Video: Ropote de aplauze în Parlamentul României pentru primarii din Republica Moldova care au semnat Declarațiile de UNIRE cu Țara. Cum au reacționat antiromânii din RM?

Ropote de aplauze în Parlamentul României pentru primarii din Republica Moldova care au semnat Declarațiile de UNIRE cu Țara. Edilii care au votat actele de revenire în vechile hotare ale României au fost invitaţi în legislativul de la București. Unul dintre ei a cerut autorităţilor din capitala țării să considere aceste primării ca fiind românești.

Grupul de primari din Republica Moldova, din cele 38 de localităţi care au votat o declaraţie simbolică de unire cu România, a venit la Bucureşti la invitaţia deputatului PMP Constantin Codreanu. În cadrul şedinţei anuale a Asociaţei Comunelor din România de marţi, 20 februarie, aleşii locali moldoveni au fost salutaţi în picioare de către cei prezenţi în sala Parlamentului de la Bucureşti.

 

Unul din primarii semnatari ai Unirii simbolice, Petru Frunze din comuna Puhoi, Ialoveni, a precizat că aceste declaraţii de unire sunt „din suflet”.

„Noi dorim să ne întregim neamul nostru românesc şi este un motiv şi pentru alte localităţi din Basarabia să facă acest pas, un pas foarte important pentru ca cei din Basarabia să simtă valorile româneşti, dar şi valorile Uniunii Europene. Vreau să menţionez că am avut posibilitatea să înţelegem modul de dezvoltare al României şi vrem ca acest aspect să fie implementat şi în Republica Moldova. Avem mari speranţe de la România să ne considere pe noi, cei care am votat declaraţii de unire”, a declarat Frunze.

Ca reacție la aceste declarații de Unire, socialiştii de la Chişinău au început o amplă campanie „anti-unionistă”.

Potrivit comunicatului de pe site-ul partidului socialistilor din Republica Moldova, aceștia susțin că au adunat deja 217 de declaraţii în care primarii şi consilierii din aceste localităţi condamnă unionismul, deși sunt citați doar 10 organizații, respectiv:

1. Or. Ștefan Voda – majoritatea consilierilor (declarație + decizie)+primar
2. Or. Florești – majoritatea consilierilor (declarație)+primar
3. Grogorăuca, r. Sîngerei – majoritatea consilierilor (decizie)
4. Bogdănești, r. Briceni – majoritatea consilierilor (decizie)
5. Cremenciug, r. Soroca – majoritatea consilierilor (declarație + decizie)
6. Cosăuți, r. Soroca – majoritatea consilierilor (declarație + decizie)
7. Cotovscoie, r. Comrat – Decizia Consiliului (declarație + decizie)+ primar
8. Stoianovca, r. Cantemir – majoritatea consilierilor (declarație)
9. Gura Căinarului. R. Florești – majoritatea consilierilor (declarație)
10. Rădulenii Vechi, r.Florești – majoritatea consilierilor (declarație)




Sistemul de învățământ românesc, supus analizei în dezbaterea „Rolul școlii obligatorii în România”

Rezultatele dezbaterii ”Rolul școlii obligatorii în România” / Comunicat de presă

În ianuarie 2018, agenda publică a educației a fost dedicată dezbaterii asupra propunerilor de de Planuri Cadru pentru liceu, filiera teoretică și consecințelor deciziei Ministerului Educației Naționale de a corela mai atent Planul de școlarizare 2018/2019 cu mecanismul de finanțare per elev.

„Începutul lui 2018 – a precizat Daniela Vișoianu în debutul dezbaterii „Rostul școlii obligatorii în România”stă sub semnul modificării planurilor cadru de liceu dar, în acest context, considerăm că înainte de a decide câte ore merg la școală adolescenții și ce discipline au prioritate, este nevoie să punem întrebările care contează: Ce sens are actualul sistem de evaluare de la finalul clasei a VIII-a? Răspunde nevoilor actuala formă de repartizare la colegii și licee? Există diferențe de scop/obiective între primii doi ani de liceu, cuprinși în învățământul obligatoriu, și ultimii doi ani? Care este vârsta potrivită pentru elevi, ca să aleagă între filiera profesională/vocațională și cea teoretică? Poate fi potrivit ca fiecare absolvent de clasa a XII-a să aibă o calificare certă? Ce formă de organizare și ce tip de suport sunt necesare pentru a evita abandonul (mai ales cel motivat economic) de la trecerea către clasa a IX-a și, ulterior, pe parcursul liceului?”

Câteva dintre subiectele abordate în prima parte a evenimentului au vizat durata optimă a învățământului obligatoriu; rolul evaluărilor în actualul parcurs școlar al elevilor; modalitățile de prevenire a abandonului școlar, integrarea pe piața muncii a absolvenților de învățământ obligatoriu și accesul lor în învățământul academic, în corelare cu structura actualului mecanism de finanțare, care nu favorizează componentele practice ale învățării și asigurarea calității serviciului public de educație pentru fiecare elev, astfel încât să contribuie la echitate, constituind un bun punct de pornire al dezbaterilor de pe parcursul întregii zile.

„În condițiile în care România și-a propus ca până la sfârșitul lui 2020 să aibă tot parcursul educațional de până la sfârșitul clasei a XII-a inclus în învățământul obligatoriu, e necesară analiza scopului acestui demers, a consecințelor unei asemenea decizii, a calității actului educațional – în contextul creat” a subliniat Ligia Deca, consilier de stat în cadrul Departamentul Educație și Cercetare – Administrația Prezidențială.

În continuarea acestei idei, reprezentanta UNICEF România, a menționat: „fiecare an în plus de școală reduce riscul de șomaj, riscul de a suferi de o problemă de sănătate și crește șansele de a găsi un loc pe piața muncii. Din punct de vedere economic – a adăugat Luminița Costache – România ar trebui să considere alocarea financiară în educație ca o investiție în viitorul ei.

