BISERICA SF. ONUFRIE DIN MĂNĂSTIOARA – SIRET, O BIJUTERIE ARHITECTURALĂ AMENINȚATĂ DE UITARE ȘI DE VICISITUDINILE NATURII

Viorel LUCACI – 16 septembrie 2020

 

ÎN LOC DE PROLOG

 Ideea scrierii acestui material a apărut în primăvara lui 2019, când cu ocazia unei scurte vizite efectuate în satul unde mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei, am ajuns la lăcașul de cult în care, în jurul vârstei de cinci ani Îl descopeream pe Dumnezeu, învățam despre El și nu în ultimul rând Îi simțeam pe deplin existența. Tot ceea ce ţinea de Biserică atunci, avea sens, avea profunzime şi avea un fel de scop suprem. Fiecare sărbătoare de natură religioasă o simţeam pe deplin prin însăși menirea şi semnificaţia pe care o avea. În general, încărcătura spirituală pe care o poți găsi în bisericile vechi ale celor mai mici și mai uitate sate din România, este uriașă. Un fapt care dintotdeauna mi-a consolidat ideea conform căreia, orice monument, orice lăcaș de cult – fie el vechi sau modern şi nu doar unul creştin ortodox – poate fi mai mult sau mai puțin valoros din punct de vedere arhitectural, poate fi o capodoperă inginerească, dar… nu oricare are menirea de a fi pătruns de metafizic. Din păcate, la momentul la care scriu aceste rânduri, nu pot găsi un text sau un mod de exprimare potrivit și cuprinzător pentru a explicita acest considerent cât mai detaliat și cât mai cuprinzător. Nu îmi este cu putinţă.

Limpede este însă faptul că cei mai mulți dintre noi, odată cu înaintarea în vârstă şi cu părăsirea copilăriei, avem tendința de a ne debarasa de metafizic în avantajul evident al profanului, al unei vieți strict materiale în care alergăm mereu după ceva, pentru ca apoi… spre sfârșitul vieţii să ne aducem iar aminte de condiția noastră, de întrebările cele mai profunde cu privire la sensul nostru pe Pământ din perspectiva divină. Apropierea morţii, iminenţa ei incontestabilă ne încarcă întotdeauna de metafizic. Poate că avea dreptate cine a spus că, odată ce nu mai este copil, omul începe să moară puţin câte puțin. Mai mult decât atât. Se spune că atunci când omul moare, moare de două ori. Moare fizic, proces care din punct de vedere bisericesc este dus la final prin înmormântarea sa, împreună cu slujba aferentă, cu bocetele şi cu pomenile ulterioare, toate în funcţie de religia defunctului. Moare apoi complet, moare definitiv pentru noi ceilalți, pentru umanitate într-o accepţiune strict profană, odată ce respectivul este uitat de toată lumea, odată ce nu mai este pomenit de nimeni sau când nu mai are cine să îl pomenească vreodată. Pentru că nimic nu este veșnic în lumea fizică. Cred că acest principiu poate fi aplicat nu doar fiinţelor umane. La fel, în două etape (una fizică şi una definitivă) poate muri şi un animal, un obiect, o aşezare omenească, un eveniment, sau chiar o istorie. Moartea istoriei unui neam de exemplu, a unui popor, adică uitarea, prezice cumva moartea sa, altfel spus dispariția sa din istorie. De ce am venit cu această divagaţie? Se va vedea în cele ce urmează.

 

INTRODUCERE – PE SCURT DESPRE BISERICA SF. ONUFRIE

 Sunt absolut sigur că legăturile care există între noi ca individ şi locurile natale, între noi şi locurile în care am copilărit, sau oricare alte locuri în care la un moment dat am petrecut perioade deosebit de frumoase, capătă odată cu înaintarea noastră în vârstă un tot mai puternic caracter transcendental. Cu deosebire în situațiile în care viaţa ne depărtează de aceste locuri, deseori distanțele fizice fiind uriaşe. Se pare că suntem cumva chemați înapoi acolo de unde am plecat la începutul vieţii. La fel ca în cazul metafizicului bisericilor din satele mici, nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a exprima cu detalii suficiente tot ceea ce înseamnă aceste legături transcendentale pentru mine, aşa cum le percep eu.

Satul la care am făcut referire în primul capitol al articolului, satul în care am copilărit, se cheamă Mănăstioara (foto 1). Sau Sfântul Onofrei în referinţele mai vechi. Fiind în prezent practic un cartier al oraşului Siret din frumoasa regiune denumită Bucovina. Satul are o biserică. Biserica Sfântul Onufrie (sau „Onofrei” în unele relatări), fiind o biserică ctitorită de domnitorul Ștefan PETRICEICU în anul 1673, pe locul unei alte biserici mai vechi, ridicare şi ctitorite cu peste 100 de ani înainte de un anume Preot Mihul [1] [2] [5]. Se află la o distanță de aproximativ 3,5 km de centrul orașului Siret.

Foto 1. Vatra satului Mănăstioara în prezent, văzută de pe dealul „Bogza”, cu biserica Sf. Onufrie în centrul peisajului. [sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Istoria acestei biserici a fost destul de zbuciumată. Conform lui N. IORGA, care a vizitat-o la un moment dat, edificiul reprezintă un „monument de arhitectură” [1] [2], fiind de fapt o copie fidelă la scară a monumentalei biserici de la Mănăstirea Putna (foto 2).

Foto 2. Similitudinea evidentă a celor două construcții

[sursă foto: Viorel Lucaci și web]

 Structura reliefului din arealul bisericii şi geomorfologia terenului de amplasare, i-au generat diverse probleme în decursul istoriei sale de aproape 350 de ani. Fiind afectată de alunecări de teren şi de cutremurele mai mari, lăcașul – care odinioară a fost de fapt un schit arondat Mănăstirii Putna – a trecut prin două consolidări (renovări), respectiv una la mijlocul anilor ’30 sumar efectuată şi una mai complexă în perioada 1986 ÷ 1990 [1] [2]. Lucrările desfăşurate între anii 1986 şi 1990 au fost de anvergură, fiind coordonate personal de către preotul paroh de la acea vreme, Părintele iconom stavrofor (P.I.S.) Silviu Sologiuc, care pe lângă cele bisericeşti, ca urmare a stilului său autodidact se bucura şi de un volum mare de cunoştinţe din domeniul construcțiilor, fiind de asemenea licențiat în domeniul istoriei universale sub coordonarea distinsului prof. univ. dr. Milan Şesan, ultimul rector român al Universității din Cernăuți. Lucrările respective au constat în principal din următoarele:

– consolidarea şi subzidirea fundației bisericii prin realizarea unei centuri din beton armat;

– realizarea unui radier solid din beton armat cu contravântuiri orizontale din grinzi din oţel;

– injectarea cu beton a zidăriei în zonele degradate;

– executarea de coloane din beton armat de un metru diametru şi circa şase metri adâncime în jurul fundaţiei bisericii, sub centura turnată cu această ocazie;

– stabilizarea terenului prin realizarea unui ecran de protecție, format din drenaje şi fântâni de captare în arealul amplasamentului dar şi în zona de fundare a acestuia.

Starea de degradare în care se afla biserica în anul 1986 era foarte avansată, iar lucrările enumerate anterior au prevenit prăbuşirea acesteia, eveniment care ar fi putut surveni la cel mai mic cutremur sau la o accentuare a alunecărilor de teren. La momentul la care a început intervenția, biserica era inclinată cu aproximativ 3 ÷ 4 grade din cauza dislocării terenului de fundare, iar corpul (nava) construcției era ruptă în trei părți de jos până sus. Bătrânii din sat povestesc că fisurile erau atât de mari, încât puteai introduce brațul cu totul prin pereţi. Când priveau din afară către lateralul bisericii, vedeau prin ea exteriorul din cealaltă parte. Astfel, în prima parte anilor ’80 riscul de prăbușire a lăcaşului de cult era foarte ridicat [1]. Ar fi fost păcat, fiind un adevărat monument, chiar dacă nu era nici atunci atât de cunoscut publicului. Se pare că în acei ani, la nivel local existau anumite interese ca prioritatea legată de imaginea de monument arhitectural, de promovarea şi importanţa ca lăcaş de cult, să fie concentrate preponderent asupra Bisericii Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul din centrul orașului Siret, în detrimentul Bisericii Sfântul Onufrie. Astfel, cea din urmă a rămas oarecum în umbră, cu toate că au existat şi există voci avizate care susţin că Sfântul Onufrie constituie din punct de vedere arhitectural cea mai ridicată valoare din toată Bucovina [1], privită ca fiind o replică la scară a Bisericii de la Mănăstirea Putna.

 

PROBLEMA ACTUALĂ A BISERICII DIN SATUL MĂNĂSTIOARA

Din păcate, în ciuda intervențiilor de anvergură realizate între anii 1986 şi 1990 prin care alunecările de teren au fost oprite, lipsa de interes din ultimii 15…20 de ani din partea factorilor de decizie aferenţi, cumulată cu o oarecare atitudine delăsătoare a localnicilor şi cu o întreținere precară a sistemelor de drenare realizate iniţial, au făcut să reapară riscurile ca acest monument de arhitectură să fie pus în pericol de alunecările de teren. Natura nu stă în loc. Eroziunea există, iar când efectele unor lucrări de prevenție dispar prin degradare, distrugere sau din lipsă de întreţinere, pământul are tendinţa de a o lua din nou la vale. Există precedente serioase în acest sens.

Problema care se vrea a fi expusă prin prezentul articol, este una recentă şi destul de gravă în cazul în care nu vor fi luate măsuri de remediere într-un timp cât mai scurt. Tot prin prisma acestei probleme de risc potenţial, am luat legătura cu două persoane din Suceava, pe care le cunosc şi legat de care am considerat că deţin cunoștințe suficiente, putând astfel emite opinii cât se poate de avizate referitoare la situaţia de la Biserica Sfântul Onufrie. Aceste persoane sunt:

– P.I.S. Silviu Sologiuc, cel care între martie 1986 şi decembrie 2002 a slujit la Parohia Bisericii Sfântul Onufrie şi care a coordonat personal lucrările de consolidare şi renovare executate în perioada 1986 ÷ 1990;

– Arhitectul Doru Ghiocel Olaş, unul din cei mai prestigioși arhitecţi specializați în proiectarea, renovarea şi consolidarea lăcașelor de cult din România, un bun cunoscător al construcțiilor de acest fel.

