Lungul drum spre regăsire, libertate și independență (4). Rolul KGB în implementarea „perestroikăi”

În continuarea vizitelor de înalt nivel de la Chișinău, din acel an 1989 atât de tumultos, se poate înscrie și vizita lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS și „arhitectul restructurării” din URSS, care a discutat cu membrii CC al PCM, însă și cu cei ai mișcărilor „neformale”.

„Principala concluzie, făcută de el (Alexandr N. Iakovlev – n. n.) în urma vizitei, consta în faptul că situația din Republica Moldova nu se deosebește cu nimic de cea din alte republici și că la noi conducerea trebuie să-și modifice atitudinea față de forțele democratice”, consemna Mircea Snegur în memoriile sale. Referitor la implicarea KGB-ului în susținerea restructurării URSS, menționăm faptul că pe 25 septembrie 1987, Filip D. Bobkov, prim-adjunct al președintelui KGB, avea să rezume într-un discurs rolul KGB în desfășurarea procesului de perestroika: „Scopul nostru final este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluția în noile condiții, așa cum cekiștii au făcut-o și după glorioasele zile din Octombrie”. Dintr-o astfel de perspectivă, poată fi înțeleasă și dorința lui Filip D. Bobkov de a se publica parțial arhivele de care dispunea KGB, astfel încât PCUS putea fi ajutat la „formarea unei opinii publice sănătoase”, pe de altă parte „societatea va înțelege mai bine acțiunile noastre (ale conducerii de partid și a KGB – n. n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare”.

În ceea ce privește perestroika, programul de lucru al KGB va fi definitivat în februarie 1987, în timpul reuniunii Comitetului de partid al aparatului central al KGB. Programul se va articula în jurul câtorva puncte, respectiv: 1) respectarea strictă a «legalității socialiste»; 2) luarea în considerație a democratizării; 3) „dezvoltarea și îmbunătățirea utilizării mediilor de informare, în scopuri profilactice”; 4) epurare. Președintele KGB, Viktor M. Cebrikov, considera că „acțiunile cekiste trebuie să se înscrie strict în procesul de dezvoltare și aprofundare a democrației socialiste”. Măsurile de epurare vor lovi cu precădere în ofițerii Direcției Principale III (Contraspionajul militar), nucleul „dur” al KGB. Pe 8 iulie 1987, liderii KGB-ului vor examina implicațiile Plenarei CC al PCUS din iulie 1987 asupra activității serviciilor de informații și securitate sovietice, vor analiza modul de acțiune al cekiștilor „în condițiile dezvoltării democrației și glasnosti-ului” iar KGB-ul va primi ordinul de-a întări legăturile cu cetățenii URSS, de-a controla situația operațională și, totodată, de-a avea capacitatea de a distinge fără ezitare între antisovieticii convinși și indivizii care se înșală sau dau dovadă de imaturitate politică.

În ceea ce privește organizațiile informale, președintele KGB va ordona controlarea și, mai apoi, distrugerea lor, din interior, prin „crearea de disensiuni ideologice și organizaționale în conducerea grupării; compromiterea liderilor extremiști; crearea unei atmosfere de neîncredere, ostilitate, suspiciune reciprocă; plasarea în fruntea acestor grupări a unor agenți siguri și experimentați, capabili să exercite o influență reală și să le canalizeze activitatea spre obiective care ne sunt avantajoase”. Revista KGB-ului va face peste câteva luni un prim bilanț al activității instituției ca urmare a noii orientări din politica internă și externă a statului sovietic. Sbornik KGB SSSR (nr. 121/1987) va consemna: „Numeroși colaboratori și agenți s-au dovedit incapabili să acționeze «ca pe câmpul de luptă». Ne-au lipsit agenți competenți la conducerea mișcărilor naționaliste evreiești, printre aderenții cei mai agresivi ai Grupului de Încredere, printre șefii Pamiat-ului”. KGB-ul din Leningrad dezvăluia: „A fost mai ușor să ne instalăm agenții în grupurile în curs de formare, unde nu avusese timp să apară niciun lider. În grupurile dirijate de un șef cu popularitate, ne-a fost mai dificil să ne implantăm influența agenților noștri. A trebuit să recrutăm câțiva dintre șefi, cu scopul de a le reorienta activitatea într-un sens pozitiv, nonextremist…”.

Pe 25 septembrie 1987 și, mai apoi, pe 10 decembrie același an, Filip D. Bobkov va preciza sarcinile ofițerilor KGB privind „organizațiile informale”, respectiv stabilirea unei distincții „între cele care sunt utile și colaborează cu partidul, comportă un «nucleu sănătos», dar pot să devieze sub influența unor provocatori, și cele deschis subversive”. Specialistul nr. 1 al KGB în „organizații informale” cerea să se cunoască perfect mediul de acțiune al cekiștilor, să nu se recurgă la forță, să fie reperați indivizii activi și să se acționeze asupra lor cu ajutorul agenților de influență pentru „a-i forța să-și cheltuie forțele și resursele într-un plan care să ne fie nouă avantajos”, iar la nevoie să fie autorizată emigrarea. Vicepreședintele KGB cerea să se analizeze lacunele legislației sovietice, să se specializeze agenții și să se debaraseze de cei considerați ca fiind un balast. „Elita societății era incredibil de lașă și indecisă. Intelectualitatea – sprijinul «perestroikăi» – era mai fricoasă decât prevăzusem noi. Ne întrecuse toate așteptările și ținea grozav la existența ei călduță. Așa că a trebuit să luăm măsuri pentru crearea unui bloc democratic foarte activ, care să unească intelectualii (molipsiți, încă din anii ’60, de ideile «dezghețului», îndeosebi de libertatea de a se vântura prin lume, evident, pe banii statului) cu cercurile criminale, pregătite de noi în școlile KGB”, scria ex-generalul KGB Mihail P. Liubimov cu referire la implicarea aparatului KGB în evoluțiile din spațiul sovietic din perioada 1985 – 1991.

Eforturile aparatului KGB în ceea ce privește perestroika și glasnosti-ul au fost analizate de către instanțele conducătoare ale KGB, respectiv CC al PCUS, pe 10 – 12 decembrie 1987, în prezența lui Anatoli I. Lukianov, responsabil, în cadrul Secretariatului CC al PCUS, cu activitatea organelor de informații și securitate sovietice. Analiza muncii desfășurate de ofițerii KGB a impus ca 689 de responsabili din aparatul central, sau din secțiile regionale ale KGB, să ia cuvântul și s-a relevat faptul că „apare ceva asemănător unei opoziții”. Pe 22 ianuarie 1988, Viktor M. Cebrikov va raporta: „Am intrat într-o etapă decisivă a perestroikăi, toate planurile noastre încep să capete o formă concretă…Avem acum un program de acțiune pentru viitor…”. Pe 14 octombrie 1988, conducerea KGB va emite o circulară cu un titlu extrem de explicit: Îmbunătățirea muncii cu agenții în actualele condiții. Ordinele erau extrem de clare pentru ofițerii KGB: „Fiecare ofițer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele…Fiecare ofițer trebuie să știe să poarte un dialog în atmosfera cea mai politizată cu putință, fără a cădea în confruntare și filosofie inutilă. (…) Cekiștii trebuie să facă mult mai des referiri la valorile umane comune, să pună accentul pe apărarea drepturilor omului, pe nonviolență, pe dreptatea socială”. Aceste ordine și indicații erau date într-un moment în care unii dintre agenții folosiți pentru a controla elementele naționaliste căzuseră sub influența lor, iar unii intelectuali au refuzat să mai colaboreze cu ofițerii KGB.

Având în vedere cele enumerate mai sus, putem înțelege faptul că în RSSM, la sfârșitul anilor ’80, a început să scadă din intensitate activitatea colaboratorilor KGB-ului de la Chișinău și, totodată, a scăzut la jumătate numărul dosarelor de evidență operativă și de profilaxie, cu precădere contra „naționaliștilor”. Istoricul Pavel Moraru consideră că acest fapt a avut loc din motivul trezirii conștiinței și mândriei naționale la funcționarii moldoveni, dar și din cauza conducerii de la Moscova, care, din neglijență „a fost luată prin surprindere de situația social-politică din republici și de amploarea valului mișcărilor de emancipare națională”. Întrebările KGB-ului din RSSM către Centrala de la Moscova rămâneau fără un răspuns și, totodată, multe dosare operative erau închise ca urmare a „datelor ce nu s-au confirmat” sau a „încetării de către subiect a activității distructive”.

În cadrul KGB-ului din RSSM se va derula, în cursul anului 1989, un proces de autoizolare a funcționarilor pe criterii etnice astfel încât „cei de origine moldovenească – scrie istoricul Pavel Moraru – începeau tot mai des să vorbească cu colegii rusofoni în limba moldovenească (română)”. Evidențele operative ale KGB-ului de la Chișinău conțineau din ce în ce mai puține date despre „naționaliști”. În vara anului 1989, șeful Secției a V-a („Z”) a KGB-ului din RSSM va raporta către Centrala KGB din Moscova. „Nu dispunem de date care ar indica spre existență în republică a grupurilor de orientare naționalistă”.

Funcționarii rusofoni ai KGB-ului din RSSM se vor împărți în trei categorii: a) cei care au decis să fie loiali RSSM și restructurării; b) unii care doreau să plece cu serviciul în Rusia și c) unii, puțini la număr, care doreau să riposteze față de afirmarea identității și drepturilor majorității. Centrala KGB din Moscova fusese informată, încă din 1986, ca urmare a unui control făcut de un inspector venit de la Moscova, de unele deficiențe majore ale Secției a V-a a KGB-ului din RSSM, de faptul că „unicul colaborator operativ pe linia naționalismului moldovenesc nu are o viziune clară asupra situației operative, lipsește posibilitatea desfășurării unei analize profunde a situației, informația obținută este divizată pe subdiviziuni”, neexistând o exploatare eficientă a informațiilor. Președintele KGB-ului din RSSM, Gavriil M. Volkov, a fost informat de concluziile inspecției, însă măsurile de îndreptare s-au lăsat așteptate. „O parte din agenții KGB-ului de origine moldovenească și evreiască dădeau dovadă de «pasivitate» în activitate, refuzau să ofere informații colaboratorilor operativi de altă etnie decât «moldovenească»”, concluzionează istoricul Pavel Moraru.

Analizând activitatea organelor KGB în RSSM, istoricul Pavel Moraru consemnează existența unor divergențe între Secția a VI-a și Secția a V-a ale KGB-ului de la Chișinău. Ofițerii Secția a VI-a susțineau că Frontul Popular din Moldova, care își crease celule în 33 de întreprinderi, avea „o sporită influență destabilizatoare asupra colectivelor de muncitori”, în timp ce ofițerii Secției a V-a considerau că „factorul de destabilizare a situației din colectivele de muncitori îl constituie Interfrontul (organizație pro-rusească și pro-sovietică, alcătuită din minoritari)”. Totodată, analiza perioadei relevă faptul că aparatul de informații și securitate de la Chișinău a fost prins în vârtejul transformărilor generate de restructurarea sistemului sovietic iar consecințele asupra muncii operative au fost vizibile. Istoricul Pavel Moraru va consemna, în acest sens, următoarele eșecuri profesionale ale KGB-ului din RSSM, respectiv faptul că infiltrările de agenți în conducerea mișcărilor politice democratice erau slabe, numărul agenților de influență era insuficient, iar activitatea era în declin, informațiile obținute nefiind de calitate. Totodată, va scădea nivelul de secretizare și de disciplină al cadrelor operative.

 (Va urma)

Citiți și

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență a R. Moldova (3) și o BOMBĂ! : Lista KGB-ului pentru RM (3)

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)

R. Moldova. Lungul drum spre libertate, regăsire și independență (1)

Publicat de Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro / AESGS




Lungul drum spre regăsire, libertate și independență a R. Moldova (3) și o BOMBĂ! : Lista KGB-ului pentru RM

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență (3)  Lista KGB-ului pentru Republica Moldova 

Pe 27 mai 1988 se va desfășura Adunarea Generală a scriitorilor din RSSM care va considera ca fiind incompetentă și nereprezentativă delegația din partea PCM la Conferința a XIX-a de la Moscova și îi va cere lui Mihail S. Gorbaciov „să reprezinte interesele intelectualității de creație moldovenești și ale tuturor forțelor din republică ce aderă la restructurare”.

kgbUniunea Scriitorilor din RSSM își manifesta disponibilitatea de „a se alinia în frontul democratic unic alături de revoluționarul PCUS – partidul restructurării” și cerea să fie invitați la Conferință „scriitorii comuniști moldoveni I. Hadârcă și D. Matcovschi”. Totodată, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din RSSM va decide crearea unei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării (MD) ceea ce va genera constituirea ad-hoc a unui grup de inițiativă care urma să pregătească o adunare a intelectualilor de creație și din sfera științei care urmau să elaboreze programul de activitate al MD. Pe 3 iunie 1988, în prezența reprezentanților CC al PCM, s-a desfășurat ședința de constituire a MD-ului, alegerea organelor de conducere și s-a dat publicității un Apel către Conferința a XIX-a a PCUS. În jurul apariției și activității acestei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării există numeroase controverse, mai ales în perspectiva creării Frontului Popular din Moldova la sugestia Grupului de inițiativă al MD-ului și a evoluțiilor acestuia pe scena politică de la Chișinău, care confirmă teoria istoricului Françoise Thom că, în fond, perestroika a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice a URSS, desfășurată cu încetinitorul și care se va manifesta vizibil din ce în ce mai des în anii 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din 19 august 1991.

Moscova plănuia dizovarea Republcii Socialiste Sovietice Moldovenești

Istoricul Anatol Moraru susține că evoluția evenimentelor din RSSM a provocat nemulțumire și îngrijorare la Moscova, ceea ce a determinat sosirea în RSSM, în aprilie 1988, a lui Viktor M. Cebrikov, fost președinte al KGB în perioada 1982-1988, care îndeplinea în acele momente funcția de secretar al CC al PCUS și responsabil în fața Biroului Politic al CC al PCUS de activitatea KGB, Ministerului de Interne și Ministerului Apărării al URSS. Foarte probabil că istoricul Anton Moraru se referă, în fapt, la vizita din februarie 1989 de la Chișinău a ex-președintelui KGB.

