Aliatul uitat… China 1937-1945

CHINA A PIERDUT 14 MILIOANE DE OAMENI ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. DE CE ESTE UITAT ACEST LUCRU?

Istoricul britanic Rana Mitter: ,,o mai bună înțelegere a acțiunilor viitoare ale Chinei poate determina a înțelegere mai adevărată a trecutului său din al doilea război mondial.”

(Compilație adaptată după un articol al lui Michael Todd, publicat în Global Research – 2017)

Când se uită înapoi la cel de-al doilea război mondial, învingătorii își văd cel mai clar propriile contribuții militare. Prin urmare, Regatul Unit al Marii Britanii își scoate în evidență bătălia Angliei și El Alamein, rușii Stalingrad și Kursk, iar americanii Ziua Z și Midway.

În mod paradoxal, una dintre cele trei puteri mondiale – dintre care, astăzi, au rămas, doar, două -, a fost uitată la ,,apelul victoriei”, din 1945, din motive prea puțin dorite a fi știute, fiind scoasă de pe podiumul învingătorilor pentru a lăsa locul … Uniunii Sovietice.

Este vorba despre …. China, care în 1943, când la Cairo se tranșa soarta lumii ,,after war”, aceasta era a treia putere mondială, căci soarta Uniunii Sovietice, încă era incertă.

Istoricii chinezi au arătat că războiul de rezistenţă împotriva agresiunii japoneze, dus poporul chinez, a constituit o importantă componentă a războiului mondial antifascist şi că poporul chinez şi a adus o importantă contribuţie la victoria acestui război cu prețul unor imense sacrificii: peste 35 milioane morţi şi 560 miliarde de dolari pierderi materiale.

Așadar, contribuția Chinei, al cărei război a fost cel mai lung – și dintre cele mai sângeroase -, tinde să fie uitată în Occident, de mulți ani de zile, fiind puțin comemorată chiar și în China.

O inedită carte, intitulată Aliatul uitat: al doilea război mondial al Chinei, 1937-1945 , a istoricului Rana Mitter, de la Oxford, își propune să clarifice această imagine neclară a evenimentelor prin prezentarea războiului de opt ani al Chinei naționaliste (Chinese United Front) împotriva Japoniei invadatoare – un război care se desfășura cu mai mult de doi ani înainte ca naziștii să invadeze Polonia – punctul clasic și tradițional de plecare pentru istoriile celui de-al doilea război mondial. Deși, există autori care susțin, cu argumente, că al doilea război mondial ar fi început în 1938, odată cu ocuparea Cehoslovaciei, cu suita de evenimente ulterioare.

Titlul britanic al cărții este Războiul Chinei cu Japonia, iar în SUA este ,,Aliatul uitat”.

E un mister, pe ce s-au bazat editorii în procesul decizional de alegere a titlurilor.

Într-o oarecare măsură are legătură cu modul în care sunt comercializate aceste cărți.  Războiul Chinei cu Japonia nu este doar ediția din Marea Britanie; este, de asemenea, o ediție extrem de bine vândută în Asia de Est, India, Australia și în alte locuri. Dacă, de exemplu, ați cumpăra cartea în Hong Kong sau Singapore, acolo, probabil, nu ar fi corect să spunem că China este ,,aliatul uitat”, pentru că acolo, desigur, memoria războiului asiatic este încă puternică. Deci, în acest sens, este mai degrabă un titlu descriptiv al cărții. Pentru piața nord-americană și, în special, Statele Unite, titlul Aliatul uitat a fost ales într-un mod destul de [rău] intenționat, deoarece evident se știe că este o istorie a Chinei și de ce ea contează astăzi în ceea ce privește perioada respectivă. Dar este, de asemenea, o rememorare pentru publicul american că a existat acest moment istoric foarte important care a fost uitat din două motive, dintre care unul are legătură cu semnificația contemporană a înțelegerii de ce relațiile sino-americane și relațiile sino-japoneze sunt cruciale pentru conturarea lumii actuale, darămite a unei regiuni, care rămâne foarte volatilă.

Însă al doilea motiv trebuie să aibă de-a face cu justiția istorică. Indiferent de numeroasele defecte ale guvernului chinez la acea vreme, guvernului lui Chiang Kai-shek, niciodată, nici atunci, nici acum nu i s-a acordat suficient credit în ceea ce a fost adesea considerat o victorie pur americană în Asia și în special în Pacific. Dar contribuția chineză până acum a fost în general respinsă în mare parte, sau considerată, ca fiind foarte minoră, secundară, și nu merită cu adevărat să te deranjezi s-o lămurești. China a fost una dintre cele patru mari puteri la sfârșitul conflictului, iar lobby-ul Chinei a fost foarte puternic în SUA și apoi cele 14 milioane de oameni care au murit sunt un alt argument destul de convingător.

China se află astăzi – la peste 75 de ani după sfârșitul celui de-al doilea război mondial – ca singura putere ne-europeană – și ne-albă -, care se așează la ,,înalta masă”.  De aceea, aceste lucruri au o mare importanță astăzi, căci se pune o întrebare firească, logică:

• Când, și de ce, au fost uitați? 

Mai simplu spus, experiența, suferința și contribuția Chinei, din timpul celui de-al doilea război mondial, la cauza aliaților a căzut într-o ,,uitare” creată de … Războiul Rece.! Niciuna dintre părțile implicate nu a avut interes să-și reamintească de contribuția Chinei.!