Evenimentul a propus modelarea a trei scenarii privind traseele școlare ale copiilor: scenariul 1 – elevii aleg rutele de formare la sfârșitul clasei a VIII-a; scenariul 2 – accesul în secundarul superior se face la sfârșitul clasei a IX-a; scenariul 3 – elevii aleg o opțiune de calificare la sfârșitul clasei a X-a. Reamintim în context că Legea 1/2011 a fost promovată cu un model de alegere a rutelor ca în scenariul 2 și prevede ca în 2020 învățământul obligatoriu să includă și ultimii doi ani de liceu (secundar superior).

Discuțiile de modelare a scenariilor (trei grupuri diferite) au ridicat întrebări privind traiectoria educațională a tinerilor, au sugerat o serie de soluții posibile și au fost sintetizate într-un Raport (îl găsiți aici) transmis Ministerului Educației Naționale precum și parlamentarilor membri în Comisiile de   specialitate din Parlamentul României. Cele mai importante concluzii sunt:

Din punct de vedere sistemic, se impune găsirea unor soluții pentru scăderea ratei abandonului școlar; pentru creșterea echității în educație, pentru asigurarea unui învățământ obligatoriu de calitate, la finalul căruia elevii să aibă șanse reale de integrare pe piața muncii: „Datele statistice arată că se pierd foarte mulți elevi la trecerea din clasa a VIII-a în clasa a IX-a (potrivit Ministerului Educației, un sfert din cohorta de vârstă nu ajunge în clasa a IX-a, mare parte copii din  mediul rural). Liceul presupune costuri suplimentare, iar accesul la educație a celor care provin din familii dezavantajate e, astfel, restrâns. Dacă învățământul obligatoriu s-ar finaliza după absolvirea clasei a IX-a sau a X-a, copiii ar putea fi mai pregătiți și din punct de vedere practic, profesional să facă ceva. Oricum, și scopul gimnaziului ar trebui regândit, astfel încât să se pună accent și pe dimensiunea practică, interdisciplinară a acestuia. Evident, este nevoie de o creștere a calității învățământului obligatoriu, primar și gimnazial și de o valorizare corectă a importanței acestui parcurs.” – a subliniat Simona David-Crisbășanu, membră în Consiliul Director al Coaliției pentru Educație și președintă a Asociației ROI.

Alocarea de resurse în funcție de nevoile reale ale școlilor, mai ales ale celor afectate de dinamica demografică negativă, ar diminua segregarea acestora pe criterii economice, în sensul în care, în prezent, resursele merg cu precădere către mediile bogate. Astfel, ar crește echitatea în învățământul obligatoriu, atât în privința accesului, cât și în privința calității serviciului public de educație.

În sfârșit, rolul Evaluării Naționale în actualul parcurs școlar al elevilor merită chestionat (v. și studiul OECD și UNICEF, mai 2017)[i]. Presiunea excesivă indusă de acest examen național minimalizează întregul proces de învățare desfășurat în școală: accentul se mută de pe formarea de competențe pe evaluarea de cunoștințe pentru un număr redus de materii. În acest context, ar fi nevoie ca evaluările de parcurs și consilierea educațională și profesională să devină procese de referință, în care se vor investi resurse importante. În plus, ar fi necesar ca întregul proces de acces în învățământul secundar superior să fie regândit.

În ceea ce-i privește pe elevi, indiferent de forma de organizare, ar fi un avantaj pentru ei să se asigure o formare specializată la finalul învățământului obligatoriu, inclusiv în licee teoretice. Însoțită de o solidă formare generală, specializarea minimă le-ar facilita accesul pe piața muncii, de timpuriu și ar reduce fenomenul tinerilor NEETS[ii]. Totodată, consilierea și mentoratul ar trebui să devină obligatorii, iar statutul actual al consilierului școlar ar trebui fundamental revizuit.

Participanții consideră că pentru copii, utile ar mai fi:

1) asigurarea unui curriculum relevant la decizia școlii, până în momentul alegerii traseului școlar în secundarul superior, curriculum care să asigure, în mod real, dobândirea tuturor competențelor prevăzute în profilul absolventului, cu standard minim de alfabetizare funcțională;

2) organizarea unor activități care să le faciliteze cunoașterea ofertei școlare și profesionale specifice comunității locale/zonei apropiate;

3) organizarea modulară a anului care precede alocarea pe un anumit traseu școlar în secundarul superior.

Toți cei prezenți s-au referit la rolul și nevoile părinților – ar fi de un real folos consilierea lor și implicarea în activitățile comune cu școala și cu elevii, în timp ce pentru profesori, rămâne esențială buna formare inițială și continuă a acestora. Calitatea proceselor didactice nu este influențată fundamental de eventuale organizări de sistem, ci continuă să depindă, în mare măsură, de profesor, de calitatea actului didactic al acestuia – au accentuat în mod repetat cei prezenți la dezbatere. De aceea, în acest moment necesitatea schimbării modului de formare inițială și continuă este o urgență de sistem.

Dezbaterea din data 24 ianuarie a fost organizată în colaborare cu UNICEF România și a fost înscrisă  în calendarul de activități organizate sub egida Proiectului „România educată”.

La dezbatere au participat peste 60 de reprezentanți ai instituțiilor publice, ai ONG-urilor active în sectorul educațional (inclusiv cele ale elevilor și ale părinților), precum și experți interesați de domeniul educației.

Fondată în iunie 2015, Federația Coaliția pentru Educațire reunește organizații neguvernamentale active în domeniul educației și își propune să coaguleze energii și resurse pentru a susține dezvoltarea școlii în care fiecare vrea și poate să își împlinească potențialul (www.coalitiaedu.ro)

[i] http://www.unicef.ro/publicatii/studiile-ocde-privind-evaluarea-si-examinarea-in-domeniul-educatiei/

[ii] Tinerii NEETs – not in education, employment or training – tineri care nu se regăsesc în sistemul de educație, în rîndul celor angajați sau în programe de calificare;




Renașterea Națională a Românilor Balcanici și Marea Unire

Marea Unire s-a bucurat de susţinerea tuturor românilor, indiferent de vetrele lor de locuire. Mai mult, speranţele pe care le nutreau fiecare din comunităţile româneşti pentru Tara Mamă, au contribuit la crearea unui puternic sentiment de încredere care a făcut posibilă făurirea Statului Naţional Unitar Român.

