unirea Banatului cu România fusese  proclamată la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, însă preluarea administrației Banatului de către autoritățile românești s-a desfășurat cu întârziere și cu multe obstacole, datorită ocupației sârbe și franceze. Administrația românească s-a instalat abia în vara anului 1919, unirea fiind consfințită prin intrarea armatei române în Timișoara la 3 august 1919.

Intrarea Armatei Române în Timișoara, 3 august 1919 

174___harta_judet_timistorontal

Județul Timiș-Torontal, trasat în 1919, anul în care Banatul a fost împărțit între România, Ungaria și Serbia, cuprindea părți din fostele comitate Timiș și Torontal și avea o suprafață notabil mai mare decât actuala, cuprinzând inclusiv localități ca Vinga și Lipova, aflate acum în Arad.

 Revendicat în granițele sale naturale, până la Tisa și până la Dunăre, Banatul a sfârșit prin a fi împărțit între România și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, în proporție de circa 2/3 României și 1/3 Regatului sârb.La  28 iulie 1919 administrația română s-a instalat în Banat, iar  Gheorghe Dobrin a fost numit prefect pentru județul Caraș-Severin cu sediul la Lugoj, iar Aurel Cosma la Timișoara, pentru județul Timiș-Torontal, cu sediul la Timișoara.

Fișier:Impartirea Banatului.png

Mai târziu, o ultimă încercare de independență vine din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie  1920 trimit o petiție la Conferința de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul dar și regiunea vecină Bačka. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărțită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton.

 Conferința de Pace de la Paris a respins  însă această propunere.

Populația

Populația Republicii Bănățene era de 1.582.133, dintre care 592.049 români ,(37,42%), 387.545 germani, (24,50%), 284.329 sârbi(,17,97%), 242.152 unguri(,15,31%), precum și comunități de slovaci , croați(carașoveni) și ruși. Componența religioasă era după cum urmează: 855.852 ortodocși (54,10%), 591.447 romano-catolici (37,38%), precum și grupuri mai puțin numeroase de calviniști, luterani, greco-catolici, evrei.etc

 

Fișier:Aurel Cosma.jpg

Dr.Aurel Cosma a  fost primul prefect român al județului Timiș-Torontal , după alipirea Banatului la România în 3 august 1919.

Aurel Traian Cosma (n. 13/26 septembrie 1867, Beregsău Mare – † 31 iulie 1931, Timișoara),a fost un avocat și om politic, luptător pentru drepturile românilor din Banat, președinte al Partidului Național Român din Banat, artizan al unirii Banatului cu România și președintele delegației bănățene la Alba Iulia, deputat în mai multe legislaturi și ministru al Lucrărilor Publice.

În 28 iulie 1919, ultimii militari sârbi au părăsit teritoriul revenit statului român, iar în ziua următoare, generalul francez  De Tournadre l-a instalat pe dr. Aurel Cosma în fruntea județului nou constituit Timiș-Torontal, ca primul prefect român.

Aurel Cosma a avut o contribuție majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative române, în localitățile bănățene și a vegheat la bunăstarea și la respectarea drepturilor locuitorilor județului. 

Impartirea administrativ-teritoriala in BANAT, motiv de polemici si rivalitati de-a lungul timpului

harta banatului

Primul “strămoș” al județului Timiș,  Comitatul Timiș, a fost pentru prima oară menționat documentar în 1175, iar zona Banatului, cu nenumăratele delimitări teritoriale de-alungul secolului, a avut un rol importat în zonă din punct de vedere social, dar și militar.

Pentru o perioadă scurtă, între 1938 și 1940, “Timiș” a fost numele unui ținut care cuprindea județele Arad, Caraș, Hunedoara, Severin și Timiș-Torontal.

În 1950, conducerea Republicii Populare Române a purces la o nouă împărțire administral-teritorială, iar județele au fost desființate. Așa a apărut Regiunea Timișoara, inițial cu o suprafață aproape identică cu cea a județului de de azi.

w

În 1952, în Regiunea Timișoara au intrat mai multe teritorii, printre care și Regiunea Severin, în întregime. În 1956 Timișoara a preluat și partea de sud a județului Arad, și se spune că rivalitatea dintre cele două orașe a început atunci, diviziunea administrativ-teritorială având reședința la Timișoara.