„La întâlnirea cu dumnealui m-a impresionat mai mult calmul cu care explica situațiile nedorite, apărute ca derivate ale restructurării, pe de o parte, și convingerea în necesitatea promovării în continuare a restructurării, pe de alta. Poate că cineva dintre ai noștri aștepta indicații de a lua măsuri dure pentru a face ordine. V. Cebrikov însă ne sfătuia să utilizăm metode politice în soluționarea nedumeririlor, să ne întâlnim mai des cu reprezentanții organelor de informare în masă și ai uniunilor de creație, să îmbunătățim munca ideologică cu masele, foarte atent să tratăm relațiile interetnice”, mărturisea fostul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.

Secretarul CC al PCUS, Viktor M. Cebrikov, va cere activului de partid și de stat de la Chișinău să rezolve problemele legate de limba moldovenească, menționând faptul că „«Centrul» nici într-un fel nu constrânge organele republicane în această privință” astfel încât „«Limba națională trebuie dezvoltată», – a specificat dumnealui (Viktor M. Cebrikov – n. n.), – «iar limba rusă trebuie învățată»”. Istoricul Anton Moraru este de părere că după evaluarea situației din RSSM, Viktor M. Cebrikov a propus CC al PCUS, printr-un raport special secret, în ceea ce privește viitorul RSSM, să se revină la „Planul X”, elaborat de către Leonid I. Brejnev încă din anii 1950-1952, care prevedea menținerea sub control total a raioanelor din stânga Nistrului, prin intermediul forțelor armate sau a celor paramilitare, cu scopul de a controla, astfel, 2/3 din potențialul economic al RSSM în cazul unei apropieri tot mai accentuate de România, chiar posibil o unire politică în condițiile unei dezintegrări a URSS. În timpul lucrărilor Congresului Deputaților Poporului al URSS, din 21-24 decembrie 1989, delegația RSSM a avut o întâlnire, în prezența președintelui URSS, Mihail S. Gorbaciov, cu Anatoli I. Lukianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, care a comunicat că RSSM va putea deveni independentă, însă cu cinci regiuni autonome: găgăuză, nistreană, rusă, ucraineană și românească. Capitala va fi la Chișinău și nu va avea frontieră comună cu România. În 1990, presa sovietică a publicat un proiect de federalizare a RSSM, ceea ce a fost o primă recunoaștere a faptului că liderii politici de la Kremlin doreau fărămițarea și dizolvarea RSSM. Totodată, Viktor M. Cebrikov va avea și o serie de întâlniri cu unii „neformali”, după cum susține istoricul Anton Moraru.

Crearea Fronturilor Naționale

„Înțelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breșă: deci exista încuviințarea de sus și acest fapt ne-a hotărât. Speranța că vom profita de breșă a pus stăpânire pe noi”– Hikmet Hadjizadeh unul din inițiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan

Referindu-se la rolul și locul acestor „neformali” în contextul evoluțiilor evenimentelor din URSS, istoricul american Charles King consemna: „Mișcările neoficiale considerau și ele politica lui Gorbaciov – glasnosti și perestroika – un instrument împotriva conservatorilor locali. Adresându-se direct Moscovei și înfățișându-se drept avangardă locală a reformei, conducătorii acestor mișcări sperau să evite contactele cu conducerea de partid a republicii și să pună bazele renașterii culturii naționale în cadrul restructurării politice și economice”. Apariția Fronturilor Populare a fost generată ca urmare a întrunirii, într-o vilă de la periferia Moscovei, în martie 1988, unui mic grup de experți și de responsabili ai PCUS care vor încerca să pună la punct o politică națională coerentă. Pe 6 martie 1988, juristul Boris Kurașvili, un apropiat al lui Alexandr N. Iakovlev, va publica în Nouvelles de Moscou un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naționale?”. Unul dintre inițiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înțelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breșă: deci exista încuviințarea de sus și acest fapt ne-a hotărât. Speranța că vom profita de breșă a pus stăpânire pe noi”.

În aprilie 1988, Uniunea Scriitorilor din Estonia a formulat în plenul Adunării sale generale platforma viitorului Front Popular Estonian, iar pe 1-2 iunie 1988 se va lansa Mișcarea de Emancipare Națională din Letonia, urmată de constituirea în aceeași lună a Mișcării Naționale Lituaniene Sajudis. Între 11-12 iunie 1988, la Lvov, reprezentanți ai mișcărilor naționale democratice din Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Armenia și Georgia au format un Comitet de coordonare al Mișcărilor Naționale ale popoarelor din URSS. Pe 7 iulie 1988 s-a întemeiat Frontul Democratic pentru Perestroika (RUH) în Ucraina. Alexandr N. Iakovlev va efectua o călătorie la Riga și Vilnius, în perioada 2 – 14 august 1988, în cursul căreia Moscova va da undă verde Fronturilor Populare. În pofida faptului că se născuseră cu acceptul și sub oblăduirea PCUS și al KGB, totuși, curând, Fronturile Populare vor scăpa repede de sub influența PCUS, elaborându-și propriile strategii și devenind sursa unor veritabile partide politice.

Nașterea mișcărilor „neformale” în spațiul RSSM reprezintă un subiect extrem de delicat și generator de mari semne de întrebare în condițiile apariției articolului lui Nicolae Dabija în săptămânalul Literatura și Arta din 15 aprilie 2004, respectiv Killerii redeșteptării naționale. Articolul a fost inspirat de descoperirea unui document în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova (4-bo, nr. 2309, 15.08.1988, Fondul 51, inv. 73, D. 210, f. 5 – 6.) referitor la cele petrecute la Chișinău cu ocazia vizitei maiorului Alexandr Șevciuk din KGB. În august 1988, maiorul Alexandr Șevciuk, ofițer al KGB-ului din Moscova, specializat în problema Mișcărilor Naționale din republici, va sosi la Chișinău cu misiunea de a investiga MD-ul, și, totodată, de-a realiza „o pătrundere mai adîncă în structurile organizatorice ale acestor mișcări – opinează istoricul Anton Moraru, monitorizarea liderilor și controlul asupra lor, iar în caz de necesitate și compromiterea lor sau neutralizarea lor politică”. Referindu-se la MD din RSSM, istoricul Hélène Carrère d’Encausse consemnează: „La început Mișcarea democratică pentru perestroika, fondată la 3 iunie 1988, pare să se înscrie în rândul mișcărilor încurajate, dacă nu chiar inspirate de putere”.

O bomba pentru Republica Moldova, chiar și azi  …2016

kgbÎn Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova s-a descoperit o listă propusă CC al PCM, pe 15 august 1988, de către maiorul KGB Alexandr Șevciuk, cu sprijinul filialei locale a KGB-ului în care sunt nominalizate o serie de persoane demne de încredere și care ar trebui să se afle în conducerea MD-ului, cu acordul CC al PCM. Lista a fost prezentată CC al PCM cu mențiunea (Совершенно секретно Особая папка Экземпляр Nr. 2/Strict secret. Mapa specială. Exemplarul nr. 2), documentul fiind elaborat doar în două exemplare. Pe listă figurează următoarele persoane:

1) Balmuș Pavel – angajat al „Goscomizdat” al RSSM;

2) Braga Fiodor Ivanovici – colaborator al Muzeului de arte al RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corector al revistei „Steluța”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor din RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ RSSM;

5) Burcă Serghei Fiodorovici – colaborator al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – redactor-șef al postului național de radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la catedra de zoologie din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”, membru al PCUS;

8) Deordița Ion Fedoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, membru al PCUS;

9) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-șef al Enciclopediei Sovietice Moldovenești;

10) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului IV al Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;

11) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul șefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM, membru al PCUS;

12) Kosarev Valeri Dimitrievici – șef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, membru al PCUS, adjunctul secretarului organizației de partid pe probleme de ideologie;

13) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM, membru al PCUS;

14) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corectorul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – șef de departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Știința” al AȘ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator științific superior al redacției Enciclopediei Sovietice Moldovenești, membru al PCUS, secretarul organizației de partid;

19) Roșca Iuri Ivanovici – colaborator științific al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tănase Constantin Mihailovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM, membru al PCUS;

22) Țurcan Ivan Afanasievici – colaboratorul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”, membru al PCUS;

23) Țurcanu Andrei Afanasievici – colaborator științific al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM (mențiunea membru al PCUS este tăiată cu pixul);

24) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcției „Moldliftomontaj”, membru al PCUS;

25) Ciobanu Ion Iacovlevici – șeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat, membru al PCUS.

În dosarul din  se mai află un document, nesecret, privind componența activului MD-ului, respectiv:

1) Mihail Dinu Fiodorovici – corespondentul ziarului „Literatura și Arta”;

2) Sandulachi Piotr Aurelovici – colaborator științific superior al Institutului de Istorie „I. Grosul” al AȘ a RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corectorul revistei „Steluța”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator științific superior al Institutului de Istorie al AȘ a RSSM;

5) Burca Serghei Fiodorovici – șef de Departament în cadrul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – șeful Departamentului Radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la Catedra de Zoologie din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;

8) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-șef al Enciclopediei Sovietice Moldovenești;

9) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului V al Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;

10) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul șefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM;

11) Kosarev Valeri Dimitrievici – șef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, adjunctul secretarului organizației de partid pe probleme de ideologie;

12) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM;

13) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

14) Gheorghița Ion Teodoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, activitate de creație;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corespondentul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – șef de Departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Știința” al AȘ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator științific superior al redacției Enciclopediei Sovietice Moldovenești, secretarul organizației de partid;

19) Roșca Iuri Ivanovici – colaborator științific superior al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tanas Constantin Mihailovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM;

22) Țurcanu Andrei Afanasievici – colaborator științific al Institutului de limbă și literatură al AȘ a RSSM;

23) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcției „Moldliftomontaj”;

24) Ciobanu Ion Iacovlevici – șeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat;

25) Ghimpu Mihail Fiodorovici – consultantul juridic al trustului „Spețstroimehanizația”.

Prezența acestor cetățeni ai RSSM pe listele întocmite de către KGB-ul de la Moscova, în acord cu cel de la Chișinău, și CC al PCM nu relevă faptul, în mod automat, că aceștia erau agenți secreți sau informatori ai KGB, însă se bucurau de o încredere aparte. În numele acestei „încrederi” se miza pe ei, de către CC al PCM și KGB, pentru a conduce și influența acțiunile MD-ului. Menționez faptul că cele două liste aflate în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova au fost publicate integral de către jurnalistul Petru Poiată în articolul intitulat Lustrația, sperietoare pentru oamenii rușilor din cotidianul FLUX (30 iunie 2006). În volumul realizat de către PPCD-ul lui Iurie Roșca (Documente și materiale.1988-1994, vol. 1, Chișinău, 2008, p. 28-29) se află publicată o Lista de persoane din Sfatul Mișcării Democratice pentru Susținerea Restructurării, propusă la 3 iunie 1988 (Grupul de inițiativă). Pe listă se aflau:

1) Grigore Vieru, poet;

2) Andrei Țurcanu, poet, critic literar;

3) Dumitru Matcovschi, poet, redactor-șef al revistei „Nistru”;

4) Mihai Grecu, pictor;

5) Alexandr Brodschi, poet, traducător;

6) Dumitru Tanasoglu, scriitor;

7) Ion Hadârcă, poet;

8) Sergiu Burcă, șef de secție la Muzeul „D. Cantemir”;

9) Iurie Roșca, colaborator la Muzeul „D. Cantemir”;

10) Vasile Năstase, jurnalist;

11) Ion Țurcanu, candidat în științe istorice, redactor-șef la editura „Cartea moldovenească”;

12) Ion Dediu, doctor, profesor, șeful catedrei de ecologie (Universitatea de Stat);

13) Leonida Lari, poetă;

14) Virgil Zagaievschi, jurnalist;

15) Nicolae Dabija, poet;

16) Valeri Kosarev, jurnalist, șef de secție la revista „Comunistul Moldovei”.

Pe lista maiorului KGB Alexandr Șevciuk nu se aflau Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Mihai Grecu, Ion Hadârcă, Leonida Lari și Nicolae Dabija. KGB-ul din Moscova nu dorea ca aceștia să mai facă parte din conducerea Mișcării de Renaștere Națională. Rezultatul final al operațiunii maiorului KGB Alexandr Șevciuk rămâne, totuși, învăluit în mister…iar pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor își va deschide lucrările Con­gresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Inițiativă al MD-ului. Congre­sul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul și Statutul FPM și a ales un Consiliu al FPM, format din 82 de persoane. În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roșca, Ion Ha­dârcă, A. Țurcanu, A. Șalaru.

(Va urma)

Citiți și

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)

R. Moldova. Lungul drum spre libertate, regăsire și independență (1)

Publicat de Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro / publicat și pe AESGS




Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)

August 1989 : Chișinău, Piața Marii Adunări Naționale

Drumul spre regăsire, libertate și independență al Republicii Moldova

Ministrul_Afacerilor_Interne_al_RSSM_Vladimir_Voronin_dand_indicatii_militiei_moldovenesti_romaniabreakingnews_ro

Ministrul_Afacerilor_Interne_al_RSSM_Vladimir_Voronin_dand_indicatii_militiei_moldovenesti

Evenimentele aflate în plină desfășurare pe scena politică de la Chișinău din anii 1988 – 1991 se vor petrece într-un context politic intern influențat de perestroika și glasnosti-ul inițiate de către Iuri V. Andropov și transpuse în practică de către Mihail S. Gorbaciov. La mijlocul anilor ’80, nevoia de reformare a societății sovietice se resimțea din ce în ce mai mult, pe măsură ce decalajele social-economice dintre Occident și URSS creșteau în mod semnificativ.  

În pofida unor succese considerabile în materie de spionaj tehnico-științific, considerat ca fiind una dintre soluțiile de înviorare ale economiei sovietice, defectele structurale ale economiei de comandă aveau să împieteze semnificativ progresul și modernizarea societății sovietice. La mijlocul anilor ’80, peste 40% din utilajele aflate în industria sovietică aveau un grad de uzură care depășea 50%, la care se adăuga și uzura morală accentuată. Planul cincinal 1981-1985 nu avea să fie îndeplinit la niciun indicator, iar investițiile se orientau mai mult spre construirea de noi obiective, cu costuri foarte ridicate, neglijându-se modernizarea celor existente. Totodată, starea morală din societatea sovietică și din sânul PCUS se înrăutățea permanent, apăruseră semne care indicau înmulțirea fenomenelor de corupție și luare de mită, de jefuire a avuției publice, de abuz în serviciu etc.

