Pelerinaj la Cimitirul Eroilor Români de la Țiganca – Pildă de Onoare și Recunoștință față de jertfa Armatei Române pentru desrobirea Basarabiei și Nordului Bucovinei

În anul Centenarului Marii Uniri a Românilor, Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina (ACPBB), alături de de partenerii Asociația Europeană de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu”, Institutul Frații Golescu și membrii Alianței Pentru Centenar, au organizat pe 22 iunie un pelerinaj pentru cinstirea eroilor români la Cimitirul de onoare de la Țiganca, din Republica Moldova, informează romaniabreakingnews.ro citând un comunicat al ACPBB.

Potrivit Comunicatului, la comemorare au participat alături de  reprezentanți ai societății civile din România și Republica Moldova, preoți, jurnaliști, autorități, elevi și profesori din dreapta Nistrului, care nu au uitat jertfa de sânge dată de bravii soldați ai armatei române, care au făcut sacrificiul suprem pentru desrobirea Basarabiei și Nordului Bucovinei.

P.S. Veniamin, episcopul Basarabiei de Sud, împreună cu un sobor de preoți din cadrul Mitropoliei Basarabiei a oficiat o slujbă de pomenire pentru eroii români căzuți pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupația bolșevică.

P.S. Veniamin, episcopul Basarabiei de Sud, sfintește locul de odihna veșnică al Eroilor Români de la Țiganca

Au rostit scurte alocuțiuni: Marian CLENCIU – președintele Consiliului Național al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina, Dr. Constantin CORNEANU – președintele Asociației Europene de Studii Geopolice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu”, Dr. Mihai Nicolae – președintele Institutului Frații Golescu, parlamentarul Daniel GHEORGHE, Iulia Modiga reprezentantă a Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni care a prezentat și mesajul ministrului pentru românii de pretutindeni, doamna Natalia-Elena INTOTERO, George SIMION – președintele Acțiunii 2012, preotul Daniel Andrian stareț al  Mănăstirii „Eroii Neamului” –  hramul „Înălțarea Domnului”din satul Ţiganca,  preotul paroh Sergiu Matei de la Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din satul Peresecina, raionul Orhei, poetul Virgil Ciucă  din New-York (SUA).

Dr. Constantin CORNEANU președinte AESGS și Marian CLENCIU președinte ACPBB

George SIMION (Președinte Actiunea 2012) și Dr. Mihai NICOLAE (președinte Institutului Frații Golescu)

La comemorare au participat însoțiti de profesorii Ion IOVCEV și Eleonora CERCAVSCHI, elevii școlilor din Peresecina și  Tighina, care au recitat în acompaniament musical, piese patriotice, din Grigore Vieru și George Coșbuc. Un reprezentant al Mișcării Civice Tinerii Moldovei a interpretat la vioară, Rapsodia Română nr. 1 a lui George Enescu.

La finalul comemorării, artista de muzică folk Maria GHEOGHIU și artista de muzică populară Suzana POPESCU au mișcat audiența cu piese din repertoriul dedicat celor ce s-au jertifit și au avut de suferit de pe urma campaniei de eliberare a Basarabiei și a Nordului Bucovinei.

Membrii Clubului de Istorie Militară, Ionuț Poenar (Președintele Clubului), Gheorghe Frățiloiu și Claudia Theisz, au reprezentat în mod simbolic Armata Română,  asigurând Garda de Onoare a procesiunii, îmbrăcați în uniformele militare românești din perioada celor două Războaie Mondiale.

Garda de onoare – Membrii Clubului de Istorie Militară: Claudia Theisz, Ionuț Poenar (Președintele Clubului) și Gheorghe Frățiloiu

Începutul Campaniei din Est a armatei române a fost reprezentat prin bătălia de la Țiganca. Luptele grele care s-au dat aici între 22 iunie și 16 iulie 1941 pentru trecerea Prutului s-au soldat cu moartea unui număr atât de mare de ostași români încât Țiganca a fost considerate cea mai sângeroasă luptă purtată pentru reîntregirea țării.

Soldații români și comandanții lor au trec eroic Prutul și începând din 19 iulie 1941, armata roșie este împinsă spre Nistru, înapoi în spre Est.

Teribilele luptele date pentru a trecerea Prutului s-au soldat cu moartea a 3.382 de ostași, 7.962 de răniți și 3.492 dispăruți. Cimitirul de campanie, amenajat imediat după încetarea luptelor a fost distrus de sovietici după anul 1944.

Pierderile grele pentru atingerea aliniamentului Cania, Țiganca, Stoenești au determinat amenajarea a peste 25 de cimitire de campanie, între care și cele de la Cania (938 de oșteni români) și Țiganca (1020 de soldați, din care 830 de eroi identificați).

În 2014 au mai fost reînhumați 81 de eroi căzuți la Ștefan Vodă și Rașca, astfel încât în cimitir se odihnesc 1101 militari. În memoria lor, în toamna anului 1941, pe dealul Epureni se înalță o troiță din fondurile ofițerilor Regimentului 12 Dorobanți. Terenul pe care s-a amenajat cimitirul de campanie a fost oferit cu titlu gratuit de localnicii Mihalcea Tiron și Ștefan Comarzan în scopul “ridicării de către comandantul regimentului a locului de odihnă veşnică, în amintirea colonelului Niculescu, a  ofiţerilor şi  trupei  căzuţi  în lupta pentru  eliberarea Basarabiei”.

Încă din 1990,  Asociaţia Culturală Pro  Basarabia şi Bucovina a iniţiat un proiect de reconstructive, care s-a lovit de multe piedici. Proiectul a fost finalizat de nou înființatul Oficiu Național pentru Cultul Eroilor, în 2004 care a inaugurat  Cimitirului de Onoare.