Românii balcanici au împărtăşit şi ei aceste aspiraţii, legându-şi propriile năzuinţe de idealul Unirii.
Institutul Fraţii Golescu vă invită la Clubul Ţăranului marţi 20 februarie ora 18:00 pentru a urmări dezbaterea dedicată românilor sud – dunăreni şi a sprijinului pe care l-au acordat Marii Uniri din anul 1918.

 

 




Video: „Un Veac de la Marea Unire”- evocarea unui român prin adopţie, generalul Henri Mathias Berthelot, care prin fapte şi simţire pentru România a fost mai român decât mulţi dintre noi

În această ediţie „Un Veac de la Marea Unire”, puteţi urmări: evocarea unui român prin adopţie – generalul Henri Mathias Berthelot, cel care prin fapte şi simţire pentru România a fost mai român decât mulţi dintre noi, filmul documentar „Chemarea deşertului” şi un dialog esenţial cu Dl. Radu Boroianu, despre boierime, liberalism, patrimoniu cultural.

Vă doresc vizionare plăcută!

Realizator Alba Catrinel Popescu




Premieră pe scena românească. Pianul și pantomima, îngemănate inteligent, minuțios și explorate artistic, în spectacolul The Fly

Spectacolul The Fly este o premieră pe scena românească prin îngemănarea inteligentă și minuțios explorată artistic a pianului și a pantomimei, într-un duo efervescent, plin de umor, fantezie și note de jazz.

În urma acestui „art fusion” dintre muzicianul Marius Vernescu și actorul Alexandru Pribeagu rezultă un spectacol modern, unic la nivel de reprezentare în România. Povestea  proiectului The Fly pornește de la dorința celor doi artiști de explorare creativă a diverselor linii de expresivitate umană și are la bază un crez comun: încrederea în complexitatea naturii umane.

Spectatorul se descoperă într-un mod natural la îmbinarea dintre auditiv și vizual. Spontaneitatea muzicală dublată de o prezență scenică vibrantă și puternic articulată, ofera publicului român șansa unei duble întâlniri spectaculoase ce poate reprezenta începutul, atât al unei instrospecții cât și al unei extrospecții umane, plecând de la o zona artistică cu o sensibilitate aparte.

Pianul produce emoția unei întâlniri cu sinele care este apoi remodelată prin forme de expresivitate vizuală si gestuală. Muzica este o amprentă puternică a trecutului, a acelor povești ce au luat naștere în diverse vremuri, ce poate astăzi sunt uitate sau ascunse undeva în subconștientul nostru. Toate acestea se contopesc și se sedimentează într-un tablou al orașului care are o bogată întindere cronologică. Repertoriul muzical ne introduce în atmosfera și farmecul unei cronologii artistice despre trecut în măsura în care registrul de expresiei al pantomimei adâncește extrospecția prin raportarea la oraș, întâmplări, drame și povești cunoscute și mai puțin cunoscute din spatele melodiilor ce au animat sufletul urban din trecut până în prezent.

Spectacolul The Fly este o incursiune către acele locuri comune care ne definesc viața, ce-și propune să gloseze trăirile, experiențele și idealurile sufletului uman într-un mod cât mai original și firesc cu putință.

Trailerul spectacolului poate fi urmărit aici: https://www.youtube.com/watch?v=ytepO20iEtY

Mai multe detalii puteți găsi pe pagina de facebook: https://www.facebook.com/The-Fly-339832269851706/?notif_id=1518282140475235&notif_t=page_fan&ref=notif

Marius Vernescu

Marius Vernescu este considerat unul dintre cei mai străluciți muzicieni de jazz din România. Este câstigător al prestigiosului Montreux Jazz Festival, Elveția., fiind dealtfel singurul român care a reușit această performanță pe plan mondial. “Marius Vernescu este unul dintre cele mai mari talente de jazz ale Europei” a declarat Quincy Jones, Preşedintele Juriului de la Montreux Jazz Festival. A mai câstigat concursul Niedersachsen Jazz (Germania), de asemenea a câstigat Marele Premiu în cadrul Festivalului Internațional de Jazz Django Reinhardt (Italia), Premiul pentru “Cea mai valoroasă performanță externă a unui muzician român” în cadrul Galei Premiilor de Jazz (România). A susținut numeroase concerte în țara și mai ales în afara țării, printre care: Invitat al Festivalului George Enescu și al Bucharest Jazz Festival; Concert Neppi, Italia; Concert la Alexannder Platz si Sala Grande Auditorium (Roma, Italia); Concert în celebrul club de jazz “Porgy and Bess” (Viena, Austria); Invitat special la Radio Hall Viena (Austria) și Radio Hall Budapesta (Ungaria); Invitat special la “Piano Songs Steinway & Producers” (Bilbao, Spania), etc.

Alexandru Pribeagu

Alexandru Pribeagu este un  actor și artist-mim. A început să joace de foarte tânăr în trupa de teatru a liceului Francez din București. A studiat la Paris la Universitatea Sorbonne-Nouvelle, Universitatea Vincennes Saint-Denis și la Academia Europeană de Teatru Corporal Magenia. Pentru a-și perfecționa tehnica de joc a participat la mai multe stagii Actor Studio și Grotowski. În 2017 a început un Master de Art-Terapie în cadrul Universitatii Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC).

Alexandru a urcat pe scenele pariziene în multe spectacole alături de trupa de teatru Le Collectif du K (Le songe du réverbère, Rob et Mime), cu trupa Magenia (Le mime fait un tabac, La goitte d’eau, etc..), cu teatrul Le vent se lève, Theatre 12, Theatre du Gymnase, Mairie de Paris, și cu alte proiecte personale. Întors în România, după aproape zece ani petrecuți la Paris, a creat asociația și compania de teatru Imaginabil. Alexandru joacă și în seriale de televiziune, scurt metraje independente, videoclipuri și reclame.