După moartea lui Leonid I. Brejnev (10 noiembrie 1982), noul secretar general al PCUS, Iuri Vladimirovici Andropov, va deveni un adept al reformelor sistemului economic sovietic, iar visul lui era să reformeze socialismul pentru a realiza ceva de genul „modelul ungar al socialismului”. Fost ambasador sovietic la Budapesta în 1956 și președinte al KGB din 1967, Iuri V. Andropov înțelesese, de multă vreme, că viitorul URSS este sumbru și hotărâse, după cum relevă numeroase surse istoriografice, să preia controlul asupra PCUS și a statului sovietic. Istoricul și omul politic Fiodor Burlațki, aflat în intimitatea lui Iuri V. Andropov, mărturisea că Iuri V. Andropov le propusese lui Leonid I. Brejnev și Aleksei N. Kosîghin, încă de la sfârșitul anului 1964, în trenul care îi aducea dintr-o vizită oficială din Polonia, un proiect de reformă a socialismului sovietic. Proiectul va fi respins, însă Fiodor Burlațki va mărturisi faptul că „cu cât îl cunoștea mai bine pe Andropov, cu atât constata cât de mult conta pentru acesta să se înconjoare de oameni competenți, liberali, în stare să născocească idei noi; astfel, acesta avea de gând să reformeze sistemul în profunzime, oferindu-și toate mijloacele pentru a reuși”. Programul reformator schițat de către o serie de experți liberali, aflați sub ocrotirea lui Iuri V. Andropov, urmărea câteva obiective:

1) democratizarea societății și nu dezvoltarea democrației, ci introducerea unei ușoare democratizări, care avea să facă sistemul mai suportabil, iar PCUS urma să se ocupe prioritar de munca ideologică;

2) reforma economiei, promovând descoperirile tehnologice;

3) gestiunea științifică și lupta împotriva birocrației;

4) lupta împotriva corupției;

5) coexistența pașnică cu Occidentul.

Raportul de la Novossibirsk (din 1984) redactat de către un grup de cercetători universitari sub coordonarea sociologului Tatiana Zaslavskaia, la cererea lui Iuri V. Andropov, releva faptul că în URSS „planificarea hipercentralizată submina vizibil orice progres, iar societatea era scurt-circuitată de mult prea desele conflicte interne”. Sovietologul Thierry Wolton, analizând efortul de subminare a puterii PCUS, scria: „Această mică lume (de viitori reformatori – n. n.) s-a pus pe căutat modele alternative și mijloacele necesare pentru a face sistemul mai rațional, mergând până la a se exprima în publicații intelectuale redactate într-un limbaj sociologic sofisticat, pentru un public restrâns. «Intelectualii» KGB-ului, care alcătuiau de acum grosul trupelor sale, supravegheau această efervescență, sub ochiul binevoitor al lui Andropov. Cu toții erau de acord cu privire la faptul că partidul constituia principalul obstacol în calea îmbunătățirii sistemului”. În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al președintelui KGB, mărturisea că, „încă din 1985, KGB-ul a înțeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika”. Oleg Hlobâstov, fost consilier al ideologului PCUS, Mihail A. Suslov, va scrie: „Am văzut cum trebuie lucrurile în ceea ce-l privește pe Andropov (…). Însă, oricât de puternic a fost acesta, înțelegea că nu putea reuși decât grație unei trădări secrete a țării de către Comitetul Securității Statului”.

Secretarul_general_sovietic_in_Berlin_1989_romaniabreakingnews_ro

Secretarul_general_sovietic_in_Berlin_1989

Sovietologul Thierry Wolton consideră că ofensiva împotriva corupției – începută de către KGB în ianuarie 1982, la indicația secretarului general Iuri V. Andropov, împotriva corupților din PCUS – reprezintă începutul ofensivei KGB-ului de a prelua controlul asupra partidului după moartea lui Mihail A. Suslov. „Până atunci – scria Thierry Wolton –, un acord între PCUS și Lubianka voia ca liderii comuniști să nu aibă a se teme de poliția secretă. Între nomenclaturiști, aceste practici nu trebuiau să-și aibă locul”. Trebuie menționat faptul că în perioada 12 noiembrie 1982 – 9 februarie 1984 au fost înlocuiți 18 miniștri unionali și 37 prim-secretari de comitete regionale, de ținut și chiar ai Comitetelor Centrale ale partidelor din unele republici unionale. Cu sprijinul unei anumite grupări din Direcția Generală I (Informații Externe) a KGB, Iuri V. Andropov va începe procesul de reformare a socialismului de tip sovietic. Se năștea, astfel, o conspirație a unei elite din interiorul KGB. Referindu-se la viitorul URSS, respectiv la Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică? (titlul unei cărți-interviu realizată de către jurnalista Lilly Marcou în septembrie 1990), Alexandr N. Iakovlev mărturisea: „Economia de piață trebuie introdusă cât mai repede cu putință. Dar acest lucru nu se va putea face cu actualele structuri de conducere centralizată. (…) Asta înseamnă că vechile cadre trebuie să-și piardă puterea. Dar cum ele nu vor, fac totul pentru ca mecanismele economiei să nu se schimbe. (…) De aceea, dacă sunt pentru participarea țării la diviziunea internațională a muncii, mă opun introducerii fără discernământ a tot ceea ce se face în Vest. Cred că trebuie să preluăm și să învățăm tot ce este util, că trebuie să fim deschiși, să avem contacte, să întreținem raporturi culturale cât mai strânse, să deschidem frontierele capitalurilor străine în sectoarele în care acestea sunt necesare”.

Iuri V. Andropov a încetat din viață pe 9 februarie 1984. A fost înlocuit cu Konstantin Ustinovici Cernenko, „un aparatcik lipsit de personalitate și bolnav”. Istoricul Dmitri Volkogonov consideră că alegerea lui Konstantin U. Cernenko în fruntea PCUS a fost „o nouă expresie a erodării și apusului sistemului leninist”, însă acesta „nu a distrus și nu a creat nimic…a fost un birocrat clasic cu o gândire mediocră”. Konstantin U. Cernenko a încetat din viață pe 10 martie 1985. „Delfinul” lui Iuri V. Andropov, Mihail Sergheievici Gorbaciov, avea să fie ales secretar general al PCUS pe 11 martie 1985. În Biroul Politic al CC al PCUS, noul secretar general al PCUS se va baza pe sprijnul politic și votul lui Viktor M. Cebrikov, Egor K. Ligaciov și Nikolai I. Rîjkov, care considerau imperios necesară reînnoirea partidului și a aparatului său închistat

Mihail_S_Gorbaciov_in vizita_de lucru_in_agricultura_URSS_romaniabreakingnews_ro

Mihail_S_Gorbaciov_in vizita_de lucru_in_agricultura_URSS

Pe măsură ce va descoperi mai multe despre sistemul sovietic, Mihail S. Gorbaciov va înțelege și accepta că acesta merita cele mai aspre critici. „În cuvântarea pe care a ținut-o în aprilie (1985 – n. n.) în fața oamenilor de știință – consemnează jurnalistul Gerd Ruge -, a directorilor de unități economice și a plenarei Comitetului Central, Gorbaciov a considerat că accelerarea ritmului este elementul cel mai important al noii sale politici. Încă nu erau cunoscute cuvintele perestroika și glasnosti cu care a început lupta pentru noul curs. Ideile de bază erau uskorenie («accelerare») și povorot («cotitură»)”. Mihail S. Gorbaciov va proclama la Conferința unională consacrată promovării progresului tehnico-științific (11 – 12 iunie 1985) concepția unui nou mecanism economic, care implica „descentralizarea conducerii economiei, extinderea drepturilor întreprinderilor, aplicarea reală a principiului gospodăririi chibzuite (hozrasciot), sprijinirea spiritului de răspundere și a cointeresării colectivelor de muncă”.

Mihail_S_Gorbaciov_saluta_poporul_bulgar_prieten_romaniabreakingnews_ro

Mihail_S_Gorbaciov_saluta_poporul_bulgar_prieten

Totodată, noul secretar general al PCUS va continua campania împotriva beției și a alcoolismului, precum și campania împotriva veniturilor dobândite în mod ilicit. În februarie 1987, KGB-ul și Ministerul Afacerilor Interne al URSS au primit ordinul de a face mai puțin rigide formalitățile de emigrare și, totodată, deținuții politici aflați în sistemul concentraționar sovietic au început să fie eliberați. După 11 martie 1985, Direcția Generală I din KGB (Informații Externe) va emite instrucțiuni extrem de severe prin care se interziceau cu desăvârșire deformarea stării reale de fapt în mesajele și rapoartele informative transmise CC al PCUS și altor organe conducătoare.

La Plenara CC al PCUS din 27-28 ianuarie 1987, având ca temă Perestroika și politica de cadre, Mihail S. Gorbaciov a criticat activitatea nesatisfăcătoare a cadrelor din domeniul științelor sociale, ale căror viziuni și mentalități se aflau la nivelul anilor ’30 – ’40, și, totodată, a propus spre aprobare principiul alegerilor directe, pe baze alternative, atât în organizațiile de partid, cât și în organele puterii de stat. „Reflecțiile mele personale, ca și discuțiile cu Andropov, m-au condus la concluzia că «mai multă democrație» va însemna și «mai mult socialism». Această formulă vine de la Lenin – din acea ultimă perioadă a vieții lui când el a înțeles că lucrurile în țară nu merseseră pe drumul cel bun. Esența perestroikăi consta în depășirea orânduirii totalitare, în trecerea la libertate și democrație. Ea a trebuit să se confrunte cu regimul totalitar și cu societatea infestată de viciile lui. (…) Ceea ce a motivat principiile perestroikăi a fost credința că, primind libertate, oamenii sovietici vor dovedi spirit inovator și energie creatoare”, mărturisea Mihail S. Gorbaciov cu referire la conceptul de perestroika. Istoricul Rudolf Pihoia consideră că, astfel, s-au creat premisele „pentru existența legală a opoziției anticomuniste” în URSS.

Până în 1987, Mihail S. Gorbaciov i-a înlocuit pe jumătate dintre secretarii PCUS, iar în 1988 nu mai supraviețuiau politic, la nivel regional, decât 20% din activul de partid al vechii echipe. În ceea ce privește aparatul de stat sovietic, 40% dintre miniștri erau nou-veniți, în ianuarie 1986, iar 80% dintre miniștri se aflau în funcție, în 1988, datorită lui Gorbaciov. Ca urmare a ședinței Biroului Politic din 13 martie 1986, Mihail S. Gorbaciov va concentra în mâinile sale coordonarea celor mai importante domenii: organizarea activității Biroului Politic, principalele probleme ale activității interne și externe, repartizarea cadrelor, problemele generale ale economiei, apărarea și securitatea de stat, comerțul exterior, precum și coordonarea principalelor secții ale CC al PCUS, sprijinit de către membrii unui grup cunoscut la Moscova sub denumirea de „praghezii”. Membrii acestui grup trăiseră și lucraseră la Praga în perioada 1965-1968, în calitate de colaboratori ai revistei Problemele păcii și ale socialismului. Jurnalistul Gerd Ruge adnotează: „Nu este o întâmplare că sub Gorbaciov ei („praghezii” – n. n.) au ajuns în funcții importante și că trei din cei patru colaboratori apropiați provin din acest cerc. Acest lucru demonstrează că încercările de reformă din Cehoslovacia au influențat și au schimbat politica Uniunii Sovietice chiar și după invazia Armatei Sovietice în această țară”. În plenul CC al PCUS, în 1987, Mihail S. Gorbaciov va lansa conceptul de glasnosti și va critica în termeni extrem de aspri epoca lui Leonid I. Brejnev, caracterizând-o ca fiind una de stagnare. „Un singur criteriu: trebuie să fim atenți și să luăm în considerare tot ceea ce poate întări socialismul; în schimb, ne vom opune tuturor curentelor străine socialismului, dar, repet, în cadrul unui proces democratic”, scria Mihail S. Gorbaciov, în 1987, lăsând să se înțeleagă că rămânea, totuși, fidel dogmei.

Nicolae_Costin_simbolul_luptei_de_Renstere_Nationala_romaniabreakingnews_ro

Nicolae_Costin_simbolul_luptei_de_Renastere_Nationala

În timpul desfășurării celui de-al XXVII-lea Congres al PCUS, Mihail S. Gorbaciov va declara că „fără glasnosti nu există și nu poate exista democratism, creație politică a maselor, participarea lor la conducere”. Istoricul Dmitri A. Volkogonov consideră că politica de glasnosti a lui Gorbaciov „a făcut să explodeze din interior un sistem bazat pe minciuna de stat”, astfel încât „sistemul leninist a devenit neputincios”, deși Gorbaciov „a repetat – conchide D. A. Volkogonov – greșelile lui Hrușciov la Congresul al XX-lea, crezând că înlăturându-l pe Stalin de pe piedestal și revenind la Lenin totul va merge ca pe roate”. La Plenara CC al PCUS din aprilie 1985, Mihail S. Gorbaciov a confirmat atașamentul său față de cauza lui Lenin, fidelitatea față de „idealurile socialiste”, astfel încât „Gorbaciov – opina D. A. Volkogonov – a rămas prizonierul dogmelor leniniste, al iacobinismului și politicii antipopulare a acestuia…”. Și totuși, la Plenara CC al PCUS, din 18 februarie 1988, Mihail S. Gorbaciov va declara că „este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului și deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-și poată forma prin instrucție o conștiință istorică corectă…”. Articolul publicat, pe 13 martie 1988, în Sovetskaia Rossiia, ziar al CC al PCUS, de către Nina Aleksandrovna Andreeva – cercetătoare în domeniul chimiei la Institutul Tehnologic Lensoviet din Leningrad, și intitulat Nu pot renunța la principii – a fost perceput ca fiind un semnal „de sus”, care marca revizuirea ideilor de perestroika. Pe 5 aprilie 1988, ziarul Pravda a publicat articolul Principiile perestroikăi: gândirea revoluționară în acțiune sub semnătura lui Aleksandr N. Iakovlev și Vadim A. Medvedev. Apariția acestui articol contra-replică a fost perceput, de păturile largi ale intelectualității sovietice, ca fiind un semnal privind „ultimul pas spre condamnarea întregii istorii a partidului și a socialismului ca sistem”.