VIDEO: Recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca /22 iunie 2018 (Film complet)

Video: Cimitirul Eroilor Români de la ȚIGANCA – DEPUNERE de COROANE și DESFĂȘURAREA TRICOLORULUI de 100 metri

VIDEO: P. S. Veniamin – recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca

Video: Preotul Daniel Andrian stareț al  Mănăstirii „Eroii Neamului” –  hramul „Înălțarea Domnului”din satul Ţiganca – recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca

Video: Preotul Paroh Sergiu Matei de la Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din satul Peresecina, raionul Orhei – recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca

Video: Marian CLENCIU – recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca

Video: Dr. Constantin CORNEANU- recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca

Video:Deputat Daniel GHEORGHE – recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca

Video: Dr. Mihai NICOLAE – recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca

Video: Iulia MODIGA – recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca

Video: George SIMION – recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca

Video: Virgil CIUCĂ – recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca

Video: Elevi din Peresecina si Tighina – recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca

Video: Maria GHEORGHIU – recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca

Video: Suzana POPESCU – recunoștință si omagiu Eroilor Români de la Tiganca

Cu prilejul acestei comemorări, Institutul Frații Golescu reprezentat de Dr. Mihai NICOLAE, a distribuit noul pliant despre istoria așezământului „Cimitrul de Onoare al Eroilor Români de la Țiganca” în care sunt trecute momentele importante care au marcat istoria acestui monument al cărui conținut îl redăm mai jos:

Bătălia de la Ţiganca a însemnat începutul Campaniei din Est a armatei române. Luptele grele care s-au purtat aici între 22 iunie – 16 iulie 1941 pentru traversarea Prutului au adus moartea unui număr atât de mare de ostaşi români, încât apele râului s-au înroşit de sângele eroilor. (Un cântec popular, care a rezistat timpului, pomenea cu jale: „La Ţiganca, la Ţiganca, Curge sângele ca apa”). Bătălia de la Ţiganca a fost considerată cea mai sângeroasă luptă purtată pentru reîntregirea Ţării. Analele armatei au consemnat 3.382 de morţi, 7.962 de răniţi şi 3.492 de dispăruţi, între ei şi colonelul Gheorghe Niculescu, comandantul Regimentului 12 Dorobanţi, Bârlad. Aceşti oşteni viteji au îndeplinit întocmai ordinul de luptă din 22 iunie 1941: „Înainte !, Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici strajă dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc”.

Armata romană trece eroic râul Prut şi începând din 19 iulie 1041, armata roşie este împinsă spre Nistru, înapoi în est. Pierderile grele pentru atingerea aliniamentului Cania, Ţiganca, Stoeneşti (rebotezată de sovietici Stoianovca) au determinat amenajarea a peste 25 de cimitire de campanie, între care şi cele de la Cania (938 de oşteni români) şi Ţiganca (1020 de soldaţi, doar 830 de eroi identificaţi). În memoria lor, în toamna anului 1941, pe Dealul Epureni se înaltă o troiţă, din fondurile ofiţerilor Regimentului 12 Dorobanţi. Terenul pe care s-a amenajat  cimitirul de campaniei a fost oferit cu titlu gratuit de localnicii Mihalcea Tiron şi Ştefan Comarzan (3.150 m.n.) în scopul: „ridicării de către comandantul regimentului a locului de odihnă veşnică, în amintirea colonelului Niculescu, a ofiţerilor şi trupei căzuţi în lupta pentru eliberarea Basarabiei”.

Pliantul Cimitirului Eroilor Români de la Țiganca – Republica Moldova (pagina exterioară)

Aşezământul naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor a preluat îngrijirea şi întreţinerea cimitirului, montând cruci de beton, în locul celor iniţiale, din lemn de brad. (Cele 120 de cruci au fost scoase de sovietici şi folosite la fundaţia unui sovhoz).

În vara anului 1944, deplasarea frontului spre vest a avut drept consecinţe distrugerea cimitirului şi a însemnelor comemorative. La Ţiganca s-au folosit buldozere pentru împrăştierea osemintelor militarilor români, iar ulterior s-a folosi un tractor pentru a netezi terenul pentru o fermă de porci, ale cărei dejecţii au împuţit perimetrul fostului cimitir. (După o vreme, a funcţionat şi o stână). În plus, datorită caracteristicilor solului, rămăşiţele pământeşti ale eroilor au fost scoase la suprafaţă, de-a valma cu resturi de uniformă şi alte efecte personale. Profanarea memoriei celor căzuţi în lupte a continuat nestingherită: există mărturii despre câinii fără stăpân care scormoneau pământul după oasele celor care au murit eliberând partea răsăriteană a ţării.

               Rudele celor morţi, puţinii supravieţuitor şi chiar localnicii au cerut cu smerenie creştină curmarea acestei stări de lucruri.

Încă din 1990, Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina a inițiat proiectul de reconstrucție care s-a lovit de multe piedici. Abia în 1999, la iniţiativa preotului Vasile Burduja, parohul bisericii din Cania consiliul sătesc din Ţiganca a aprobat repartizarea a câteva hectare de pământ pentru amenajarea „cimitirului ostăşesc”. Atunci s fost refuzată autorizarea schitului cu hramul „Înălţarea Domnului”.

În 2001 Asociaţia oamenilor de ştiinţă, cultură şi artă din R. Moldova a luat sub patronajul sau cimitirul, dar lipsa mijloacelor financiare a împiedicat demararea unui proiect de refacere.