Pe partea chineză, după sfârșitul războiului civil din 1949, naționaliștii fuseseră exilați în Taiwan, iar Mao Zedong care a fost victorios pe continent, a avut o istorie ,,virgină” în China continentală – căci singurii care au avut o contribuție importantă la lupta și înfrângerea japonezilor au fost pănă la urmă, tot/doar …. comuniștii chinezi.!

„În esență”, „politica războiului rece a acoperit ceea ce urma să se realizeze, cu China, ca una dintre marile piese lipsă ale puzzle-ului din al doilea război mondial”. Acum, însă, o combinație dintre arhivele din China, care se deschid, și o nouă atitudine politică a liderilor săi care au spart o altă ,,gheață” istorică. Pentru publicul american a cărui cunoaștere a războiului din China ar putea începe cu masacrul din Nanking, din 1937, și se va încheia cu piloții americani voluntari cunoscuți sub numele de Tigrii zburători, cartea oferă și o altă serie de date inedite menite să ,,deschidă ochii” cititorilor despre … ,,contribuția Uniunii Sovietice pentru naționaliștii chinezi – care luptau activ împotriva comuniștilor chinezi” –, o acțiune extrem de consistentă și puternic susținută.

Deși ar fi putut avea un impact ideologic nebănuit, se potrivea, totuși, cu dorința lui Stalin de a verifica cel mai eficient intențiile japoneze față de URSS. Cele două țări au purtat de fapt o serie susținută de bătălii în Mongolia în 1939, care au lăsat mii de morți de ambele părți. În timp ce liderul naționalist Chiang Kai-shek și comunistul Mao Zedong erau de obicei descriși drept ,,titanii rezistenței” Chinei și, mai nou, ai războiului civil, autorul aduce detalii neașteptate despre ascensiunea și eclipsa unei a treia figuri a momentului, Wang Jingwei [i], a cărui statură și influență îi egala cu mult pe Chiang și pe Mao – până când s-a aliat cu japonezii. Amploarea implicării Chinei în război a fost masivă. Chiang, de exemplu, a implicat 4 milioane de soldați la cauza naționaliștilor, în timp ce China în ansamblu a pierdut aproximativ 14 milioane de oameni în război. Dacă China s-ar fi pliat la capacitatea Japoniei de a lupta cu SUA, sau chiar cu sovieticii, atunci războiul s-ar fi amplificat enorm, având, probabil, un alt final și un alt deznodământ.

foto: Armata chineză 1939

Dar, ce s-a întâmplat de fapt, atunci, acolo?

Pierderile enorme de vieți omenești sunt un motiv bun pentru a ne aminti, căci, această situație este una singulară, unul dintre faptele unice, de care merită să ne amintim, chiar dacă va deranja vreun oficial din Partidul Comunist Chinez, fiindcă trebuie să nu uităm că motivul principal al faptului că astăzi China are un loc în Consiliul de Securitate al ONU – la înalta masă a diplomației globale -, nu se datorează a ceea ce a făcut președintele Mao, ci … se datorează eforturilor de război întreprinse de către liderul naționalist Chiang Kai-shek și ale soției sale – Song Mei-ling (,,Madame Chang”) -, poate surprinzător, o importantă personalitate politică -, în consecință, ca rezultat direct al implicării Chinei, de partea aliaților, în cel de-al doilea război mondial.

Adevărul istoric trebuie consemnat: contribuția a fost, de fapt, făcută de către armata naționalistă – mult mai mare, ca efective -, dar, care a fost ignorată ori ștearsă din istoria oficială scrisă, care a fost, sau mai este, încă, predată chiar în China.

Așadar, până și-n China, pot există unele ,,gauri negre” sau ,,pete albe” în istoria modernă.

Trebuie amintit că, în Occident, s-a uitat foarte repede și de contribuția lor de război. Motivul este că Chiang Kai-shek, liderul chinez din timpul războiului, a fost privit, după victoria aliaților în 1945, cu un fel de ,,jenă” – ca o relicvă a războiului rece rătăcită prin Taiwan -, arătând din ce în ce mai irelevant, asociat cu incompetența și corupția, cu o întreagă varietate de ,,calități”, pe care Occidentul nu le-a mai găsit prea ,,atrăgătoare”.

Dar ceea ce a fost uitat [intenționat !? – n.a.] este faptul că liderul naționalist, printr-o serie de decizii, multe dintre ele foarte problematice și dificile, a păstrat totuși China în războiul împotriva Japoniei. În primul rând, pe cont propriu, timp de aproximativ patru ani și jumătate (193l-1941), și apoi, desigur, ca parte a alianței foarte dificile cu Occidentul pentru încă patru ani (1941-1945), după aceea.

Un lucru surprinzător, care a apărut, este ideea că China – ca construcție geografică -, sau cel puțin China modernă ca și construcție geografică, pare să fi apărut din sau după război, căci teritoriile din Vestul lor nu a fost considerate, pînă atunci, parte a integrală a teritoriului principal. Este o interpretare corectă?

Este de fapt unul dintre cele mai importante elemente ale întrebării:

• De ce contează al doilea război mondial pentru China?

Iar, unul dintre răspunsuri, sau poate cel mai important este: geografia. Dar, la bază, există un fel de ironie conform căreia cel mai mare moment de criză al Chinei din secolul al XX-lea, în ceea ce privește cea mai amplă invazie străină – cea japoneză -, de fapt, când guvernul naționalist de atunci, a fost forțat să centralizeze autoritatea. Trebuia să fie eliminată, în cele din urmă, una dintre marile probleme ale epocii, warlord-ismul (,,seniorii războiului”), adică, existența unor lideri militari care controlau diferite părți ale Chinei, în acea etapă a istoriei moderne.