Cu ambii am purtat discuții deosebit de interesante pe subiect, considerentele emise fiind reproduse parțial pe parcursul materialului, cu acordul acestora. Tot aici, se cuvine să fie transmise sincere mulțumiri Parohiei Bisericii Sfântul Onufrie, pentru fotografiile rare şi datele deosebit de interesante puse la dispoziţie prin bunăvoinţa Părintelui Ovidiu Siritean. De asemenea, am obținut o serie de date și detalii interesante cu privire la amplasamentul bisericii, de la primarul orașului Siret, Adrian Popoiu. Le mulțumesc cu această ocazie tuturor persoanelor enumerate anterior, fără a căror contribuție, scrierea acestui articol nefiind posibilă.

În preajma sărbătorilor de Paști din 2019 am fost în vizită în satul Mănăstioara, mergând cu această ocazie şi la biserică. Am observat ceva ce mi-a atras atenția. Ceva ce m-a îngrijorat. Privind din curtea bisericii spre direcția Sud, se arată imensul deal (o pantă fără vegetație, care are aproape 400 de metri lungime şi urcă cel puțin 50 de metri pe verticală) denumit „Dealul Horaiţ”, fiind de fapt versantul nordic al unei formațiuni de podiș ce constituie interfluviul dintre râurile Siret şi Suceava [1]. În foto 3 se prezintă arealul Bisericii Sfântul Onufrie, iar în foto 4 avem o comparație sugestivă a arealului bisericii între anii 1966 şi 2012.

Foto 3. Arealul bisericii Sfântul Onufrie din Mânăstioara

[sursă foto: prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 4. O comparaţie sugestivă.

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara (stânga) și Viorel Lucaci (dreapta)]

_____________________________________________________________________________________________________

În prezent, pe zona de pantă a Dealului Horaiţ din amonte de biserică, se poate observa existenţa a numeroase semne ce dovedesc clar faptul că terenul este instabil şi mai mult decât atât, oricând s-ar putea produce o alunecare de teren bruscă de mari proporții, eveniment care (în cazul unor perioade abundente în precipitații sau al unui cutremur puternic) pe lângă distrugerea prin surpare sau prin acoperire a bisericii şi a cimitirului aferent, ar putea provoca inclusiv victime omenești. În foto 5, 6, 7 şi 8 se prezintă aspectul terenului în cauză, iar în foto 9 sunt redate cele două scenarii posibile ce ar putea afecta Biserica Sfântul Onufrie în cazul unor precipitații abundente sau al unui cutremur puternic. Pentru o înţelegere mai bună a situaţiei, unele desene (profile) din articol sunt realizate în mod anamorfozat (cu proporţii/dimensiuni exagerate pe direcţie verticală).

 

Foto 5. Direcțiile de fotografiere.

[Sursă foto: prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 6. Poza 1 din foto 5.

[sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Foto 7. Poza 2 din foto 5.

[sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Foto 8. Poza 3 din foto 5.

[sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Foto 9. Cele două scenarii posibile care ar putea afecta Biserica Sf. Onufrie în cazul unor precipitații abundente sau al unui cutremur puternic

[sursă foto: grafică Viorel Lucaci]

 

Majoritatea formațiunilor deluroase şi a terenurilor în pantă din zona satului Mănăstioara, sunt instabile şi predispuse la diferite tipuri de alunecări de teren [1]. Acest fapt reprezintă o consecință a trei factori pe care, cel puțin pe termen scurt, omul nu îi poate remedia, respectiv:

  • structura morfologică şi de stratificare pe adâncime, care este predispusă instabilității;
  • abundența apelor freatice şi nivelul ridicat de localizare al acestora, în special în perioadele ploioase;
  • existenţa în trecut în zonă, a unor păduri străvechi de foioase, care au fost defrișate undeva la sfârșitul Evului Mediu pentru a facilita pășunatul şi agricultura.

 

Inclusiv la deal de biserică, de-a lungul anilor terenul a avut tendințe de a aluneca, punând în pericol la un moment dat construcția. Fiind preocupat de domeniul construcțiilor inginerești, am încercat să mă documentez legat de lucrările de stabilizare şi de consolidare efectuate în perioada 1986 ÷ 1990 la Biserica Sfântul Onufrie. Principala sursă a constituit-o relatarea P.I.S. Silviu Sologiuc şi reperele bibliografice [1] şi [2].  Prezint în continuare un profil aproximativ al terenului din amplasamentul bisericii pe direcție nord-sud, o evaluare estimativă a direcțiilor pe care alunecă/ar putea aluneca versantul dealului Horaiţ, împreună cu câteva poze prelucrate grafic pe baza unor fotografii făcute în anul 1986 (posibil în 1987) în timpul amplelor lucrări de restaurare și de consolidare (foto 10 ÷ 16).

 

Foto 10. Profilul aproximativ pe direcţie nord-sud al amplasamentului Bisericii sf. Onufrie

[sursă foto: Viorel Lucaci și prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 11. Direcții probabile de deplasare a terenului de pe versant

[sursă foto: prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 12. Biserica Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare

(vedere a laturii sudice dinspre Dealul Horaiț)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

Foto 13. Curtea Bisericii Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare (vedere a laturii sudice, partea dinspre dealul Horaiţ)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

 

 Foto 14. Biserica Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare

(vedere a laturii nordice, partea cu cimitirul)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

Foto 15. Biserica Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare

(una din cele două abside laterale avariate de alunecările de teren și de cutremure)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

Foto 16. O comparație sugestivă

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara (stânga) și Viorel Lucaci (dreapta)]

 

În continuare, redau parțial (cu acordul domniei sale) considerentele transmise de P.I.S. Silviu Sologiuc la data de 21 mai 2019, referitoare la problema Bisericii Sfântul Onufrie.

 „Sistemul de drenare construit între 1986 şi 1990 s-a colmatat, deoarece nu a mai fost întreținut. Inițial, Mănăstirea Sfântul Onufrie a fost construită pe o temelie susținută de piloni din lemn de stejar de aproximativ un metru diametru, care la momentul săpăturilor au fost găsiţi intacţi. În timpul lucrărilor de consolidare pe care le-am coordonat personal, s-a reuşit ca exteriorul fundaţiei bisericii să fie îmbrăcat cu o centură din beton armat, sprijinită pe piloni tot din beton. Interiorul are de asemenea o centură până la „cota 0.00” sprijinită pe contravântuiri din beton armat, întrucât corpul bisericii era rupt în trei.

 Eu făceam situațiile de lucrări, tot eu le aprobam, angajam lucrătorii, efectuam plățile etc. Aveam inclusiv drept de semnătură pe astfel de documente. Toate lucrările au fost executate conform devizului întocmit de prof. univ. dr. Ion Micu şi de specialistul în rezistență şi alunecări de teren, ing. Comanac. Fondurile pentru întreaga lucrare, au fost oferite direct de către Mitropolia Moldovei şi Sucevei, în funcţie de stadiul de executare a lucrărilor. Enoriașii nu au contribuit cu nimic şi nici primăria Siretului. Tot atunci, am reuşit să construim o parcare şi un drum asfaltat de acces, drum care, din păcate nemaifiind întreținut, s-a degradat şi este aproape inutilizabil. Clopotnița a fost executată, conform planului întocmit de mine, fiind prevăzută cu patru contraforți pentru a se încadra contextului istoric al monumentului de arhitectură Sfântul Onufrie. Unii din autorii care au elaborat lucrări recente de monografie au încercat să denigreze construcția clopotniței, căutând să aducă argumente puerile, cum că „aceasta ar umbri monumentul”, necunoscând faptul că Sfântul Onufrie, care inițial a fost schit, a avut la un moment dat chilii şi o clopotniță din zid. După cum observați în poza făcută în 1966, în amonte de biserică se văd copaci precum şi unele gospodării. La scurt timp după ce aceștia au fost tăiați, au început alunecările de teren. După lucrările din perioada 1986 ÷ 1990, foarte mult a contat funcţionarea corespunzătoare a drenurilor şi a fântânilor de captare aferente. Nu în ultimul rând, un rol esențial îl aveau sutele de salcâmi care au fost plantaţi, dar care au fost ulterior tăiați sau distruși de săteni sau de crescătorii de ovine.

 Având în vedere ceea ce aţi observat recent pe panta dealului Horaiț, problema (soluția) la ora actuală ar fi refacerea ecranului de protecție din amonte de biserică. Adică a fântânilor de captare şi a drenurilor colmatate, combinat cu captarea izvoarelor. Biserica a fost construită de voievodul Ștefan Petriceicu pe un teren care iniţial era mlăștinos.

 Refacerea ecranului de protecție şi întreţinerea ulterioară a sa, va salva biserica şi cimitirul de la un eveniment nedorit. Pentru că există riscul ca în cazul unei alunecări de teren de mari proporţii, să fie acoperită biserica cu tot cu cimitir.

 Ecranul constă în drenuri cu fântâni care să capteze apa subterană şi construirea unei guri de deversare cu cădere spre părăul Găinușa. Am aflat că s-a realizat recent o fântână în fața porții bisericii. Astfel că, prin drenurile colmatate se pare că nu mai curge nici un fir de apă, sau foarte puțină. Deci, nu numai natura a fost de vină, ci şi mâna unor oameni care au vrut în prealabil să facă un lucru bun, o fântână, dar involuntar au dereglat circuitul apei freatice din zona bisericii. În plus, a fost vina celor care au distrus ecranul de protecție, mă refer la sutele de salcâmi plantați în amonte de biserică, salcâmi care, aşa cum am menționat anterior,  au fost distruși fie prin pășunat, fie prin tăiere.”