Pliantul Cimitirului Eroilor Români de la Țiganca – Republica Moldova (pagina interioară)

              În iunie 2004 are loc la Vatra Dornei cea de-a IV-a conferinţă anuală a Consiliului Mondial Român (S.U.A.). În cuvântul său dl. Neculai Popa – român stabilit în California – membru în conducerea C.M.R a ridicat problema cimitirului abandonat. Nicu Popa s-a deplasat imediat la Chişinău şi a demarat o campaniei de presă (coordonată de jurnalista Zina Cerchez) pentru informarea publicului larg. În acelaşi timp a oferit susţinere financiară, iar în Bucureşti a început o campanie pentru sensibilizarea autorităţilor române, aducând ca „argument” un pachet cu oseminte recuperate din iarba văii Prutului. Iniţiativele sale s-au bucurat, parţial, de reuşită. Asociaţia culturală „România din inima mea” din Bistriţa Năsăud, reprezentată de ziaristul Florin Săsărman ridică o troiţă pe vechiul amplasament al cimitirului.

Pe data de 4 iulie 2004 sunt readuse de la Bucureşti osemintele eroilor şi reînhumate. După decenii de uitare şi dureroasă pângărire a memoriei, eroii noştri au avut parte, în sfârşit, de o pomenire creştinească şi de slujbă religioasă îndătinată. Totodată, pe terenul obţinut de Parohia Cania se reușește punerea pietrei de temelie a mănăstirii cu hramul „Învierea şi Înălţarea Domnului” (acum în construcţie). Primii vieţuitori ai Mănăstirii „Eroii Neamului”  au fost părinţii Nichifor Ilie şi Casian, veniţi de la Mănăstirea Neamţ la îndemnul preotului Vasile Burduja.  Aceştia    s-au închinat necontenit, înălţând rugăciuni pentru sufletele adormiţilor întru Domnul, nevoindu-se în condiţii grele, adăpostiţi în arşiţa verii şi în frigul iernii într-un vagon dezafectat de tablă.  Cei patru monahi care în prezent formează obştea mănăstirii (stareţ: ieromonahul Daniel Andrian),  înaltă cu credinţă, rugăciuni pentru odihna sufletelor celor care şi-au jertfit vieţile lor tinere şi care şi-au regăsit în sfârşit, liniştea somnului de veci.

            Înfiinţarea, în anul 2004, a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor a însemnat pasul hotărâtor pentru „reînvierea” proiectului memorialului eroilor români. Datorită distrugerii sistematice, proiectul a prezentat o complexitate deosebită, reprezentând de fapt o operă de reconstrucţie.

Sub conducerea colonelului Cristian Scarlat, doctor în istorie, O.N.C.E. a urmărit reamenajarea cimitirului, cât şi crearea unui loc de reculegere în memoria tuturor militarilor români căzuţi în Campania din Est (22 iunie 1941 – august 1044). Proiectul începe pe data de 9 iunie 2005, de Ziua Eroilor (de Înălţarea Domnului sau Ispas, după calendarul popular), lucrările demarând la 25 octombrie 2005 de Ziua Armatei Române. Proiectul tehnic de construcţie a fost elaborat de o echipă de specialişti condusă de arh. Constantin Costache. Execuţia lucrărilor a fost încredinţată, prin licitaţie, firmei condusă de ing. Ion Hanganu. O poartă tradiţionala românească a fost instalată la intrarea în cimitir, fiind sculptată în lemn de meşterul popular Ilie Benta din Bârsana, Maramureş.

             De Ziua Eroilor, la 1 iunie 2006, la 65 de ani de la începutul Campaniei de Est a avut loc ceremonia de înaugurare, serviciul divin fiind oficiat de I.P.S. Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, împreună cu P.S. Casian, Episcopul Dunării de Jos. Pe lângă reprezentanţii oficiali au fot prezenţi la inaugurare Regele Mihai I, fiul colonelului Niculescu, veterani, între care şi un supravieţuitor al Bătăliei de la Ţiganca, sublocotenentul Teodor Halic, general în retragere de-acum şi preşedinte al Asociaţiei Cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul. O mulţime de pelerini, din ţară şi din Basarabia au umplut până la refuz cimitirul de onoare renăscut, redând demnitatea oştenilor căzuţi pentru ţară şi un spirit viu obligaţiei pe care o avem să le păstrăm cu pietate memoria.

             Dumnezeu să-i odihnească în Împărăţia Sa pe eroii noştri!

FOTO: RECUNOȘTINȚĂ VEȘNICĂ PENTRU SOLDAȚII ROMÂNI / CIMITIRUL DE ONOARE AL EROILOR ROMÂNI – ȚIGANCA / REPUBLICA MOLDOVA

*Articol și materiale foto-video realizate cu sprijinul Institutului Frații Golescu pentru relații cu românii din străinatate




9 iunie 1848 – Proclamaţia de la Islaz! Sub presiunea maselor, domnitorul Gheorghe Bibescu a fost nevoit să accepte termenii proclamaţiei şi să recunoască guvernul revoluţionar provizoriu

9 iunie 1848 – Proclamaţia de la Islaz – programul adoptat de mişcarea revoluţionară din Ţara Românească după citirea sa de către Ion Heliade Rădulescu,  la 9 iunie/21 iunie 1848 în localitatea Islaz, județul Romanați (azi județul Teleorman), un mic port pe Dunăre cu oarecare însemnătate comercială, care nu era sub controlul direct al turcilor, spre deosebire de porturile Turnu Măgurele, Giurgiu, sau Calafat.

Islazul a fost ales de Nicolae Bălcescu ca loc al declanșării revoluției din Țara Românească pentru că atât comandantul companiei de dorobanți care avea sub pază portul și frontiera (căpitan Nicolae Pleșoianu) cât și șeful administrației erau de partea revoluționarilor. Bălcescu justifică alegerea Islazului astfel: „La Islaz, cum nici prin gând nu i-ar trece lui Vodă Bibescu, vornicului Vilar sau agăi Manu, așa ca să nu ne pună piedici”.