Unii dintre ,,seniori” au fost eliminați într-un mod destul de brutal și specific chinezilor.

Și, ca rezultat, la sfârșitul războiului, chiar dacă China a fost spulberată – dincolo de recunoaștere -, și era pe punctul de a se lansa într-un război civil.

Problema care a existat între sfârșitul secolului al XIX-lea și izbucnirea celui de-al doilea război mondial, a fost împărțirea în diferite regiuni de către ,,seniorii războiului”, fiind rezolvată în cea mai mare parte prin faptul că guvernul a trebuit să se retragă în interior și să-și consolideze stăpânirea în acea perioadă. Așadar, din nou, una dintre moștenirile perioadei lui Chiang Kai-shek pe care Mao probabil ar fi trebuit s-o recunoască, dar era puțin probabil să-l menționeze elogios. Occidentul avea un ,,punct mort” care a fost abordat destul de elaborat în ultimii ani în ceea ce privește contribuția sovietică la înfrângerea Germaniei naziste. Aceeași dinamică s-a întâmplat și aici? Da, și parțial din aceleași motive, și anume: accesul la arhivele sovietice.

Ceea ce trebuie remarcat este faptul că în China, nu au fost momente de genul ,,căderea zidului Berlinului”, sau ,,putch-ul de la Moscova” ori ,,căderea lui Gorbaciov”, etc.. Dar ceea ce este de netăgăduit este că în ultimii 20 de ani, cu aproximație, arhivele Chinei au fost deschise din ce în ce mai mult. Și diferența mare este că, pentru prima dată, oamenilor li s-a permis să privească spre partea naționalistă, Guomindang-ul [Kuomintang – n.a.] ca parte a experienței trăite. Acest subiect de cercetare – și ceea ce surprinde uneori -, este că nu este un act de curaj pentru cercetătorii occidentali care ,,bat la ușă” și cer să aibă acces la fișierele ascunse. Această tendință, se bucură de mai mult succes în China, decât în Rusia.

Cercetătorii chinezi, de pe continent, redescoperă părțile ascunse ale propriei lor istorii, inclusiv contribuția de război foarte credibilă și foarte importantă a vechiului aliat ideologic, partidul naționalist, fiind unul dintre motivele pentru care, chiar și Chiang Kai-shek, a fost parțial reabilitat pe continent, fapt de neimaginat acum 25-30 de ani.

La polul opus, în blocul estic, Marele Război Patriotic a fost întotdeauna o importantă ,,piatră de încercare” culturală și istorică. Deși, pentru China însăși, contribuția ei la cel de-al doilea război mondial, versiunea ei asupra „marelui ei război patriotic”, nu a fost la fel de importantă. Și asta este o mare diferență față de Uniunea Sovietică; China a fost exact acolo! Practic, deși au fost motive de propagandă distorsionată în multe privințe, Stalin, Hrușciov și succesorii săi au folosit ,,războiul patriotic” în care sovieticii au luptat împotriva naziștilor ca o narațiune patriotică cheie pentru ,,mitul invincibilității și măreției sovietice”.

Dar, narațiunea despre cel de-al doilea război mondial a dispărut, culmea, exact în China.

A fost o parte relativ minoră a modului în care s-a construit patriotismul chinez. S-au găsit semnale ocazionale – de exemplu -, japonezii apăreau ca niște răufăcători, pe scenă sau în filme, ori în unele dintre modelele de operetă din perioada revoluției culturale din anii 1960. Dar este clar că în cea mai mare parte a perioadei dinastiei lui Mao Zedong, adevărații dușmani erau naționaliștii Goumindang-ului și nu, neapărat, japonezii.

Propaganda comunistă avea rolul de a menține populația ,,încinsă” de febra fricii împotriva posibilității ca invadatorii naționaliști – ajutați de americani – să se întoarcă din Taiwan și să înceapă al treilea război mondial.

În schimb, Japonia nu a mai fost un dușman aproape învins, ci unul de care comuniștii chinezi au vrut, de fapt, să încerce să se apropie. Și-au dat seama că pentru o societate agrară foarte săracă precum China post-1947, era important să încerce să câștige cunoștințe tehnologice.

Cu un boicot american vădit, pe față, șansele ca acest lucru să vină dinspre SUA nu erau atât de mari [în timp ce] Uniunea Sovietică devenise ,,un alt tip de partener”.

Și astfel, răspunsul a venit din … Japonia.!

A existat un anumit contact neoficial între China și Japonia. Aceasta însemna că exista un mare interes în cercurile oficiale chineze în a nu sublinia prea mult crimele de război japoneze, în a nu face ca la Tokyo să se simtă că există o atmosferă de mare ostilitate.

Așadar, din nou, destul de bizar, atrocitățile, care de atunci au devenit mai cunoscute sub numele de ,,Raidul de la Nanking”, sau ,,bombardamentul asupra capitalei temporare de la Chongqing”, era un alt subiect, despre care, pur și simplu, nu s-a mai vorbit în public.