 Este necesară aici o mică observaţie, deoarece în privinţa construcţiei noii fântâni, nimeni nu acuză pe cineva de rea voinţă. Diferenţa funcţională dintre o fântână de captare şi o fântână normală (pentru apă de băut) este aceea că prin modul în care este construită şi amplasată în cadrul unei reţele de drenaj, fântâna de captare evacuează mereu apa care intră în ea (direct din izvoare sau indirect din tubulaturi), scăzând astfel nivelul (cota) şi debitul pânzei freatice din areal, în timp ce fântâna normală adună apa şi o înmagazinează, favorizând prezenţa apei în subteran, putând deregla cursul apelor din reţeaua de drenare. Dacă vorbim de un teren aflat în pantă şi fără vegetaţie arborescentă, fântânile normale pot favoriza alunecările de teren, spre deosebire de fântânile de captare care au rolul de a le preveni.

Urmează un punct de vedere care aparține arhitectului Doru Ghiocel Olaş, transmis la data de 24 mai 2019.

Având în vedere situația de pe teren, pot exista două cazuri, două scenarii, respectiv:

  1. a) Unul în care instabilitatea terenului afectează parţial structura bisericii. Măsurile de remediere constau în primul rând în localizarea fisurilor. Partea de structură şi terenul de fundare trebuie consolidate prin subzidiri şi lucrări suplimentare de stabilizare a terenului. Alte măsuri de oprire a tendinţei de alunecare, pot fi:

– sistem de drenaje în cazul stratului de apă freatică de mică adâncime, sau decolmatarea drenajelor existente;

– realizarea unui zid solid de sprijin din beton în partea din aval şi/sau din amonte de biserică, în cazul alunecărilor locale.

Pentru alegerea oricărei din aceste soluţii, sunt necesare studii anterioare şi prospecţii detaliate efectuate pe teren.

  1. b) Unul în care instabilitatea terenului afectează structura întregii biserici. În cazul în care este afectată toată structura bisericii de alunecările întregului versant (dislocări de adâncime), atunci la o oarecare distanţă de biserică în amonte, se va prevedea un zid de sprijin care se va încastra cu fundația la adâncimea la care există teren stabil, cotă la care să se ancoreze practic zidul de sprijin. Dezavantajul principal al acestei soluții este acela că o astfel de lucrare poate fi complexă şi costisitoare, fiind nevoie de cantități mari de beton şi armătură.”

Fiind preocupat de soarta Bisericii Sfântul Onufrie, am transmis la începutul lunii august 2019 o sesizare la care am atașat o prezentare detaliată a problemei şi unele poze, către Patriarhia Română din Bucureşti. La scurt timp, am primit un răspuns oficial, un document al Patriarhiei Române – Cancelaria Sfântului Sinod, prin care mi se comunica faptul că sesizarea împreună cu elementele ataşate au fost transmise către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor „spre informare şi analiză”, deoarece aceasta reprezintă „autoritatea bisericească îndreptăţită statuar şi regulamentar să cerceteze aspectele prezentate”. Ulterior, au trecut trei luni şi nu primisem nici un sem. Astfel, spre sfârșitului lui octombrie 2019 am scris direct Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, încercând să le aduc aminte de problemă, prezentându-le şi răspunsul primit în august de la Patriarhia Româna – Cancelaria Sfântului Sinod. După aproximativ o lună, am primit un răspuns oficial din partea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Mi s-a comunicat că „(…) pentru înlăturarea pericolului alunecării de teren pe care-l amintiţi, documentaţia trebuie înaintată de către unitatea de cult care are în grijă locaşul, către Direcţia de Cultură şi Patrimoniu a judeţului Suceava şi către Ministerul Culturii şi Identității Naționale. [act normativ – n.a.] (…) care menționează acordul celor două instituții în cazul oricărui fel de intervenţie asupra monumentului sau a zonei de protecţie a acestuia.

Faptul că autorităţile bisericeşti au răspuns prin comunicări oficiale sesizării mele, este ceva lăudabil şi îmbucurător. Dar… totul pare cumva lăsat în coadă de pește. Cel puţin până acum. Voi continua demersurile mele.

 

ÎN LOC ÎNCHEIERE ŞI CONCLUZII

Având în vedere cele prezentate anterior, am putea concede că situaţia de la Biserica Sfântul Onufrie din satul Mănăstioara nu este deloc una lipsită de riscuri. Oricând se poate produce un eveniment nefericit. Sigur, putem spune că orice intervenție costă şi nu există fonduri. Corect. Atât soluţiile propuse de P.I.S. Silviu Sologiuc cât şi indicaţiile arhitectului Doru Ghiocel Olaş, presupun alocarea unor fonduri mai mari sau mai mici. Fonduri ce pot fi semnificative dacă s-ar pleca de exemplu pe varianta construirii unor ziduri masive de sprijin din beton în vecinătatea bisericii. Nimic nu este gratuit. Însă, neluarea unor măsuri de către autorităţile deopotrivă cele locale şi cele bisericeşti, ar putea să ne plaseze în scenariul de a pierde definitiv unul din cele mai frumoase monumente de arhitectură bisericească din zona Bucovinei. Pentru că odată distrus, un astfel de edificiu nu va mai putea fi reconstruit la o aceeaşi valoare, iar posibilitatea de a fi alocate resurse pentru reconstrucție, este aproape nulă în contextul economic actual. În primul rând din cauza puterii economice deosebit de scăzute a zonei. Dar… nu se știe ce ne poate aduce viitorul. Să nu uităm că acum peste şase secole şi jumătate Siretul a fost capitală a Moldovei timp de şase ani, fiind unul din cele mai vechi oraşe din ţara noastră [1] [5]. Poate că vremurile în care această regiune să redevină una importantă şi cu o sporită putere economică (mai ales din punct de vedere strategic din perspectiva NATO), se apropie.

Singura soluție rămasă la îndemână pentru remedierea problemei în condițiile lipsei unor fonduri adecvate, ar fi o campanie amplă de împădurire a zonei din aval de biserică, adică a pantei dealului Horaiț până la platforma din partea superioară. O campanie care poate fi susținută şi efectuată atât de autorităţile locale, cât şi de localnici. Salcâmii se pretează cel mai bine pentru asemenea situaţii. Un fapt pe care nu îl putem ignora oricât de pesimiști sau de optimişti am fi în percepţia subiectului, este acela că evoluţia de pe teren a situaţiei de facto, nu a ţinut şi nu va ţine cont de viteza de reacție a factorilor responsabili de situaţie. Trista experiență a ultimilor ani ne-a dovedit că de obicei, regretele profunde şi toate soluţiile de prevenire ce ar fi trebuit adoptate în diverse cazuri, apar după producerea unor dezastre care uneori sunt soldate cu victime omeneşti nevinovate.

În continuare, sunt prezentate câteva poze (foto 17 ÷ 22) cu Biserica Sfântul Onufrie în prezent [sursă foto: Viorel Lucaci].

 

Foto 17. Poarta bisericii

 

Foto 18. Biserica Sf. Onufrie văzută dinspre cimitirul satului Mănăstioara

 

Foto 19. Biserica Sf. Onufrie văzută dinspre cimitirul satului Mănăstioara

 

Foto 20. Biserica Sf. Onufrie

 

Foto 21. Clopotnița nouă a bisericii Sf. Onufrie, construită cu ocazia lucrărilor din perioada 1986 ÷ 1990

 

Foto 22. Biserica Sf. Onufrie

REPERE BIBLIOGRAFICE

 

[1] POPESCU Ion SIRETEANU (autor principal şi coordonator), SIRETUL VATRĂ DE ISTORIE ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ, Iași 1994, Editura OMNIA, 464 de pagini.

[2] PIESZCZOCH Franz, MĂNĂSTIOARA SAU SF. ONOFREI, Suceava 2010, 297 de pagini.

[3] RELI Simeon, ORAȘUL SIRET ÎN VREMURI DE DEMULT, Ediția I, Cernăuți 1927, Editura Autorului – Institutul de arte grafice și editură „Glasul Bucovinei”.

[4] Arhiva Parohiei Bisericii Sfântul Onufrie.

[5] https://ro.wikipedia.org




Miracolul Gazetei Matematice – 125 DE ANI DE APARIȚIE NEÎNTRERUPTĂ

In ziua de 14 septembrie 1895, 15 locomotive șuerȃnd și în mare viteză inaugurau Podul Carol I,de la Cernavodă, în timp ce Anghel Saligny și echipa sa de ingineri erau sub pod, iar a doua zi ,pe 15 septembrie, sub conducerea acelei echipe, apărea primul număr al Gazetei Matemtice, la fel de durabilă ca si podul pe care ei îl construiseră. De atunci, cu sacrificii si muncă dezinteresată, deoarece colaboratorii niciodată nu au fost plătiți, gazeta a apărut lună de lună, timp de 125 de ani, dovedindu-se printre cele mai longevive din lume.

O parte din inginerii care lucrau la podul de la Cernavodă, analizȃnd rezultatele examenului de admitere de la Scoala Națională de Poduri și Sosele (viitoarea Universitate Politehnică de astăzi), din anul 1894, la care cel mai bun candidat obținuse 15,50 puncte (din 20 posibile), au ajuns la concluzia că o gazetă de matematici elementare ar putea sprijini pregătirea matematică a elevilor din liceele romȃnești. Mai apăruseră unele gazete, precum Recreații stiințifice, la Iași, sau Revista Scoalei ,la Craiova, dar își încetaseră apariția. Inginerii, Ion Ionescu, Vasile Cristescu, Victor Balaban, Mihai Roco și Ion Zotu, continuȃnd discuția în casa din str Manea Brutaru nr 14, din Bucuresti, au ajuns la concluzia, că pentru ca  gazeta să se poată susține și să poată fi distribuită în licee, fiecare dintre ei trebuie să contribuie lunar cu cȃte 20 lei aur. Ulterior, au mai găsit încă 5 ingineri, unii licențiați și în matematici, astfel că fiecare a contribuit, la apariția gazetei, cu cȃte 15,50 lei aur, lunar. Munca în redacție s-a convenit să se facă gratuit de către membrii fondatori.