Până atunci, Aradul conducea propria regiune, iar schimbarea nu le-a căzut bine conducătorilor locali. Situația nu a durat mult, pentru că în urmă cu 47 de ani s-a trecut la organizarea actuală, pe județe, însă rivalitatea dintre orașe a rămas și, de-a lungul anilor, concurența de obicei amicală a căpătat și aspecte mai crâncene, mai ales în ceea ce privește suporterii echipelor de fotbal.

reg

Regiunea s-a numit Banat începând cu 1960, moment în care cuprindea inclusiv orașele Arad, Caransebeș, Lipova, Moldova Nouă, Orșova sau Reșița. Județul Timiș a ajuns la forma actuală în 1968 și este județul cu cea mai mare suprafață din țară după acea ultimă împărțire administrativ-teritorială.

Surse:  cersipamantromanesc.wordpress.com, Wikipedia -Enciclopedia libera., Drago Njegovan, Prisajedinjenje Vojvodine Srbiji, Novi Sad, 2004., Milojko Brusin, Naša razgraničenja sa susedima 1919-1920, Novi Sad, 1998., I. Munteanu, R. Munteanu, Timișoara. Monografie, Editura Mirton, 2002., V. Dudaș, Aurel Cosma, Edit. Mirton, 1998., Unirea Română, Timișoara, II, 1932, nr. 385, din 26 septembrie, p. 4., Românul, Arad, VII, 1918, nr. 18, din 17/30 noiembrie, p. 4., Adevarul.ro / Publicat pe romaniabreakingnews.ro




Regiunea Kosovo – trecut si prezent

* Republicat din 5 martie 2013 (rbnpress.info)

Regiunea Kosovo este un platou cu altitudinea de 300-500 de metri, situat între Munții Sar (la sud), Morava de Sud (la est), Munții Kopaonik (la nord), Munții Prokletje (la vest). Suprafața totală este de 10.887 km pătrați.

Statul care astazi este recunoscut sub numele Kosovo (in albaneza Kosova/Dardania) se intindea in antichitate in regiunea Dardania, care era parte a Imperiului Ilir. Aceasta regiune se invecina in est cu Tracia si era populata in principal de triburi ilire si trace. Triburile principale erau Dardanii (trib ilir) si Triballi (trib trac).

In anul 160 I.H Iliria este ocupata decatre Imperiul Roman si Dardania devine parte a Moesiei de Sus (Moesia Superiora). Capitala Dardaniei devine Naissus. Regiunea, deja romana, a Dardaniei includea Kosovo de astazi, in est, si provincia nou creata a Prevalitanei, cu capitala in Doclea.

In 527, imparatul Justinian I, incepe ocuparea regiunilor romane. Dupa cativa ani Dardania este inclusa in Imperiul Bizantin. Cu inceperea sec. VII in regiune incep sa se simta primele miscari ale slavilor. Intre anii 839 – 852 Dardania se gaseste sub ocupatia imparatului bulgar, Khan Presian.

In aceasta perioada Imperiul Bizantin incepe un nou razboi cu Imperiul bulgar si in anul 1018 reuseste sa re-ocupe Dardania.

In sec. XI Imperiul Bizantin incepe sa dispara si un nou imperiu incepe sa se faca simtit in viata Dardaniei: Imperiul Sarbilor. In 1018 Stefan Nemanja incepe razboiul pentru ocuparea Dardaniei, lucru care il reuseste in anul 1216. Sarbii reusesc sa creeze Imperiul Sarbiilor (1346 – 1371) care includea Sarbia de astazi, Muntenegrul si o parte din Kosovo de astazi.

In 1389 in Dardania are loc primul razboi din Kosovo (vezi pentru mai multe – Batalia din Kosovo). Incepand din acest an, campia Dardaniei este recunoscuta sub numele care i-au dat slavii : Kosovo Polje – Campia Mierliei. Dupa ocupatia otomana (1455) Dardania a inceput sa fie cunoscuta sub numele de Kosovo. In perioada Imperiului Sarb exista o relativa pace intre populatia sarba si populatia albaneza.Pe timpul Imperiului Nemanja sarbii incep construirea unui numar mare de biserici ortodoxe, care erau folosite ata tde sarbi cat si de albanezi.