Proclamația de la Islaz a fost concepută ca act constituțional suprapunându-se, în bună măsură, Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789.

La 11 iunie, sub presiunea maselor, domnitorul Gheorghe Bibescu a fost nevoit să accepte termenii proclamaţiei şi să recunoască guvernul revoluţionar provizoriu.

“Este vremea astăzi, când naţionalitatea şi existenţa politică ne sânt tăgăduite, când vedem că dela 1848 mai cu seamă cuvintele unitate şi naţionalitate sânt în toate gurile în Europa, simţimântul lor în toate inimile şi au armat toate braţele, au vărsat atâta sânge în aceşti doi ani din urmă, sânge ce va curge mereu, până când harta Europei se va preface, staturile întemeiate pe concuistă, pe călcarea drepturilor naţiilor se vor zdrobi, naţiile se vor reîntregi în libertatea lor şi sfânta alianţă a popoarelor se va întocmi, astăzi când toată Europa vede că o nouă năvălire a barbarilor nordului o ameninţă, astăzi când în faţa acestei primejdii, văzând că n-au a alege decât a fi toate libere sau toate ruse, popoarele Europei îşi dau mâna ca să înceapă această cruciadă a libertăţii şi civilizaţiei în contra barbariei, este vremea, zicem, ca şi naţia română să ridice stindardul lui Mircea, Ştefan şi Mihai, stindardul de viaţă şi mântuire.

Copleşiţi şi ameninţaţi astăzi de panslavism, mâine poate şi de pangermanism, noi nu ne putem mântui fără numai opunându-le panromânismul.

Panromânismul dar, trebuie să fie astăzi ţinta noastră comună de activitate. Printr’nsul se completează sinteza noastră revoluţionară.”

Pariş, 16 Septemvrie 1850

Extras din MERSUL REVOLUŢIEI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR – NICOLAE BĂLCESCU

“CARTEA ROMÂNEASCĂ”, BUCUREŞTI 1928

Textul proclamației este amplu, dar conține și un rezumat al revendicărilor redactorilor ei:

  1. Independința administrativă și legislativă a popolului romăn, pe temeiul tractatelor lui Mircea și Vlad V, și neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.
  2. Egalitatea drepturilor politice.
  3. Contribuție generală.
  4. Adunanță generală compusă de reprezentanți ai tutulor stărilor societății.
  5. Domnul responsabil ales pe căte cinci ani și căutat în toate stările societății.
  6. Împuținarea listei civile – ardicarea de ori-ce mijloc de corrumpere.
  7. Responsabilitatea ministrilor și a tutulor foncționarilor în foncția ce ocupă.
  8. Libertate absolută a tiparului.
  9. Ori ce recompensă să vie dela Patrie prin representanții săi, iar nu dela Domn.
  10. Dreptul fie-căruia județ de a’și alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul #Popolului întreg de a’și alege Domnul.
  11. Gvardie națională.
  12. Emancipația mănăstirilor închinate.
  13. Emancipația clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire.
  14. Desrobirea țiganilor prin despăgubire.
  15. Representant al țărei la Constantinopol dintre Romăni.
  16. Instrucție egală și întreagă pentru tot Românul de amândouă secsele.
  17. Desființarea rangurilor titulare ce nu au foncții.
  18. Desfiițarea, pedepsei degrădătoare cu bătaiea.
  19. Desființarea, atât în faptă, cât și în vorbă, a pedepsei cu moarte.
  20. Așezăminte penitențiare unde să se spele cei criminali de păcatele lor și să easă îmbunătățiți.
  21. Emancipația Izraeliților și drepturi politice pentru ori-ce compatrioți de altă credință.
  22. Convocare în dată a unei adunanțe generale estraordinare constituante, alese spre a representa toate interesele sau meseriile nației, care va fi datoare a face constituția țărei pe temeiul acestor 21 articole decretate de Popolul român.”

Cele mai multe dintre aceste revendicări , desființarea rangurilor boierești („titulare”) și a cenzurii (libertatea tiparului), eliberarea robilor, emanciparea evreilor, garda națională au fost puse imediat în practică. Convocarea adunării constituante precum și rezolvarea chestiunii țărănești au fost mai greu de soluționat. În privința adunării constituante se înfruntau adepții sufragiului universal (Bălcescu) și cei ai votului cenzitar. Din nefericire, invazia străină va pune capăt revoluției de la 1848, înainte de organizarea primelor alegeri pentru constituantă. Guvernul provizoriu a convocat o comisie a proprietății la 9/22 iulie, compusă dintr-un număr egal de proprietari și de țărani, care au votat în cele din urmă emanciparea clăcașilor și împroprietărirea lor prin despăgubire. Cele două părți nu s-au înțeles însă asupra întinderii de pământ ce trebuia expropriată și dată în stăpânire foștilor clăcași. De aceea lucrările comisiei au fost suspendate. Sursa: ro.wikipedia.org

Pentru romaniabreakingnews.ro – Valentin-Nicolae Bercă, inițiator al  „România Magnifică” – www.romaniamagnifica.ro – un proiect cultural pentru unitatea şi bogăţia sufletească a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea valorilor spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi credinţă creştină, mereu mândru de istoria sa multimilenară  în spaţiul carpato-danubiano-pontic.




Video: George Bariţiu, întemeietorul presei de limbă română din Transilvania și Prof. Niculina Merceanu despre mass media şi românism în emisiunea „Un Veac de la Marea Unire”

Evocarea vieţii şi operei marelui cărturar şi om de stat George Bariţiu, întemeietorul presei de limbă română din Transilvania, partea a treia din seria de filme documentare dedicate sacrificiului Armatei Române în cel de-al Doilea Război Mondial şi un Dialog Esenţial cu Dna. Prof. Niculina Merceanu despre mass media şi românism într-un nou episod al emisiunii „Un Veac de la marea Unire”.