Totuși, pentru un exercițiu util de memorie, să vedem ce a însemnă pentru China episodul cu  ,,masacrele de la Nanjing” [ii]:

• La sfârșitul anului 1937, timp de șase săptămâni, forțele Armatei Imperiale Japoneze au ucis – cu o brutalitate indescriptibilă – sute de mii de oameni, inclusiv soldați și civili, în orașul chinez Nanking (Nanjing) [iii]. Evenimentele oribile sunt cunoscute sub numele de ,,Masacrele de la Nanking” sau ,,Violurile de la Nanking”, deoarece, între 20.000 și 80.000 de femei au fost agresate sexual, de aceeași ,,bravi” soldați japonezi. Nanking, pe atunci capitala Chinei naționaliste, a fost lăsată în ruine, iar orașul și cetățenii săi au avut nevoie de câteva decenii pentru a-și reveni din trauma provocată de atacurile sălbatice ale invadatorilor japonezi. În urma unei victorii sângeroase la Shanghai – în timpul războiului chino-japonez -, japonezii și-au îndreptat atenția către Nanking. De teamă să nu-i piardă în luptă, liderul naționalist Chiang Kai-Shek a ordonat îndepărtarea aproape a tuturor trupelor oficiale chineze din oraș, lăsându-l apărat de trupe auxiliare neantrenate. De asemenea, Chiang a ordonat ca orașul să fie apărat și păstrat cu orice preț, interzicând evacuarea oficială a cetățenilor săi. Mulți au ignorat acest ordin și au fugit, dar cei rămași au fost lăsați la ,,mila” inamicului japonez, care se apropia. Un grup mic de oameni de afaceri și misionari occidentali, constituiți în Comitetul Internațional pentru Zona de Siguranță Nanking, a încercat să înființeze o zonă neutră a orașului care să ofere refugiu cetățenilor din Nanking. ,,Zona de siguranță”, deschisă în noiembrie 1937, avea o suprafață de peste 300 ha (aproximativ, cât dimensiunea Central Park-ului din New York) și consta dintr-o mulțime de mici tabere de refugiați. La 1 decembrie 1937, guvernul naționalist chinez a abandonat Nanking-ul, lăsând administrarea orașului pe seama Comitetului Internațional. Toți cetățenii rămași au fost ,,îndrumați”, la ordin, să intre în zona de siguranță pentru a li se ,,asigura protecția”. Chiar înainte de sosirea trupelor japoneze, începuse să se răspândească vestea despre numeroasele atrocități pe care le comiseseră prin nordul Chinei, inclusiv concursuri de asasinate și jafuri. Soldații chinezi au fost vânați și uciși cu miile și aruncați în gropi comune. Hotărâți să distrugă orașul, japonezii au jefuit și au incendiat cel puțin o treime din clădirile din Nanking. Deși inițial japonezii au fost de acord să respecte ,,Zona de siguranță Nanking”, în cele din urmă nici refugiații nu au fost feriți de atacurile criminale. În ianuarie 1938, japonezii au declarat că ordinea a fost restabilită în oraș și au demontat zona de siguranță; crimele, însă, au continuat. Apoi, a fost instalat un guvern marionetă, care avea să conducă Nanking-ul până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu există cifre oficiale pentru numărul morților, deși estimările ajung până la 300.000 de persoane. După încheierea războiului, câțiva ofițeri japonezi au fost judecați și condamnați pentru crime de război de ,,Tribunalul Militar Internațional pentru Orientul Îndepărtat” și au fost executați. Furia față de evenimentele de la Nanking continuă să perturbeze relațiile chino-japoneze și-n zilele noastre. Adevărata natură a masacrului a fost contestată și exploatată în scopuri propagandistice de către istoricii revizioniști, apologeții și naționaliștii japonezi.

Trebuia să ,,privim” cu foarte mare atenție perioada 1950-1980 pentru a reuși să găsim câteva mențiuni majore, oriunde în China, despre masacrul de la Nanking din 1937. Și acest lucru s-a făcut pentru a ,,detașa” japonezii din îmbrățișarea războiului rece provocat de Statele Unite, în Asia Pacifică, retrogradându-i puțin, amintindu-le de ceea ce s-a întâmplat în anii războiului. Acest lucru a început să se schimbe în anii 1980, dar în timpul Războiului Rece a existat un interes major la Beijing de a nu se accentua prea mult pe crimele pe război japoneze.

Un fapt, care nu a fost necunoscut, dar este relativ nou scos în evidență, este cel despre contribuția sovietică pentru forțele naționaliste, în special pentru sprijinul puterii aeriene [iv].

În SUA, se mândresc cu gândul că Tigrii Zburători au câștigat războiul, deși, de fapt, efortul lor aproape că n-a avut niciun efect. Dar, se pare că puterea aeriană sovietică a fost semnificativ mai mare până la sosirea celei de-a 14-a Forțe Aeriene a SUA. De fapt, efortul lui Flying Tigers, grupul american de voluntari, nu a fost deloc relevant. Contribuțiile în ceea ce privește zborul peste cerul Chongqing-ului n-au fost atât de multe, dar din punct de vedere psihologic și în ceea ce privește ridicarea moralului, ele au fost importante. Și generalul Claire Chennault, liderul grupului de voluntari americani, a jucat de fapt un rol important în consilierea lui Chiang Kai-shek. Așa că nu ar trebui subestimat rolul lor.

Destul de ciudată, din punct de vedere ideologic, este și contribuția majoră, la începutul războiului, în ceea ce privește asistența militară ,,neoficială”, dar reală, care a venit din partea … Uniunii Sovietice. Și acesta a fost în esență una dintre acele ciudate ,,pansamente ideologice” care s-au aplicat pentru acea perioadă, dacă trecem peste un pactul nazisto-sovietic, din august 1939, care este cel mai uluitor revers ideologic al secolului XX. Dar la un nivel mai complet, puternicul anti-comunist Chiang Kai-shek a primit ajutor din partea Uniunii Sovietice, motivul fiind, în mod evident, faptul că Stalin îi susținea pe comuniștii chinezi, dar era mult mai îngrozit de pierderea lui Chiang Kai-shek ca lider al Chinei. Dacă acesta ar fi căzut și China ar fi devenit pro-japoneză, atunci Japonia ar fi avut o platformă de lansare perfectă pentru a ataca Uniunea Sovietică la sfârșitul anului 1939 și începutul anului 1940. Deci, Stalin a avut un motiv foarte practic, non-altruist, ca să acorde asistență militară naționaliștilor chinezi, în acea perioadă. Faptul a fost foarte util în timpul campaniei timpurii de bătălii inclusiv a celor din China centrală, din delta Yangtze, din jurul Shanghai-ului și altele. Deși nu i-a putut împiedica pe naționaliști să se retragă în interiorul Chinei, sprijinul forței aeriene sovietice în asistență și materiale militare au fost importante pentru a se asigura că naționaliștii au reușit cel puțin să se ridice împotriva japonezilor.

