28 iulie 1913 – Intrarea României și Turciei în al II-lea razboi Balcanic pune capăt conflictului dintre Grecia, Serbia, pe de o parte și Bulgaria. România devine garantul soluționării crizei Balcanice

Aliații din primul război balcanic nu reușesc să se mai înțeleagă – Bulgaria era nemulțumită de teritoriile primite, iar dispariția adversarului comun fac ca între Bulgaria pe de o parte și Grecia și Serbia pe de alta să apară o ruptură ce se va dovedi ireversibilă. În acest context extrem de tensionant pentru Balcani, Grecia și Serbia caută să-și aproprie România, care rămâne însă extrem de rezervată.

Acordul greco-sârb din 1 iunie 1913 și norii ce se abăteau prevestind un nou conflict au făcut clar faptul ca România nu-și va mai subordona interesele și poziția în conformitate cu cele ale Austro-Ungariei, care, în condițiile adversității față de Serbia, continuă să sprijine Bulgaria. Germania nu a privit cu ochi buni poziția intransigentă a Austro-Ungariei, considerând că neutralitatea României trebuie cumpărată cu o extindere a frontierei până la Balcic, dar poziția cancelarului austriac Berchtold a rămas la fel de fermă, avertizând ca o alianță cu Serbia va duce la ruperea relațiilor cu Monarhia Dualistă și chiar la un conflict[7]. De această situație vor profita diplomațiile rusă și franceză care vor dori o intervenție română în Bulgaria, și implicit apropierea României de Antantă, lucru ce ar fi constituit lovituri grele pentru Imperiul Austro-Ungar.

Foto: tratatul de pace dintre Bulgaria și Imperiul Otoman

Al doilea război balcanic izbucnește la 30 iunie 1913 când Bulgaria, fără declarații de război, își atacă foștii aliați. Cu acordul Franței și Rusiei, guvernul român ordonă mobilizarea armatei la 3 iulie și dă aviz de intrare pe teritoriul Bulgariei la 10 iulie, fapt ce constituia o respingere publică a alianței cu monarhia dualistă. Această acțiune a fost privită cu ostilitate în cercurile politice vieneze, dar pentru a nu pierde de tot România, ele vor accepta unele schimbări teritoriale în favoarea României, iar pe de altă parte dorea oprirea conflictului balcanic pentru a evita răspândirea lui, astfel că România devine factorul determinant în a convinge statele beligerante să înceteze ostilitățile. La 22 iulie România acceptă un armistițiu, deoarece politicienii români considerau că războiul trebuia să mențină echilibrul de forțe în Balcani, iar nu să distrugă Bulgaria.

Aceste tratative au loc la București – în acest fel se recunoștea poziția de garant al României în aceste crize – și la care au participat doar reprezentanții țărilor beligerante. Prin pacea din 10 august 1913, frontiera româno-bulgară devine linia Turtucaia-Balcic, Bulgaria pierde mare parte a teritoriilor cucerite în primul război balcanic și pierde ieșirea la Marea Egee.

Pacea de la București a fost primul moment important în relațiile internaționale, în care Marile Puteri nu au avut un cuvânt de spus în ceea ce privește hotărârile luate în cadrul ei, deși s-a încercat convocarea unei conferințe de pace, Austro-Ungaria fiind cea mai vehementă.

Războaiele balcanice au constituit începutul depărtării României de Puterile Centrale, în ciuda existenței unui tratat clar, și apropierea de Antanta și aici au intervenit mai mulți factori. În primul rând, cercurile politice românești nu au mai putut ignora politica șovinistă maghiară de deznaționalizare dusă împotriva românilor transilvăneni. Al doilea factor a fost venirea la putere, în ianuarie 1914, a unui guvern liberal condus de Ion I. C. Brătianu, ce considera că tratatul cu Puterile Centrale nu poate fi pus în aplicare. Nu în ultimul rând, chiar dacă nu a fost încărcată de iz politic, vizita țarului Nicolae II la Constanța, act cu un puternic ecou în cercurile politice interne și internaționale, și care vădeau apropierea tot mai puternică a României spre viitori aliați din Primul Război Mondial.

Tratatul de pace de la București dintre România, Serbia, Grecia, Bulgaria și Turcia, tratat care pune capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic se încheie la 28 iulie 1913, stil vechi (10 august 1913, stil nou).

Războiul începe la 16/29 iunie 1913, cînd Bulgaria își atacă aliații, Serbia și Grecia, cu motivul: neîntelegerile la împărțirea Macedoniei otomane.

După ce armatele sîrbești și grecești sunt extenuate de lupte, în război intră România și Turcia, care, practic fără mari lupte înaintează din două direcții opuse spre capitala Sofia. Evenimentele impun Bulgaria să se așeze la masa de negocieri.

Semnarea tratatului încununează Conferința de pace de la București care își începe lucrările la 17 iulie 1913. Titu Maiorescu propune beligeranților un armistițiu de 5 zile, răgazul necesar pentru a negocia. Delegații aprobă armistițiul începînd din 18 iulie.

Negocierile au continuat pînă la 28 iulie/10 august, cînd șefii delegaților statelor balcanice semnează totuși tratatul. La ora 10,00 s-au auzit 21 salve de tun. Ceremonia are loc în clădirea ministerului de externe român din București, palatul Sturdza. Ulterior, la Mitropolie are loc un serviciu divin oficiat de mitropolit la care participă membrii delegațiilor străine. La sfîrșitul ceremoniei are loc un banchet pentru toți participanții.

Confrorm tratatului Cadrilaterul (judetele Durostor și Caliacra), pe aliniamentul Turtucaia-Balcic, aflat anterior în cadrul Bulgariei îi revine României. De asemenea pierdanta războiului, Bulgaria, mai cedează mari teritorii către Serbia, Grecia și Turcia.

Surse: Historia, Cer și pământ românesc

Surse foto: IMAGO, Historia, Alexandru Ursu Bukowina

Sursa articolului: România și războaiele balcanice (Historia)

Bibliografie:

1. Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon, vol. VII, tom II, București, Ed. Enciclopedică, 2003;

2. Hitchins, Keith, România 1866-1947, București, Ed. Humanitas, 1998;

3. Iordache, Anastasie, Criza politică din România și războaiele balcanice 1911-1913, București, Ed. Paideia, 1998;

4.  Boicu, L., Cristian, V. și alții, România în relațiile internaționale (1699-1939), Iași, Ed. Junimea, 1980;

5. Marghiloman, Alexandru,Note politice 1897-1924, vol I, București, 1927;

6. Căzan, Gh. Nicolae, Rădulescu-Zoner, Șerban, România și Tripla Alianță 1878-1914, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979;