În timpul celei de-a XIX-a Conferințe unionale a PCUS, din perioada 28 iunie – 1 iulie 1988, s-a luat decizia de delimitare a funcțiilor de partid și de stat, ceea ce a dus la slăbirea influenței PCUS. S-a propus și s-a acceptat crearea unui Congres al Deputaților Poporului din URSS. Istoricul Rudolf Pihoia consideră că această a XIX-a Conferință a PCUS „a dat startul reformei politice, a deschis calea spre alegeri în țară ca modalitate de formare a puterii reprezentative” și a constituit „un pas real pe calea reformării orânduirii socialiste sovietice”. Plenara CC al PCUS din 8 septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărțirea Secretariatului CC al PCUS în zece comisii, astfel încât prin „crearea de comisii – nota Egor K. Ligaciov – se înmormântează în mod automat Secretariatul”. PCUS avea să fie lipsit de statul său major operațional, astfel încât va fi distrusă, foarte curând, și ierarhia verticală care forma scheletul statului sovietic, așa încât Kremlinul, începând cu 1989, nu va mai trimite cadre de conducere la periferie. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că Mihail S. Gorbaciov a demolat întregul edificiu al acestei orânduiri, al clasei guvernante create în anii puterii sovietice, care devenise un instrument de conducere a uriașei proprietăți de stat create după 1917. În urma acestor măsuri urmau a fi îndepărtați între 700.000 – 800.000 de activiști de partid, iar la nivelurile republican, regional, raional și orășenesc urmau a fi eliberate din funcții circa 550.000 de persoane. În perioada 1986 – 1989 au fost înlocuiți 82,2% dintre secretarii comitetelor raionale și orășenești de partid și 90,8% dintre secretarii comitetelor regionale, de ținut și republicane. „Organizațiile republicane – scria istoricul Rudolf G. Pihoia – au devenit în aceste condiții leagănul separatismului național, au pregătiti condițiile pentru «parada suveranităților» care avea să înceapă peste un an”.

Într-un astfel de context politic intern, activul de partid și de stat de la Chișinău va încerca să influențeze, pe parcursul toamnei anului 1987, evoluția evenimentelor în direcția „perfecționării educației internaționaliste și patriotice a oamenilor muncii”, în contextul aniversării a 70 de ani de la victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917. Totodată, structurile Partidului Comunist Moldovenesc din teritoriu urmau să fie sprijinite în „îndeplinirea necondiționată a măsurilor politico-organizatorice pentru sporirea vigilenței politice, în intensificarea educației patriotice, de clasă și internaționaliste a populației republicii, ținându-se seama de înfăptuirea trecerii simplificate a graniței de stat între URSS și Republica Socialistă România și regimului simplificat de aflare în Uniunea Sovietică a cetățenilor din țările membre ale CAER”.

Pe 30 octombrie 1987, Comitetul de Conducere al Uniunii Scriitorilor (US) din RSSM va adopta o rezoluție, cu ocazia unei Plenare desfășurată în acea zi, prin care solicita CC al PCM să intervină pe lângă Academia de Științe din URSS pentru a fi creată o Comisie științifică formată din filologi romaniști de vază din URSS, din scriitori și specialiști în domeniul științei literare, care urmau să discute, în mod științific, problema „aducerii graficii moldovenești în corespundere cu natura și specificul limbii moldovenești și cu apartenența acesteia la limbile romanice”. Președintele de onoare al US din RSSM, scriitorul Ion Druță, va propune, pe 4 decembrie 1987, Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor ridicarea, cu ajutorul oamenilor de cultură și artă, a unui monument „dedicat geniului popular care a plăsmuit nemuritoarea capodoperă – «Miorița» și alte mărgăritare” ale folclorului. „Să dovedim că nu suntem o simplă adunătură de interese personale, osândite a vorbi mai mult sau mai puțin aceeași limbă. Să dovedim că nu numai la cătătură, ci și la facerea celor frumoase suntem moștenitorii datinilor noastre străbune”, declara Ion Druță. Începea, astfel, lupta pentru afirmarea și recunoașterea identității naționale a majorității populației RSSM, precum și a limbii moldovenești în grafie latină ca prim pas spre consacrarea limbii române ca limbă oficială de stat.

În cursul anului 1988, numeroase minorități naționale și religioase din RSSM, precum și categorii socio-profesionale, au început să-și manifeste nemulțumirile și dorințele în contextul liberalizării regimului. „De menționat faptul că, în acea perioadă, și unii intelectuali din rândul minorităților, dorind să nu rămână de băștinași, au început, la rândul lor, să se pronunțe împotriva rusificării, cerând crearea condițiilor pentru studierea limbilor lor materne”, mărturisea Mircea Snegur. La Plenara Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, din perioada 1 – 2 martie 1988, scriitorul Nil Ghilevici va propune ca „în fiecare republică națională să fie decretată drept limbă de stat limba poporului care a dat denumirea republicii”. În mai 1988, filologul Valentin Mândâcanu va scrie în presa de la Chișinău: „Suntem convinși că singura măsură eficientă, care ar putea salva limba moldovenească, o constituie proclamarea ei drept limbă de stat a republicii și restabilirea deplină a funcțiilor ei sociale”.

Pe 25 martie 1988 se va desfășura un miting de omagierea a vieții și carierei poetului Alexei Mateevici, lângă imobilul cu nr. 33 de pe strada Livezilor din Chișinău, unde va fi dezvelită și o placă comemorativă. În cursul zilei de 26 martie 1988 se va desfășura un simpozion științific, organizat de către Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, Uniunea Scriitorilor și facultățile de filologie ale Universităților din Chișinău, dedicat celor 100 de ani de la nașterea autorului poeziei și cântecului Limba noastră. Televiziunea din Chișinău nu a transmis finalul concertului, de la finalul conferinței, în care corul Radioteleviziunii a interpretat cântecul Limba noastră în timp ce publicul ovaționa îndelung. În condițiile în care I. V. Kapitonov, președintele Comisiei Centrale de Revizie a PCUS, va solicita, la Plenara CC al PCM din 27 aprilie 1988, ca PCM „să-și revadă întrucâtva rolul său de avangardă politică a societății”, precum și a pregătirilor pentru Conferința a XIX-a unională de partid, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat, pe 10 iunie 1988, Legea cu privire la discutarea de către popor a problemelor importante ale vieții de stat. Obiectivul activului de partid și de stat de la Chișinău: adâncirea în continuare a democrației socialiste. Referindu-se la această perioadă de avânt a românilor din spațiul RSSM, când fusese inaugurată o formă nouă de exprimare liberă a pozițiilor (mitingurile), Mircea Snegur consemnează: „Deși au fost «împinse» mai departe de centrul capitalei, mitingurile impresionau prin mulțimea de participanți care demonstrau un interes viu față de alte idei și poziții decât cele ale puterii oficiale. Iar lozinca «Unire, moldoveni!», tricolorurile multiple în adierea vântului trezeau mari neliniști conducerii de vârf care era informată imediat (de către serviciile respective) despre cerințele manifestanților”.

Apariția eseului lui Valentin Mândâcanu, intitulat Veșmântul ființei noastre, în revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din RSSM, avea să impulsioneze lupta pentru recuperarea și afirmarea identității naționale și a limbii populației majoritare din RSSM. Valentin Mândâcanu va spulbera mitul existenței unei „limbi moldovenești” diferite de limba română și va acuza regimul sovietic ca fiind vinovatul principal pentru falsificările adevărurilor istorice și lingvistice. „Numai această politică, pe care n-o putem califica decât ca antinațională, a făcut ca limba noastră de doină și baladă să se țină aninată acum doar în fluierul păstorului druțian din vârful dealului, în timp ce acolo, în vale, se bea vârtos, se mănâncă din gros și se sughiță într-un trai terfelit”, scria Valentin Mândâcanu. Eseistul va cere ca limba să fie considerată ca fiind un fenomen social astfel încât aceasta trebuie privită prin prisma intereselor de stat și, totodată, există obligația de-a se avea grijă, în permanență, „și la toate nivelurile de sănătatea limbii materne, de spiritualitatea maselor populare”. Doctorii în filologie Vasile Bahnaru și Constantin Tănase vor interveni în dezbaterea publică, generată de eseul lui Valentin Mândâcanu, și vor afirma identitatea limbii literare moldovenești cu cea a limbii române, vor pleda pentru repunerea în uz a etnonimului român cu referire la identitatea majorității din RSSM, precum și pentru revenirea la limba moldovenească în grafie latină și „utilizarea limbii moldovenești în toate sferele vieții social-economice, alături de limba rusă”.

(Va urma)

 Citiți parea I

https://romaniabreakingnews.ro/r-moldova-lungul-drum-spre-libertate-regasire-si-independenta-1/

 Publicat de Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro




R. Moldova. Lungul drum spre libertate, regăsire și independență (1)

big-marea-adinare-nationala-din-27-august-1989

Chișinău Marea Adinare Nationala din 27 august 1989

În contextul evoluțiilor politico-economice și financiare din Republica Moldova și a valului de proteste publice din acest spațiu, a apariției unor planuri de salvare asemănătoare unui „Plan Marshall“, precum și a amplificării eforturilor privind conștientizarea necesității unirii/reunirii Republicii Moldova cu România, consider că se impune o mai bună cunoaștere a evoluțiilor din spațiul moldav din perioada 1987 – 1991.

Cunoașterea și înțelegerea lungului drum al locuitorilor din spațiul moldav spre regăsirea identității etnice și afirmarea conștiinței naționale reprezintă o pagină de istorie care ne va putea ajuta să înțelegem, totodată, trecutul și prezentul unei relații (România – Republica Moldova) care în ultimele două decenii și jumătate s-a dovedit extrem de dificilă în pofida faptului că există un trecut istoric și cultural comun, o moștenire și o identitate care ne apropie. Drumul spre suveranitate și, mai apoi, independență al celor trăitori în spațiul dintre Prut și Nistru, precum și dincolo de acesta din urmă, s-a desfășurat în contextul procesului de destrămare a URSS, ca urmare a politicii de glasnosti și perestroika inițiate de către Mihail S. Gorbaciov. Mișcarea de Renaștere Națională a Românilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a fost un fenomen unic, irepetabil și care a surprins Kremlinul prin amploarea manifestării.

În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească se va înregistra, în vara anului 1984, o primă manifestare patriotică care avea să prefigureze marile manifestații din perioada 1988 – 1991, respectiv lansarea de către Vasile Vâșcu, vice-prim-ministru al guvernului RSSM, a Manifestului Frontului Patriotic din Moldova. Înaltul demnitar al guvernului de la Chișinău dorea ca autoritățile sovietice din RSSM să proclame limba moldovenilor drept limbă de stat, să majoreze numărul de școli naționale în Bender (Tighina), Râbnița și Tiraspol (unde era numai câte o școală), și, totodată „să solicite retrocedarea județelor din nordul și sudul Basarabiei, încorporate ilegal în 1940 în componența Ucrainei”. Persoana care a dactilografiat Manifestul a informat KGB-ul, iar ofițerii KGB au trecut la supravegherea permanentă a vicepreședintelui guvernului RSSM în perioada iulie 1984 – aprilie 1985.

Pe 10 aprilie 1985, Vasile Vâșcu (FOTO) a fost arestat pentru abuz în serviciu, judecat și condamnat la 14 ani de exil în regiunea Ural, unde va lucra la o uzină de tancuri. Arestarea și condamnarea lui Vasile Vâșcu, la numai 12 zile după reconfirmarea sa în funcția de viceprim-ministru al guvernului RSSM de către Sovietul Suprem al RSSM, survenea pe fondul intensificării „vânătorii de răufăcători“ inițiată de către Viktor Ilici Smirnov, secretarul II al CC al Partidului Comunist Moldovenesc (PCM). Era perioada în care cadrele naționale din RSSM începeau să fie maltratate. Membrii activului de partid și de stat din RSSM au fost convinși, în acele clipe, că procesul penal, însă și moral, împotriva lui Vasile Vâșcu a fost fabricat de către oamenii lui Viktor I. Smirnov.

„Pe urmă, am aflat că răfuiala a fost inițiată din simplu motiv că omului îi plăcea să vorbească în limba maternă română (la momentul respectiv – «limba moldovenească») și pentru că el se opunea cu tot sufletul rusificării“, consemnează fostul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, în memoriile sale.

Viktor I. Smirnov era protejatul lui Egor K. Ligaciov, secretar al CC al PCUS, și fusese, din 1975, responsabil cu sectorul republicilor central-asiatice în cadrul CC al PCUS. Secretarul II al CC al PCM este cel care l-a invitat pe Igor N. Smirnov, concediat din pricina unor abuzuri făcute în procesul muncii la fabrica din Nova Kahovka, să lucreze în RSSM. „Viktor Ilici (Smirnov – n. n.) a schimbat după bunul plac conducătorii, numind în locul acestora muncitori promovați în posturi de răspundere. Conducându-se după o logică cunoscută doar de el, în raioanele locuite de moldoveni a numit lideri rusofoni, iar în Transnistria a trimis moldoveni. Cu reprezentanții nomenclaturii sovietice naționale de partid s-a purtat în mod provocator nepoliticos, arogant și dur, a criticat cu agresivitate toate situațiile din care reieșea renașterea națională a moldovenilor“, adnotează generalul de divizie (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne (1990 – 5 februarie 1992) și al Apărării Naționale (5 februarie – 29 iulie 1992) al Republicii Moldova.

Viktor I. Smirnov era protejatul lui Egor K. Ligaciov, secretar al CC al PCUS, și fusese, din 1975, responsabil cu sectorul republicilor central-asiatice în cadrul CC al PCUS. Secretarul II al CC al PCM este cel care l-a invitat pe Igor N. Smirnov, concediat din pricina unor abuzuri făcute în procesul muncii la fabrica din Nova Kahovka, să lucreze în RSSM. „Viktor Ilici (Smirnov – n. n.) a schimbat după bunul plac conducătorii, numind în locul acestora muncitori promovați în posturi de răspundere. Conducându-se după o logică cunoscută doar de el, în raioanele locuite de moldoveni a numit lideri rusofoni, iar în Transnistria a trimis moldoveni. Cu reprezentanții nomenclaturii sovietice naționale de partid s-a purtat în mod provocator nepoliticos, arogant și dur, a criticat cu agresivitate toate situațiile din care reieșea renașterea națională a moldovenilor“, adnotează generalul de divizie (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne (1990 – 5 februarie 1992) și al Apărării Naționale (5 februarie – 29 iulie 1992) al Republicii Moldova.