In 1455 otomanii reusesc sa cucereasca total Kosovo si pana in 1912 aceasta provincie ramane sub Imperiul Otoman. Din punct de vedere demografic, in Kosovo traiau albanezi, sarbi si aromani.

Intre 1683 – 1699 Austria, cu sprijinul luptatorilor albanezi condusi de Pjeter Bogdani pune sub dominatia ei regiunea Kosovo. Cu retragerea Austriei turcii incep sa fie si mai duri cu locuitorii acestei provincii. Albanezii incep sa se converteasca in musulmani, iar sarbii aleg calea parasirii provinciei.

La primele documente oficiale emise in 1738 albanezii sunt majoritari in regiune.

In 1867, Serbia is proclama independenta si in 1876, impreuna cu Muntenegru si Bosnia, declara razboi Imperiului Otoman. Razboiul intre Imperiul Rus si cel Otoman ia sfarsit cu tratatul de la San Stefano. Acest tratat stipula ca Imperiul Otoman trebuia sa renunte la pamanturi in favoarea Imperiului Rus si aliatilor sai. Prima regiune sacrificata, care in acelasi timp punea sfarsit razboiului intre sarbi si turci era Kosovo. La Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie, 1878 ) condus de catre cancelarul neamt Otto Bismarc au participat aproape toate tariile balcanice cu exceptia Albaniei, care era inca ocupata de catre turci. Insa, albanezii prin trimisul lor Abdyl Frasheri isi fac cunoscute pretentiile lor in privinta regiunii Kosovo. Congresul, inchis pe 13 iulie 1878 hotaraste ca regiunea Kosovo sa fie parte a Serbiei.

 

Albanezii, cunoscand déjà hotararile tratatul de la San Stefano se organizeaza si se intalnesc la Prizren (Kosovo) pe 10 iunie, 1878. Aceasta intrunire este cunoscuta in istoria Albaniei ca Liga de la Prizren. In aceasta intalnire au participat peste 300 de albanezi veniti din toate regiuniile Albaniei si scopul principal este unirea tutoror vilajetelor albaneze (Shkodra, Kosova, Manastir si Ianina) sub ocupatia otomana intr-un stat independent albanez. Abdyl Frasheri, la participarea lui la Congresul de la Berlin se impotriveste decizilor acestui congres care da Kosovo sarbilor si mai mult de jumatate din vilajetul Ianina, grecilor. Activitatea Ligii Albaneze din Prizren a durat 3 ani (pana 1881) si s-a inchis cu infrangerea albanezilor, care fara ajutorul vecinilor, erau prea slabi pentru a invinge Imperiul Otoman. Ca urmare, Albania pierde Kosovo si o mare parte din vilajetul Ianina.

In 1899 fostii mebrii ai Ligii de la Prizren se reorganizeaza sub conducerea lui Haxhi Zeka si creeaza Liga de la Peja (Kosovo). Liga nu a avut sprijin si se stinge in 1900.

Pe 28 Noiembrie 1912, la 469 de ani diferenta de la acel 28 Noiembrie 1443 cand Skenderbeg incepea razboiul impotriva turcilor, steagul albanez se ridica din nou independent in toate colturiile Albaniei, la Vlora, Durres, Korca, Peja, Prizren, Pristina etc. Albania isi declara independenta si Kosovo este inclusa in noul stat albanez.

Romania este prima tara care recunoaste statul albanez.




INRUDIREA ORIGINARĂ DINTRE POPOARELE ROMÂN SI ALBANEZ

*republicat din 18 septembrie 2013 (rbnpress.info)

Legăturile de înrudire româno-albaneze

În opinia unor savanți, albanezii, românii si aromânii sunt  adevãrații autohtoni ai ținuturilor sud si nord-dunãrene,ei fiind descendenții și continuatorii traco-ilirilor.

1. Rãsãrit din substratul traco-iliric, poporul albanez apare in izvoarele istorice  abia in sec. al Il-lea, pentru ca apoi sã disparã pentru multe veacuri, ca atestare documentarã.