Prahovenii se pot mandri că între acești zece membri fondatori, doi sunt din judetul lor. Andrei Ioachimescu, inginer și matematician, cu studii la Sorbona, la Paris, nepotul ctitorului bisericii ,Sfȃntul Vasile, din Ploiești (înmormȃntat la cimitirul Viișoara, cum se intră în stȃnga), și inginerul Ion Ionescu,nepotul podgoreanului Diamandescu din Valea Calugarească,au fost fervenți susținători ai gazetei, iar primul articol,din primul număr,de geomertie, este semnat de Andrei Ioachimescu. Fondatorii țineau foarte mult ca tot ce se publică în gazetă să respecte doua principii pe care le-au pus la baza constituirii ei: 1)Publicarea de articole originale de matematică  2)Dezvoltarea gustului pentru studiul matematicilor și al cercetărilor originale. Redactia s-a întărit prin aderarea la ideea gazetei a lui Gh Tițeica, prospăt sosit de la studii, de la Paris. Cum gazeta nu avea un sediu, ședințele redacției se țineau pe unde apucau, cel mai adesea  acasă la Ion Ionescu, unde mama lui le servea vin din via sa de la Valea Călugarească, sau chiar în tȃrgul moșilor. Corespondența se primea pe adresele de acasă ale lui Andrei Ioachimescu, Ion Ionescu și Vasile Cristescu, care de fapt duceau greul redactării gazetei. Ion Ionescu urmărea ca să nu se facă nicio cheltuială inutilă și ținea evidența fiecărui leu, astfel că prin 1904 gazeta adunase un fond substanțial, dar fiind și criză financiară, unii contributori au lansat ideea ca să desființeze gazeta și să împartă fondul acumulat. Opunerea  majorității fondatorilor a fost fermă și categorică. Iată ce au spus stȃlpii gazetei, Gh. Tițeica, A. Ioachimescu, I.Ionescu și V. Cristescu și A. Davidoglu: am dat cȃt am putut,dăm cȃt putem și vom da cȃt vom putea din timpul și activitatea naoastă pentru gazetă și deși unii s-au retras, gazeta a depășit acest moment critic.Pentru a nu se mai putea creea asemenea momente, în luna septembrie, 1909, în via lui Ion Ionescu, din Valea Călugărescă, unde acesta invitase toată redacția, s-a luat hotărȃrea ca să se transforme Gazeta Matematică în societate cu personalitate juridică, astfel că la, la 5 aprilie 1910, la propunerea lui Spiru Haret, s-a votat în parlament, cu 61 bile albe si 3 negre, inființarea Societății Gazeta Matematică.

Gazeta a continuat să apară cu regularitate, la data de 15 ale fiecărei luni  și să fie deosebit de căutată, datorită conținutului său, devenind un important factor de educație matematică, iar redacția, formată din savanți de o corectitudine morală ireproșabilă, a adoptat deviza:entuziasm, armonie, muncă dezinteresată, sacrificii continue. Iată cum descrie Gh. Tițeica atmosfera din redacție:încetul cu încetul s-a format o atmosferă unică în felul ei, nu numai științifică,dar și morală și cu aspecte neașteptate.

Urgia Primului Război Mondial n-a ocolit nici Gazeta Matematică. Traian Lalescu și-a pus casa din Iași la dispoziția gazetei, astfel că redactia s-a refugiat la Iași, redactorii și-au donat rațiile alimentare tipografilor si așa gazeta a ajuns și pe front. Au murit pe front ca eroi colaboratori ai gazetei ca, G. Hogaș , I.S. Teodorescu (ambii din Ploiești), N.Sichitiu, G.Nisipeanu, Al. Stoica, N.Vȃrtosu, Aug. Vasilescu, Al. Tomescu. C. Constantinescu, la care trebuie să adaugăm, cu respect, pe cei decedați de tifos exantematic sau în catastrofa de la Ciurea. După 1920, gazeta a revenit la ritmul ei de apariție regulat, tipărindu-se și numărul blocat în zețărie,în 1917, la ocuparea Bucurestilui de către trupele  germane. Dacă în 1921 pe copertă apăreau doar 6 corespondenți, în aprilie 1922, numărul lor a ajuns la 100.

Numărul colaboratorilor a continuat să crească an de an,iar gazeta să fie solicitată și în străinătate, iar unii matematicieni din occident să devină și ei colaboratori ai acesteia. Incepȃnd din 1902, s-a  inființat Concursul Gazetei Matematice, desfășurȃndu-se mai întȃi pe  centre, iar mai apoi la  București, festivitatea de premiere încheindu-se  cu o lecție de morală, plină de învățăminte, susținută de  Gh. Tițeica . Toți marii matematicieni și-au făcut ucenicia colaborȃnd la Gazeta Matematică. Ii găsim ca premianți și colaboratori în perioada școlarității pe, Traian Lalescu(1900), Gh.Buicliu(1901), V.Vȃlcovici(1903), N. Abramescu(1903), M.Manoilescu(1904),Petre Sergescu(1909), Dan Barbilian(1912),N.Ciorănescu(1920), Grigore Moisil (1922,1923), Miron Nicolescu(1923), Gh. Mihoc(1925), T.Popovici(1923),  N.Teodorescu (1924), N.N.Mihăileanu (1932) , C. Corduneanu (1946) ș.a.

Gazeta a fost sprijinită de către foști colaboratori atunci cȃnd aceștia ajungeau în funcții de conducere, cu donații, cu asigurarea condițiilor pentru concursul anual al gazetei,(concurenții primeau transport gratuit  pe C.F.R.),iar Spiru Haret, ca ministru, abona toate școlile la Gazeta Matematică. Mihail Manoilescu, ca fost premiant al Gazetei Matematuce și ministru de finanțe, i-a repartizat un milion de lei pentru a se construi Casa Gazetei Matematice, căci teren avea de cȃnd pe Calea Griviței se dădeau locuri de casă ceferiștilor.Si astfel în 1934, s-a inaugurat Casa Gazetei, clădire care există si astăzi pe Calea Grivitei la nr. 124, națoinalizată în 1950 și vȃndută pe ascuns, imediat după 1990, unor locatari. Fostul colaborator al gazetei, Radu Voinea, viitor președinte al Academiei Romȃne, a asistat cu tristețe cum, atunci, în 1950, biblioteca gazetei era aruncată de la etaj în stradă. Clădirea există și astăzi, iar redacția gazetei funcționeaza într-o cameră a facultății de matematică, pentru care,pȃnă în anii trecuți, a plătit chirie.

Redacția gazetei, începȃnd din 1901, a editat mai multe culegeri de probleme, cea mai cunoscută fiind renumita culegere, de algebră, geometrie și aritmetică, (ițic), după numele autorilor, Ioachimescu,Tițeica, I.Ionescu, și V.Cristescu. Această activitate a fost continuată, numărul culegerilor fiind pera mare pentru a le putea enumera aici. Au mai publicat culegeri în Biblioteca Gazetei Matematice, Traian Lalescu,Andrei Ioachimescu, Gh Tițeica,Ion Ionescu, C,Ionescu-Bujor,Marcel Tena, C.T.Ionescu-Tiu, L.Pȃrșan, M. Chiriță ș,a. Dintre redactori merită să ne reamintim de, C.T. Ionescu-Tiu,Eugen Rusu, G.D. Simionescu, Al. Constantinescu, iar cel care de mulți ani asigură corectituduinea si rigoarea problemelor este profesorul Marcel Tena. Ca propunători de probleme originale la gazetă s-au evidențiat: C.T. Ionescu-Tiu, Ion Ionescu, D.M.Bătinețu-Giurgiu, Gh.Buicliu, MarcelChiriță, Laurențiu Panaitopol, Liviu Pȃrșan ș.a.Cel care pȃnă în 1946, data decesului său, n-a trăit decȃt pentru gazetă și și-a donat averea acesteia, a fost Ion Ionescu. Avere confiscată de asemenea abuziv, în 1950.  In perioada 1935-1945, în redacția gazetei erau matematicieni de vază, precum, Dan Barbilian, Petre Sergescu, N.Ciorănescu, T.Popovici, N.Abramescu, C.Ionescu-Bujor, Gabriela Tițeica, M.Ghermănescu, D.V.Ionescu, Teodor Angheluță ș.a.

De bine ce gazeta înfruntase și al Doilea Război Mondial și își continuase apariția, în 1949, pentru a se putea desființa Societatea de Stiințe, care functiona încă din 1894 și edita revista Natura, interbelic fiind patronată și de Regele Carol al II-lea, a unit-o cu Societatea Gazeta Matematică, fiind denumită Societatea de Matematică și Fizică, președinte fiind ales Grigore Moisil, iar gazeta a fost transformată în revistă de matematică și fizică. Statutul și organizarea noii societăți avea caracterul unei structuri de partid. Mai mult, nu se pomenea nimic despre faptul că aceasta este continuatoarea Societății Gazeta Matematică, ceeace a împiedecat-o să-și revendice clădirea construită, cu sacrificii, din banii Gazetei Matematice, acum. gazeta fiind nomadă,după expresia unui matematician. In statut se prevedea că nu pot fi membri cei cărora li s-a retras cetățenia după 6 martie 1945, sau au desfășurat activități reacționare. Abea în 1964. Socitatea de Stiințe Matematice și Fizice se scindează, în cea a Gazetei Matematice și cea de Stiințe Fizico-Chimice, președinte, la prima, fiind ales, în continuare tot Acad. Grigore Moisil, iar vicepreședinți academicienii, Caius Iacob și Nicolae Teodorescu. Activitatea la gazetă era foarte susținută, mai ales după 1959, cȃnd Romȃnia a organizat prima olimpiadă internaținală de matematică și gazeta constituia un important mijloc de pregătire pentru olimpiadele naționale și cele internaționale. Din 1955 sediul redacției s-a mutat în această cameră improprie din facultate, caci atunci țin minte că studenți fiind în anul patru, profesorul nostru de metodică și secretar al societății, Tiberiu Roman, ca practică pedagogică ne-a pus să corectăm problemele corespondenților.Grigore Moisil avea un colectiv de colaboratori format din foarte buni matematicieni care formulau problemele pentru toate tipurile de concursuri. Cu ochii în plicurile corespondenților, ascultam și discuțiile profesorului Moisil cu diverși profesori din țară, care totdeuna erau serviti,după drum, cu o cafea.In acel birou toată lumea se simțea bine ,permanent era o atmosferă destinsă, chiar și profesorii din facultate în pauze veneau în sediul gazetei.