Viktor I. Smirnov era protejatul lui Egor K. Ligaciov, secretar al CC al PCUS, și fusese, din 1975, responsabil cu sectorul republicilor central-asiatice în cadrul CC al PCUS. Secretarul II al CC al PCM este cel care l-a invitat pe Igor N. Smirnov, concediat din pricina unor abuzuri făcute în procesul muncii la fabrica din Nova Kahovka, să lucreze în RSSM. „Viktor Ilici (Smirnov – n. n.) a schimbat după bunul plac conducătorii, numind în locul acestora muncitori promovați în posturi de răspundere. Conducându-se după o logică cunoscută doar de el, în raioanele locuite de moldoveni a numit lideri rusofoni, iar în Transnistria a trimis moldoveni. Cu reprezentanții nomenclaturii sovietice naționale de partid s-a purtat în mod provocator nepoliticos, arogant și dur, a criticat cu agresivitate toate situațiile din care reieșea renașterea națională a moldovenilor“, adnotează generalul de divizie (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne (1990 – 5 februarie 1992) și al Apărării Naționale (5 februarie – 29 iulie 1992) al Republicii Moldova.

În acele momente de început ale „epocii Gorbaciov”, activul de partid și de stat din RSSM se afla sub o presiune politico-administrativă permanentă a Kremlinului, astfel încât, „tot timpul, cei de la CC al PCUS ne învățau – scrie Mircea Snegur – cum trebuie să procedăm” în administrarea RSSM. Totodată, CC al PCUS va admonesta extrem de dur, în octombrie 1986, CC al PCM pentru faptul că nu a tras concluziile cuvenite din Hotărârea Biroului Politic al CC al PCUS cu privire la „inadmisibilitatea denaturării stării reale a lucrurilor și pentru lipsa de răspundere și liberalism în combaterea majorărilor nejustificate ale rezultatelor și mistificărilor“. Era un prim contact al activului de partid și de stat de la Chișinău cu perestroika lui Mihail S. Gorbaciov. Observatorii scenei publice de la Chișinău vor sesiza faptul că, încet, încet, în cursul anului 1987, săptămânalul Literatura și Arta, publicație a Uniunii Scriitorilor și a Ministerului Culturii de la Chișinău, aborda, la rubrica Imperativele Restructurării, o serie de probleme stringente ale societății moldovenești:

1) poluarea ecologică și lingvistică;

2) setea de adevărul istoric;

3) evoluțiile demografice

4) dificultățile social-economice.

În timpul Adunării Generale a scriitorilor de la Chișinău, din perioada 18 – 19 mai 1987, doctorul în filologie Valentin Mândâcanu va menționa faptul că  „starea de degradare a limbii materne este mult mai gravă decât pare la suprafață“ și, totodată, va cere desfășurarea unei „mișcări pentru ridicarea nivelului de cultură al întregii populații“.

În contextul ofensivei scriitorilor din RSSM, CC al PCM și Consiliul de Miniștri al RSSM au examinat, în cursul zilei de 26 mai 1987, chestiunea Cu privire la îmbunătățirea limbii moldovenești în republică și au propus instanțelor de resort o serie de măsuri menite a sprijini procesul de însușire a limbii moldovenești, însă în condițiile afirmării în continuare a principiului leninist al bilingvismului ca normă a vieții în RSSM. Totodată, se cerea ridicarea eficienței învățării limbii ruse în instituțiile de învățământ, respectiv cuprinderea în cadrul cursurilor și cercurilor a tuturor celor care nu cunosc deloc sau cunosc slab limba rusă. Scriitorii de la Chișinău, precum și săptămânalul Literatura și Arta, au fost ținta atacurilor lui Simion Grossu în timpul desfășurării celei de VI-a Plenare a CC al PCM din 16 iulie 1987. Președintele Comitetului de Stat pentru Televiziune și Radiodifuziune al RSSM, C. I. Lozan, i-a acuzat pe membrii noului Comitet de conducere al Uniunii Scriitorilor din RSSM că au cerut ridicarea controlului asupra conținutului de idei al emisiunilor, lichidarea bilingvismului din emisiunile de radio și televiziune, precum și trecerea în totalitate a emisiunilor televizate la limba moldovenească. Înfierați la Plenara din 16 iulie 1987, scriitorii vor fi convocați, în cursul zilei de 28 iulie 1987, la CC al PCM pentru a-și „potrivi ceasurile” cu liderii de partid și de stat din RSSM.

Militari sovietici deplasează tehnica de luptă (1989)

Militari sovietici deplasează tehnica de luptă (1989)

Simion Grossu, prim-secretarul CC al PCM, nu putea accepta faptul că, totuși, sub lozincile restructurării unii scriitori disprețuiesc istoria mișcării revoluționare și a construcției socialiste în spațiul RSSM, se opun adevărului istoric privind procesul consolidării regimului sovietic și idealizează unele etape din trecutul istoric al poporului moldovenesc. Punând accentul pe problema bilingvismului în RSSM, Simion Grossu îi informa pe scriitori că în RSSM funcționau 972 de școli de cultură generală cu predare în limba moldovenească (63,8% din numărul total de școli), 428 cu predare în limba rusă (28,1%) și 123 de școli mixte moldo-rusești (8,1%). Creșele și grădinițele moldovenești reprezentau 62,6% din numărul total, cele rusești erau 28,2% și cele mixte însumau 9,2%. Totodată, ponderea emisiunilor de televiziune în limba moldovenească urma să crească de la circa 50% la 60 – 70%. Presiunea asupra activului de partid și de stat de la Chișinău se va amplifica odată cu apariția, pe 29 iulie 1987, la Moscova, în revista Literaturnaia gazeta (Gazeta literară), a unui eseu, semnat de scriitorul Ion Druță, intitulat Frunza verde, apa și semnele de punctuație. Ion Druță făcea o analiză necruțătoare a situației ecologice din RSSM, a modului în care sănătatea în general, cea mintală în special, a noilor generații era afectată de utilizarea abuzivă de pesticide și cultivarea tutunului în proporții exagerate, precum și a faptului că „publicitatea și restructurarea se mai simt aici singuratice și neputincioase“.

Kremlinul, respectiv Mihail S. Gorbaciov personal, se va implica în gestionarea situației din RSSM. În cursul zilei de 17 august 1987, Semion Grossu, proaspăt revenit de la CC al PCUS, îi va informa pe liderii PCM despre sfaturile primite de la M. S. Gorbaciov cu referire la comportamentul de urmat în viitor, în condițiile în care se observase că cei din conducerea republicii conlucrează slab cu scriitorii în condițiile democratizării și transparenței. Liderul de la Kremlin atrăgea atenția asupra faptului că în loc de învinuiri globale de naționalism, este necesar să se răspundă corect la fiecare întrebare și, totodată, dacă este nevoie, trebuie să se lucreze cu fiecare scriitor în parte, convingându-i pe toți de utilitatea restructurării. „Se atrăgea atenția că și conducerea republicii, membrii Biroului CC local urmează să se restructureze cât mai urgent, să manifeste mai multă răbdare, să nu dicteze oamenilor, să activeze calm“, scrie Mircea Snegur în memoriile sale.

Grigore Vieru

Grigore Vieru

În fotografia din dreapta, poetul Grigore Vieru, simbolul renașterii naționale a românilor din RSSM În contextul evoluțiilor din spațiul URSS, KGB-ul din RSSM raporta Centrului de la Moscova că, la începutul anilor ’80, în RSSM existau circa 250 de elemente antisovietice, toate cu vârstă înaintată.

Mai târziu, la începutul anilor ’90, KGB-ul de la Chișinău va raporta că numărul „naționaliștilor” crescuse în mod semnificativ: 80% erau persoane cu studii superioare sau studenți, 95% locuiau în dreapta Nistrului și peste 70% doreau „o Moldovă fără ruși“

În perioada 1979 – 1984, KGB-ul din RSSM consemnase o creștere de trei ori a cazurilor de „naționalism”, respectiv un maxim de 142 cazuri după care un număr de 38 cazuri în 1988. „Cele mai multe au avut loc în Chișinău și în suburbii, investigările operative ale acestora încheindu-se rapid (sau nici nu demarau), din cauză că erau neînsemnate“, concluziona istoricul Pavel Moraru. Pe măsură ce Mișcarea de Renaștere Națională a Românilor din RSSM se va amplifica, la sfârșitul anilor ’80, se va înjumătăți numărul dosarelor de evidență operativă și de profilaxie împotriva „naționaliștilor” gestionate de către Secția a V-a (cunoscută drept „Z” – apărarea ordinii constituționale sovietice) a KGB-ului de la Chișinău. KGB-ul de la Moscova controla în mod absolut activitatea informativă și contrainformativă a celui de la Chișinău, iar Secția „Z” a KGB-ului din RSSM, deși era considerată o filială a Secției Ideologice a CC al PCM, „era, de fapt, sub conducerea Comitetului (KGB-ului – n. n.) de la Moscova“.

Referindu-se la efectivele și componența Secției „Z” a KGB-ului din RSSM, istoricul Pavel Moraru consemna faptul că circa 1/5 din colaboratorii operativi ai KGB-ului RSSM lucrau pentru îndeplinirea obiectivelor acesteia, precum și faptul că 80% din funcționari aveau un stagiu de muncă de peste 5 ani, 2/3 erau moldoveni sau cunoșteau limba română și aveau vârste de până la 40 de ani, însă, „cu toate acestea, unii dintre ei aveau o cultură generală foarte redusă“. Totodată, trebuie menționat faptul că în perioada anilor 1990 – 1991, responsabil pentru RSSM/Republica Moldova în Centrala KGB de la Moscova a fost generalul-locotenent Gheorghe Lavranciuc, fost ministru al Afacerilor Interne în guvernul RSSM (1985 – 1988) și președinte al KGB-ului din RSSM în perioada ianuarie 1989 – iulie 1990.

Va urma.

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență a R. Moldova (3) și o BOMBĂ! : Lista KGB-ului pentru RM

Publicat de Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro

Articolul a fost publicat și pe Blogul Adevărul




Reîntregirea Țării, marele proiect strategic al României dupa integrarea în NATO și UE! Condițiile realizării acestui Mare Act Istoric (interviu Constantin Corneanu)

Clasa politică românească și societatea civilă au obligația de a susține și afirma idealul reîntregirii țării prin aducerea acasă a spațiului dintre Prut și Nistru, reîntregirea țării fiind marele proiect strategic al României după integrarea în NATO și UE. Cum ar trebui pregătită unirea României cu Republica Moldova și condițiile în care acest act istoric ar putea avea loc, sunt temele abordate și viziuinea împărtășită în cadrul interviului acordat jurnalistei Camelia Badea pentru Ziare.com – dr. Constantin Corneanu, președintele Consiliului-Director al Asociatiei Europene de Studii Geopolitice si Strategice „Gheorghe I. Bratianu”Constantin Corneanu – aesgs.ro , redactor pe teme de istorie și geopolitică în cadrul România Breaking News – RBN Press și bloger Adevărul.

Domnule Corneanu, ce se întâmplă la ora actuală cu Republica Moldova?

Dr. Constantin Corneanu

Republica Moldova se află într-o situație aproape imposibilă din punct de vedere politic și economic. Elitele politice conducătoare de la Chișinău, din interese de grup, racordate și la interese strategice aflate în dezacord cu opțiunea pro-europeana a unei importante majorități a cetățenilor Republicii Moldova, au reușit să pună în dificultate parcursul pro-european asumat de către majoritatea forțelor politice conducătoare de la Chișinău. Totodată, UE și-a exprimat îngrijorarea și dezacordul cu ceea ce se întâmplă la Chișinău,

respectiv furtul unui miliard de dolari din sistemul bancar și această prelungită criză politică care generează temeri în ce privește opțiunea pro-europeana.

În actualul context internațional, precum și al problemelor cu care se confruntă UE în acest moment, comportamentul elitelor politice moldovenești va ușura foarte mult sarcina celor care nu-și mai doresc o extindere a UE în spațiul ex-sovietic și o înrăutățire a raporturilor cu Federația Rusă.

Alegerile anticipate spre care pare să se îndrepte Republica Moldova, precum și colapsul financiar al statului moldovean ne îndreptățesc să concluzionăm că Republica Moldova se află la o răscruce a destinului său statal: spre spațiul și valorile euro-atlantice sau spre un spațiu dominat de interesele strategice și economice ale Federației Ruse?

„Reunificarea, un drept istoric și legitim generat de actul din 27 martie 1918”

Sfatul_Tarii_1918_Declaratie_de_Unire

„Forțe politice din Republica Moldova, aservite interesului geopolitic, economic și militar rusesc sunt extrem de hotărâte să împiedice cu mijloace legale, constituționale o continuare a parcursului pro-european!”

Greanîi și Dodon la dispoziția lui Putin

Greceanîi și Dodon – persoane din eșicherul politic al R. Moldova la dispoziția lui Putin

Există forțe politice extrem de hotărâte să împiedice cu mijloace legale, constituționale o continuare a parcursului pro-european, în detrimentul populației care suferă privațiuni economice, indiferent de apartenența etnică și religioasă a acesteia, și care începe să-și piardă speranța într-o viață mai bună.

Într-o astfel de conjunctură, ideea unirii Republicii Moldova cu România ca o ultimă soluție de salvare a acestui vis european, dincolo de dreptul nostru istoric și legitimitatea generată de actul din 27 martie 1918, ar putea să fie privită ca o alternativă serioasă.

Se poate realiza unirea Republicii Moldova cu România sau este o utopie?

Miting Pro Unire la Chișinău – Piața Marii Adunări Naționale (2015)

Unirea Republicii Moldova cu România și realizarea, astfel, a unui prim pas spre reîntregirea țării, a devenit un subiect extrem de discutat de către mass-media și opinia publică de pe cele două maluri ale Prutului ca urmare a eforturilor făcute de către o serie de ONG-uri, extrem de active în ceea ce privește unionismul (Declarație! Idealul Reîntregirii, un obiectiv strategic scump tuturor românilor, ce reclamă atitudine, strategie și acțiune în consecință!), precum și a manifestărilor publice ale Platformei Unioniste Acțiunea 2012.

Breșe într-o lume multipolară care ar favoriza împlinirea Idealului Național al Reîntregirii României

La o primă impresie, am putea spune că pe măsură ce sistemul de relații internaționale cunoaște transformări spectaculoase, de la ce părea o lume unipolară la certitudinea existenței unei lumi multipolare, am putea spera că există breșe care ar favoriza împlinirea unui ideal național: Reîntregirea Țării.

Și totuși, regimul actual al frontierelor de stat nu poate fi modificat decât în conformitate cu principiile Actului Final al CSCE de la Helsinki din 1975 și ale dreptului internațional, care fixează nu intangibilitatea frontierelor, ci inviolabilitatea lor prin forță.