Video: „Un Veac de la Marea Unire” despre Armand Călinescu, sacrificiului Armatei Române în cel de-al Doilea Război Mondial dar și despre un prezent dureros…

Evocarea personalităţii lui Armand Călinescu, prim-ministru al României într-una dintre cele mai tulburi perioade din istoria sa, filmul documentar dedicat sacrificiului Armatei Române în cel de-al Doilea Război Mondial şi un Dialog Esenţial cu Dl. Dr. Dumitru Murariu, membru corespondent al Academiei Române, preşedinte al Institutului de Biologie al Academiei Române, despre consecinţele defrişărilor, despre deşertificarea sudului ţării şi despre dispariţia faunei naţionale.




DESPRE SERIOZITATEA STRATEGICĂ A STATELOR MICI

Viorel LUCACI – 13 mai 2018

[sursă foto: theamericanwarrior.com – soldat american din Regimentul 39 de infanterie aparținând Diviziei a 9-a, vorbind cu un prizonier german capturat în timpul campaniei din zona Jungersdorf – Germania, în decembrie 1944 în timpul campaniei din pădurea Hurtgen]

ARGUMENT

Pe 15 iunie 2016, un amic scria o postare interesantă pe o reţea de socializare, respectiv: „Am observat o chestie. Ne-am plâns atâtea decenii prin cărțile de istorie că în perioada medievală, occidentalii nu trimiteau ajutoare voievozilor români, iar acum ne plângem ca NATO aduce trupe în România. Hm, noi ce vrem până la urmă? De ce este poporul român atât de nestatornic? Trebuie să ne asumăm riscuri așa e dar ce opțiuni avem? Îmi spun unii oameni: «să fim neutri, independenți», da bun asta mi-aș dori şi eu dar chiar poți fi neutru în mijlocul Europei, pe frontul principal în cazul unui război? Nu oi fi eu pregătit în ceea ce privește geopolitica dar nu-s chiar atât de fraier să nu pricep totuși că geografia României dictează politica!”.

Nimic mai just. Din citatul anterior pot fi remarcate două mici pasaje: „(…) chiar poți fi neutru în mijlocul Europei, pe frontul principal în cazul unui război?”; „(…) geografia României dictează politica!”. Considerentele respective erau emise în contextul modificărilor de repere strategice care deja se conturau acum doi ani, respectiv necesitatea de relocare a capabilităților defensive ale NATO din Europa de Vest către statele membre din Europa de Est. O decizie a cărei principală cheie se afla – şi se află şi acum – la Washington. Orizontul strategic a rămas în continuare tulbur. Războiul comercial actual iscat între Uniunea Europeană şi SUA ca urmare (şi punerii în aplicare) a viziunilor unui președinte american care nu recunoaște Europa ca o singură entitate decizională şi care tinde a bloca paradigma globalistă, a mărit gradul ecuației de fond a acestei discuții. Se pare că… cel puțin o parte din certitudinile blocului geopolitic Euroatlantic încep să devină incertitudini. O evoluție evidențiată tot mai des, atât de către observatorii din domeniu strategic – inclusiv autorii consacrați ai unor cărți de anvergură pe teme geopolitice (unii chiar cu muți ani în urmă) deopotrivă internaționali «Samuel P. HUNTINGTON, Niall FERGUSON, Paul KENNED, Jean-Sylvestre MONGRENIER, George FRIEDMAN, Robert D KAPLAN, Paul STAROBIN, Henry KISSINGER, Aleksandr DUGHIN etc.» şi români «Ilie BĂDESCU, Adrian CIOROIANU, Alexandru GRUMAZ, Gheorghe DRAGOMIR etc.» – cât şi la nivel oficial prin declarații recente ale unor lideri europeni. Toți aceștia au manifestat o nuanță subtilă comună în abordarea lor: ideea conform căreia coeziunea transatlantică şi raționamentele din spatele ei nu vor dura la nesfârșit, în special pe fondul unei viitoare dezangajări a SUA la nivel internațional. Dezangajare care dacă va avea loc, va plasa imediat Europa pe o poziție complicată din punct de vedere geostrategic. Pe 10 mai la Aachen în vestul Germaniei, în cadrul ceremoniei de acordare a premiului Charlemagne președintelui Francez Emmanuel MACRON, cancelarul german Angela MERKEL a precizat că „Europa trebuie să-și ia soarta în propriile mâini”. Chiar dacă ar putea fi asimilată ușor ca fiind o declarație pur politică, nu şi una de specialitate strategică, nimic nu relevă mai bine faptul că există fisuri mari în fundația edificiului euroatlantic. După părerea mea, un scenariu al prăbușirii sale ar fi de neconceput… dar nu imposibil. Întrebările dificile – trei la număr – în fața cărora am putea şi puși noi românii în acest context ar fi: Ar putea gestiona eficient Bucureștiul un astfel de scenariu materializat? Va exista situația în care să avem de ales la modul cel mai serios între SUA sau UE ca instrument de asigurare strategică? Ar putea România să se adapteze şi să își consolideze eficient şi rapid capacitatea de apărare în cazul unor dezangajări militare transatlantice? Complicat. Scopul celor ce urmează nu este acela de a oferi răspunsuri celor trei întrebări, deoarece orice lămurire aferentă ar fi deosebit de complexă iar abordarea – chiar şi una imparțială – ar putea fi imediat interpretată ca o afinitate politică eurosceptică.