După decesul Academicianului Grgore Moisil (1973) actvitaea a fost continuată de cei doi vicepreședinți, Nicolae Teodorescu și Caius Iacob, iar în 1975 la Conferința pe țară a societății (la carea am participat și eu și am stat, cu jenă,între doi matematicieni de vază, D.V.Ionescu și C.Ionescu-Bujor), a fost ales ca președinte Acad. Nicolae Teodorescu.  Este adevărat că în anii în care a fost președinte N.Teodorescu (1975-1995) nu s-a mai ținut nicio conferință națională, dar președintele se deplasa foarte des în filiale, organiza ședințe de comunicări metodico-stințifice si ținea prelegeri împărtășind profesorilor din vasta sa cultură generală. După fiecare consfătuire întocmea o sinteză a problemelor ridicate de profesori pe care o înainta Ministerului Educație și la care n-a primit niciodată niciun răspuns. In acești ani s-au inițiat Concursul Anual al Rezolvitorilor de probleme din gazetă, Gala laureaților de la concursuri (Sprijinul liceelor din Curtea de Argeș fiind valoros), iar numărul abonamentelor la gazeta matematică ajunsese la aproape 120.000. In editura gazetei s-au editat mai multe volume de îndrumare metodică a profesorilor cum au fost: Matematica în liceu(2 volume),Matematica în gimnaziu,Laboratorul de Matematică ș.a,

    După 1995, cȃnd Acad, Nicolae Teodorescu a rămas președinte de onoare, președenția executivă a fost preluată de către Acad. Petru Mocanu, de la Universitaea din Cluj si apoi de profesorul universitar Dorin Popescu, de la Facultatea de Matematică din București. Din 2008, activitatea Societății de Stiințe Matematice și implicit a Gazetei de Matematică este condusă în calitate de președinte de profesorul univesitar Radu Gologan, fost olimpic internațional, cu performanțe notabile pe perioada școlarității. In această perioadă s-au continuat unele activități tradiționale ale membrilor societății, Conferințele Naționale de comunicări științifice, Cursurile de perfecționare cu profesorii, s-a dat o mare atenție pregătirii lotului care participă la Olimpiada Internațională de Matematică. Păcat că cei mai mulți dintre medaliați nu rămȃn în tară.La peste 60 de mari universități de pe glob predau matematica peste 260 de profesori romȃni. Dintre cei cu trei medalii de aur la Olimpiada Internațională de Matematică,  niciunul nu este în țară, iar  dintre cei 16 cu două medalii de aur, doar 3 lucreaza în țară, Nicușor Dan, Geffry Barad și Ovidiu Suciu,după datele din cartea, Scoala romȃnescă de matematică de-a lungul timpuilui,autori, Florin Diac, Mircea Trifu si Costel Chiteș.

                                                                        Autor:  Profesor Olimpia  Iorga-Popescu

 

 




Deschiderea Centrului de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena” din București

Duminică, 16 august 2020, au avut loc sfințirea și deschiderea Centrului de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena” din București. Acest eveniment a fost posibil datorită celor 300 de români din țară și din străinătate, care au donat 100.000 RON în perioada 8 iunie-16 iulie, în cadrul campaniei „Redăm speranță pentru amândoi”, pentru deschiderea și funcționarea Centrului până la 31 octombrie 2020.

Începând din 17 august, până în 17 septembrie se desfășoară proiectul Zilele Porților deschise la Centrul de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena”. În cadrul acestui eveniment, oricine dorește să viziteze Centrul va beneficia de un tur ghidat, de o prezentare a activității și de posibilitatea de a vorbi cu cei care lucrează în sprijinirea femeilor în criză de sarcină în cadrul Centrului.

Centrul este situat în Bd. Basarabia nr. 28 A, Sector 2, București și oferă sprijin femeilor în criză de sarcină prin servicii gratuite de consiliere, asistență socială, orientare profesională, coaching, sesiuni de formare pentru alăptare, pregătire pentru naștere, creșterea și îngrijirea copilului, precum și sprijin material de urgență.

În acest moment sunt disponibile următoarele date de contact: https://www.facebook.com/centrulsfantaelena/, contact@centrulsfantaelena.ro, 0751.859.467. Începând cu 25 august, femeile în criză de sarcină pot solicita sprijinul Centrului la numărul de telefon gratuit 0800.070.013.

Discursul Alexandrei Nadane la deschiderea Centrului de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena”

Preacucernice Părinte Consilier,

Dragi invitați,

Eram în plină pandemie, obligați să stăm închiși în case, când, într-o zi, a sunat telefonul. Am răspuns rapid, pentru că eram apelată la numărul pentru criză de sarcină.

La telefon era Delia. O necunoscută. Vorbea cu mare dificultate. Abia mai respira. Își cerea iertare că mă sună, dar avea mare nevoie de ajutor. Era însărcinată în două luni, fusese diagnosticată recent cu tuberculoză, după ce testul Covid-19 a ieșit negativ. Era internată în spital, se simțea foarte rău. Și unii medici îi spuneau că trebuie să renunțe la copil, pentru că va fi afectat de tratament. Îi era foarte teamă pentru acest copil pe care și-l dorise foarte mult. Din cauza restricțiilor și a diagnosticului, Delia era absolut singură. Nu se putea vedea nici cu rudele, nici cu soțul.

I-am spus ceea ce le-am zis sutelor de femei aflate în criză de sarcină, întâlnite de-a lungul timpului: Că, de fapt, nu este singură! Că putem să o sprijinim.

În perioada pandemiei, cazurile asemănătoare cu al Deliei au fost foarte multe. Încă de dinaintea acestei crize, la Centrul Sf. Alexandra erau deja foarte multe solicitări, un spațiu limitat și o echipă formată din doar două persoane specializate în asistență socială și în psihologie.

Două persoane și eu încercam să răspundem nevoilor pe care le aveau sute de persoane care solicitau ajutorul Centrului.

Aveam de ales între două variante: să întocmim liste de așteptare pentru beneficiari sau să ne extindem activitatea, prin deschiderea unui nou centru.

Ne-am gândit, ne-am sfătuit cu profesioniști și am ales a doua variantă.

De ce? Crizele de sarcină reprezintă o situație de urgență.

De multe ori există o șansă unică de a sprijini o femeie în criză de sarcină. Cine își poate permite să rateze această șansă? Noi – nu.

Dacă un copil nenăscut își pierde viața pentru că mama lui nu a avut unde să primească sprijin în criza de sarcină, el nu va putea fi înlocuit de nimeni, niciodată.

Strângere de fonduri a fost lansată public pe 8 iunie, dar povestea înființării Centrului de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena”a început în ianuarie 2020.

Ne-am apucat de treabă și, în februarie, am găsit acest loc în care ne aflăm acum. Ne-am bucurat că spațiul respectă toate cerințele pe care era nevoie să le îndeplinim din punct de vedere legal, pentru deschiderea centrului. Ne pregăteam să lansăm campania de strângere de fonduri și a venit pandemia, care a oprit totul. La început, ne-am descurajat. Erau multe incertitudini. Ne gândeam: oare va mai fi posibilă deschiderea Centrului „Sf. Elena” în 2020? Oare dacă pierdem spațiul, vom găsi altul potrivit? Oare vor fi oameni care să sprijine financiar înființarea noului centru?

La un moment dat ne-am oprit, deciși să vedem ce au făcut alții în situații care erau, aparent, fără nicio ieșire.

Sfânta Împărăteasă Elena a născut un copil care a schimbat istoria creștinismului și a lumii întregi, într-o perioadă foarte instabilă din punct de vedere social, și a făcut bine multor oameni.

Sfinții martiri Brâncoveni (pe care îi sărbătorim astăzi) au construit o cultură și o identitate românească, biserici și așezăminte sociale într-o vreme în care turcii erau suverani în țările creștine.

Sfântul Ștefan cel Mare a construit zeci de biserici și mănăstiri într-o domnie în care a avut de purtat zeci de lupte.

Nici măcar unul dintre acești sfinți nu a așteptat o perioadă liniștită din viața sa sau a țării, ca să facă ceva. Toți au construit binele din mijlocul crizelor.

Privind la faptele lor, am prins curaj. După ce s-a încheiat starea de urgență, l-am sunat pe administratorul clădirii și am aflat că spațiul era liber. Tocmai refuzase oferta unei firme care voia să deschidă aici un studio de video-chat. Astfel, un spațiu care ar fi putut deveni distructiv pentru viețile femeilor a devenit un loc care va reda speranța femeilor în criză de sarcină, oferindu-le șansa de a se bucura de nașterea copilului.

Vă mulțumim tuturor celor care ați venit la evenimentul de deschidere a acestui centru și tuturor celor care ne-ați sprijinit în campania „Redăm speranța pentru amândoi.

Mulțumim Preafericitului Părinte Patriarh pentru sprijinul spiritual și material oferit și pentru că este un adevărat părinte al copiilor născuți și nenăscuți.

Nu îi mulțumim doar din complezență, ci din inimă, pentru că darul Preafericirii Sale acoperă în jur de o treime din suma solicitată – este cel mai consistent dar.

Acesta e adevărul, pe acesta îl spunem.

Mulțumim Părintelui Consilier Ciprian Ioniță, coordonatorul Sectorului Social al Patriarhiei Române, pentru slujba frumoasă pe care a săvârșit-o și pentru că se apleacă asupra problematicii crizei de sarcină în activitatea pe care o desfășoară.

