ROMÂNIA BREAKING NEWS

A plagiat Einstein? pe POINTCARE

În 1999 analizele științifice și istorice despre nașterea teoriei relativității au condus la concluzia clară că adevăratul creator al teoriei a fost Henry Poincare și că lucrarea lui Einstein a fost un plagiat. Este greu de înțeles cum Einstein a elaborat o teorie de asemenea amploare în doar câteva săptămâni în condițiile în care anterior nu publicase nimic în acest sens.

În ultimii ani au fost descoperite două noi elemente semnificative:

a) absența recenziilor a două texte majore a teoriei lui Poincare în Analele de Fizica germane, în ciuda meticulozității nemțești, a altor trei texte despre studiile sale din 1905, fiind recenzate doar diverse texte științifice de mai mică importanță.

b) ignorarea aparent deliberată a trei studii majore despre relativitate prezentate de fizicianul francez la seminarul “ teoria electronului”, organizat în iunie/iulie 1905 la Universitatea din Gottingen. Primul text reprezintă faimoasa notă relativistă către Academia din Paris despre dinamica electronilor, al doilea era memorandumul trimis lui Hendrik Lorentz în mai 1904 iar al treilea descria principiile relativității susținute de Poincare la Conferința Mondială de Știinte din Saint-Louis, din septembrie 1904. Mai mult de atât, în ianuarie 1905, Societatea de Matematică din Göttingen a organizat un seminar tocmai despre teoria relativității enunțată de Poincare.

Apariția acestei situații trebuie însă căutată în relațiile tensionate existente între Franța și Germania la începutul secolului XX. David Hilbert, invidios pe descoperirile lui Poincare a decis să reacționeze, organizând o mașinațiune cu scopul de a oferi Germaniei laurii muncii francezului. Iar cum riscurile se dovedeau a fi imense, era nevoie de o persoană care să și le asume. Acea persoană a fost un mărunt funcționar la Oficiul de patente și brevete din Berna, Albert Einstein.

Universitatea din Gottingen, la care au studiat Gauss, Riemann sau Lejeune-Dirichlet era considerată la acea dată polul mondial al matematicilor și al cercetărilor științifice. În 1905 universitatea se afla sub conducerea lui David Hilbert, un matematician de prim rang. În acel an premiul Bolay pentru matematică a fost pierdut de Hilbert în favoarea lui Henry Poincare, lucru care a născut o imensă frustare în mediile academice germane. Arnold Sommerfeld, Herglotz și Wiechert au încercat pe parcursul toamnei lui 1904 și iernii următoare să publice trei lucrări despre electronul superluminic, electronul care se mișcă cu o viteză superioară luminii in vid, în jurnalul universității. Sommerfeld, fizicianul care a îmbunătățit modelul de atom descoperit de Niels Bohr pentru a fi compatibil cu relativitatea și mecanica cuantică, a publicat chiar și într-o revistă olandeză un studiu în care concluziona că ”transformările lui Lorentz”, o ipoteză revoluționară a cunoscutului fizician olandez, nu poate fi folosită. În aceste condiții, în mijlocul pregătirilor pentru seminarul din vara lui 1905, a apărut nota lui Poincare care postula clar și argumentat: nici un corp material nu poate depăși viteza luminii în vid. David Hilbert s-a văzut astfel obligat să prezerve autoritatea instituției pe care o conducea, luând trei decizii extreme de importante:

– să ignore sistematic studiile lui Poincare și cele adiacente lor.

– să solicite ajutorul lui Max Planck, directorul Analelor de Fizica, o publicație deosebit de influentă, ca notele lui Poincare să nu apară în rubricile acesteia.

– să caute un german care să-și asume riscurile unui eventual proces prin publicarea rezultatelor lui Poincare sub semnătura sa. Acesta s-a numit Albert Einstein iar motivațiile pentru care el a fost cel ales au fost, se pare, următoarele:

-a plagia ceva implica automat excluderea din mediul științific, ori Einstein era un simplu funcționar fără veleități

-Hermann Mincovski, evreu lituanian și șef al departamentului de matematici din cadrul universității îl cunoștea pe Einstein, pe care l-a avut elev între 1896-1900.