Actul Final de la Helsinki oferă posibilitatea unei modificări pașnice a frontierelor, prin autodeterminarea popoarelor și cu acordul celeilalte părți implicate, ambele condiții fiind obligatorii, nu numai prima.

Reiterez o mai veche ideea a mea, expusă și în alte ocazii, respectiv faptul că, într-un astfel de proces, comunitatea internațională nu se poate implica decât în măsura în care cineva, în speță elitele politice conducătoare din România și/sau Republica Moldova, inițiază un astfel de demers politico-diplomatic ale cărui consecințe interesează și afectează UE și NATO.

Unirea Republicii Moldova cu România poate deveni o problemă pe agendă politico-diplomatică a cancelariilor europene și de pe continentul nord-american numai în măsura în care există o manifestare locală de voința în acest sens.

Cancelariile diplomatice europene, fără a mai vorbi despre Federația Rusă și SUA, ar putea să sprijine sau nu doar ceva ce există, respectiv un proces de negocieri politico-diplomatice aflat în derulare pe ambele maluri ale Prutului, între elitele politice autohtone.

Totodată, România, clasa politică românească și societatea civilă, ONG-urile etc. au obligația de a susține și afirmă idealul reîntregirii țării prin aducerea acasă a spațiului dintre Prut și Nistru, și nu numai, astfel încât să putem spune că reîntregirea țării este marele proiect strategic al României după integrarea în NATO și UE.

Cum ar trebui procedat? Ce ar trebui să se întâmple ca să putem face Unirea, cum ar trebui ea pregătită?

Modelul german?

Președintele României ar trebui să-și asume acest ideal al reîntregirii și să propună în mod formal, oficial, Parlamentului României, reprezentanților politici ai românilor, să ia în discuție asumarea în mod public a acestui mare ideal. Totodată, ar trebui să urmăm modelul german din 1949 și să trecem în preambulul unei noi Constituții a României, sau a celei prezențe, un text care să prevadă obligația morală pentru poporul român, pentru elitele sale politice conducătoare, de a nu renunța la idealul reîntregirii țării, respectiv inserarea următorului text:

„Întregul popor român este mandatat să înfăptuiască prin liberă autodeterminare, precum și în temeiul principiilor Actului Final al CSCE de la Helsinki din 1975 și ale dreptului internațional, reîntregirea României și afirmarea acesteia ca un membru egal în drepturi într-o Europă unită”.

Este nevoie de o astfel de prevedere constituțională care să motiveze, dacă nu să determine, orice om politic și de stat român, sau orice forță politică din România sau Republica Moldova, să inițieze un astfel de demers politico-diplomatic și juridic, chiar și după model german.

O decizie a Parlamentului României, în acest sens, ar întări poziția președintelui României în efortul pe care va trebui să-l facă domnia sa pentru punerea în aplicare a unei strategii coerente politico-diplomatice și juridice menite a transforma un ideal într-o realitate.

România trebuie să gândească o strategie menită să convingă partenerii din UE și NATO, precum și elitele politice din Republica Moldova, ca statul român este capabil să gestioneze relația cu un spațiu geografic în care există, totuși, un curent antiromânesc evident, precum și o minoritate rusofonă care se teme pentru viitorul ei în noua configurație statală și o grupare militară a Federației Ruse.

În viitoarea strategie a reîntregirii este absolut obligatoriu să fie oferite răspunsuri la câteva chestiuni esențiale referitoare la modul în care elitele politice din Republica Moldova vor fi tratate și implicate în viața politică și statală din România reîntregită, precum și la îngrijorările minorității rusofone din Republica Moldova în ceea ce privește locul și rolul ei într-o Românie reîntregită, modul în care le vor fi respectate drepturile și identitatea culturală și religioasă.

Poziția României față de românii din Transnistria

„…spațiul nistrean, parte componentă a teritoriului istoric și etnic al devenirii poporului român”

Totodată, trebuie definită foarte clar poziția României față de românii din Transnistria, față de perspectivele soluționării acestui conflict înghețat, în contextul noilor realități geopolitice, însă fără a se uita de prevederile Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (regiunii transnistrene a Republicii Moldova), adoptată în unanimitate de către Parlamentul Republicii Moldova pe 22 iulie 2005, precum și al Declarației de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991 care relevă foarte clar faptul că elită politică moldovenească din 1991 a avut conștiința faptului că spațiul nistrean este parte componentă a teritoriului istoric și etnic al devenirii poporului român (ex: Subliniind dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru, se menționează în preambulul Declarației de Independență a Republicii Moldova).

Dintr-o astfel de perspectivă, conform adevărurilor istorice recunoscute și asumate de către elita politică a Republicii Moldova din 1991 și până astăzi, se naște întrebarea: pot fi acceptate soluțiile de federalizare sau decupare a Transnistriei de Republică Moldova, propuse de către terți, sau trebuie sprijinit de către România efortul de reinstaurare a ordinii constituționale în spațiul nistrean?

În acest moment există posibilitatea unei reîntregiri a spațiului românesc prin voința elitelor politice din Republica Moldova și România, sub presiunea maselor populare, sau ca efect al prăbușirii complete a statalității moldave. În derularea ambelor posibile scenarii rămâne de răspuns la o întrebare extrem de arzătoare: va accepta Federația Rusă această nouă perspectivă geopolitică pentru spațiul moldav, având în vedere interesele strategice și geopolitice ale Federației Ruse în spațiu și grijă față de minoritățile rusofone, precum și derularea unui dialog politico-diplomatic cu România, ca stat membru al UE și NATO, cu referire la interesele naționale și strategice ale ambelor părți în spațiul moldav?

Imposibilitatea asumării formale de către România a unui astfel de proiect strategic, precum și a unei strategii coerente în acest sens, din motive obiective și subiective, va genera o așteptare în ceea ce privește un gest de apropiere din partea elitelor politice de la Chișinău sau o prăbușire a statului Republica Moldova și o reeditare a unui posibil „27 martie 1918”.

Trebuie subliniat faptul că în Declarația de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991 se prevede ca „Republica Moldova este un stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.

În contextul în care Curtea Constituțională a Republicii Moldova a decis, pe 5 decembrie 2013, ca Declarația de Independentă este peste Constituția Republicii Moldova și Declarația de Independentă are clauză de eternitate ( vezi: DECIZIE ISTORICĂ PENTRU NEAMUL ROMÂNESC DE DINCOLO DE PRUT ! Curtea Constituțională a dat un verdict ISTORIC: OFICIAL, ÎN R. MOLDOVA SE VORBEȘTE ROMÂNEȘTE), unii analiști politici de la Chișinău consideră că această prevedere, denumită Clauză de Eternitate, face ca art. 142 privind limitele revizuirii Constituției (alin. 1. Dispozițiile privind caracterul suveran, independent și unitar al statului, precum și cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale) să devină inoperabil din perspectiva unirii, astfel încât a cere unei elite politice conducătoare din Republica Moldova să achieseze la idealul unirii/reîntregirii spațiului românesc reprezintă o încălcare foarte gravă a Constituției Republicii Moldova, o trădare a statalității acesteia.

Falimentul public al Republicii Moldova ar putea fi începutul repetării unui scenariu asemănător celui german din 1989 – 1990. Din păcate, România nu are un Program în 10 puncte.

Dr. Constantin Corneanu

Este nevoie de speranță și o strategie coerentă menită a releva drepturile noastre istorice, interesele strategice și faptul că vom respecta pe toți cei trăitori în spațiul dintre Prut și Nistru

„…nu avem voie să renunțăm la ceea ce noi am pierdut pe 28 iunie 1940”

„Avem nevoie de trezirea conștiințelor adormite sau nepăsătoare la clipele istorice pe care le traversăm”

În actuala conjunctură politică și economică din Republica Moldova, sondajele de opinie relevă că un procent de 21% dintre cetățenii Republicii Moldova doresc unirea cu România. Un procent aparent descurajator, însă este nevoie de speranță și o strategie coerentă menită a releva drepturile noastre istorice, interesele strategice și faptul că vom respecta pe toți cei trăitori în spațiul dintre Prut și Nistru, precum și dincolo, drepturile și libertățile lor cetățenești. Însă, nu avem voie să renunțăm la ceea ce noi am pierdut pe 28 iunie 1940, confirmat, mai apoi, de Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947. Avem nevoie de trezirea conștiințelor adormite sau nepăsătoare la clipele istorice pe care le traversăm, de înțelegerea adevărurilor istorice și de construirea unor strategii adecvate secolului XXI.

Un referendum comun ar fi o soluție?

Nu! Un drept istoric se negociază politico-diplomatic sau se moare pentru el! Un referendum ar da impresia că ne îndoim de drepturile noastre pentru care s-au luptat corifeii mișcării de renaștere națională din Basarabia în anii 1917 – 1918 și, totodată, s-a murit pe Frontul de Est după 22 iunie 1941 în efortul de-a înlătura nedreptatea de la 28 iunie 1940 generată de Pactul Molotov-Ribbentrop. În cazul unui rezultat negativ, pe ambele maluri ale Prutului, ce facem, în veacurile ce vor veni, cu acest ideal al reîntregirii și cu dreptul nostru istoric asupra pământurilor răpite în 28 iunie 1940?

Ce aliați internaționali ar fi gata să sprijine un asemenea demers, dacă România și Republica Moldova ar lua această decizie?

Menționez faptul că Senatul SUA a recomandat guvernului american în iunie 1991:

„1. Să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova și nordul Bucovinei, ocupate de sovietici, și să elaboreze o hotărâre în acest sens; 2. Să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia pașnic, dacă o dorește, reunificarea Moldovei și nordului Bucovinei cu România așa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internațional și Principiul 1 al Actului de la Helsinki”.

Din această perspectivă, cred că trebuie valorificat parteneriatul strategic cu SUA, respectiv obținerea sprijinului politico-diplomatic al SUA și, totodată, al liderilor UE și al principalilor decidenți, la nivel informal, din spațiul euro-atlantic.

Afirmarea dreptului nostru de-a impune ștergerea ultimelor consecințe ale Pactului Molotov-Ribbentrop reprezintă o provocare totală pentru diplomația românească și elita politică autohtonă și, totodată, pentru comunitatea internațională.

Repunerea în discuție de către România a prevederilor Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 nu cred că va fi acceptată așa de ușor. Va fi nevoie de mult efort politico-diplomatic pentru a convinge și a primi recunoașterea comunității internaționale în acest demers al reîntregirii țării cu Republica Moldova.

Însă, atâta timp cât statul român nu și-a manifestat în mod formal această dorință, nu se poate vorbi despre aliații internaționali care sunt dispuși să sprijine ceva ce, din păcate, nu a fost afirmat în mod oficial și public. Sperăm la un sprijin total al comunității euro-atlantice în cazul în care ISTORIA ne va împinge, cu voia sau fără voia noastră, spre împlinirea acestui vis ce trebuie să rămână scump oricărui român.

Publicat de Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro




Exclusiv. DIVIZIA TRĂDATĂ …un modest omagiu adus Diviziei 4 Infanterie română, aflată în ziua de 20 octombrie 1944 în capul de pod de la Szolnok, de pe Tisa și tradată de aliatul sovietic

În contextul evoluțiilor politico-militare de după 23 august 1944, Armata Română a fost obligată să participe la războiul împotriva Germaniei naziste cu cel puțin 12 divizii, să înlesnească libera mișcare pe teritoriul ei a armatelor aliate și să le faciliteze prin toate mijloacele posibile și pe cheltuiala ei comunicațiile pe pământ, pe apă și în aer, să pună la dispoziție construcții și instalații de tot felul și să facă plățile cerute de Comandamentul sovietic.

Pe 7 septembrie 1944, generalul Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, a ordonat subordonarea marilor unități ale Armatei române celei sovietice, fără să precizeze raporturile de drept dintre cele două armate, modalitățile de cooperare în luptă, de asigurare materială, de conducere etc.

Armatele 1 și 4 române au fost subordonate Frontului 2 Ucrainean, care le-a subordonat Armatelor 53 și 27 sovietice, împreună cu care au constituit grupuri de armate, în care decizia efectivă aparținea comandanților sovietici.  Această situație s-a perpetuat până la 9 mai 1945. După semnarea Convenției de armistițiu, procesul de integrare a Armatei române sub comandament sovietic s-a adâncit tot mai mult, privând Marele Stat-Major român de orice atribuții operaționale. Marele Stat-Major a rămas în țară cu atribuții de evidență, completarea pierderilor, instrucția trupelor din interior, ca organ de execuție a dispozițiunilor Comisiei Aliate (sovietice) de Control, ceea ce l-a determinat pe șeful Marelui Stat-Major, generalul de armată Gheorghe Mihail să demisioneze, în semn de protest.

Într-un astfel de context, se va derula tragedia Diviziei 4 Infanterie aflată în ziua de 20 octombrie 1944 în capul de pod de la Szolnok, de pe Tisa.

G-ral. Platon Chirnoagă

Aceasta a fost capturată aproape în întregime de germani, comandantul unității, generalul Platon Chirnoagă, devenind  singurul general român căzut prizonier pe Frontul de Vest.

La acuzele extrem de dure ale mareșalului Rodion I. Malinovski, care a acuzat o trădare și trecerea voluntară în masă la inamic, generalul de corp de armată Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 române, în componența căreia se găsea Divizia 4 infanterie, a întocmit un raport, în care menționa faptul că începând cu ziua de 19 octombrie, germanii au atacat puternic acest cap de pod cu unități blindate de la V, de la NV și de la Szolnok spre S, pe malul de est al Tisei. „În aceste condiții sumar descrise, era fatal ca Divizia 4 infanterie, în acest cap de pod de mică adâncime, fără rezerve la vest de Tisa, fără mijloace anticar, fără poduri peste Tisa, era fatal, zic, să nu poată rezista atacului decât 2 zile. (…) Divizia 4 a fost angajată în punctul cel mai expus al Armatei 27 sovietice, fără să se țină seama de oboseala oamenilor sosiți după foarte îndelungate marșuri, fără niciun repaos și fără putință a fi reorganizați”, menționa generalul de corp de armată Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 române.

Divizia Trădată este un documentar dedicat celor petrecute în capul de pod de la Szolnok, de pe Tisa, în acea fierbinte toamnă a anului 1944, fiind realizat în octombrie 1999 în cadrul redacției TV Pro-Patria a MApN de către jurnalistul Constantin CORNEANU.

Acest film este un modest omagiu adus celor sacrificați deliberat, de către aliatul sovietic, și uitați, mai apoi, de către ISTORIA ROMÂNILOR.