Un fapt inedit, care a fost menționat în carte lui Rana Mitter, despre care nu s-a scris aproape niciodată, au fost ciocnirile dintre japonezi și sovietici. Acest lucru nu a fost menționat niciodată și totuși acestea nu au fost simple ciocniri la graniță, ci, au fost conflicte foarte reale și majore. Și s-au întâmplat de-a lungul multor săptămâni și luni. Acesta este unul dintre elementele mai puțin cunoscute ale experienței mai largi din Al Doilea Război Mondial și faptul că i se acordă atenție [ca în noua istorie a lui Anthony Beevor, despre WW II] sugerează că a început să se realizeze că întregul front asiatic a fost mult mai important decât ne dăm seama. Pentru că, într-un anumit sens, este evenimentul care ,,nu s-a întâmplat”, prin faptul că Uniunea Sovietică și Japonia nu au fost în conflict unul cu celălalt, nu au fost în război, pentru cea mai mare parte a perioadei la care ne gândim ca fiind un ,,Război Mondial”. Motivul este că, doar, la Nomonhan (Halhân Gol), se consideră ,,oficial” că a fost o confruntare între ruși și japonezi. Japonezii credeau că rușii sunt slabi pentru că, desigur, epurările din Armata Roșie ar fi ,,eviscerat” complet această armată, doar pentru a constata, că, de fapt, … nu este așa, și în grabă, trebuia să se ajungă la un compromis. Și aceasta a fost, desigur, o veste foarte proastă pentru chinezii care se luptau de mai bine de un an cu japonezii. Speranța disperată a lui Chiang Kai-shek a fost într-adevăr că sovieticii și japonezii vor intra în război – unul împotriva celuilalt -, și că, astfel, va primi asistență sovietică, ,,stropită cu sânge”, pentru cauza chineză.

La un alt nivel, la fel ca toate ,,elementele aliate”, ca și cele ale axei – din cel de-al doilea război mondial -, nu se știa exact pentru cine să se opteze:

• ,,Suntem de partea aliaților, sau suntem împotriva Axei !?”.

Este foarte evidentă dilema. Dar, ceea ce a fost adesea ascuns, este că aliații, în unele cazuri, fie prin forță, fie din convingere, au făcut unele alegeri care au fost absolut devastatoare și au însemnat moartea propriilor lor oameni. Și în acest caz, vorbim despre faptul că și Chiang Kai-shek a făcut o alegere ,,specială” prin propriile sale decizii tragice și îngrozitoare: fie să-i lase pe japonezi să invadeze și să ocupe centrul Chinei în vara lui 1938, fie să ia ceea ce el considera ca fiind ultima mișcare finală, provocând deliberat o rupere masivă de diguri și, făcând acest lucru, îi va opri pe japonezi să avanseze. Și trebuie să spunem că, pe termen scurt, a reușit acest lucru. Este un lucru teribil de spus, dar a funcționat în termeni strategici. Persoana care a observat acest lucru în acel moment – și a fost unul dintre motivele care l-au propulsat spre calea opoziției -, a fost corespondentul revistei Time, Th. White, care, până la sfârșitul războiului, a fost unul dintre cei mai puternici critici și adversari ai lui Chiang Kai-shek.  Dar, este totuși important să-l înțelegem pe Chiang nu ca un monstru sau ca un eșec, ci ca o ființă umană ,,defectă”, ca și multe alte ființe umane ,,defecte”, din acea vreme.

Una dintre modalitățile importante de a-l înțelege este aceea a calității sale de lider de război care a fost forțat să facă o serie de alegeri, între una rea și una teribilă, iar și iar. Întreaga poveste de război din China și partea lui Chiang în el, trebuie să fie înțeleasă ca cea a unui lider care a luat o serie de decizii care au fost raționale și au putut fi justificate la timp.

În ceea ce privește propriul său obiectiv principal, care a fost cu orice preț – a avut un cost uriaș și masiv să mențină China luptând în război. Winston Churchill este lăudat pentru discursul său despre „nu te preda niciodată” în ceea ce privește Anglia – indiferent de orice altceva s-ar putea întâmpla -, era important să lupți împotriva naziștilor tot timpul. Adesea este același fel de determinare împotriva oricărei logici care l-a menținut pe Chiang. Dar lui Chiang nu i s-a acordat niciodată vreun credit pentru toate acestea, în timp ce Churchill, desigur, trăiește în legendă în ceea ce privește rezistența sa. Una dintre ironii nu este doar faptul că ,,portretele” americane ale lui Chiang[v] au fost revizuite în mod semnificativ, dar imaginea lui, mai atragătoare – obținută din China lui Mao -, este acum inversată în propria sa patrie, astfel încât, dacă te duci la locul său de naștere, în localitatea Xikou, din provincia Zhejiang (estul Chinei), este ca la un altar religios sacru pentru mulți chinezi. Chiar dacă este pe continent, nu s-ar ști niciodată faptul că Chiang a pierdut, de fapt, lungul război civil chinez (1927-1949), în calitate de fiu al orașului natal, paradoxal, este sărbătorit de localnici într-un mod care i-ar fi dus la închisoare, acum vreo 20-30 de ani.

