ROMÂNIA BREAKING NEWS

3 martie 1882, se naște la Topoloveni, omul politic Ion Mihalache, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc

3 martie 1882, se naște la Topoloveni, omul politic Ion Mihalache,  fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc

Fiu de țăran sărac, dotat cu o capacitate intelectuală de excepție, a urmat școala normală și a ajuns învățător. În Primul Război Mondial, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviței, pe fronturile de la Oituz și Mărășești, fiind decorat cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”. A organizat și militat pentru izbânda referendumului prin care populația din Basarabia a hotărât în 1918 revenirea la patria mamă.

După Primul Război Mondial, a întemeiat Partidul Țărănesc, având ca obiectiv să ducă la îndeplinire ceea ce regele Ferdinand I al României promisese pe front soldaților, în discursul pe care i-l scrisese regina Maria, împreună cu Barbu A. Știrbey. În acest discurs, regele făgăduia pământ țăranilor și i-a însuflețit să lupte eroic la Mărăști, Mărășești și Oituz.

După succesul electoral din 1919, partidul lui Mihalache formează un bloc guvernamental alături de Partidul Național Român din Transilvania, formând guvernul Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Ion Mihalache deținea funcția de ministrul agriculturii și domeniilor (16 decembrie 1919 – 12 martie 1920).

O realizare deosebită care a dat conținut și profunzime învățământului agricol a fost cea datorită legii din 1920 (cunoscută sub numele de „Legea lui Ion Mihalache”) prin care, pentru instruirea elevilor, s-au atribuit școlilor agricole terenuri în suprafață de circa 100 ha, iar celor horticole de 25 de ha.

În anul 1926, Partidul Țărănesc se unește cu Partidul Național Român, condus de Iuliu Maniu. Acesta devine președintele partidului, iar Mihalache vicepreședinte.

În concepția lui Mihalache, progresul țării nu consta în industrializare ci în agricultură. El milita pentru cooperative formate în mod voluntar de către țăranii improprietăriți la întoarcerea de pe front. Pentru a-și pune în aplicare ideile, a organizat obștea sătească de la Topoloveni-Argeș să producă rentabil pe suprafețe optime, asociindu-i pe țărani într-o cooperație cu rezultate notabile în plan economic și social. La Topoloveni, țăranii au beneficiat de școli superioare, de asistență medicală, de cămin cultural, de băi comunale și, în general, de un standard civilizat de existență.

Între 1928 și 1930, Mihalache a fost ministru al Agriculturii și Domeniilor, în guvernele național-țărăniste Iuliu Maniu și George G. Mironescu. Din 1930 până în 1933 ocupă funcția de ministru de externe, tot în guvernele național-țărăniste, ale lui Grigore. G. Mironescu și Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu.

În 1941, a solicitat mobilizarea sa și a îmbrăcat din nou haina militară pentru câteva zile, luptând de partea armatei române până la Nistru pentru eliberarea Basarabiei, dar a fost eliberat din ordinul personal lui Ion Antonescu.

După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, Ion Mihalache este arestat cu ocazia diversiunii cunoscute sub denumirea de „Înscenarea de la Tămădău”, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată.

Ion Mihalache a decedat în 5 februarie 1963, în închisoarea de la Râmnicu Sărat

* **

Exterminarea lui Ion Mihalache / Mărturia lui Cicerone Ioanițoniu, preluată de pe situl Procesul Comunismului

După condamnarea celor doi conducători ai vieţii politice româneşti, s-au deschis larg porţile represiunii comuniste în România: îngenuncherea tovarăşilor de drum, alungarea Regelui Mihai, condamnarea conducerii Partidului Social-Democrat In¬dependent, în frunte cu C. Titel Petrescu, valuri succesive (fiecare cu mii şi mii) de arestări: 15 mai 1948 (legionarii), 18 iulie 1948 (vechii poliţişti), 3-5 martie 1949 (ridicarea moşierilor), 15 august 1949 (tăvălugul contra P.N.Ţ.), 5 mai 1950, arestarea tuturor care serviseră la înfăptuirea României Mari şi administrarea ei de după 1918 până în 1945, şi care mai erau în viaţă. Odată teroarea dezlănţuită, ea nu va înceta nici după 1964, când politicii vor fi scoşi din celulele care deveniseră prea strâmte şi vor fi vărsaţi în marea închisoare denumită de acum înainte România şi care va dura până la sfârşitul lui 1989.