Pe lângă meseria de actor, Alexandru predă teatrul și pantomimă. A început să predea în mai multe școli și centre culturale din Paris unde a susținut cursuri atât pentru copii cât și pentru adulți. Începând din 2011 a devenit asistentul Ellei Jarosewicz, începând astfel să formeze profesioniști din domeniul spectacolului și artelor vizuale.

Întors în România Alexandru colaborează cu mai multe instituții și școli printre care Liceul Francez Anna de Noailles, Fundația Calea Victoriei, Ministerul Educației și al Învățământului, dar şi în producții ale Operei naționale, Teatru de Operetă, Opera comică…

Credit Foto: Adi Tudose

Pentru mai multe detalii – pianomimethefly@gmail.com / 0766 703 909

Pentru romaniabreakingnews.ro, – Alexandru Filimon

 

 

 

 

 

 

 

 




La Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, muzica boemă a unei povești istorice cu Solartis Quartet

Solartis Quartet va concerta pe 27 februarie, de la ora 18:00 la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, în cadrul unui eveniment salonard special unde muzica va dezvălui povestea unei hărți din vremuri îndepărtate, cu o valoare istorică puțin cunoscută în spațiul public românesc. Solartis Quartet contribuie cu o notă muzicală distinctă la crearea unei atmosfere boem-istorice, în consonanță cu rațiunea și nuanțele evenimentului.

Harta poartă denumirea de „Regni Bohemiae, Ducatus Silesiae, Marchionatus Moraviae et Lusatiae”; a fost realizată de reputatul cartograf german J. B. Homann și publicată la Nürnberg, în anul 1720. Transformată muzical, aduce în programul serii un ciclu care cuprinde lucrări a trei compozitori cu o biografie întipărită în ținutul Boemiei istorice: J. Haydn – Quartet op. 64 no. 5 “The Lark”, L. van Beethoven – Quartet op. 95 “Serioso” și A. Dvořák – Quartet op. 96 no. 12 “American”.

Programul ales se înscrie în repertoriul tipic școlii vieneze de compoziție (Haydn și Beethoven), clasicismul vienez fiind legat de perioada în care Boemia, parte a Imperiului Austriac, influența consistent muzica academică. Dvořák, cel de-al treilea compozitor al serii, este și primul compozitor boemian de notorietate mondială, distingându-se prin capacitatea de a integra, cu mult rafinament, materialul folcloric în limbajul muzical romantic de secol XIX.

Rezervările se pot face la adresa: comunicare@muzeulhartilor.ro Prețul biletului de intrare este de 8 lei și include vizitarea muzeului. Locurile sunt limitate. ”Un cvartet de coarde profesionist în toate sensurile acestui cuvânt” (Cătălin Rotaru, Profesor de Contrabas la Arizona State Music University)

Solartis Quartet s-a înfiinţat în anul 2012, iar cei patru tineri care compun astăzi cvartetul se numesc: Simina Croitoru (Vioara I), Ana Maria Marian (Vioara a-II- a), Theodor Andreescu (Violă) şi Andrei Niţescu (Violoncel). Din 2012 până în prezent, Solartis Quartet a concertat pe scene bucureştene consacrate – Ateneul Român, Sala Radio, Palatul Şuţu, Sala ”George Enescu” a U.N.M.B, Academia de Muzică şi Arte, Cinematograful Patria. De asemenea, au concertat, la nivel naţional, în Cluj, Târgu Mureș, Sibiu, Ploieşti, Timişoara, Iaşi, Tulcea. Cea mai importantă distincţie în activitatea competiţională de până acum o reprezintă reuşita din 2014 când Solartis Quartet, ca reprezentanţi ai României, câştigă Premiul al II-a şi Premiul Special ”Antonin Dvorak” la Plovdiv International Chamber Music Competition.

In anul 2013 Solartis Quartet este onorat cu invitaţia de a susţine un recital în cadrul Festivalului Internaţional ” George Enescu ” ediţia XXI, urmând ca o ediție mai târziu invitația sa fie reînnoită, de data aceasta presupunând un concert pe scena Ateneului Român alături de Filarmonica ”George Enescu” din București, unde tinerii artiști au interpretat lucrarea ”Clouds” pentru cvartet de coarde și orchestră, compusă de Peter Ruzicka, chiar sub bagheta acestuia.

Mai multe detalii puteți găsi pe pagina de facebook: https://www.facebook.com/Quartet.Solartis/ și pe pagina oficială: https://solartisquartet.ro/
sau contact la  0766 703 909 / solartis.quartet@yahoo.com

 

Pentru romaniabreakingnews.ro , Alexandru Filimon




PARADOXUL DIN NATO

PARADOXUL DIN NATO

Viorel LUCACI – 14 februarie 2017

Având în vedere recentele amenințări ale Ankarei vis-a-vis de Cipru şi evoluția operațiunii „Ramura de măslin”, decizionalii europenii ar trebui să conștientizate cât se poate de serios ideea că NATO se află în fața unei deficiențe structurale, dedublate de o posibilă incompatibilitate UE-NATO.

Problemele complexe existente în prezent în jurul Ankarei, a conduitei geostrategice a acesteia şi a posibilei balansări a Turciei către o viitoare „Axă Moscova-Ankara-Teheran”, erau previzibile de acum cca. cinci ani. S-au tot tras semnale de alarmă. S-a tot scris. Din păcate, NATO se confruntă acum cu un puternic paradox intern. Un paradox funcțional care pune puternic la încercare coeziunea membrilor. Entități nonstatale (dintre care unele își doresc a avea propriile state – fiindu-le promise chiar state ca răsplată pentru înfrângerea ISIS) care pentru unii constituie teroriști, pentru alții reprezintă aliați. În istoria sa, au mai fost două „teste” pe care NATO le-a trecut oarecum… doar că parțial fără probleme. Bombardarea Iugoslaviei în vara lui 1999 şi războaiele antiteroriste inițiate de către americani ca urmare a atentatelor din 11 septembrie 2001, caz în care au fost evocate pentru prima dată prevederile art. 5. Au existat atunci tensiuni şi diferențe semnificative de abordări între membrii. Ceea ce era bine pentru unii, era greșit pentru alții.