Ar fi putut exista o situație de apropiere între SUA și Mao la un moment dat, chiar în 1949, care s-ar fi putut numi „ultima șansă” pentru China. Și mai sunt oameni care vorbesc cu tărie în favoarea ei, nu în termenii de a avea de fapt un angajament sincer prietenos și cordial între cele două părți. Mao și adepții săi au susținut că doresc acest lucru, dar știm și mai multe din arhive – și alte ,,surse” -, despre motivațiile lui Mao. Și este foarte clar că ideologia lui a fost de așa natură încât a trebuit să fie orientat spre revoluția internă chineză și spre Moscova. El nu avea, cu adevărat, vreo afinitate față de SUA. Iar, în ceea ce privește o alianță autentică, existau, de fapt, foarte puține șanse să se fi putut întâmpla. Ceea ce ar fi trebuit să se întâmple și nu s-a întâmplat, a fost totuși, ceva destul de diferit, o modalitate pentru China și SUA de a se angaja cel puțin diplomatic, spre deosebire de modul în care au făcut-o americanii și sovieticii. Deși, Războiul Rece a devenit foarte rece în cea mai mare parte a timpului, nu a existat niciodată o perioadă în care Moscova și Washington să nu vorbească între ele. Dar, faptul că în cea mai bună parte a unui sfert de secol sau mai mult, până când apar în peisajul politico-diplomatic Nixon și Kissinger, chinezii și americanii nu au avut un canal de discuții regulat, adecvat și deschis, a fost unul dintre marile oportunități diplomatice ratate, din acea perioadă – una dintre numeroasele piese de ,,moștenire dezordonată” din întreaga alianță de război. Apropo de alianțe, se pare că în China, Birmania și India au fost exact locurile în care „relația specială” dintre SUA și Marea Britanie și-a arătat cel mai clar legăturile.

Da, se poate spune ca a fost o relație specială de … neîncredere și lipsă de înțelegere.

Winston Churchill a fost probabil unul dintre oamenii care au simțit cel mai puternic în acea perioadă că războiul din Asia a arătat că britanicii și americanii au obiective destul de diferite în ceea ce privește ,,ceea ce doreau” de la al doilea război mondial. Ceea ce doreau americanii era o ordine mondială refăcută în care imperialismul, în sensul britanic și francez, să fie pus la punct și unele dintre puterile non-europene să fie ridicate la un nivel destul de înalt. Ceea ce doreau britanicii, însă, era restaurarea imperiului. Și acestea s-au dovedit a fi obiective fundamental incompatibile.

Britanicii și-au dat seama că obiectivele lor și cele americane din China erau ,,legate”, dar nu identice. Aceasta a contribuit la crearea a și mai multă confuzie și lipsă de încredere între diferitele părți, ducând la lucruri precum ,,tragedia din Birmania”, care este un exemplu al faptului că toate părțile s-au descurcat foarte prost. Ceea ce s-a făcut prin efortul de război japonez împotriva Chinei, atât de brutal, au fost lucruri pe care le-am văzut și în ,,altă parte”. De exemplu, un sentiment foarte puternic de superioritate rasială, pe care l-am văzut, desigur, și în rândul Italiei fasciste, a Germaniei naziste, ba chiar și la ,,Homo sovieticus” și mai târziu la ,,lumea rusă”. În același timp, există o importantă diferență, și semnificativă, între atrocitățile japoneze din China și experiența nazistă din Europa:

• japonezii nu au avut, niciodată, niciun program de genocid organizat !

Aceasta este o diferență foarte semnificativă, decât, față de ​​cazul european. Japonezii erau brutali; au săvârșit tot felul de acte oribile, dar într-o oarecare măsură, poți vedea asemănări cu alte campanii brutale, care au avut loc și în ,,alte părți”, nu numai în China. Și japonezii înșiși au spus adesea în ceea ce privește tactica lor, ca imperialiști și invadatori, … ,,au învățat o mare parte din ceea ce știau de la mentorii lor occidentali”!.

Așa că trebuie să ne uităm cu atenție la ce fel de competiție a fost, de fapt.

Ceea ce este important de înțeles despre atitudinile publicului japonez, ce se observă în manuale, televiziune, etc., față de perioada de război este foarte ambivalent. Există o aripă politică de dreapta, semnificativă și foarte puternică, care neagă sau minimizează atrocitățile din timpul războiului. Dar, deși această voce este puternică, nu este în niciun caz singura sau cea mai importantă din Japonia. Este important de remarcat faptul că, de exemplu, primii care au adus masacrul de la Nanking în atenția lumii în perioada postbelică nu au fost americanii și nici chinezii, ci … aripa politică stângă japoneză. Sindicatele japoneze din învățământ sunt adesea, de stânga, și cu siguranță s-au agitat destul de puternic în ceea ce privește neutilizarea manualelor care neagă sau minimizează perioada de război. Veți descoperi că, deși aceste manuale sunt publicate și multe dintre ele sunt foarte jignitoare în ceea ce privește încercarea de a minimiza războiul din China, cele obișnuite care sunt folosite în majoritatea școlilor japoneze au, de fapt, mult mai multe informații despre război decât ziarele populare, care lăsau uneori să le ,,scape” unele știri ,,minore”. Este important să ne amintim că Japonia este o democrație pluralistă. Există o mulțime de oameni – dintre care nu cel mai puțin istorici profesioniști -, care petrec mult timp lucrând în detaliu asupra atrocităților japoneze din timpul războiului și a semnificației lor în istorie.