 

Publicat de autor Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro




„Necunoscuta rusă” și surprizele sale

‪#‎SVR‬ ‪#‎KGB‬ ‪#‎FSB‬ ‪#‎Rusia‬ ‪#‎Russia‬ ‪#‎NKVD‬ ‪#‎CIA‬ ‪#‎VladimirPutin‬ ‪#‎A2AD‬‪#‎BarackObama‬ ‪#‎SACEUR‬ ‪#‎NATO‬ ‪#‎NRF‬ ‪#‎VJTF‬ ‪#‎USNavy‬ ‪#‎GRU‬ ‪#‎URSS‬‪#‎NIE‬ ‪#‎SNIE‬ ‪#‎istorie‬ ‪#‎geopolitica‬ ‪#‎analizegeopolitice‬ ‪#‎intelligence‬

Spectaculoasele evoluții din arena relațiilor internaționale, manifestate în această toamnă a anului 2015, au bulversat cancelarile diplomatice occidentale, respectiv ale țărilor membre NATO și UE, relevând faptul că „necunoscuta rusă” rămâne la fel de tainică și, de ce nu, imposibil de descifrat.

Intervenția militară a Federației Ruse în războiul civil din Siria, de partea forțelor guvernamentale și a președintelui Bashar al-Assad, într-o alianță militară de neimaginat până acum, cu Iranul, China și Irakul, a surprins opinia publică internațională și a născut valuri de comentarii.

„serviciile secrete americane sunt cele mai bune din lume”, însă, ele „nu știu totul și nici nu trebuie să știe” – Vladimir Putin

Președintele Vladimir Putin avea să declare că, totuși, „serviciile secrete americane sunt cele mai bune din lume”, însă, ele „nu știu totul și nici nu trebuie să știe”. O ironie fină legată de incapacitatea comunității de intelligence a SUA de-a percepe și anticipa, pe de-a întregul, planurile strategice ale Kremlinului și ale aliaților săi, precum și posibilele evoluții tactice din zona conflictului sirian, fără a mai vorbi despre secretele Kremlinului. Pe măsură ce evoluțiile militare din zonă și neînțelegerile ruso-americane se amplificau, comunitatea de intelligence americană a fost supusă criticilor, împreună cu administrația Obama, deși președintele Barack Obama a încercat să pareze acest eșec strategic, cu implicații geopolitice majore, și a afirmat că intervenția Rusiei în conflictul din Siria este o dovadă a faptului că Vladimir Putin este disperat pentru că pierde din mână puterea de la Moscova. Și totuși, Evelyn Farkas, oficial de rang înalt din cadrul Pentagonului, însărcinată cu

Dr. Evelyn N. Farkas-Deputy Assistant Secretary of Defense for Russia/Ukraine/Eurasia – defense.gov

monitorizarea relațiilor militare cu Rusia și Ucraina, și-a anunțat demisia și părăsirea postului de asistent adjunct al secretarului Apărării pentru Rusia, Ucraina și Eurasia, după ce a lucrat pentru Pentagon vreme de cinci ani. O demisie generatoare de numeroase întrebări: vinovat de serviciu, criză de comunicare și armonizare cu strategiile Casei Albe sau eșec major de analiză strategică? „Farkas a consiliat trei secretari ai apărării cu privire la politica Rusiei, oferind consultanță în ceea ce privește modul în care ar trebui să răspundă SUA la acțiunile agresive ale Rusiei; a fost implicată în asigurarea unui ajutor în valoare de 244 milioane de dolari pentru Ucraina”, a declarat un oficial al Pentagonului în legătură cu demisia și activitatea lui Evelyn Farkas. Reamintim faptul că președintele Barack Obama l-a forțat pe fostul secretar al Apărării Chuck Hagel să se retragă, după ce acesta a făcut apel ca SUA să dea un răspuns mai puternic în legătură cu acțiunile Federației Ruse în Ucraina.

Totodată, comandantul suprem al Forțelor Aliate ale NATO din Europa (SACEUR), generalul Philip M. Breedlove, a avertizat asupra faptului că prezența militară rusească în Siria reprezintă de fapt realizarea unei alte componente dintr-o rețea complexă de sisteme de apărare creată de către Federația Rusă din perspectiva jocurilor sale geopolitice și intereselor sale strategice. „În condițiile în care încep să apară în Siria sisteme de apărare aeriană foarte capabile, suntem puțin îngrijorați în privința unei alte zone A2/AD ce este creată în estul Mediteranei”, a declarat generalul Breedlove cu ocazia unui expozeu la German Marshall Fund. A2/AD (anti-access/area denial) este o combinație de sisteme, precum baterii de rachete sol-aer și rachete anti-navă, dislocate pentru a împiedica forțele inamice să pătrundă sau să traverseze o anumită zonă – pe uscat, aerian sau maritim. În conformitate cu cele afirmate de principalul lider militar al NATO, crearea unei așa zise „umbrele” de tip A2/AD în Siria ar ridica la trei numărul acestor tipuri de zone care există în jurul Europei: prima „umbrelă”, și cea mai veche, este în regiunea baltică, unde baza maritimă rusească din Kaliningrad are capabilități antiaeriene semnificative, în timp ce a doua „umbrelă” acoperă Marea Neagră.

„Rusia a dezvoltat o puternică capabilitate A2/AD în Marea Neagră. În esență, rachetele lor de croazieră [anti-navă] pot acoperi întreaga Mare Neagră, iar rachetele lor de apărare antiaeriană au raze de acțiune care acoperă între 40 și 50% din Marea Neagră”, a declarat generalul Philip M. Breedlove la sfârșitul lui septembrie 2015.

Realizarea de către Federația Rusă a acestor zone A2/AD (anti-access/area denial) în zona Mării Baltice, a Mării Negre și în Estul Mării Mediterane, ar putea provoca dificultăți majore pentru Forța de Reacție Rapidă a NATO (NRF) care ar fi obligată să se deplaseze în zonele respective. În septembrie 2014, la Summitul NATO din Țara Galilor s-a decis să se creeze Very High Readiness Joint Task Force (VJTF) în cadrul NFR și care va avea capacitatea de a fi dislocată în 48 de ore pentru a răspunde provocărilor care pot apărea pentru interesele strategice și de securitate ale NATO. VJTF va avea valoarea unei brigăzi din trupele terestre (circa 5.000 de militari), sprijinită de elemente corespunzătoare din forțele aeriene, cele de marină și speciale.

Conducerea și componența VJTF va fi asigurată prin rotație, pe baze anuale, de către Franța, Germania, Italia, Polonia, Spania și Marea Britanie, urmând ca această forță să devină complet operațională până la Summitul NATO de la Varșovia din 8 – 9 iunie 2016. Și, totuși…generalul Philip M. Breedlove insistă pentru stabilirea unor responsabilități clare privind activarea VJTF, respectiv existența posibilității de a avea autoritatea pentru a ordona o activare informală a VJTF, în anticiparea unei decizii a Consiliului Nord-Atlantic.

Experții militari apreciază că va fi destul de dificil să se ajungă la timpul de reacție dorit în cazul dislocării VJTF, respectiv două – trei zile, precum și faptul că prepoziționarea echipamentelor și sistemul de pregătire al trupelor NATO se vor confrunta cu limite practice. Totodată, NATO are nevoie să știe care este, în mod real, capacitatea de luptă a NFR. Dintr-o astfel de perspectivă, ar trebui să gândim și să înțelegem efortul politic și, cu precădere, cel militar al Federației Ruse de a crea cele trei zone A2/AD în condițiile în care se simte încercuită și trebuie să preîntâmpine orice posibilitate în acest sens.

John M. Richardson – admiral in the United States Navy and the current Chief of Naval Operations

Totodată, noul comandant-șef al US Navy, amiralul John M. Richardson, a declarat pentru Financial Times că US Navy reevaluează dacă își va întări prezența în Europa și în Oceanul Pacific, ca urmare a faptului că „forța submarinelor lor (ale rușilor – n. n.) și a navelor de război este mai mare ca niciodată în ultimele două decenii”. Amiralul Viktor V. Cirkov, comandantul Forțelor Navale ale Federației Ruse, a declarat recent că patrularea submarinelor ruse a crescut cu 50% din 2013, ceea ce a alarmat autoritățile americane care se tem de faptul că submarinele ruse supraveghează cablurile de telecomunicații instalate pe fundul marin al Atlanticului. O activitate pe care amiralul John M. Richardson o consideră ca fiind „foarte preocupantă”, „o amenințare contra altui sistem mondial, sistemul de informații, care este legat de prosperitate, legat de securitate”. Într-o intervenție la o reuniune militară de la Veneția, în fața staff-ului de rang înalt al forțelor navale europene, amiralul John M Richardson, șeful US Navy, a subliniat faptul că modernizarea marinei de război a Federației  Rusiei, precum și alte„amenințări” din partea Moscovei, constituie un motiv pentru revizuirea strategiei navale a NATO. În opinia înaltului lider militar american, Forțele Navale ale Federației Ruse au realizat progrese semnificative, rapiditatea operațională a atins niveluri fără precedent în ultimul deceniu, iar „competențele au crescut și Moscova nu va ezita să exercite o coerciție militară”. Amiralul John M. Richardson a punctat: „Multe lucruri s-au schimbat o dată cu amenințarea rusă, cu criza migrației și dezvoltarea sistemelor informatice și a venit vremea revizuirii strategiei navale a NATO și pentru a analiza dacă ea este adecvată problemelor actuale cu care suntem confruntați”.

Admiral James G. Stavridis

În contextul îngrijorărilor staff-ului US Navy, amiralul (r) James G. Stavridis, fost comandant al SACEUR, l-a criticat pe președintele Barack Obama pentru decizia de a retrage o navă de luptă americană din Golful Persic. Pe 30 iulie 2015, US Navy a anunțat că portavionul USS Theodore Roosevelt va părăsi Golful Persic în toamnă, pentru două luni, astfel încât va fi pentru prima dată din 2007 când Pentagonul nu va dispune de nicio navă de luptă în regiune. Portavionul USS Theodore Roosevelt a lansat lovituri aeriene împotriva pozițiilor grupului jihadist Statul Islamic în Irak și Siria începând cu 2014. „Avem 11 portavioane nucleare active în prezent în marina SUA. Îmi vine greu să înțeleg de ce nu poate o flotă de o asemenea dimensiune să păstreze în permanență un portavion în regiuni periculoase, precum Golful Persic. Deja am redus bugetul apărării…cu aproximativ 30% în ultimii 10 ani și încă ne aflăm în război. (…) Ne-am implicat activ pe mai multe continente în operațiuni de luptă reale. Nu ar trebui să reducem drastic nivelul trupelor noastre”, a susținut amiralul (r) James G. Stavridis. Referindu-se la criza din Ucraina, amiralul (r) James G. Stavridis a declarat: „Trebuie să…le arătăm (rușilor – n. n.) că acela nu este un comportament potrivit pentru secolul 21”.

Jean-Claude Juncker – the executive branch of the European Union, since 2014

Într-o astfel de atmosferă politică și militară, extrem de încordată, a survenit…surpriza lui Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene. „Știu din conversațiile mele cu (președintele rus Vladimir) Putin că el (nu acceptă) fraze ca cele de atunci când (președintele american) Barack Obama a spus că Rusia este o putere regională. Ce înseamnă acest lucru? Nu poți să vorbești despre Rusia așa. (…) Trebuie, o spun deschis, să tratăm Rusia decent. Rusia trebuie tratată ca un egal”, a declarat Jean-Claude Juncker într-o conferință de presă desfășurată în orașul german Passau, pe 8 octombrie 2015, citat fiind de site-ul TheLocal.se. Trebuie să facem eforturi către o relație practică cu Rusia. Nu este sexi, dar așa trebuie să facem, nu putem continua așa, a declarat, citat de BBC, șeful Comisiei Europene care a insistat asupra faptului că relația dintre UE și Federația Rusă nu poate să fie dictată, la Bruxelles, de către cei din Washington.

Evgheni M. Primakov și Vladimir Putin

O astfel de declarație ne-a readus în memorie cele declarate cândva, în 1996, de către academicianului Evgheni M. Primakov, directorul Serviciului de Informații Externe al Federației Ruse (SVR), respectiv: Mulți au prezis că dezideologizarea Serviciului de Informații Externe, în condițiile actuale, ne va priva de colaborarea unor surse străine de informații. S-a dovedit fals. Acum nu mai vorbim despre baza ideologică a obținerii colaborărilor străine. Dar continuă să acționeze interesarea politică a multor oameni în cooperarea cu serviciile noastre secrete, care sunt acum rusești, și nu sovietice. Au un cuvânt de spus și preocuparea de a nu se crea o lume «unipolară», și amenințarea unor revizuiri de granițe europene postbelice, și înțelegerea rolului Rusiei ca factor de stabilitate în Europa și în lume. Așa încât dezideologizarea serviciilor de informații  nici nu le-a lichidat, nici nu le-a afectat statutul de cel mai important instrument al politicii ruse”.

Adm. William Crowe Jr

În ceea ce privește comunitatea de intelligence a SUA și principalul ei adversar de ieri, din timpul Războiului Rece, și de azi, respectiv SVR&FSB&GRU, trebuie menționat faptul că istoricii și mass-media de peste Ocean au consemnat și eșecuri usturătoare, extrem de dureroase, atât la nivel operativ dar și în ceea ce privește analiza strategică, prognoza. Amiralul William James Crowe Jr., președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State-Majore (1985 – 1989), referindu-se la rapoartele CIA despre evenimentele din spațiul sovietic pentru perioada 1985 – 1989, declara:

„Vorbeau despre Uniunea Sovietică ca și cum nu ar fi citit niciodată ziarele, cu atât mai puțin rapoartele serviciilor de spionaj”.