La momentul scrierii acelei postări menționate la început, mi-am propus să vin cu completări asupra unui subiect care, se pare că preocupa intens factorii decizionali. Considerentele următoare sunt de fapt o readucere în actualitate a unui articol analitic pe care l-am elaborat la sfârșitul lui august 2016. Între timp, starea generală a arealului geografic al României nu s-a ameliorat. Avem tot mai multe probleme. Orientul Mijlociu fierbe, fiind pe punctul de a exploda, iar pe deasupra, România se confruntă o serie de disfuncționalități interne structurale de care se pare că nu poate scăpa, acestea înscriindu-se pe o adevărată spirală a conflictului politic intern. Efectul cumulat al celor două categorii de probleme (externe şi interne) poate fi determinant pentru viitorul nostru. Gestionarea ineficientă a acestora ar putea contura un posibil viitor dezastru strategic pentru țara noastră. Nu cred că este nimic exagerat aici. Plecând tocmai de la această îngrijorare, consider că ar fi oportună o mică analiză asupra conceptului de „seriozitate strategică” atribuit unor puteri mici cum este România. O sintagmă care îmi aparține. Divagațiile către istoria secolului trecut devin mai mult decât necesare.

DECIZII IMPORTANTE CU EFECTE ADÂNCI ÎN DESTINULUI UNEI ŢĂRI

Redau în continuare câteva din completările personale cu privire la subiectul definit anterior. Un subiect sensibil şi încă actual din păcate – „nestatornicia” poporului român vis-a-vis de acordarea/neacordarea de sprijin militar sau strategic de către marile puteri de-a lungul istoriei. De fapt, ar fi vorba despre o nestatornicie strategică din perspectiva marilor puteri care au interacționat într-un fel sau altul cu românii. Să fie oare o nestatornicie sau o răzbunare justificată?

Orice sprijin militar venit din partea unei mari puteri sub egida unei alianțe sau parteneriat, orice schimbare bruscă de strategie şi orice „trădare” poate fi – în funcţie de contextele istorice – salvatoare, utilă, inutilă sau chiar dăunătoare. De ce? Ar exista mai multe variante (cazuri) în care se poate situa un stat limitat ca putere militară, care nu are posibilitatea de a-și consolida de unul singur propriul areal geopolitic şi de securitate, dar îl poate influența semnificativ (cazul României). Fac referire aici la situarea în ceea ce privește afinitățile strategice şi alianțele acelui stat cu marii actori. Edificatoare ar fi o paralelă între contextul prezent şi sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (anii ’44 – ’45).

Putem accepta faptul că ar exista patru situații generale, identificate în funcţie de oportunitatea unui sprijin armat survenit din exterior din partea unui aliat mult mai puternic şi contextul în care soarta unui conflict devine incertă. În război, numărul incertitudinilor îl depășește pe cel al certitudinilor. Cele pentru cazuri sunt următoarele:

(i) În cazul în care sprijinul vine la timp şi exact în momentul în care trebuie, acesta devine cât se poate de benefic, putând determina însăși supraviețuirea, extindea sau perpetuarea statului respectiv;

(ii) Dacă are apare prea târziu, nu mai ajută acelui stat care deja este pe punctul de a pierde o confruntare, care a pierdut deja un război, sau care s-a scindat teritorial ca efect al unor forțe interne centrifuge. Trebuie subliniat aici faptul că în general un actor serios nu agreează alianțele cu parteneri instabili şi imprevizibili ca orientare;

(iii) Dacă are loc într-un context incert şi plin de amenințări, decizia determină o descurajare a celor care amenință statul respectiv. Dar aceasta depinde de puterea şi de statutul celui care își manifestă sprijinul şi de posibilele sale agende secundare;

(iv) Dacă decizia de sprijinire este luată cu prea mult zel într-un context de oarecare stabilitate şi în care statul mic nu are dușmani declarați pe dimensiune militară – un context în care acesta nu are o importanță semnificativă la nivel zonal – se va produce cu siguranță o polarizare a actorilor care erau considerați ca fiind dușmani. Practic se trece indirect la statutul de a avea efectiv dușmani.

Pot exista şi alte situații, rezultate prin combinarea celor patru enumerate anterior.

Având în vedere contextul ultimilor ani (mai precis… începând cu sfârșitul anului 2013, când lucrurile s-au degradat în împrejurimile geografice – aria MENA şi estul Ucrainei sunt fierbinți, iar Europa vestică se teme de atentate teroriste şi de scindări sociale xenofobe), putem estima că România se găsește într-o combinație complexă a ultimelor doua variante (iii şi iv). Cu toate acestea, nimeni nu poate susține şi nu poate dovedi că România s-ar fi situat mai bine pe linie de securitate dacă acum – privind contextul geopolitic – nu ar fi fost membră a NATO şi nu beneficia de parteneriatul strategic cu SUA. Se pare că priviți de peste Atlantic, momentan suntem (încă) cei mai cuminți şi la locul lor din întreaga regiune a Europei Centrale şi de Est. Contrastul dintre România şi arealul acesteia variază de la o lună la alta. Poate fără vreo legătură directă, ar trebuie să ne întrebăm: oare Acordul Nuclear cu Iranul ar fi primul şi ultimul acord sau parteneriat „neeficient” în prisma Washingtonului din care s-ar retrage SUA în viitorul apropiat cu administrația Trump?

Începând cu anul 1944, o mare parte a bunicilor noștri, care au prins din plin sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, i-au așteptat plini de speranță pe americani. S-a înregistrat o întârziere de aproximativ șapte decenii. Cam după multă vreme… dar totuși au venit, sub un alt context dar din rațiuni cumva similare – apărarea Europei. La scara timpului noologic (nu şi istoric) niciodată nu este pre târziu. Principalul aspect pentru care ar trebui să ne rugăm, este ca nu cumva să apară un motiv întemeiat ca americanii să plece. Sau mai precis, să nu-i facem să își „ia mâna de pe noi” prin posibila tendință de clivaj a unui stat din ce în ce mai scindat la nivelul mentalului colectiv (România). Devine evident faptul că cineva, de undeva, lucrează subtil pentru a ne separa în grupuri antagonice ca orientare şi puternic delimitate, iar aceasta nu este bine. Deseori manipularea perpetuă prin intermediul mass-media şi social-media se ascunde sub cele mai benefice şi pacifiste demersuri naționaliste. Polarizarea socială ar fi principalul efect negativ. Doar o detașare masivă de mass-media prin ignorarea senzaționalului ne poate genera o aulă individuală eficientă şi realistă în conceperea problematicilor actuale de securitate şi a responsabilităților pe care le avem faţă de generațiile viitoare.