În această totală necunoştinţă de cauză, fruntaşii P.N.Ţ. porniseră pe un drum necunoscut şi totuşi la discreţia jocului politic al Marilor Puteri, redus şi acesta la lupta dintre cele două lagăre, sau cum se spune în limbaj diplomatic, la războiul rece.

U.R.S.S., fiindcă ea dădea tonul prin apetitul fără saţ al acaparării, care în 1948 încheiase pacte de „întrajutorare” cu vasalii, pe 20 de ani, s-a văzut contrată anul următor de crearea Pactului Atlanticului de Nord sau NATO (4 aprilie 1949). Această ripostă îndrăzneaţă a supărat marea noastră vecină, care n-a mai ţinut cont de stipulaţiile convenţiilor de pace deja încheiate (cum de altfel am văzut că nu ţinuse niciodată cont de ele, socotindu-le simple armistiţii) şi a dat voie sateliţilor să nu mai respecte limitarea producţiei de armament. Şi aşa s-a pomenit România cu specialişti sovietici lucrând ca pe vremea războiului, la tot felul de muniţii perfecţionate, cu mâna de lucru autohtonă, în schimbul solidarităţii internaţionale, fiindcă şeful lagărului comunist hotărâse echiparea cu de toate, în afară de orez, a armatei populare chinezeşti.

În această atmosferă „belicoasă” au fost ridicaţi într-o noapte (5/6 mai 1950) toţi foştii miniştri de după 1918 şi aduşi, fără oprire până la Sighet, în cel mai sigur loc pe care îl aveau la îndemână, pentru „siguranţa” celor arestaţi.

Şi cum totul se juca, fie chiar prin şantaj, la capetele Axei New York -Moscova, cel de-al doilea capăt căuta cu lumânarea aprinsă motiv de neînţelegere. Şi la începutul lui 1950 ceruse eliminarea din O.N.U. a Chinei naţionaliste, asigurându-şi concursul armatei chineze comuniste, devenită din ce în ce mai sovietică, hotărând să utilizeze împreună Port Arthur în caz de război. Dar buni manevreuri, i-au împins pe nord-coreeni peste paralela 38, pe 25 iunie, folosind argumentul hitlerist, că Sudul a invadat Nordul. Deci, un alt focar, cu vărsări de sânge, ce a curs pe teren asiatic până ce tot ruşii au luat iniţiativa şi au anunţat că este posibilă coexistenţa celor două sisteme.

Când sângele începuse să curgă acolo, „umanitariştii” români s-au gândit să apere „tezaurul” românesc de la Galaţi şi l-au dus, tot fără oprire, laolaltă la Sighet.

Aici, la margine de ţară, unde tăcerea era absolută, de nu se auzea nici zgomot de bombe, n-au putut să se bucure de „nenorocirea” ce se abătuse peste „sora cea mai mare”, exact la o lună după dispariţia lui Maniu, pe 5 martie 1953, ora 21.30, după ceasul Kremlinului, când a murit Ştalin.

Au încercat şi „românaşii” să profite de durere şi, pe 17 noiembrie 1953, l-au adus pe Ion Mihalache la Bucureşti, pentru a-1 convinge să renunţe la un trecut nepătat, printr-o simplă declaraţie. Cu toate că i-au adus un preot, pe care îl făcuseră patriarh, însoţit de un alt fost prieten pe post de diplomat, Ion Mihalache i-a refuzat categoric, prin cuvinte destul de tari, spre surprinderea lui Justinian Marina şi a lui Mihail Ralea, care nu reuşiseră să-şi îndeplinească misiunea diavolească.