Mulțumim arhitectei Alexandra Mihailciuc, care a făcut o muncă extraordinară, pro-bono, ocupându-se de amenajarea Centrului, precum și celor care au lucrat pentru ca noul Centru să arate așa cum îl vedeți astăzi.

Vă invităm să ne fiți alături în continuare. Deschiderea Centrului Sf. Elena face parte dintr-un demers mai amplu de dezvoltare pe termen lung a unor programe de sprijin pentru femeile în criză de sarcină, de care este foarte mare nevoie în România.

Mișcarea pro-viață din SUA a construit în 50 de ani o rețea de peste 2800 de centre de consiliere pentru femeile în criză de sarcină, iar activitatea acestora este completată de sute de alte programe de sprijin: centre maternale, cabinete medicale cu ecograf, asociații pentru adopție, programe de sprijin pentru tați. Pentru a crea ceva similar e nevoie de implicare pe termen lung, de perseverență și de statornicie. Credem că este posibil să facem acest lucru împreună.

Delia, din povestea pe care v-am spus-o la început a ales viața pentru copilul său.

95% dintre femeile care trec printr-o criză de sarcină și au șansa să primească consiliere aleg să păstreze copilul. Sprijiniți astfel de femei, dacă le întâlniți. Sau sfătuiți-le să ne caute, la Centrul „Sf. Elena”.

Ocrotiți viața copiilor nenăscuți, ori de câte ori aveți posibilitatea să faceți asta.

Salvați vieți, ajutându-ne să ajutăm: cum altfel am putea să ne arătăm toți recunoștința, odată ce noi am primit darul vieții ?

Foto: Cătălin Apostol, Alexandra Mihailciuc

Resurse: chnews.ro , centrulalexandra.ro   centrulalexandra.ro   




Asociația Mana Cerească – campanie de sprijin

Vă prezentăm un articol (dintr-o serie mai lungă) prin care dorim să sprijinim munca românilor care sunt zi de zi alături de cei nevoiași (săraci, orfani și nu numai) dar și desfășoară proiecte prin care fac lucrurile valoroase pentru societate (burse pentru copii merituoși, campanii culturale, spirituale pentru credință, sănătate și patrie).

Astfel, vă prezentăm pe pr.Florin Danu, ce desfășoară o muncă susținută de ani de zile pentru a ajuta nevoiașii (deopotrivă bătrâni și copii) dar și copiii merituoși, în parohia sa Lada, Teleorman, prin Asociația Mana Cerească.

Despre Asociația Mana Cerească:

Micul sat Lada, din comuna Tătărăştii de Jos, judeţul Teleorman, pare a se pierde pe sine pe zi ce trece. Trecutul i s-a neantizat, în timp ce prezentul neputincios s-a legat la ochi refuzând parcă orice privire spre ziua de mâine. În această aşezare din nordul judeţului, Biserica, prin slujirea şi munca părintelui paroh Florin Dan, şi-a asumat rolul de a ţine satul viu, iar prin cei 60 de copii de care se ocupă preotul, de a-i îndrepta, cu speranţă şi optimism, privirea spre viitor.
Părintele Florin Danu de la Lada este o adevărată mană cerească pentru copiii sărmani şi bătrânii fără ajutor din parohia sa. ” Mana cerească” se cheamă şi asociaţia prin care părintele a reuşit să strângă sponsorizări pentru a ridica la Lada un centru social.
Din 2011, părintele Florin Danu şi-a făcut un scop din a-i ajuta pe cei nevoiaşi din parohia sa. Prin asociaţia ”Mana cerească”, părintele a demarat lângă bisericuţă construirea unui centru social pentru copiii şi bătrânii din sat. A strâns bani din donaţii si adeschis treptat o cantina centrului.
Banii pentru alimente, ca şi pentru continuarea lucrărilor la centru, vin  tot din donaţii pe care părintele pe strânge de la oamenii de bine.  „Constant avem nevoie de ajutor. Oricine poate dona către asociaţie sau pot veni cu alimente la centrul de la Lada” spune preotul Florin Danu. „Este nevoie de alimente, materiale de construcţie, mobilier” a mai declarat acesta .
Construcţia Centrului Social care va deservi comunitatea din Lada continuă tot cu bani strânşi din donaţii. ”Mai avem de construit, de finisat, de utiliat. Centrul va avea două cabinete medicale şi şapte dormitoare. Nevoie e de alimente, produse de curăţenie, materiale de construcţii, uşi de interior, parchet, gresie, faianţă, mobilier”, spune părintele Lada.
Cei mai mulţi dintre copiii din Lada nu depăşiseră graniţele judeţului, până să ajungă părintele în parohia comunităţii. Graţie preotului care şi-a luat în serios rolul de adevărat părinte pentru comunitate, copiii din sat au ajuns în excursii în capitală sau la munte. Drept răsplată pentru trei copii care au avut rezultate de excepţie la învăţătură, părintele a reuşit să strângă bani pentru a îi trimite la Paris.”Copiii au de la parohie hrana, haine, încălţăminte, jucării, rechizite, excursii. Noi dorim să îi ajutăm în continuare, dar pentru ca acest lucru să fie posibil este nevoie de donaţiile oamenilor cu suflet”, spune părintele de la Lada.

Aşezământ social şi biserică:

„Am început activitatea cu copiii în 2011, de Crăciun. Am stabilit să ne întâlnim duminica, să ne cunoaştem şi să vedem cum putem merge mai departe. După trei ani, le-am oferit şi ceva de mâncare, câte o iconiţă sau o sticluţă cu mir. Apoi,evenimente i-am dus în pelerinaje şi excursii. Împreună, am vizitat Catedrala Patriarhală şi mănăstirile din prejama Bucureştiului, marile magazine din Capitală, un patinoar, cinema Patria şi parcul Herăstrău. Împreună am participat la un cros la Naţional Arena, în scopul de a ne promova centrul social pe care îl construim. Sunt şi acum emoţionat când îmi amintesc cum o fetiţă m-a rugat să o las să se joace pe scara rulantă a unui mall! Înţelegeţi din lucrul acesta care este situaţia lor. Activităţile i-au motivat şi pe alţi copii să ne caute. Aşa s-a ajuns ca de la nouă la început, să vină acum peste şaizeci de copii, cu vârste cuprinse între 4 şi 18 ani. Cu cei mici desenăm, colorăm, iar cu cei mari lucrăm ca să înţeleagă că trebuie să muncească mult acum pentru a-şi depăşi condiţia. Să priceapă că dacă eşti pregătit duhovniceşte, Dumnezeu vine Şi-şi pune darul Lui peste tine. Te luminează la minte. Aici, comunismul a distrus aproape în totalitate viaţa spirituală. Avem de-a face cu o sărăcie duhovnicească inimaginabilă a părinţilor acestor copii. De aceea, tot ceea ce facem desfăşurăm în sfântul locaş, după slujbă. Aşa am reuşit să aducem în primul rând copiii la un anumit nivel duhovnicesc. Toţi cunosc Crezul, rugăciune împărătească, se mărturisesc şi ţin posturile. Avem cazuri în care cei care vin la biserică ţin lecţii despre post părinţilor de acasă, lipsiţi atâţia ani de preot, de Sfintele Taine, de Biserică. Ne străduim, şi eu şi preoteasa (care a absolvit seminarul la Agapia şi a organizat un cor de peste 20 de copii şi adulţi care cântă duminica la biserică), să sprijinim cât putem de mult pe cei care au nevoie de ajutorul nostru. Şi lucrul acesta este extraordinar! Constatând că mulţi dintre elevi au probleme cu limba română, organizăm şi lecţii de gramatică cu ei, tot aici în biserică. Dorinţa noastră este ca aceşti copii să devină oameni cu care să ne mândrim, noi cei care îi ajutăm, dar şi satul nostru“, spune părintele.
Activităţile pe care le desfăşoară această familie de slujitori ai bisericii se completează cu Sfintele Masluri care, de trei ani, se săvârşesc la Lada în fiecare lună, cu preoţii din parohiile învecinate. „Deşi biserica noastră este foarte mică, în acele momente pare mult mai încăpătoare. La aceste slujbe participă, de fiecare dată, peste 100 de persoane. Aşa au aflat cei de aici despre darul lui Dumnezeu şi despre puterea rugăciunii. Mulţi dintre cei care participă la Sfintele Masluri şi-au dobândit liniştea şi au ajuns să se apropie de Dumnezeu.
Avem acum persoane care se hrănesc cu Sfânta Liturghie şi cu Sfintele Taine“, ne mărturiseşte părintele paroh Florin Danu, la finalul discuţiei. Şi, în timp ce ne îndreptam spre ieşire, am auzit clopotul bătând. Alexandru Ion Ciobanu, un copil de 12 ani, venise cu bicicleta din partea cealaltă a aşezării să vestească satului sărbătoarea de a doua zi. Şi-n dangătul clopotului tras de acest copil am desluşit noi sensul nevoirii părintelui Danu şi dovada că viitorul satului Lada se poate salva astăzi, în primul rând prin lucrarea ziditoare a Bisericii lui Hristos…

https://www.facebook.com/watch/?v=159320745132652&extid=ADEq8rr9cSXy3bOJ

 

Pentru ajutorarea copiilor din parohia Lada – Teleorman aveți 2 variante:

1.Donând în contul Asociației Mana Cerească cont deschis la BCR RO37RNCB0248125864690001
sau
2. Completați formularul de mai jos și veți fi direcționați spre platforma online a Asociației Mana Cerească:

http://www.mana-cereasca.ro/index.php/implica-te/doneaza/

Astăzi vă arătăm câteva frânturi din gospodăria asociației, de care avem mare grijă. Iar când orice pericol referitor la…

Publicată de Asociatia Mana Cereasca pe Luni, 4 mai 2020

 

 

Resurse:

Youtube, Facebook, https://chnews.ro/asociatia-mana-cereasca-campanie-de-sprijin

 




OPORTUNITĂȚILE ŞI RISCURILE ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL ACTUALEI CRIZE DIN MEDITERANA DE EST ÎNTRE GRECIA ŞI TURCIA SAU ÎN CAZUL UNEI CRIZE SIMILARE

Viorel LUCACI – 2 septembrie 2020

ARGUMENT

Următorul text își propune să abordeze situația existentă în aceste zile în Mediterana de Est, prin prisma modului în care România ar trebui să se raporteze şi să acționeze faţă de acest subiect. S-a încercat ca redarea textuală să fie cât mai succintă, fiind evitate detaliile şi considerentele exhaustive, neexistând pretenții de lucrare științifică. Pentru a favoriza redarea unor considerente care aparțin exclusiv autorului şi care constituie rezultatul propriului proces analitic, s-au evitat legăturile, influența şi raportarea cu alte materiale deja publicate în care se tratează tema respectivă. Astfel, s-a apelat la o singură trimitere către repere bibliografice. Chiar dacă sunt șanse tot mai mari ca această criză să fie remediată în următoarele zile prin canale diplomatice, multe dintre considerentele incluse în articol pot fi valabile şi pe viitor în cazul unor situații similare.