Robert D. Blackwill

Ambasadorul Robert D. Blackwill, specialistul Consiliului Național de Securitate (NSC) al SUA pentru afacerile sovietice și europene între 1989 și 1990, mărturisea că disprețul pentru analizele CIA era cvasigeneral în acea perioadă. „Agenția încă producea grămezi de analize pe care nu le citeam niciodată. În cei doi ani, nu am citit nicio estimare națională. Nici măcar una. Iar cu excepția lui Gates (Robert – n. n.), nu cred că mai era cineva la NSC care să facă asta”, mărturisea Robert D. Blackwill. Milt Bearden, șeful Diviziei Sovietice a Serviciului Clandestin al CIA, avea să privească mut de uimire transmisia CNN ce înfățișa căderea Zidului Berlinului pe 9 noiembrie 1989. CIA a editat, în cooperare cu Center for the Study of Intelligence din Washington, în anii 1999 și 2001, două volume care conțineau documente declasificate ale CIA privind analizele despre URSS din ultima perioadă a Războiului Rece. Primul volum (At Cold War’s End) a fost editat de către istoricul Benjamin B. Fischer, iar cel de-al doilea (CIA’s Analysis of the Soviet Union 1947 – 1991) de către istoricii Gerald K. Haines și Robert E. Leggett. Volumele cuprind o serie de National Intelligence Estimates (NIE) și National and Special National Intelligence Estimates (SNIE) cu privire la evoluția URSS și sunt așezate, în ordine cronologică, însă „cu o logică demonstrativă – consemnează istoricul Catherine Durandin –, evident refăcută a posteriori, vizibilă în alegerea și organizarea documentelor”. Miza era obținerea calificativului „Good Job” pentru CIA din partea opiniei publice interne și internaționale.

Într-un recent interviu acordat revistei The National Interest, fostul secretar de stat Henry Kissinger menționa cu referire la politica externă a administrației Obama, implicit a SUA:

„Nu ar trebui să ne implicăm în conflicte internaționale, dacă la începutul lor nu putem să descriem o finalitate clară și dacă nu suntem dispuși să susținem efortul necesar pentru a atinge acel obiectiv.

Fostul înalt diplomat american consideră că SUA ar trebui să țină cont de faptul că ceea ce se întâmplă în Ucraina nu poate fi redus la o simplă formulă de aplicare a principiilor care au funcționat în Europa Occidentală, nu atât de aproape de Stalingrad și Moscova. Referindu-se la întâlnirea cu președintele Federației Ruse, din 2013, Henry Kissinger va declara că problema ucraineană era văzută, la Moscova, ca fiind una de natură economică și care urma să fie gestionată prin intermediul tarifelor și prin prețul petrolului.

Henry Kissinger

„Prima greșeală ține de comportamentul neglijent al Uniunii Europene. Ei nu au înțeles implicațiile propriilor condiționalități. Politica internă ucraineană a făcut imposibil pentru Ianukovici să accepte termenii UE și să fie reales sau pentru Rusia să îi perceapă exclusiv într-o cheie economică. Astfel că președintele ucrainean a respins termenii UE. Europenii s-au panicat și Putin a devenit mult prea încrezător. El a văzut blocajul ca pe o mare oportunitate de a implementa imediat ceea ce era obiectivul său cu bătaie lungă. Astfel, a oferit 15 miliarde de dolari pentru a atrage Ucraina în propria sa Uniune Eurasiatică. În toate acestea, America a rămas pasivă. Nu a existat o discuție politică semnificativă cu Rusia sau UE despre ceea ce era în desfășurare. Fiecare dintre părți a acționat rațional pe baza percepției eronate despre celălalt, în timp ce Ucraina a plonjat în revoluția Maidanului chiar în mijlocul proiectului pentru care Putin lucrase timp de 10 ani pentru a pune în valoare statutul Rusiei. Fără îndoială că Moscova a privit aceste evoluții ca și cum Vestul folosea ceea ce era considerat un festival rusesc pentru a muta Ucraina în afara orbitei rusești. În acel moment, Putin a început să se comporte ca un țar rus – exact ca țarul Nicolae I în urmă cu un secol. Nu îi scuz metodele, doar le plasez în context, mărturisește Henry Kissinger.

Consider că această percepție a evenimentelor este mai mult decât tulburătoare, însă și adevărată!

În timp ce generalul Philip M. Breedlove susține, în cadrul forumului Reagan National Defense, necesitatea ca Pentagonul să trimită mai multe brigăzi americane pe continentul european, prin rotație, și să amplifice exercițiile militare în mai multe țări europene, pregătindu-se să contracareze o potențială interferență rusească în cazul izbucnirii unui război între cele două părți, Henry Kissinger consideră că, totuși, „dacă tratăm Rusia în mod serios ca o putere globală, atunci dintr-o fază timpurie trebuie să determinăm dacă preocupările lor pot fi reconciliate cu necesitățile noastre. Reputatul analist al relațiilor internaționale susține ideea unei discuții, în spatele ușilor închise și nu numai, privind posibilitatea unei grupări cu statut nonmilitar pe teritoriul dintre Federația Rusă și frontierele existente ale NATO.

Henry Kissinger

„Vestul ezită să își asume recuperarea economică a Greciei; cu siguranță, nu își va asuma Ucraina ca pe un proiect unilateral. Așadar, în acest context ar trebui să examinăm cel puțin posibilitatea unei cooperări între Vest și Ucraina într-o Ucraină nealiniată militar. Criza din Ucraina se transformă într-o tragedie, pentru că se confundă interesul pe termen lung al ordinii globale cu necesitatea imediată a restaurării identității ucrainene. Sunt pentru o Ucraină independentă în frontierele sale actuale. Am pledat pentru acest lucru încă de la începutul perioadei postsovietice. Dar când unități musulmane luptă în numele Ucrainei, atunci sensul proporțiilor s-a pierdut. (…) Înseamnă că obiectivul a devenit acela de a rupe Rusia; obiectivul pe termen lung ar trebui să fie acela de a o integra”, concluzionează Henry Kissinger.

Și, totuși…comandantul SACEUR, generalul Philip M. Breedlove consideră că o cooperare cu Federația Rusă în privința Siriei înseamnă că Occidentul a acceptat, ca un fapt împlinit, operațiunea de anexare a Peninsulei Crimeea de către Moscova, precum și suportul acordat de către Moscova pentru forțele separatiste din Donețk și Lugansk. În cursul lunii octombrie 2015, SUA a trimis la o bază NATO din Estonia câteva zeci de piese de echipament militar, inclusiv patru tancuri M1A2 Abrams, zece vehicule blindate Bradley și aparatură pentru suport operațional. Echipamentele au fost livrate pe cale ferată din Letonia și sunt destinate soldaților din Divizia 3 Infanterie a SUA.

În perioada Războiului Rece, liniile de bază ale strategiei NATO (concepția „stăvilirii” este identică cu concepția strategică și geopolitică a „anacondei”), dar și ale altor blocuri politico-economice îndreptate spre stăvilirea URSS, respectiv ASEAN, ANZUS, CENTO, au reprezentat dezvoltarea directă a tezelor principale ale amiralului Alfred Mahan. Victoria de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, au permis Statelor Unite să-și pună în aplicare ideile privind cucerirea și dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul „Planului Marshall” și al NATO. Zbigniew Brzezinski aprecia, în lucrarea Marea tablă de șah (1997) că scopul geopolitic central al SUA îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Europa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaționale concepute în Biroul Oval de la Casa Albă. Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și eforturile care se fac pentru securizarea „Rimland”-ului, respectiv regiunea de margine sau „bordura maritimă” a Eurasiei, relevă faptul că bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii se află în plină desfășurare. Liderii de la Moscova au depus și depun, la acest început de secol XXI, eforturi teribile pentru păstrarea, cu orice preț, a potențialului strategic al Federației Ruse, la nivel intercontinental, respectiv să rămână „o superputere”, chiar dacă într-o variantă redusă, micșorată, acceptând o serie de compromisuri politice, geopolitice, economice și teritoriale, și fiind convinși că orice concesie teritorială făcută astăzi va fi revizuită mâine în folosul rușilor.

În contextul evenimentelor petrecute în spațiul URSS în toamna anului 1991, respectiv pregătirile pentru referendumul din 1 decembrie 1991 privind aprobarea independenței Ucrainei, Mihail S. Gorbaciov avertiza:

„Dacă Ucraina părăsește Uniunea, Crimeea va insista asupra anulării alipirii sale la Ucraina, din 1954, și va cere întoarcerea la Rusia. Dar dacă Ucraina rămâne în noua Uniune a statelor suverane, atunci Crimeea nu va avea obiecții în privința apartenenței sale la Ucraina”.

În perioada campaniei electorale din 1996 din Federația Rusă, candidatul Mihail S. Gorbaciov va fi însoțit pe parcursul vizitei electorale din Sankt-Petersburg de către Vladimir V. Putin, președinte al Comitetului pentru Relații Externe și consilier al primarului din Sankt-Petersburg, care va dovedi „mult tact, o ospitalitate sinceră, o înțelegere subtilă a problemelor orașului și nu numai ale orașului…”.

Atentatul terorist de la Paris din 13 noiembrie 2015 a relevat fragilitatea unei mari puteri europene, precum și a comunității sale de intelligence, faptul că UE se clatină sub loviturile unui adversar extrem de crud și nemilos, în speță terorismul internațional de factură islamică, precum și a valului de imigranți, și a evidențiat necesitatea unei noi solidarități euro-atlantice…căreia Federația Rusă i-a „oferit” o mână de ajutor în Orientul Mijlociu. Un Orient Mijlociu în care planurile conservatorilor de la „Project for the New American Century” au eșuat. Concluzionând asupra evoluției relațiilor internaționale din acest început de secol XXI, precum și al vulnerabilităților anumitor construcții geopolitice, Henry Kissinger mărturisea:

„Istoria ne arată acest ciudat fenomen că o țară care a avut enorme probleme de-a lungul frontierelor sale a reprezentat totodată și salvarea ultimă a echilibrului – împotriva mongolilor, împotriva francezilor, împotriva germanilor. Așadar, putem să urmărim simultan obiectivul de a conserva o Ucraină liberă, dar și o Rusie suficient de puternică pentru conservarea echilibrului?.

„Necunoscuta rusă” și surprizele sale…pe care le poate oferi comunității internaționale rămân la fel de nepătruns pentru această comunitate extrem de divizată și, uneori, extrem de superficială în a înțelege semnificația unor atitudini și fapte, precum și de-a prevedea consecința anumitor decizii politico-militare și economice. În ciuda situației extrem de grele din toamna anului 1941, când armatele Reich-ului german asaltau Moscova, Stalin l-a chemat la ordin, în cursul zilei de 12 octombrie 1941, pe viitorul rezident al NKVD la Washington, Vasili Zarubin, alias Zubilin, înainte de plecarea acestuia în Statele Unite, pentru a-i cere să pună la punct un sistem eficient „nu numai pentru monitorizarea evenimentelor, ci și pentru a fi în stare să le influențeze prin intermediul prietenilor URSS”.

ISTORIA are constantele și…(ne) surprizele sale!

Publicat de autor dr. Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro
Asociația Europeană de Studuii Geopolitice și Strategice „Gh. I. Brătianu”




Ziua Dobrogei. 137 ani de la reintegrarea Dobrogei la Statul Român

Unirea_Dobrogei_cu_Romania (1)O zi importantă pentru istoria țării noastre este 14 noiembrie 1878. Ziua în care Dobrogea revenea la patria-mamă.

Azi, 14 Noiembrie, dată memorabilă în istoria națiunii și a Statului nostru, un gând de recunoștință și încredere și pentru dobrogeni, pentru vechiul areal al etnogenezei românilor, reîntrupat la Țară în urmă cu 137 de ani!

Vivat, Crescat, Floreat
Dobrogea și dobrogenii!

dr. Constantin Corneanu

Proclamația către dobrogeni, a viitorului rege Carol I :

“Locuitori de orice naționalitate și religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnați de un Stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și o cârmuiește. Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe țări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi legitima pedeapsă. Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menține ordinea și, model de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire. Salutați dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertății, drapelul dreptății și al păcii.

Iubiți țara la a cărei soartă este lipită de acum și soarta voastră.”

Carol I

Unirea_Dobrogei_cu_Romania (2)

Publicat de Constantin Corneanu romaniabreakingnews.ro




„Operatiunea Barbarossa”, după numele împaratului german care a condus a treia Cruciadă, cea mai mare bătălie din istoria umanității

Hayreddin Barbarossa
Hayreddin Barbarossa

Planul de invadare a Uniunii Sovietice a fost denumit „Operatiunea Barbarossa”, după numele împaratului german care a condus a treia Cruciadă. A fost cea mai mare bătălie din istoria umanității din punct de vedere al forțelor impli

cate și al victimelor. Eșecul său a fost începutul înfrângerii Reich-ului nazist.

După capitularea Franței și eșecul Bătăliei pentru Anglia, Hitler și-a îndreptat atenția spre estul Europei, cea mai importantă țintă a sa. Semnarea pactului Ribbentrop – Molotov, care părea să evite un război între Germania nazistă și Uniunea Sovietică, nu a făcut decât să amâne declanșarea conflictului între cele două mari forțe.

Statul Major german a început planificarea atacului încă din vara lui 1940, pe fondul neînțelegerilor privind influența în Balcani.

Varianta finală a planului de atac i-a fost prezentata Fuhrerului în decembrie 1940 și, deși ofensiva trebuia să înceapă la 15 mai 1941, germanii nu au finalizat pregătirile decât o lună mai târziu. Germania nazistă a concentrat la frontiera cu Uniunea Sovietică trei milioane și jumătate de soldați germani și 500.000 de militari din alte state membre ale Axei.

Barbarossa

În prima parte a operațiunii, România a participat cu 13 divizii și 8 brigăzi. Obiectivul principal al armatei române era eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, rupte din trupul țării de Uniunea Sovietică.

La 22 iunie 1941 se declanșează operațiunea Barbarossa. Forțele Axei au fost împărțite în 3 grupuri de armate care acționau spre Leningrad, în nord, spre Smolensk și Moscova, în centru, și spre Kiev, bazinul Donbas și, mai departe, spre Caucaz, în sud.

Atacul a fost devastator, iar forțele Axei au obținut victorii importante pe un front care se întindea de la Marea Baltică la Marea Neagră. Doar în prima zi a operațiunii Barbarossa germanii au distrus 2000 de avioane sovietice.

BarbarossaOperation_war

În momentul declanșării operațiunii Barbarossa, Uniunea Sovietică avea aproape șase milioane de oameni sub arme. Dispunea de mijloace militare neegalate de nimeni: 25.000 de tancuri și peste 18.000 de avioane de luptă.

În decembrie, armata germană ajunge la porțile Moscovei, dar nu reușește să ocupe orașul.

Ofensiva își pierde suflul. Frigul năpraznic vine în sprijinul sovieticilor, iar armata germană are uriașe dificultăți de aprovizionare cu muniție și combustibili. Rezerva strategică a tancurilor se epuizează.

Publicat pe romaniabreakingnews.ro din seria 70 DE ANI DE PACE. POVEȘTILE RĂZBOIULUI – TVR.ro