Reîntors la Sighet, Ion Mihalache a continuat să rămână singur în celulă, să mediteze, şi pe 6 iulie 1955, când a început evacuarea Şighetului, în vagonul-dubă, izolat într-o celulă cu Ion C. Petrescu (fost naţional-ţărănist, profesor universitar şi subsecretar de stat), au călătorit până la Bucureşti. Duba era plină cu supravieţuitori ai „infernului” de la Şighet, care au trecut la Malmaison prin nenumărate interogatorii şi autodeclaraţii, înainte de a li se decide soarta: acasă sau pe Bărăgan în bătaia vântului de la Răsărit sau…

Pe drum i-a povestit lui I.C. Petrescu despre refuzul categoric de a-şi schimba opiniile ideologice. Aşa s-a reuşit să se afle cu zgârcenie, despre tratative, de la ultimul om despre care avem cunoştinţă că a stat câteva ore de vorbă cu Ion Mihalache, înainte de moartea care a survenit peste opt ani. Deci încă opt ani de izolare absolută şi regim de exterminare, după cum vom vedea. Probabil s-a mai discutat cu Ion Mihalache şi desigur, în urma refuzului, a luat drumul celei mai sinistre închisori, unde fiecare deţinut avea repartiţie pe celulă şi, dacă se întâmpla să mai fie dus la anchete, la revenire avea acelaşi loc repartizat. Pentru Ion Mihalache celula nr. 35 şi matricola 51. Numai cu acest număr se prezenta, neavând voie să-şi pronunţe numele.

Aici, la Râmnicu-Sărat, pe 22 septembrie 1955, i s-a adus la cunoştinţă din nou Sentinţa nr. 1988 şi sub data menţionată se vede scrisul tremurând: „Am cunoscut cele de mai sus din actul de acuzare”.

Mai există o dovadă că Ion Mihalache a mai fost dus la Bucureşti în august 1957 şi se leagă de informaţia dnei Niculina Mihalache, care în acea perioadă a fost luată de la Lăţeşti (unde era în domiciliu obligatoriu) şi dusă la Securitatea raională de la Lehliu, unde a stat în căldură, în curte, până seara. Securistul i-a spus seara „ce să facem dacă bărbatul nu vrea” şi a trimis-o din nou pe Bărăgan, unde peste doi ani i s-a înscenat un proces, condamnând-o la 10 ani pentru că primise ajutor de la rude, în surghiun.

În adresa Direcţiei Generale nr. 196.830, din 16 septembrie 1957, către Penitenciarul Râmnicu-Sărat, se spune că se transferă „pachetul” mai jos menţionat, în condiţii de izolare pe tot parcursul (deţinutul C.R. Matricola 51), prin cursa penitenciară. Semnează: locţiitor director general Roman Mihail şi şef serviciu, locotenent major, Nica Vasile. Primirea „pachetului” nr. 51 este înregistrată pe 18 septembrie 1957, pentru executarea pedepsei.

Doctorul Iancu Griinberg semnalează din 1956 că deţinutul cu matricola 51 este bolnav şi propune regim alimentar şi pat, de la 1 noiembrie la 31 decembrie 1957. Cu toate acestea, comandantul Al. Vişinescu aprobă izolarea (adică pedepsit la neagra fără pat) pentru trei zile pentru că pe 19 noiembrie a fost găsit culcat şi a răspuns că „este bolnav şi nu poate sta altfel”.