Să nu ignorăm un aspect. Din fericire, până în prezent NATO nu s-a aflat efectiv în situația unui atac militar masiv pornit din afara spațiului Euroatlantic, eficiența frecvent evocatului „articol 5” nefiind pusă de facto la încercare. Nici nu ne dorim așa ceva, mai ales că teritoriul României s-ar situa chiar pe segmentul central al unei posibile linii de angajare. De aici vine şi acea necesitate acută de a beneficia de infrastructuri de transport feroviare şi rutiere eficiente, acestea fiind oportune în cazul unei dislocări strategice de anvergură în regiune sau de generare a unei forțe de angajare imediată – deziderat pe care din păcate Bucureștiul nu prea îl respectă.

Ceea ce se întâmplă în prezent legat de „cartea” Europei, mai precis a UE, de jocul acesteia şi de provocările tot mai puternice, își are originile în faptul că noi europenii începem să uităm propria istorie – cel puțin o mare parte din noi. Ideea de fond este simplă: pur şi simplu Europa nu poate să nu cadă în război, nu poate exista în pace fără o formă eficientă de integrare şi/sau fără ca cineva mult mai puternic să îi asigure securitatea. Nimic însă fără costuri. Începând cu 1918, acel cineva au fost SUA. Două războaie mondiale oprite (nu fără pierderi pentru americani) şi peste șapte decenii de prezență militară masivă în regiune pentru a fi asigurată pacea şi pentru a preveni o expansiune a comunismului către Atlantic. Desigur, interpretările şi teoriile aferente sunt variate. Americanii pot fi acuzați de multe… dar în nici un caz de imprudență strategică. În schimb, Bruxellesul da!

Nu aș dori ca următoarele fraze să fie interpretate ca fiind semne ale unui euroscepticism acut. Consider însă că reprezintă o realitate, pe care mulți o ignoră fie din rea voință, fie din lipsă de cunoaștere. UE uită încet de unde şi de la cine a plecat ideea înființării sale, care au fost rațiunile din spate şi care i-a fost principala menire. De la crearea sa în anii ’50, CECO ulterior CE şi apoi UE s-a cristalizat şi s-a dezvoltat puternic din punct de vedere economic (cu o serie de avantaje evidente exclusiv pentru primii membri), în timp ce alții i-au asigurat în paralel apărarea şi statutul strategic prin intermediul unui Tratat Nord-Atlantic încheiat în 1949. Între timp, se pare că UE şi-a pierdut aproape complet identitatea. Şi-a dorit un multiculturalism superpus în detrimentul suveranității unor popoare cu inerții noologice considerabile. A eșuat. Latențele au învins tendințele. Acum… s-a trezit în fața a două ambiții imperiale de anvergură, respectiv rusești şi turcești. De la prima, nucleul economic al UE primește gaze naturale având cu aceasta schimburi economice de zeci de miliarde de euro anual, iar cea de-a două îi asigură barajul împotriva expansiunii unui Islam radical puternic. Acel baraj se fisurează. Concomitent, UE manifestă o dorință tot mai aprigă de a se rupe de Washington. Este complicat. Personal, cred că UE nu mai are timp să își înființeze propria armată şi pe deasupra să fie şi eficientă. Ne axăm mai bine pe NATO în continuare şi ne vedem liniștiți de treburile noastre pur economice. Dacă ne dorim în continuare pacea în Europa, trebuie să evităm să înscriem UE pe o traiectorie de coliziune funcțională cu NATO.

Imagine: https://ro.wikipedia.org




Reuniunea ministerială NATO la Bruxelles, sub umbra tensiunilor SUA -Turcia și a temerilor față de iniţiativa europeană de apărare

Temerile americane cu privire la iniţiativa europeană de apărare şi tensiunile dintre Statele Unite şi Turcia în Siria au aruncat o umbră asupra reuniunii ministeriale NATO de la Bruxelles, riscând să pună la încercare unitatea Alianţei.
Secretarul general al NATO – Jens Stoltenberg, a reiterat marţi îngrijorările Statelor Unite şi le-a reamintit aliaţilor europeni limitele iniţiativei lor de apărare, transmite Rador citat de romaniabreakingnews.ro.

„UE nu trebuie să înlocuiască ceea ce face NATO” şi nu trebuie să-şi închidă pieţele de apărare americanilor şi altor ţări din afara UE, a avertizat el în ajunul unei reuniuni a miniştrilor Apărării din cadrul Alianţei. „Nu ar avea niciun sens ca UE şi NATO să intre în concurenţă”, a insistat dl. Stoltenberg. Mesajul a fost conceput ca un răspuns la preocupările exprimate de delegaţia americană condusă de secretarul american al Apărării, Jim Mattis.

„Susţinem iniţiativa europeană, cu condiţia ca această să fie complementară şi să nu se îndepărteze de activităţile şi nevoile NATO”, le-a declarat duminică ziariştilor d-na. Katie Wheelbarger, însărcinată cu securitatea internaţională la Departamentul american al Apărării. „Nu vrem ca UE să ia resursele NATO”, a repetat ea.

Unii europenii au fost surprinşi, chiar agasaţi, de acest ton ofensiv. „Există o dorinţă reală de a lucra împreună şi de face acest lucru cu încredere”, a asigurat un diplomat european la Bruxelles. „Există o complementaritate cu NATO, iar europenii nu au nicio intenţie de duplicare inutilă sau de achiziţionare de capacităţi inutile”, a adăugat el. „Americanii şi ţările din afara UE se tem că o cooperare structurată permanentă (CSP sau PESCO în limba engleză) le limitează accesul la pieţele de apărare ale ţărilor UE şi privilegiază companiile europene”, a explicat un alt diplomat european.