-Max Planck și Einstein au corespondat o vreme despre teoria cuantică.

-Einstein a scris între anii 1902-1904 diverse lucrări despre termodinamică, părând că ar avea anumite cunoștiințe în acest domeniu.

– Soția sa, Mileva Marici.era o fiziciană respectată.

Manipularea a funcționat iar pentru Einstein a însemnat o incredibilă șansă de a-și promova și propriile idei, cunoscute la Gottingen și Berlin ca fiind la rândul lor plagiate și care nu-și găsiseră susținere până în acel moment. În toamna lui 1905, imediat după publicarea așa-ziselor teorii ale lui Einstein, Max Planck organizează un colocviu internațional în care îl numește pe acesta ”noul Copernic”.

Adevăratul Einstein

Albert Einstein era departe de a fi un geniu.Considerat retardat mintal din cauza incapacității sale de a vorbi până la vârsta de 5 ani, încă din primii ani de școală el a dovedit slabe calități. La vârsta de 15 ani, a părăsit băncile școlii fără nici o diplomă. Einstein însuși recunoștea într-un ziar al scolii că e lipsit de imaginație și abilități practice. În 1895 pică un simplu examen de intrare la Politehnica din Zurich, singura instituție care nu cerea dovada absolvirii cursurilor liceale. Examenul era constituit din probleme de matematică, pe care Einstein nu le-a putut rezolva. A urmat o școală economică mai modestă, la Aarau, sperând ca după absolvire să prindă un post academic. Incapabil să finalizeze cursurile unei școli, cum și-ar fi dorit, și descurajat de recomandările profesorilor de a nu-și continua studiile, se angajează, cu ajutorul unui coleg și prieten, Marcel Grossman, viitor co-autor al teoriilor sale, la Oficiul de Patente din Berna. A fost angajat ca expert tehnic gradul trei, abia în 1906, la un an după elaborarea celebrelor sale lucrări, fiind ridicat la gradul doi. Activitatea sa în cadrul oficiului nu era, cum s-ar putea crede, bazată pe fizici cuantice sau teorii ale fizicii, ci viza revizuirea zilnică a documentației tehnice a diferitelor patente. A lucrat la oficiu până în 1909, perioadă în care a încercat fără succes să prindă o poziție în cadrul unei universități. Surprinzator, în condițiile unui program încărcat, fără acces la orice lucru asociat unei lucrări academice, Einstein a elaborat în timpul său liber patru eseuri despre mecanica cuantică pe care le-a publicat în 1905. Neputând să ofere o justificare a acestei situații, Einstein lăsa să se înțeleagă că o parte din idei i-au venit în somn și că documentele care au condus la dezvoltarea tezelor sale s-au pierdut din cauza războiului, deși acea perioadă o petrecuse într-un stat neutru, Elvetia. Abia în 1909 Einstein primește un post universitar insignificant, profesor asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zurich, adevărata sa carieră constând în cea de jurnalist la o publicație evreiască, timp de alți 10 ani. Căsnicia cu Milena Marici a durat până în1919, iar cei doi baieți rezultați au fost diagnosticați ca ambii suferind de schizofrenie, o boală ereditară. Pe lângă Poincare, Einstein s-a mai “inspirat” și din studiile lui Hendrik Lorentz, Olinto di Pretto, care în 1903, publica în revista științifică Atte, celebra formulă e=mc2, Heinrich Hertz sau scoțianul James Maxwell. În 1953, Edmund Whittaker publică o carte, ”Teoria relativității lui Lorentz și Poincare”, în care demonstrează cu documente cum s-a dezvoltat teoria, istoria sa precum și sursele primare plagiate de Einstein în lucrările sale. Reactia acestuia, încă în viață, la acuzele aduse a fost aceeași cu aportul său real în domeniul fizicii: inexistentă.

Leave A Reply