Pe data de 7 decembrie 1957, o altă pedeapsă de trei zile, pentru că „a fost găsit învelit cu pătura în pat şi a spus cu voce tare să i se dea cu ceva în cap”. Încă mai era sub supravegherea Ministerului de Interne, pentru că pe 17 decem¬brie, căp. Enoiu Gheorghe a fost delegat să-i ancheteze pe deţinuţii Ion Mihalache şi Alexandru Todea, în incinta penitenciarului din Râmnicu-Sărat.

Probabil după această dată, nemulţumiţi de discuţiile purtate cu Ion Mihalache, regimul se înrăutăţeşte, ca şi boala, şi urmează o serie nesfârşită de pedepse, de la trei zile la şapte zile.

Pe 21 octombrie 1958, medicul închisorii recomandă trei luni de regim alimen¬tar şi regim de pat pentru arteroscleroză generalizată şi boală hipertonică, la care s-a adăugat un glaucom şi o agravare a herniei inghinale.

In februarie 1959, deoarece s-a urcat pe scaun şi a închis geamul, căci îi era frig, a fost pedepsit cu şapte zile la neagra, fără pat, şi mâncare la două zile. Şi ce mâncare? Doctorul în referat scrie: „S-a agravat starea generală anasacră şi spasm cerebral. Se recomandă pat şi regim trei luni”, iar A. Vişinescu aprobă 30 de zile.

Şi pe 20 iunie 1960 este propus la alte şapte zile de izolare la „neagra”, pentru protest: „Mi-aţi luat patul şi acum stau ca un câine pe ciment şi nu-mi daţi medica¬mente ca să mă tratez. Nu pot trăi cu mâncarea pe care mi-o daţi în ţara românească şi mă ţineţi pe nedrept în puşcărie…”

Pe 26 septembrie i s-au dat alte şapte zile la „neagra”, pentru că, obligându-1 să se scoale, s-a culcat pe jos, strigându-le: „călăilor mi-aţi luat patul, ca să mor pe ciment”. Ovidiu Borcea, care a observat scena printr-o găurică făcută în uşă, a văzut când au aruncat cu găleata cu apă ca să se scoale. După aceea, în bătaie de joc, l-au dus la izolare la „neagra” şapte zile, să se usuce.

Pretextele de a-1 pedepsi erau nenumărate. Pe 4 ianuarie 1960, ofiţerul de servi¬ciu, Năstase Grigore, 1-a pedepsit pentru patru zile, pentru că a ciocănit în scaun, încercând să i-a legătura cu deţinutul de la celula 34, după spusele zbirului.

În cursul anului 1960, se fac mai multe referate pentru aprobare de pat, dar pedepsele continuă. Pe 23 martie 1960, i s-au dat cinci zile de izolare la „neagra”, pentru că a protestat, deoarece l-au ascultat înainte de a suna fabrica de ora deşteptării. (Probabil era o fabrică în oraş după care se orientau.) Într-un referat medical, pe lângă propunerea de regim de pat, doctorul recomanda fixarea unei centuri pentru a împiedica strangularea vechii hernii, care ar putea duce la „deces rapid”.

Pe 11 ianuarie 1961, a ciocănit la uşă şi i-a spus gardianului de două ori numele „aici e Mihalache” şi, deoarece nu avea voie, i s-au dat trei zile la „neagra”.

Din 7 martie 1962, a rămas permanent la pat, prezentând incontinenţă de urină şi fecale, dizenterie, deschinezie de bază, consemnate în procesul verbal, iar pe 1 iunie prezenta hemipareză (membrul inferior stâng şi membrul superior stâng). Şi în această situaţie, pe 26 august 1962 s-a pus rezoluţia de a fi pedepsit cu cinci zile, pentru că striga în celulă „ca să se audă în toată ţara că vrem să-l omoram”. Starea sănătăţii s-a degradat pe zi ce trecea şi spre deosebire de Iuliu Maniu, care a avut două ajutoare, Ion Mihalache a fost ţinut singur, paralizat la pat, până pe 4 februarie 1963, când a intrat în stare comatoasă. Timp de şapte luni, fără nici un ajutor. Nu se ştie cine i-a dat să mănânce cu lingura sau l-a dus pe braţe la tinetă. Sau a fost şi mai rău.