Numele sau provine probabil de la tribul iliric al albanilor, consemnat de Ptolemeu,    geograful și astronomul din Alexandria, care a alcătuit o hartă în 150 e.n.in care apărea orașul Albanopolis aflat la nord-est de actualul  Durres.

Dupã aceastã scurtã mentionare,urmeazã o lunga perioada de tãcere pânã în sec. al XI-lea, când, in Istoria sa scrisă în 1079–1080, istoricul bizantin Mihail Attaliates a fost primul care s-a referit la Albanoi, ca participanți la o revoltă împotriva Constantinopolului,în 1043 și la  Arbanitai ca supuși ai ducelui de Dyrrachiums  de pe teritoriul actualei Albanii.

2.Din timpuri strãvechi și pânã în vremea noastrã, zona sud-dunareanã, balcanicã, mai precis cea cuprinsã între mãrile Neagrã, Adriaticã și Egee, foarte prielnicã viețuirii omenești, a fost viu disputatã de numeroase seminții.

În zorii istoriei antice, aici s-au dezvoltat douã neamuri înrudite, dar totuși distincte: tracii si ilirii, strãmoșii românilor și albanezilor de azi.

Româna, albaneza, macedoneana si partial sârbo-croata fac parte dintr-o „uniune lingvistica balcanica”, care împartaseste multe caracteristici morfologice comune.

O privire atenta ne va arata însa ca româna si albaneza sînt doua limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populatii (stramosii românilor) a fost împinsa pîna acolo unde ea a cuprins si sistemul verbal, precum si pe cel pronominal.

– Dintre cele 160 de cuvinnte considerate dacice din limba română, 90 se regăsesc și în albaneză. Multe din aceste cuvinte sunt cuvinte de bază ale celor două limbi (brad, mânz, gât, buză, etc.) și aparțin evident unui fond arhaic.

– Există multe alte asemănări: sunetul ă comun celor 2 limbi (scris ë în albaneză), trecerea lui n în r (rotacismul lui n), ritmul cuvintelor (/ _ ), articolul postpus – la acestea se mai adaugă și numeroase evoluții de cuvinte, dar pe care nu le mai menționez în acest articol.

– Orice lingvist recunoaște în aceste asemmănări un fond comun și nu simple împrumuturi datorate conviețuirii pe același teritoriu. Este evidentă înrudirea genetică dintre cele două popoare.

– Albaneza, deși nu este o limbă romanică, prezintă o componentă latină importantă. Trebuie remarcat că elementul latin vechi este foarte asemănător cu cel al românei: vocalism identic și diferit de cel al celorlalte limbi romanice, folosirea dublă a articolului, aceeași formă pentru genitiv și dativ (deși există cele două cazuri distincte), multe cuvinte care lipsesc în celelalte limbi romanice sau care au primit un sens nou doar în cele două limbi, ș.a.

Trebuie subliniat că această apropiere nu există și între albaneză și dalmată, limba vorbită de ilirii romanizați de pe coasta Adriaticei, deci albaneza trebuie să se fi format în sfera romanității balcanice estice.

3. Dupã Nicolae Iorga, temelia acestor douã popoare, român și albanez, sunt semințiile iliro-traco-dacice, care au populat întreaga Peninsulã Balcanicã.

Se știe că Peninsula Balcanică (partea centrală și nordică) a fost locuită în antichitate de doua mari popoare: ilirii si  tracii – cu observația că dacii erau parte a marelui popor trac.

Linia despărțitoare între iliri și grupul daco-tracic a fost situată probabil pe râurile Vardar și Morava.

4. Scriind despre înrudirea limbii române cu cea albanezã, redactorul unei reviste albano-române din București, semna sub pseudonimul Boirevista, urmãtoarele:

“Fațã de niciunul din elementele care constituie limba noastrã de azi, nu ne poate cuprinde însã atâta duioșie fațã de cel ce ne e comun cu albanezii, cãci vechimea lui întrece douãzeci de veacuri”.

5. Albaneza și româna se caracterizeazã, în interiorul uniunii lingvistice balcanice, printr-o strânsã înrudire.

Aceastã înrudire se intrevede, cum se știe, în întregul sistem al celor douã limbi, în alcãtuirea foneticã, în structura morfologicã, în construcția sintacticã, în frazeologie, în formarea cuvintelor și în vocabular.