INTRODUCERE

Din păcate, încep să apară efectele retragerii SUA din politica internațională de forţă şi a întoarcerii acesteia către sine. Contestarea vehementă a poziției de „jandarm mondial”, ne dovedește că în lipsa acestuia, pacea lumii poate fi pusă în pericol. Se pare că existenţa mai multor astfel de jandarmi (mai mici), poate isca dispute cu potenţial ridicat de degenerare într-un nou război mondial. Dacă aceasta se vrea a fi „Noua ordine mondială”, adică o multipolaritate în „păstorirea” lumii, s-ar putea să avem o problemă cu viitorul nostru şi implicit al copiilor noștri. Nu ar fi fost atât de grav, dacă această dezangajare, acest comportament al Washingtonului – vectorizat în special de primul mandat al lui Donald Trump – nu ar fi fost însuși efectul atitudinilor unor state membre ale UE, preponderent ale Germaniei şi Franței. Nu putem deduce cu exactitate din ce parte a fost aruncată scânteia inițială. SUA ca reacție la atitudinea statelor europene, sau UE ca reacție la retorica izolaționistă a liderului de la Casa Albă?

Existenţa unei situații deosebit de tensionate, care ar putea oricând degenera într-un conflict armat de anvergură, la mai puțin de 1.000 de km de granițele României, nu are cum să nu fie privită şi analizată cu toată atenția de către Bucureşti. De ce este atât de importantă pentru România disensiunea dintre Grecia şi Turcia din estul Mediteranei? De ce este situația atât de importantă în general, nu doar pentru România? În continuare sunt enumerate câteva argumente în sensul celor două întrebări anterioare:

  • proximitatea geografică;
  • relațiile diplomatice, economice şi strategice pe care Bucureștiul le are cu ambele state, în special cu Turcia;
  • faptul că atât Grecia cât şi Turcia sunt membre ale NATO;
  • ca statut de membră a NATO, Turcia reprezintă a doua cea mai mare forţă armată din alianță ca număr de trupe, după SUA;
  • implicaţiile geopolitice şi strategice ale acestei crize la nivel regional şi nu numai;
  • implicaţiile de imagine pe care criza le are asupra NATO;
  • existenţa în același timp în Belarus a unei situații de asemenea complicate, sensibile şi cu potenţial de escaladare, fapt care solicită semnificativ flancul estic al NATO;
  • proximitatea geografică faţă de Cipru, unde se află o importantă bază aeriană britanică;
  • proximitatea faţă de zonele fierbinți din Orientul Mijlociu (Siria, Libanul recent vulnerabilizat de explozia din portul Beirut, Israel etc.);
  • faptul că în raport cu NATO, Turcia a manifestat în ultimii ani un comportament incert, balansat şi complicat în raport cu rațiunile de securitate euroatlantice pentru Europa;
  • modul în care Ankara „șantajează” UE cu tema refugiaților;
  • viziunile revizioniste şi neo-imperiale ale liderului turc;
  • faptul că Turcia, la fel ca România, este un stat riveran la Marea Neagră (o zonă de asemenea sensibilă din punct de vedere geopolitic), în contextul intereselor celor două state privind explorarea noilor rezerve energetice din zona maritimă;
  • legătura posibilă între această criză şi „războiul gazoductelor”.

Enumerarea anterioară nu este completă. Pot exista multe alte elemente care conferă importanță crizei din Mediterană, în special prin prisma direcției în care pot evolua lucrurile. În cele ce urmează, sunt redate câteva considerente legate de modul în care Bucureștiul ar trebui să se raporteze, să reacționeze sau chiar să acționeze în situația unui scenariu escaladat.

EFECTELE ASUPRA ROMÂNIEI ŞI OPȚIUNILE SALE

Întrebarea de bază de la care trebuie inițiată această discuție, ar fi: ce se va întâmpla dacă Grecia şi Turcia se vor ciocni militar în Mediterană, fie din cauza unui accident, fie ca urmare a unor acțiuni deliberate ? Un lucru este limpede în acest caz. NATO, deopotrivă ca imagine şi funcționalitate ar avea de suferit la modul cel mai serios. Într-un caz mai puțin grav, Turcia ar putea fi exclusă din NATO, iar în cel mai rău caz, alianța ar putea înceta să mai existe, implicaţiile fiind deocamdată imposibil de estimat. Mulți consideră că din rațiuni ce țin de angajamentele strategice ale Turciei (în ciuda clivajelor de suprafață ale regimului de la Ankara), nu se va ajunge la un conflict deschis. Probabil că diplomația şi intelligence-ul celor două state, vor dezamorsa situația. Sau, un alt stat/instituție va media situația. Problema este aceea că, apar semnale că există un oarecare interes ca NATO să fie împins „peste marginea prăpastiei”. Un interes chiar puternic, ale cărui efecte se simt în mai multe locuri. Prea multe „dosare” de conflicte şi instabilități care înconjoară din trei părți UE.

Nu avem cum să nu ne întrebăm: ce trebuie să facă România dacă lucrurile degenerează? Pentru a putea aborda această întrebare, se cuvine a fi enumerate avantajele şi dezavantajele „de start” ale Bucureștiului în ceea ce privește situația din Mediterană. Unele dintre elementele care constituie avantaje sau dezavantaje pot fi inversate ca relevanță, în funcţie de direcția în care vor evolua lucrurile şi de modul în care marii actori se vor poziționa. Cel mai important detaliu îl constituie atitudinea SUA faţă de subiect, deoarece legăturile strategice dintre Bucureşti şi Washington primează în orice caz. Un stil inconsecvent al Bucureștiului în raportarea la situațiile internaționale importante, ar putea aduce numeroase deservicii României.

 

Avantajele Bucureștiului:

A. În sensul asigurării securității şi a împiedicării propagării conflictului în direcția României:

  • parteneriatele strategice cu SUA şi cu UK;
  • relațiile diplomatice şi strategice pe care România le are cu Grecia şi cu Turcia. Conexiunile cu Turcia au fost dezvoltate şi consolidate preponderent în timpul guvernărilor eșichierului stâng al politicii de la Bucureşti. Din câte se știe, la sfârșitul lui 2011 a fost semnat un parteneriat strategic între Bucureşti şi Ankara. Problema este că la momentul statuării acestor relații, contextul geopolitic şi strategic era unul cu totul diferit faţă de cel din prezent, acest aspect fiind necesar a fi luat în considerare în viitoarele politici. De ce? În cazul unor situații fierbinți sau a unor decizii importante necesar a fi luate în scurt în domeniul relațiilor internaționale, ca stat nu te poți cantona exclusiv în repere stabilite pe contexte şi angajamente care au fost modificate semnificativ ulterior, inclusiv de respectivii parteneri. Multe variabile trebuie actualizate. Turcia anilor 2010…2011, este complet diferită de Turcia anilor 2019…2020, din multe puncte de vedere;
  • aprecierile de care se bucură la nivel internațional serviciile de informații din România (în special SRI în contextul comunității internaționale de informații şi DGIA în contextul NATO).

B. În sens diplomatic:

  • comportamentul consecvent pe linie strategică al Bucureștiului în ultimele două decenii, în special în relația cu SUA;
  • modul în care au fost concepute şi propagate politicile de relații externe ale României cu statele implicate în conflict, politici bazate pe relații neconflictuale şi de amiciție cu toată lumea;
  • expertiza dobândită de România ca urmare a cazului disputei cu privire la Insula Șerpilor;
  • rolul unor politicieni şi diplomați români în susținerea şi promovarea valorilor deopotrivă europene şi transatlantice.

Elementele enumerare la punctele A şi B, constituie de fapt atuuri pentru România, ce pot conferi Bucureștiului un statut de mediator, dacă este cazul. Desigur, acest lucru nu este ușor. Nu toate cancelariile şi-ar dori ca România să participe activ la dezamorsarea unei disensiuni internaționale de natură maritimă. Dacă se va raporta corect, România ar avea de câștigat ca urmare a diferendului dintre Grecia şi Turcia. Principalele efecte benefice ar fi consolidarea încrederii strategice faţă de Washington, consolidarea poziției în UE şi îmbunătățirea imaginii internaționale a României.

Dezavantajele Bucureștiului:

  • lipsa de coeziune a clasei politice;
  • ascensiunea – chiar posibila penetrare – pe care Federația Rusă şi China o au în unele instituții şi canale media românești, fapt care ar putea influența deciziile şi pozițiile României, inclusiv cele de politică externă;
  • faptul că România nu deține o flotă militară considerabilă;
  • faptul că Forțele Aeriene Române au la nivel NATO mai mult un statut de poliție aeriană, nu de forţă aeriană combatantă;
  • lipsa unei culturi de securitate solide în cazul unei mari părți a liderilor politici români.