Dr. Aurel Dumitrescu mai consemnează în Procesul-Verbal de constatare a decesului că deţinutul cu matricola 51/955 a murit pe 5 februarie 1963, la ora 2.10 dimineaţa. Până la ziuă celula a fost golită. închisoarea tot a aflat şi la scurt timp şi ţara, fiindcă închisoarea Râmnicu-Sărat s-a desfiinţat, deţinuţii fiind aduşi la Jilava şi repartizaţi la alte temniţe, pe când Ion Mihalache a rămas în gropile comune din marginea cimitirului Râmnicu-Sărat.

A căzut încă un ctitor de ţară. Ridicat din tranşee, plin de glorie şi învelit în Mantaua Ordinului Mihai Viteazul, şi-a dăruit în continuare viaţa pentru ridicarea ţărănimii. Pamfil Şeicaru, deputat în Parlament, scria adevărul:

„În patru luni cât a fost ministru în guvernul federaţiei, nu i se poate imputa lui Mihalache nici un act abuziv. De aceea îşi consacra nopţile să pregătească legea împroprietăririi. Cunoştea problema, trăise problema agrară ca fiu de ţăran sărac, el nu descoperise existenţa dramatică a ţărănimii exploatate, supusă bunului plac al celor puternici, din cărţi. Nu venise spre realitatea dureroasă a satelor din lumea bibliotecii, el se ridicase din această lume umilă, fără să înceteze a fi altceva decât un ţăran luminat. în redactarea legii căuta să fie un judecător imparţial, să nu existe un paragraf, articol, aliniat, în care să apară ecoul urii de clasă.”

De aceea, declara în discuţia proiectului de lege pentru reforma agrară:

„Pământul trebuie considerat ca un mijloc determinant şi mărginit de plasare a muncii unei categorii de cetăţeni, care au ca obişnuită a lor ocupaţiune munca pământului. Astăzi muncitorul îşi reclamă întreg produsul muncii sale individuale şi exploatarea braţelor nu mai poate fi îngăduită. PĂMÂNTUL ESTE IZVORUL DE VIATĂ MATERIALĂ ŞI MORALĂ AL CELOR CE TRĂIESC DIN CULTURA LUI ŞI ACEST IZVOR TREBUIE SĂ LE APARŢINĂ LOR.”

În adeverinţa de caracterizare făcută de comandantul penitenciarului Râmnicul -Sărat se consemnează că:

„deţinutul contrarevoluţionar Ion Mihalache, născut la 18 februarie 1882, originea socială moşier (dar nu spune făcut în tranşee), a fost depus în acest penitenciar la data de 29-07-1955 pentru executarea pedepsei, de către U.M. 0123 Bucureşti. De la această dată a fost pedepsit de şapte ori cu regim sever de izolare pentru cazuri de indisciplină, nerespectarea programului.

[…]

Are manifestări duşmănoase faţă de regimul de detenţie şi faţă de Regimul de Democraţie Populară. Semnat ss. Vişinescu.”

Nu este posibil a vorbi despre Ion Mihalache fără a-i întregi portretul cu omagierea de la susţinerea Legii agrare, făcută tot de Pamfil Şeicaru:

„Ion Mihalache, când vorbea primei Camere a României Mari, avea în faţa ochilor întregul şirag de ţărani trudiţi, care au întors brazda pe un pământ care nu era al lor. Emoţia lui era sinceră, convingerile lui se formaseră în el, deveniseră organice ca respiraţia, ca bătăile inimii. Când a terminat, au urmat o tăcere, ca după ce s-a sfârşit o simfonie, şi apoi furtuna aplauzelor unei majorităţi fermecate, entuziasmate.”

 

Leave A Reply