„Dacă vor să participe la PSC pe picior de egalitate, avem nevoie de o relaţie de egalitate, deoarece ţările europene nu pot oferi echipamente de apărare pe piaţa americană”, a subliniat el.
Neîncrederea americanilor a declanşat apeluri la dialog pe partea europeană. „Dacă Washingtonul va numi un ambasador la UE, lucru pe care nu l-a mai făcut de un an, ar fi mai uşor să explicăm ce fac europenii”, a declarat unul dintre diplomaţii europeni intervievaţi de AFP, recunoscând o „nevoie de dialog”.

La dineul de miercuri seară, care ar fi trebuit să fie dedicat iniţiativei europene şi să calmeze jocul,  Jens Stoltenberg a recunoscut „diferenţele de opinie”, dar a respins impresia unei lipse de încredere între americani şi europeni. Reprezentanţă diplomaţiei europene, Federica Mogherini, va avea sarcina de a soluţiona aceste probleme.”Există câteva mici explicaţii de dat, dar nu există probleme cu privire la fond”, a spus un diplomat european. „Aceasta face ca unele minţi chinuite să spună că există tensiuni între Statele Unite şi europeni, dar nu este cazul”, potrivit aceluiaşi diplomat.

În schimb, fricţiunile dintre Washington şi Ankara ar putea ameninţa unitatea NATO. Operaţiunea militară turcă din nordul Siriei împotriva forţelor kurde aliate cu Washingtonul a slăbit lupta împotriva organizaţiei Stat Islamic (ISIS), a declarat secretarul de stat al SUA, Rex Tillerson, marţi, potrivit Le Point, citat de Rador.

Secretarul american al apărării, Jim Mattis, îi va presa miercuri pe aliaţii europeni să-şi respecte o promisiune de a-şi mări bugetele militare, în condiţiile în care şi SUA oferă o creştere a propriilor lor cheltuieli militare în Europa. Pentru prima dată statele NATO au remis planuri privind modul în care vor atinge până în 2024 ţinta de a cheltui pe apărare 2% din PIB în fiecare an, după ce preşedintele Donald Trump a ameninţat că le va retrage sprijinul aliaţilor care cheltuie puţin, potrivit The New York Times.

15 dintre cele 28 de state NATO, excluzând SUA, au acum o strategie de a atinge recomandarea NATO convenită în 2014 ca răspuns la anexarea de către Rusia a regiunii Crimeea de la Ucraina, după ani de zile de reducere a bugetelor militare europene.

Nu este clar dacă asta va fi suficient pentru a-l impresiona pe Trump atunci când va participa la o reuniune NATO din iulie. Datele NATO arată că Regatul Unit, Grecia, România şi ţările baltice, Estonia, Letonia şi Lituania, ating sau sunt pe cale să atingă ţinta de 2%, în vreme ce Franţa şi Turcia sunt pe punctul de a o atinge curând.

Franţa intenţionează să-şi mărească cheltuielile militare cu peste o treime între 2017-2025, însă Spania a declarat că nu va atinge ţinta din 2024. Belgia, Olanda, Luxembourg, Italia, Portugalia, Norvegia şi Danemarca au rămas şi ele în urmă, în vreme ce Ungaria se aşteaptă să atingă ţinta abia în 2026.

Germania, cea mai mare economie europeană, plănuieşte o creştere cu câteva miliarde de euro a cheltuielilor militare, dar nu suficient cât să atingă ţinta în 2024. E de aşteptat ca Mattis să adopte o poziţie dură la întâlnirea care va avea loc la prânz, a declarat Katie Wheelbarger, adjunctul vice-secretarului american al apărării pentru afaceri internaţionale de securitate, citează Rador.




DA!… „UNDEVA TREBUIE SĂ CRAPE”

DA!… „UNDEVA TREBUIE SĂ CRAPE”

Viorel LUCACI, Virgil ANDRONACHE – 13 februarie 2018

Şi deja a început să crape.

INTRODUCERE

Regretatul profesor şi cercetător Paul DUŢĂ (fost membru al Institutului Diplomatic Român) pe care ambii am avut onoarea de a-l cunoaște personal acum câțiva ani, sublinia în cadrul cursurilor de Diplomație a apărării pe care le susținea ideea că „undeva trebuie să crape!”. Pentru a fi înțeleasă pe deplin o asemenea afirmație, este necesar a fi introdusă corect în context. Era un context geostrategic. Doar că… având în vedere caracteristicile şi dinamicele lumii actuale, precum şi nivelul tot mai ridicat de incertitudine în tot şi în toate, o asemenea afirmație devine oportună oricărui context, oricărui cadrul de analiză – fie acela social, politic, religios, sau militar. Se transformă astfel într-un aforism definitoriu al prezentului.

Ideea acestei postări este una simplă. Aceea de a scoate în evidență faptul că în curând vor avea loc evenimente de mare anvergură, chiar dacă deseori în articolele precedente publicate am trădat o atitudine moderată şi uneori optimistă. Nu e rău să fim totuși optimiști, dar… parcă prea ne scapă vremurile printre mâini. Riscăm să cădem în afara vremurilor.

Cu privire la afirmația profesorului pomenit anterior, am identificat două „crăpări” mai precis. Un dosar care va exploda şi o temă cu totul nouă pentru marea majoritate a noastră. Unul este aproape de noi, celălalt departe, dar cel puțin la fel de important din punct de vedere al implicațiilor internaționale şi al complexității.

 

  1. SIRIA

Apar semne evidente cum că dosarul sirian a luat foc. „Paginile” sale arzând încep să se împrăștie peste tot în regiune. Nu se stinge, deoarece sunt mulți cei care suflă cu putere în jarul acelui focar.

Turcia începe să își joace tot mai serios şi mai violent propria-i carte geostrategică. Şi-a descoperit vocația regională. Dacă merge, dacă se pretează un (neo)URSS sub marca Putin, de ce să nu meargă şi un (neo)Imperiu Otoman sub marca Erdoğan. Probabil că nu peste mult timp Ankara va accede la statutul de mare putere regională alături de Federația Rusă şi China. Republica Islamică Iran așteaptă liniștită următoarea la rând. România nu poate rămâne indiferentă faţă de evoluțiile din Turcia. Atunci când avem prea multe „mari puteri” raportat la aria conferită de geografie, puterile mici riscă să fie strivite în angrenajul celor mari. Fie angrenezi… şi dacă angrenezi, o faci cât poți de corect şi vehement, fie ești strivit. O spune istoria, nu noi.