 Aceste dezavantaje pot scădea din greutatea oricărei luări de poziție a Bucureștiului vis-a-vis de criza din estul Mediteranei. Urmează câteva recomandări pentru strategia Bucureștiului, în situația în care criza nu se va stinge sau chiar va degenera:

  • evitarea pe cât posibil a unei poziții oficiale părtinitoare faţă de una din părțile implicate. Bucureștiul nu trebuie să arate la suprafață (prin canale diplomatice sau politice) că ar ține partea Greciei sau a Turciei, deoarece pe termen scurt şi mediu trebuie păstrate toate relațiile de amiciție cu ambele state. Să nu ignorăm faptul că, Turcia reprezintă una din garanțiile de securitate ale României la Marea Neagră şi singura prin care sau împreună cu care, poate fi balansată prezența militară rusă din Crimeea, desigur la o scară mai mică faţă de prezența militară americană din zona litoralului românesc;
  • conformarea pe cât posibil cu pozițiile şi atitudinile SUA. La un moment dat, acest deziderat ar putea intra în neconcordanță cu cel anterior, iar o ieșire a Turciei din NATO, ar constitui o puternică inflexiune pentru toate calculele strategice ale Bucureștiului;
  • manifestarea prin toate canalele posibile (diplomatice, politice şi de informații) a unei intenții a României de a media criza. Dacă ar ajunge în acest rol, România ar putea juca o carte uriașă. Probabil că prima putere care s-ar opune şi care ar fi deranjată de o asemenea situație, ar fi Federația Rusă;
  • valorificarea pe cât posibil a șanselor creșterii prezenței militare a americanilor pe teritoriul României, în contrast cu incertitudinile vis-a-vis de Turcia. Această strategie nu trebuie înfăptuită în sensul de a evidenția neseriozitatea Turciei, ci de a consolida seriozitatea şi stabilitatea României pe linie de angajamente.

Lucrurile ar deveni complicate pentru Bucureşti, în cazul în care vor fi aplicate sancțiuni internaționale Turciei, mai ales cele inițiate sub egida UE. În acest caz, Bucureștiul ar trebui să se conformeze politicilor europene şi să nu facă note discordante, chiar dacă acest fapt ar contrabalansa relațiile cu Ankara.

 

CINE AR AVEA DE CÂȘTIGAT DIN ACEASTĂ CRIZĂ?

Începem cu enumerarea a cinci intenții şi interese posibile, respectiv:

  • slăbirea NATO şi implicit a încrederii în aceasta (interesul Moscovei, al Teheranului şi posibil al Beijingului);
  • tergiversarea sau chiar blocarea proiectului Nabucco (interesul Moscovei şi posibil al Berlinului);
  • tergiversarea proiectului Noului Drum al Mătăsii (interesul Moscovei);
  • mutarea atenției opiniei internaționale de pe criza din Belarus (interesul Moscovei);
  • crearea premiselor/motivelor ca Turcia să iasă din NATO (interesul Moscovei, al Teheranului şi posibil al Beijingului, chiar şi al Ierusalimului).

Din necesitatea unor detalieri expuse în continuare, nu a fost inclusă în enumerare poate cea mai importantă presupunere cu privire la interese din spatele conflictului Grecia – Turcia. Se pare că există o intenție, un interes, poate mai puternic decât toate cele care apar la o analiză de suprafață. Nu poate fi contestat faptul că, din mai multe cauze 1*, NATO se află în prezent într-o criză severă de credibilitate. Însă, cea mai mare parte a celor care emit opinii, tind a identifica principalele cauze ca fiind externe NATO. Mai subtil spus, în afara UE. În imaginarul celor care analizează tematica, inamicii alianței sunt mai mereu fie Federația Rusă, fie Iranul şi mai nou, China. Acțiunile subversive, campaniile şi interesele acestora ar fi cele care au condus la slăbirea alianței. Nu putem băga mâna în foc că nu este așa. Dar… există un dar.

Există posibilitatea ca, mai presus de o consolidare a pozițiilor inamicilor externi ai NATO, slăbirea alianței Nord-Atlantice să fundamenteze o cu totul altă intenție. Ar consolida în balanță un alt interes. Este vorba despre o idee – de altfel, tot în disonanță sau chiar antagonică NATO – foarte discutabilă, a cărei origine se află în interiorul sistemului euroatlantic, nu în exteriorul său. Care anume? Ideea de „armată europeană”! Conceptul unei structuri de apărare comune exclusiv europene a fost dezvoltat şi promovat preponderent de către Franța şi Germania. Ar fi necesare studii aprofundate care să coincidă corect dacă o armată europeană poate sau nu exista în contextul unui NATO puternic şi al unei continuități a prezenței militare americane în Europa. S-ar putea genera efectul de „stat în stat”. Cel puțin în prezent. Deoarece materializarea unui astfel de proiect ar putea să nu rezoneze cu interesele strategice ale Washingtonului la momentul de faţă, cu toate că în urmă cu opt ani, inclusiv americanii agreau ideea unei apărări europene comune. Totuși, această armată este tot mai dorită, dar nu de către toată Europa. În consecință, Parisul şi Berlinul au manifestat atitudini şi politici care direct sau indirect au generat serioase fisuri euroatlantice. Europa a fost ruptă în două prin prisma conduitei strategice şi a modului în care unele statele membre se raportează la SUA în calculele de securitate militară. Detaliile acestei scindări sunt bine cunoscute. Ideea înființării unei armate europene a venit la pachet cu prima etapă a proiectului UE, în prima jumătate a anilor ’50. Italianul Altiero Spinelli – care alături de francezul Robert Schuman şi alții, s-a numărat printre arhitecții integrării europene – a dezbătut în 1954 împreună cu alți proeuropeni ideea unei armate europene comune. Deși era agreat ca principiu, demersul a fost puternic contestat din fașă, parlamentul francez refuzând ratificarea sa. Principalul motiv l-a constituit amintirea negară a celui de-al Doilea Război Mondial. Exista o teamă profundă faţă de crearea unor motive de reînarmare a Germaniei (Germania de Vest în acei ani)**. Chiar dacă astfel de temeri s-au stins până în prezent în majoritatea statelor vest-europene, remanențele istorice ale unor „duble trădări” încă persistă puternic în țări precum Polonia, statele balticele sau România.

 

 ÎNCHEIERE

Ca o primă concluzie, un NATO căzut în derizoriu (de exemplu prin ciocniri armate între proprii membri) ar putea însemna o justificare a existenței armatei europene. Cât privește România, chiar şi o dispariție a NATO sau o reducere a numărului de membrii, nu ar însemna obligatoriu intrarea Bucureștiului într-un vid absolut de securitate, deoarece parteneriatele strategice semnate de Bucureşti (existente sau viitoare) ar putea trena, fiind chiar consolidate. Complexitatea situației în care se află Bucureștiul, sau în care s-ar putea afla, provine din faptul că România este concomitent membră a NATO şi UE, având şi parteneriate strategice cu diverse puteri. Nu obligatoriu din anvergura sau gravitatea crizelor din arealul geografic. Din păcate, în prezent există disonanțe – să nu spunem divergențe – severe între cele trei dimensiuni de bază care contribuie la securitatea României, respectiv (i) apartenența la NATO, (ii) la UE şi (iii) existenţa unor parteneriate strategice. La un moment dat, Bucureștiul ar putea fi pus să aleagă „ori, ori”, nu „şi, şi”. Iar acest lucru nu va fi ușor. Prioritare ar trebui să fie rațiunile de securitate militară, mai ales că apar tot mai multe semnale că pacea în care se află cea mai mare parte a lumii, ar putea lua sfârșit.

De ce susținem aceasta? De ce România nu ar trebui să se disocieze de SUA indiferent de condiții? Deoarece, nu există nici o certitudine, nici o asigurare şi nici un semnal eligibil cum că o viitoare armată europeană – care în nici un caz nu va fi prea repede funcțională – va deservi în mod egal interesele tuturor membrilor UE. Apar temeri că o astfel de forţă armată ar putea deservi mai mult interesele Franței şi ale Germaniei, iar o idee de „Europă cu două viteze” aplicată şi în materie de apărare pe lângă domeniul economic, ar genera multiple incertitudini cu privire la securitatea şi interesele naţionale ale statelor din fostul bloc comunist. Trebuie evitate pe viitor condiţiile unei alte înțelegeri între Germania, Franța şi Federația Rusă, peste capetele statelor de flanc, mai mici şi mai slabe din punct de vedere militar. Se pare că Washingtonul este perfect conștient de acest aspect.

Devine greu de crezut că o armată a UE va fi instituită rolului şi obiectivelor pentru care a luat naștere NATO acum peste 70 de ani. Cumva, NATO reprezintă un soi de prelungire în variantă militară a ceea ce a fost Planul Marshall şi este singura alianță de calibru care poate asigura o securitate mai mult sau mai puțin pașnică pentru membrii săi.

Poate că nu ar trebui să ne aruncăm atât de tare în scepticismul legat de înființarea unei armate europene. Nu dispunem de suficient de multe informații despre ce vor avea nevoie europenii în viitor pentru asigurarea securității UE. Există opinii avizate din zona militară, care sugerează faptul că, dacă nu își va construi o armată modernă proprie, corespunzător dimensionată/structurată, UE ar putea dispărea. Iar acest lucru ar fi dezastruos pentru România în caz particular. Rămâne de văzut. Nici o concluzie nu poate fi trasă în pripă. Am putea accepta cu toții ideea conform căreia, rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA de la finele acestui an, va determina fără doar şi poate deznodământul multora dintre evoluțiile care anterior au constituit doar simple presupuneri.

 

ADNOTĂRI

 *Atitudinea lui D. Trump, declarațiile sensibile ale lui E. Macron, legăturile Turciei cu Federația Rusă şi intențiile tot mai clare ale acesteia de a achiziționa echipament militar rusesc avansat, ideea unei „Armate Europene” dezbătute tot mai intens în unele cancelarii din UE etc.

** Mai multe detalii în cartea „FRICA ŞI LIBERTATEA” scrisă de Keith Love, apărută în 2020 la editura POLIROM.

[sursă foto: nato.int]