6. Relatând despre geneza elementelor pe care româna le are in comun cu albaneza, despre evoluțiile independente în fiecare dintre cele douã limbi, precum și despre mostenirile independente din substratul traco-dac (în românã) sau traco-ilir (in albanezã), prof. univ. dr. Grigore Brâncuș subliniazã faptul cã româna și albaneza sunt inrudite prin substrat, sub înrâurirea cãruia au apãrut inovații comune.

Cuvintele asemănătoare din limba română și albaneză,provin din fondul lingvistic tracic comun celor doua popoare,deoarece neamul tracilor din care făceau parte si dacii se  întindea până la Adriatica,la confluența teritoriilor locuite de triburile inrudite cu ei ale ilirilor, strămoșii albanezilor de azi.

7. Relațiile româno-albaneze, respectiv traco-ilire, se dovedesc a fi foarte vechi, drept pentru care existã o serie de similitudini, paralele și concordanțe în viața spiritualã și culturalã a celor douã popoare.

Studiind aceste raporturi, distinsul lingvist albanez, Eqrem Cabej, avea sã afirme: Apropierea este atât de mare, încât lingvistul dese ori are impresia ca are în fața lui o singurã materie de limbã, reprezentatã sub douã forme diferite.

8. Același învãțat aprecia: din caracterul acestei afinitãți se poate afirma cu destulã siguranțã cã în istoria lor, poporul albanez și poporul român au fost în vecinãtate unul cu altul, pe alocuri poate au trãit în simbioza

9. Pentru filologul italian Giuliano Bonfante, albanezii și românii erau într-o vreme unul și același popor, care a primit același val de latinitate, cam târziu, prin veacurile II-III ale e.n.

10. Ideea strãvechii legãturi de înrudire etnicã și lingvisticã dintre români și albanezi, dateazã încã din sec. al XVIII-lea.

Pionierul cercetãrilor istorice și lingvistice sud-est europene, Johann Erih Thunmann, era convins cã existã o înrudire între românã și albanezã bazatã pe o vecinãtate apropiatã: Albanezii sunt descendentii vechilor iliri, la fel ca și vecinii lor vlahi, de care mã voi ocupa ulterior, sunt fii ai tracilor.

De remarcat cã Thunmann socotea necesar sã explice orientarea cercetãrilor sale: Nouã, celor din pãrțile apusene ale acestui continent, nici unul dintre popoarele Europei nu ne este mai putin cunoscut în privința originii, istoriei și limbii sale, ca albanezii și vlahii.

Si cum nu este vorba de popoare de rând; este vorba despre popoare de seamã, pe care orice istoric ar trebui sã vrea sã le cunoascã, a cãror istorie ar putea sã umple o lacunã din istoria mai veche și mai nouã a Europei.

Dar ele nu mai joacã astãzi un rol important, ele sunt popoare lipsite de libertate, de drepturi si de noroc, iar istoricul este adesea tot atât de nedrept ca orice om: el îl disprețuiește pe cel fãrã noroc.

Din cercetãrile ulterioare, lingviștii noștri au constatat cã într-adevãr, preferințele comparative s-au îndreptat cu precãdere spre limba albanezã, a cãrei înrudire originarã cu substratul românesc, este unanim recunoscutã.

Misterioasa noastrã înrudire cu albanezii, este reliefata si de realitatea apropierii sufletești între cele douã popoare: o anumitã cãldurã în raporturile reciproce, toate aceste izvorâte dintr-o comunitate de civilizație care isi are începuturile în strãfundul veacurilor.

Cu ocazia unei cãlãtorii în Albania, în anul 1957, Alexandru Rosetti a fost surprins sã audã cã albanezii au același ritm al frazei.

Albaneza, dupã Rosetti, este o limbã centum, prin elementele ei care se explicã prin ilirã, și o limbã satem, prin elementele care se explicã prin tracã.

Elementele pe care albaneza le are în comun cu româna se explicã – în afarã de câteva excepții – prin tracã.