Și în acest sens, nu se poate spune că există ,,o mare conspirație a tăcerii”.

Mai persistă o întrebare: dacă a existat vreodată o intenție formală a Japoniei de a încerca să preia (să ocupe) China? Se pare că în Manciuria, da, a existat o intenție absolută. [Japonia a invadat Manciuria între 1931-1933, și-a consolidat puterea prin constituirea statului marionetă Manchukuo]. Dar, a fost un ,,accident nefericit” pentru chinezi, dincolo de acel ,,ceva” care a fost împiedicat sau provocat de militariști.

Aceasta evaluare este destul de clară: ocuparea Manciuriei a fost planificată.!

Dar, în mod ciudat, unii dintre cei mai buni ofițeri, care au planificat lovitura de stat din Manciuria, s-au arătat furioși la gândul că urmează să se extindă în continuare pe continent, în detrimentul Chinei. Au crezut că este o idee foarte proastă; au crezut că japonezii ar trebui să se țină, doar, de Manciuria. Izbucnirea efectivă a războiului  nu a fost neapărat în 1939, când Hitler a invadat Polonia, sau în 1938 când a dispărut Cehoslovacia, ori cum a fost în 1914, când Arhiducele Franz Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo.

Cu alte cuvinte, există ,,un mic set de evenimente” în cazul chinezesc, cu împușcăturile de la podul Marco Polo [pe 7 iulie 1937 – n.a.], care a declanșat o succesiune de evenimente care aduc în cele din urmă cele două țări în starea de război.

Japonezii nu se așteptau ca incidentul de la podul Marco Polo să declanșeze de fapt un război continental. Odată ce a avut loc incidentul, au luat decizia de a ,,preda” Chinei o lecție, după care își vor împinge trupele ca să preia tot teritoriul. Dar așteptarea din vara anului 1937, nu era din partea Tokyo-ului, că vor invada acolo și atunci.

Pe de altă parte, există suficiente dovezi, și acesta este unul dintre lucrurile pe care Chiang Kai-shek le-a cântărit atunci când a luat decizia de a extinde sau nu campania militară, a fost că Japonia a încercat, pas cu pas, să obțină din ce în ce mai mult teritoriu. Mai întâi Manciuria, apoi o parte chiar până sub Marele Zid, apoi o mare parte din nordul Chinei; apoi în termen de 5 – 10 ani, de la acel moment, ar fi părut un scenariu foarte plauzibil prin care băteau la porțile Chinei centrale și apoi în cele din urmă spre sud. În ceea ce privește intenția, sau metoda invaziei, probabil că de aceea nu s-a prea vorbit despre o invazie totală în 1937.

În ceea ce privește scopul final al dominației asupra Chinei, au existat foarte puține îndoieli că aceasta ar fi fost intenția guvernului de la Tokyo. Este aproape o greșeală ,,napoleoniană” – sau, chiar, hitleristă -, ideea de a încerca să invadezi un loc gigantic din punct de vedere geografic ca să ai un spațiu în care să te (auto)distrugi.

Ceea ce este dovedit, istoric, ca fiind adevărat.!

Dar, unul dintre lucrurile care trebuie luate în considerare este convingerea ideologică. Armata japoneză – în mod bizar, delirant – era rațională în logica ei. Ei au crezut cu adevărat în primul rând că aveau acest rol de conducere, că vor fi capabili să acționeze ca ,,fratele mai mare” care avea să conducă țările asiatice, inclusiv China, într-un fel de viitor anti-occidental, postimperialist. Și, de asemenea, au crezut foarte puternic că destinul lor era să se extindă pe continent. Aceasta a fost, desigur, o perioadă în care imperiile se întreceau unul împotriva celuilalt. Au văzut imperiul britanic; au văzut imperiul francez; au văzut acest fel de dominație americană și în unele părți din Pacific. Ar fi trebuit să fie acest gen de lume darwinistă socială, în care nu puteai sta pe loc. Ori va trebui să te extinzi, ori să fi cucerit. Acesta pare a fi un mod destul de irațional de a gândi lumea pe care japonezii o vedeau în jurul lor era una în care acest lucru părea să aibă un sens perfect pentru ei. Ar fi avut Japonia mijloacele necesare pentru a învinge China, sau a fost un experiment condamnat de la început la eșec, independent de orice intervenție americană sau sovietică?

Se pare că japonezii știau încă din faza incipientă că presupunerile lor, cu o victorie rapidă, erau foarte mari, iar șansele lor de succes, însă, erau foarte departe de a fi garantate.

Răspunsul este că, dacă japonezii ar fi reușit să cucerească și să ,,îmblânzească” China foarte devreme în război și să o determine să se predea, atunci ar fi avut o șansă de a obține un fel de ocupație care ar fi durat ceva vreme. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care, chiar și atunci când au continuat să se extindă în China, în perioada 1937-38, au trimis ,,ambasadori” la Chiang Kai-shek, încercând cu disperare să-l determine să negocieze cu ei.

Oare, China naționalistă ar fi putut, în vreun moment, să învingă Japonia imperială?

Oricum, ar fi fost greu, chiar dacă Japonia era cea mai capabilă societate din punct de vedere tehnologic din Asia. A avut o industrializare extrem de superioară. În ajunul războiului, circa  70% din PIB-ul Japoniei se îndrepta către statul militarist, într-un sens sau altul.