Este posibil că ceea ce unii denumesc a fi proiectul „Axei Moscova-Ankara-Teheran” să prindă viaţă – dacă acest lucru va fi lăsat de americani (părerea noastră). Foarte discutabil. Nu e simplu. Turcia este (cel puțin deocamdată) membră a NATO, fiind a doua după SUA ca pondere a forțelor armate participante. După 1950, în decursul Războiului Rece şi după încheierea sa, SUA împreună cu Germania practic au înarmat masiv Turcia (prin furnizarea de tancuri, alte categorii de vehicule blindate, aviație şi inserarea unei vaste industrii specifice) şi au dezvoltat astfel conduita de apărare a Turciei, pentru ca NATO să dețină un puternic cap pe pod împotriva Pactului de la Varșovia, ulterior a Federației Ruse şi a Chinei, dar mai ales pentru a „fereca” Marea Neagră, ca nu cumva să devină un „lac rusesc” – lucru care s-a şi întâmplat parțial. Marea Neagră a fost ferecată până acum circa patru ani. În prezent, România şi Georgia sunt singurii riverani ce nu fac parte (cel puțin organic) din proiectul blocului geopolitic Eurasiatic, care nu au intrat efectiv în siajul Moscovei.

Avem un paradox în cadrul NATO. Cum ne putem gândi la o confruntare – fie aceea şi asimetrică – între numărul un şi doi din Tratat? Un paradox care ar trebui să ne dea de gândit. Turcia (al doilea membru după SUA) riscă să intre în contact conflictual direct cu forțele americane în contextul desfășurării operațiunii denumite „Ramura de măslin”. Cei cu statut de aliați pentru unii, sunt teroriști pentru ceilalți. De aici, atitudini şi abordări diferite. De aici provine complexitatea situației. În ultimele două săptămâni forțele turce au atacat masiv acele grupări (posibil instruite şi înarmate de americani) care pentru alianța antiteroristă din jurul SUA au reprezentat vârful de lance în lupta de distrugere a Statului Islamic. Astfel, s-a oferit acestei organizații teroriste respiro-ul de care avea nevoie pentru a nu fi distrusă complet. Întrebarea este „de ce?”. Un respiro generat indirect de către turci. De ce acum? Recent, turcii încep să sufere pierderi grele, după ce în prima parte operațiunea „Ramura de măslin” a mers perfect conform declarațiilor Ankarei.

Ne temem că un posibil „Turcxit” în cadrul NATO nu ar fi exclus. Dacă Turcia va fi scoasă sau dacă va ieși ea din NATO, unde se va muta ea din punct de vedere strategic? De partea cui se va situa şi care vor fi implicaţiile rupturii Turciei asupra Balcanilor?

Peste posibila angajare Turcia vs. SUA, a apărut un contact şi mai puternic, cu implicații şi mai vaste. Unul între SUA şi Federația Rusă. Avem astfel confirmarea că într-adevăr a început un „Al doilea Război Rece”. Un contact neconvențional de această dată, deorece sunt la modă acum forțele militare fără însemn şi neasumate de către entitățile statale. Dar războiul tot război rămâne. „Forțele americane au ucis zeci de luptători mercenari ruși săptămâna trecută, în ceea ce se conturează a fi, potrivit analiștilor, cea mai sângeroasă confruntare dintre cele mari puteri internaționale de la Războiul Rece și până acum. Informațiile apărute în ultimele zile pe surse au fost confirmate marți pe canale media credibile, precum Reuters sau Bloomberg. Peste 200 de mercenari, mulți dintre ei ruși care luptă pentru regimul sirian, au murit într-un atac eșuat asupra unei baze militare și a unei rafinării controlate de coaliția condusă de SUA în regiunea siriană Deir Ezzor, scrie Bloomberg. Este neclar dacă operațiunea eșuată a fost una clandestină sau una susținută direct de Moscova. Ministerul rus al Apărării susține însă că nu are nicio legătură cu atacul, iar oficialii americani au fost în contact cu omologii ruși din Siria în timpul confruntării și după aceea. Ofensiva a început pe 7 februarie, când combatanții, susținuți de artilerie, tancuri și lansatoare de rachete, au avansat spre pozițiile controlate de coaliția condusă de SUA. Bombardamentele SUA au respins rapid atacul. Oficialii americani estimează că 100 de mercenari au fost uciși și 200-300 răniți. Niciun militar american sau al coaliției nu a fost atins.” [https://www.realitatea.net/exploziv-confruntare-militara-violenta-sua-rusia-in-siria-sfar-ita-in-dezastru-pentru-moscova_2136117.html – accesat la data de 13.02.2018].

  1. Coreea

În ultima săptămână, sub egida jocurilor olimpice organizate în Coreea de Sud, Phenianul a manifestat o schimbare radicală de atitudine şi de conduită diplomatică în relația sa cu Seulul. Cel puțin la nivel declarativ. Se dorește cumva o reconciliere? Unii sunt pesimiști şi susțin că „diplomația sportului” nu va diminua tensiunile emitente între Nord şi Sud. Americanii par jenați de aceasta inflexiune.

Un scenariu interesant şi surpriză al reunificării Coreei a apărut. Cine va fi de acord şi cine se va opune acestei reunificări, cine va avea de câștigat şi cine va pierde, va constitui principala ecuație geopolitică a următorului deceniu pentru regiunea Asia-Pacific. Susținem aici termenul „deceniu” pentru că reîntregirea unor state nu are loc peste noapte. Estimăm la momentul actual că o reîntregire a Coreei ar putea genera un stat comparabil ca putere şi relevanță cu Japonia (prin combinarea puterii economicei a Sudului cu latura militară a Nordului). Un stat care ar putea modifica semnificativ întregul echilibru de forțe din regiune, chiar la nivel mondial.