În acest sens, Rosetti aduce drept dovadã o serie de elemente ale vocabularului comun al românei și albanezei, corespondențe fonetice între cele douã limbi, expresii in comun, argumentând toate acestea prin existența unui substrat comun în douã sau mai multe limbi balcanice.În Istoria limbii române, Rosetti susține autohtonismul albanezilor în nordul teritoriului actual, în vecinãtate cu populația vlahã, acest lucru fiind exemplificat prin numeroasele analogii în materie de limbã, care nu s-au putut dezvolta decât printr-un contact intim al celor douã popoare.

Evoluția fonetică similară a latinismelor în română și în albaneză indică împrumuturi simultane și identice, ceea ce nu se explică decât prin conviețuirea, prin locuirea într-un spațiu comun a vorbitorilor acestor două limbi.

Th. Capidan este de pãrere cã poporul albanez s-a format pe teritoriul national din nordul Albaniei, într-un tinut în care el putea veni în atingere cu populatiunile românești medievale din sudul Dunãrii.Prin aceasta, trebuie sa admitem si existenta unei simbioze albano-române.

N.A Constantinescu constata că acum o mie de ani, masa româneascã timoceanã, se intindea  pânã în regiunea orașelor Niș-Vranje, unde fãcea legãtura cu masa etnicã albanezã care popula teritoriul  pânã la Adriatica.

Numai admitând aceastã legãturã, care s-a rupt în epoca modernã, ne putem explica și legaturile culturale și de limbã dintre poporul albanez și cel roman.

 

Aceeași pãrere despre înrudirea și asemãnãrile româno-albaneze, este susținutã și de lingvistul acad.Alexandru Graur,conform căruia limba albanezã este, în afarã de greacã, singura limbã autohtonã care s-a pãstrat din antichitate în Balcani.

Elementele comune ale albanezei numai cu romana, ca și fapte de altã naturã, fac ca albaneza sã fie consideratã tot mai mult continuarea acelei limbi care constituie substratul limbii române, traca, dupã unii, chiar daco-moesiana.

Confluentele lingvistice demonstreaza ca spatiul tracic, in special nordul si sudul Dunarii, a ramas omogen nu numai pe plan biologic, dar si lingvistic.

Traco-lllirii se dovedesc a fi membrii unei mari comunitati, fara granite fixe intre ele, cu aceleasi obiceiuri si acelasi mod de viata. Pentru publicul nespecializat in lingvistica, nu apare lipsit de interes faptul ca, in urma cu mai multe decenii, invatatii Gustav Weigand si Kristian Sandfeld au lansat ideea unei limbi balcanice, care ar fi cuprins romana, albaneza, neogreaca, bulgara si chiar sarbo-croata.

Albaneza, romana si bulgara ar fi trei ipostaze ale aceleiasi limbi: Albanezii fiind Traci care pastreaza limba veche, Românii – Traci romanizati, iar Bulgarii, Traci slavizati.

———————–

Bibliografie (surse) :

1. Constantin Papanace, Geneza si evolutia constiintei nationale la macedo-romani, Bucuresti, 1995, p.33.
2.Theodor Capidan, Simbioza albano-romana si continuitatea romanilor in Dacia, in Revista Fundatiilor Regale, nr.5, Bucuresti, l943, p.244..
3. Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine si neamul romanesc in Evul Mediu, Editura Albatros, Bucuresti, 1998, p.263-264.
4.Boirevista, Inrudirea limbei romana cu cea albaneza, in Tribuna Albano-Romana, nr.1-2, Bucuresti, 1916, p.15.
5. Ibidem.
6. Eqrem Cabej, Introducere in istoria limbii albaneze, Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, l997, p.1O.
7. Grigore Brancus, Cercetari asupra fondului traco-dac al limbii romane, Institutul roman de Tracologie, Bucuresti, 1995, p.8-9.
8. Luan Topciu, Sentimentul dorului la Asdren, Poradeci si Kuteli, Bucuresti, l999, p.ll.
9. Eqrem Cabej, Hyrje ne historine e gjuhes shqipe (Introducere in istoria limbii albaneze), Tirana, l97l, p.l7l.
1O. Giuliano Bonfante, Studii Romeni, Roma, 1973, p.68.

11. originea.org/2010/12/legaturile-de-inrudire-romano-albaneze.

Sursa:cersipamantromanesc.wordpress.com prin romaniabreakingnews.ro