Gestionarea eficientă şi continuă a ecuației celor patru variante (i – iv) menționate anterior cade în responsabilitatea şi competenta celor care se ocupă de diplomație şi a cadrelor din compartimentele analitice şi strategice ale serviciilor de informații (atât pe zonele externe, cât şi interne sau militare) – diplomații, ofițerii de informații, analiști etc. În rest, noi oamenii de rând putem spune că doar pichetăm acest domeniu, indiferent de dimensiunea bibliografiei pe care o parcurgem sau de volumul cunoștințelor pe care le avem în diferite domenii. Sursele deschise au limitările lor.

Unii s-ar putea întreba „De ce este poporul român atât de nestatornic?”. Eu personal nu cred că a fost chiar atât de nestatornic. Corectitudinea, demnitatea şi loialitatea prezintă toate un nivel ridicat de relativitate în funcţie de contextele istorice şi de punctele de inflexiune apărute. Un moment care poate fi asimilat cu sintagma „punct de inflexiune” în accepțiunea statală ar fi de exemplu, acel moment în care, din cauza unui ansamblu de factori extraordinari (de context intern, extern sau combinat), decizionalii sunt nevoiți să ia în scurt timp una sau mai multe decizi deosebit de importante, în lipsa tuturor informațiilor aferente analizei, decizii de care depinde supraviețuirea statului naţional, soarta unui război sau riscul de scindare teritorială. Acestea sunt numite şi „momente de răscruce”. Asemenea momente vor exista cu siguranță în viitor.

Istoria este plină de popoare „demne şi loiale” care au dispărut subit din lume – chiar şi în ultimele două secole. Deoarece au fost în repetate rânduri trădate şi prădate de altele, fără ca acestea să „trădeze” la rândul lor atunci când ar fi trebuit. Demnitatea rigidă în diplomație sau în deciziile strategice, poate însemna dispariția ca popor atunci când nici nu ar fi de așteptat. „Nestatornici” şi „trădători”, așa cum unii cred că suntem (şi poate că suntem), am supraviețuit totuși în contextul unor interferențe militare, ideologice şi economice ale unor mari imperii, ale unor blocuri geopolitice care în secolul trecut de exemplu, au generat două războaie mondiale în care au murit (fără a exagera) peste 130 de milioane de oameni – atât militari cât şi civili. Cam de șapte ori dimensiunea actuală a poporului român. Comparativ, au murit șapte Românii întregi în perioada denumită de unii istorici şi „Marele Război dintre 1914 şi 1945” – deoarece se consideră că perioada interbelică a fost doar o pregătire a războiului mondial care a început în toamna lui 1939. Mai mult decât atât, noi ca națiune am reuşit să ne formăm şi să ne perpetuăm ca stat naţional în contextul în care trei mari imperii au sucombat în vecinătatea imediată a noastră (imperiile Țarist, Otoman şi Austro-Ungar). Deopotrivă spațiul european şi eurasiatic în general ce confruntă în prezent cu remanențe, conflicte mocnite şi efecte secundare ale prăbușirii fostelor imperii. Se înregistrează reveniri şi coalizări ale unor tendințe şi panidei ce ridică probleme acute statelor naţionale moderne, mai ales celor reduse din punct de vedere al puterii militare. Recenta slăbire a proiectului european a scos la iveală toate aceste neajunsuri, elemente care ne vor defini viitorul. De aceea, noi nu putem fi nici neutrii, nici independenți. Probabil niciodată. Devine greu de estimat ce vom face şi cât de statornici vom fi în cazul prăbușirii actualului imperiu European (UE) din care facem parte.

Tot în acea postare de la care a plecat prezentul articol, se afirma că „geografia României dictează politica!”. Este cât se poate de corect, fiind cumva explicitat totul prin această afirmație. Aici putem identifica de fapt cheia multor evoluții pe care nu le înțelegem legate de drumul istoric al poporului român. Pentru a putea folosi o astfel de cheie, este necesară respectarea câtorva concepte principiale care îmi aparțin, respectiv:

(i) Nu putem fi 100% consecvenți strategic, ci doar cu noi înșine, însă inconsecvența trebuie să o gestionăm cât putem de bine;

(ii) Nu este imperios necesar să dovedim altora că suntem mari creștini, ci să ne comportăm creștinește cu noi înșine şi să fim ortodocși în mod corect, nu doar în stil fariseu;

(iii) Trebuie să conștientizăm faptul că nu există consecvență şi nici statornicie împrejurul nostru. Fiecare națiune trăiește în propria sa consecvență;

(iv) Nu întotdeauna deciziile eficiente din punct de vedere strategic ale unor lideri cu vocație, au fost percepute corect de către contemporani. Efectele unora dintre demersurile diplomatice eficiente se simt la distanţă de cel puțin o generație.