Japonia era mult mai bogată decât China și avea o armată de militari recrutați, extrem de bine instruiți și de o calitate extrem de înaltă. Comparativ cu aceasta, China avea mai mulți oameni, dar era o societate agrară scăzută intern, foarte săracă – rudimentară -, cu o armată parțial instruită. Și aveau un imens teritoriu, din care japonezii, doar o parte o cuceriseră foarte greu, iar cealaltă mare parte din teritoriu guvernul chinez îl controla cu greu.

Problema dimensiunii teritoriului a existat în ambele sensuri.

Dacă, acum, facem o comparație cu situația Imperiului Britanic, ar fi corect să spunem că nici Winston Churchill și nici britanicii nu l-ar fi putut învinge pe Hitler … fără ,,asistența” americană.! Și despre Uniunea Sovietică s-a avansat o ipoteză identică.! Contestată vehement!

Dar oamenii, din aceleași motive, sau nu, nu dădeau șanse Marii Britanii să reziste prea mult în fața germanilor. La fel credeau britanicii și americanii, în vara lui 1941, despre URSS.

Așadar, o înfrângere totală a japonezilor de către chinezi ar fi fost aproape imposibil de gestionat. Este faza de rezistență care trebuie privită prin această prismă, …

Dar, ce mai contează acum oricare dintre aceste situații?

Experiența celui de-al doilea război mondial modelează atitudinile chinezești chiar și astăzi, în special, în relațiile China – SUA și China-Japonia, „doi dintre pilonii unui set foarte important de relații din regiunea asiatică. Uitându-vă la ceea ce s-a întâmplat – în termeni de istorie -, în acei ani, veți obține o perspectivă largă asupra a ceea ce este important în această regiune, acum, pentru oamenii de acolo și a ceea ce va fi important pentru următoarele decenii ce vor veni.”

Mihai COPEȚCHI – KOPECKY

[i] Wang Jingwei (Wang Ching-wei; 1883–1944), a fost un politician chinez – și un apropiat al lui Sun Yat-sen în ultimii douăzeci de ani de viață ai acestuia. După moartea lui Sun în 1925, Wang s-a angajat într-o luptă politică cu  Chiang Kai-shek  pentru controlul asupra Kuomintang-ului, dar a pierdut. Wang a rămas în interiorul Kuomintangului, dar a continuat să aibă dezacorduri cu Chiang până la izbucnirea celui de-al doilea război chino-japonez în 1937, după care a acceptat invitația din partea Imperiului Japonez de a forma un guvern colaboraționist susținut de japonezi la Nanjing.  Inițial a fost membru al aripii stângi  a Kuomintang-ului , conducând un guvern din Wuhan în opoziție cu guvernul de dreapta  din Nanjing, dar mai târziu a devenit din ce în ce mai anticomunist după ce eforturile sale de a colabora cu Partidul Comunist Chinez s-au încheiat cu un eșec politic. Orientarea sa politică a virat brusc spre dreapta politică după ce a colaborat cu japonezii devenind  șeful guvernului marionetă japonez până cu puțin timp înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, decedând în noiembrie 1944. Deși este încă considerat un contributor important la Revoluția Xinhai (din 1911, când a căzut ultima dinastie imperială – Qing), colaborarea sa cu Japonia Imperială este un subiect de dezbatere academică, iar narațiunile tipice îl consideră adesea un trădător în Războiul de Rezistență.

[ii] În 1985, a fost construită ,,Sala Memorială a Masacrului din Nanjing”, de către administrația municipală din Nanjing, în memoria victimelor și pentru a spori gradul de conștientizare a masacrului de la Nanjing.  La 13 decembrie 2014, în China a avut loc prima zi de memorial a masacrului de la Nanjing. Pe data de 9 octombrie 2015, documentele despre masacrul din Nanjing au fost enumerate în ,,Registrul Memoria Lumii” al UNESCO.

[iii] Odinioară unul dintre cele mai prospere orașe și centre industriale ale Chinei, Nanking a avut nevoie de zeci de ani pentru a-și reveni din devastările suferite. Abandonată ca capitală națională în 1949 pentru Beijing, a transformat într-un oraș industrial modern, în perioada comunistă, și astăzi găzduiește multe dintre cele mai mari firme de stat din China.

[iv] ,,Grupul de voluntari sovietici” a fost partea ,,voluntară” a forțelor aeriene sovietice trimisă în sprijinul Republicii Chineze în timpul celui de -al doilea război chino-japonez între 1937-1941. După incidentul de pe podul Marco Polo, a fost semnat ,,Pactul de neagresiune chino-sovietic” și un sprijin sovietic puternic a fost acordat Chinei de către Uniunea Sovietică, inclusiv escadrile de voluntari. China a plătit pentru sprijin sub formă de materii prime. La apogeul său, Grupul de Voluntari Sovietici număra 3.665 de angajați, inclusiv medici, șoferi, mecanici, meteorologi, criptografi, operatori radio, manageri de aerodrom. 2.000 dintre aceștia erau piloți și 1.000 au participat la misiuni de luptă fiind trimiși direct din primele linii ale frontului. Între 1937-1940, un total de 236 de piloți sovietici au fost uciși în acțiune sau în accidente. Există un total de 70 de monumente ale aviatorilor sovietici în China, cel mai notabil fiind Jiefang Gongyuan (Parcul Eliberării) din Wuhan, construit în 1956.

[v] Conferința de la Cairo, din noiembrie 1943 – întâlnirea celor ,,3 mari lideri mondiali” -, a fost imortalizată într-o imagine celebră: F. D. Roosevelt, W. Churchil și Chiang Kai-shek, ultimul zâmbind formal. (Wikipedia)