Unul din susținătorii vehemenți ai „neseriozității” poporului român este istoricul Lucian BOIA. Mulți mă acuză de faptul că i-am citit majoritatea cărților. Sunt chiar interesante. Simt însă nevoia de a cunoaște la fel de bine ceea ce este perceput ca fiind antiromânesc, așa cum cunosc elementele proromânești din literatura contemporană. Din păcate, se pare că modernitatea se află într-o etapă antinațională, antivalorică şi antireligioasă. Vectorii aflați în spatele celor trei caracteristici, sunt tocmai aceia care au provocat indirect o primă fază a prăbușirii civilizației euroatlantice (occidentale) – fapt care denotă că aceste intenții (antinaționale, antivalorice şi antireligioase) își trăiesc propriul eșec. Şi-au demolat propria lor construcție. Corect spune zicala: fiecare pasăre pe limba ei piere. Iar finalul capitalismului l-ar putea constitui propriul imperialism dus la ridicol. Cert este că generația noastră va prinde începutul declinului occidental, nu obligatoriu şi un sfârșit concret al său.

LA 23 AUGUST 1944, AM ÎNTORS ARMELE. OARE A FOST CHIAR O TRĂDARE?

În cartea intitulată „De ce este România altfel”, istoricul Lucian BOIA evidențiază la un moment dat faptul că poporului român îi lipsește onoarea. Mai precis, în capitolul intitulat „Cum rămâne însă onoarea?”. Lipsa de onoare la un popor este un element cu o dimensiune malefică doar parțială, nu radicală. La nivel istoric, chestiunea de onoare a făcut diferența între a continua să exiști ca individ sau ca stat și a dispărea poate pentru totdeauna. Autorul scrie: „La 1914, România era aliată cu Austro-Ungaria și Germania. În 1916, a declarat război Austro-Ungariei și Germaniei. În 1918 a încheiat pace separată cu acestea și tot în 1918, câteva luni mai târziu, a redeschis ostilitățile împotriva lor. În perioada interbelică a fost aliată cu Franța și Marea Britanie. În 1941, a intrat în război alături de Germania. În 1944 a întors armele împotriva Germaniei (…)”. Da, „În 1944 a întors armele împotriva Germaniei” şi părerea mea este că foarte bine a făcut. Iar data de 23 august nu a fost deloc întâmplătoare. A fost un act de trădare genială. De ce? Tot la 23 august dar în 1939, Uniunea Sovietică şi Germania nazistă semnau la Moscova așa-zisul „Pact Hitler-Stalin” sau „Pactul Ribbentrop-Molotov”. Un pact de neagresiune, jucat pe teritoriile şi soarta unor țări mici printre care şi România. Mai mult, Dictatul de la Viena din august 1940, sau „Al doilea arbitraj de la Viena” cum i se mai spune, a fost determinat şi impus tocmai de către Germania Nazistă, cea cu care aveam să ne aliem în scurt timp prin „Pactul tripartit”. România a fost silită astfel să transfere Ungariei peste 40.000 de km pătrați din Transilvania după ce anterior îi cedase URSS alte teritorii – dragă Doamne, eliberate în timpul campaniei ulterioare a Axei (dar cine a semnat anterior pentru ruperea din România a acelor teritorii? Da! Chiar Berlinul). Aceasta doar pentru că Germania nazistă dorea ca în perioada ’39-’40 să „păstreze pacea în regiune”, existând şi alte interese de natură economică şi strategică.

ÎNCHEIERE

În ambele cazuri (Pactul din ʼ39 şi Dictatul din ʼ40), România a fost ciopârțită teritorial, etnic şi moral ca efect al jocului celor mari. Răzbunarea noastră – poate nesemnificativă cum a fost ea la acea vreme – o consider a fi cât se poate de la locul ei. A fost 23 august 1944.

Despre ce statornicie sau nestatornicie vorbim aici? Întreaga istorie a umanității este realmente un lanț de conflicte, împăcări, tratate, alianțe, trădări, întoarceri de arme, schimbări de optici, victorii şi înfrângeri, care se repetă sub forme şi contexte diferite, urmând cumva aceleași principii de fond. Facem parte din această istorie.

Posibilitățile pe care le au, căile strategice, precum şi scenariile pe care le pot urma statele mici în cadrul marilor alianțe militare, sunt tratate excelent şi detaliat în cartea istoricului american Larry L. WATTS, intitulată „Aliați Incompatibili – România, Finlanda, Ungaria şi al Treilea Reich” apărută la București în 2014 sub Editura RAO. Textul respectiv a plecat chiar de la teza de doctorat a autorului, adaptată sub formă publicistică şi pe înțelesul tuturor. Același autor a mai scris două cărți pe care le consider extrem de valoroase şi edificatoare pentru cei ce doresc să înțeleagă în profunzime problemele României în relația acesteia cu Moscova după anul 1945, într-o cu totul altă perspectivă şi o altă abordare decât cea cunoscută de majoritatea dintre noi. Acestea sunt: (i) Ferește-mă Doamne de prieteni – Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, Editura RAO, 2012, 795 de pagini; (ii) Cei dintâi vor fi cei din urmă – România la sfârșitul războiului rece, Editura RAO, 2013, 700 de pagini.




Evocarea prinţului Dimitrie Ghica. Renunțarea la candidatură pentru tronul Ţării Româneşti, a facilitat Unirea Principatelor şi Naşterea României

În ediţia difuzată în săptămâna aceasta, a emisiunii „Un Veac de la Marea Unire”, puteţi urmări evocarea prinţului Dimitrie Ghica, cel care, prin renunţarea la candidatură pentru tronul Ţării Româneşti, a facilitat Unirea Principatelor şi Naşterea României din data de 24 ianuarie 1859, continuarea filmului documentar dedicat sacrificiului Armatei Române în cel de-al Doilea Război Mondial şi un Dialog Esenţial cu Dna Academician Cornelia Sabina Ispas despre tradiţiile populare din perioada cuprinsă între Sfânta Înviere a Domnului şi Sfintele Rusalii.

Vă doresc vizionare plăcută!

Alba Catrinel Popescu, realizator Un Veac de la Marea Unire