Dacă va surveni cumva în curând un conflict armat de anvergură în Coreea, tindem să credem că acela va fi pentru reîntregire, nu exclusiv pentru a distruge regimul din Nord.

ÎN LOC DE CONCLUZII

Atât dosarul exploziv Sirian cât şi noua temă de reîntregire coreeană din regiunea Asia-Pacific au apărut şi s-au dezvoltat de un anume fond (trend) caracteristic ultimei jumătăți de deceniu. Este vorba despre ceea ce pare a fi o „retragere sensibilă dar asumată a SUA din lume” – aspect îmbrățișat de tot mai mulți strategi, autori că cărți şi cercetători din domeniul geopoliticii. Doar că… este foarte posibil ca „restul lumii” să se înșele, iar retragerea respectivă să fie una doar de fațadă. Ultimele evenimente din teatrul sirian au dovedit acest fapt.

[sursă foto: www.nytimes.com]




FISURILE OCCIDENTULUI ȘI RISCUL APOCALIPSEI POPOARELOR

FISURILE OCCIDENTULUI ȘI RISCUL APOCALIPSEI POPOARELOR

Viorel LUCACI – 04 februarie 2018

INTRODUCERE

Ideile principale pe baza cărora am elaborat prezenta expunere au apărut cu doi ani în urmă. În timpul perioadei friguroase și pline de zăpadă de la sfârșitul lui ianuarie 2016, când vremea ne adusese cumva aminte de iernile din anii ’80 și din prima parte a anilor ’90, ierni pe care unii dintre noi le petreceam la țară. Cel puțin eu… în frumoasa Bucovina. Datorită plimbărilor de acum doi ani prin gerul de afară, mi-a născocit atunci mintea câteva idei născute să spunem… la rece. Frigul are rolul lui, chiar dacă îl înjurăm cu toții și ne obosim mergând cu dificultate pe gheață, prin troienele de zăpadă bătătorită de pe trotuarele orașului ori ocolind prin garduri sutele de mașini parcate pe trotuar. În prezența unui strat gros de zăpadă prost gestionat de către autorități, devine din ce în ce mai dificil să circuli liber ca pieton. Ce e drept, am cam uitat ce înseamnă iarna adevărată. Câteva zile de ger și imediat avem un motiv serios de a face subiecte de știri mass-media din asta. Iar noi, suntem cât pe ce să acceptăm acea schimbare climatică prin care ne-au fost scoase iernile din peisajul românesc. Anul aceasta da!… parcă a fugit iarna de noi. S-o fi săturat chiar şi frigurile de România? Am bănuit asta trăind recent o Bobotează cu o vreme îngrijorător de caldă. Corect ar fi să spunem că iernile au fost împinse spre primăvară, primăverile fiind practic strivite între iernile târzii uscate și verile din ce în ce mai secetoase.

Este adevărat, au loc schimbări climatice pe care avem tendința de a le ignora. Am trecut pe parcursul ultimului deceniu către un an format din două anotimpuri. Dar nu schimbări atât de importante cum susțin la unison majoritatea celor care „se pricep la climă”. Teoriile legate de fenomenul încălzirii globale sau climatică sunt mai mult sau mai puțin verificabile. Devin discutabile prin prisma unor cuantificări corecte a conduite planetei de-a lungul istoriei sale. Cert este că printre altele s-a reușit în câțiva ani impunerea pe piață a unor noi tipuri de becuri denumite „ecologice” (dar care de fapt ne degradează tuturor vederea – asta nu se prea spune) și suprimarea aproape completă a corpurilor de iluminat cu incandescență. Ba mai mult, vacile ce pasc cuminți pe câmp ar fi de fapt dăunătoare stratului de ozon. Ridicol! Oare armamentul nuclear aflat la dispoziția unor mari puteri, împreună cu uriașele deversări generate de industria petrolieră, nu amenință incomparabil mai mult clima în comparație cu bietele văcuțe? Trăiască marile corporații. Ce fericire că schimbările climatice lucrează parcă pentru profitul lor.

Unele zvonuri științifice recente susțin faptul că modificările respective constituie procese firești, urmând un algoritm pur natural, nu unul inițiat de către activitatea omului. Conform unor cercetători în meteorologie cu care am stat de vorbă, omul poate influența cu cel mult 5% viteza sau direcția proceselor climatice de anvergură. Cu atât mai mult, marile schimbări climatice. Asta nu înseamnă că avem voie să ne batem joc oricât de mediul înconjurător.

Întreaga istorie a planetei noastre a fost plină de schimbări, de perioade instabile, de glaciațiuni și de cataclisme sau chiar extincții a unor specii întregi de viețuitoare – uneori pentru a face loc altora. De exemplu, așa-numita „Extincție Permiană” – cea mai mare extincție cunoscută din istoria Terrei, ce a avut loc cu zeci de milioane de ani înaintea apariţiei dinozaurilor – a eliminat aproape complet viața. Totuși, să nu exagerăm cu estimările. O extincție „rapidă” în sens geologic înseamnă un proces care a durat câteva zeci de mii de ani. Poate chiar așa se va întâmpla şi cu omul. Nu în sensul dispariției sale, ci acela al înlocuirii de către un „om nou”. Phanerozoicul mai are încă multe de prezentat Terrei.

Cu alte cuvinte… omul prezent, omul modern, homo sapiens sapiens sau cum am vrea să-l denumim, mai mult asistă decât influențează fenomenele ample ale naturii. Noi Umanitatea, nici măcar un fir de praf nu reprezentăm. Cu toate acestea, am înregistrat „performanța” de a grăbi dispariția a nenumărate specii.

Dacă ar fi să ne imaginăm un segment de timp divizat al celor peste 4,5 miliarde de ani scurși de la nașterea planetei, intervalul în care pe Terra a fost prezentă viața ar fi doar a noua parte (cca. 500 de milioane de ani). Cu alte cuvinte, Pământului i-au trebuit 4 miliarde de ani pentru a se pregăti să găzduiască viața, iar noi oamenii… credem că putem influența natura atât de mult. Puțin probabil. Însăși existenţa omului începând de la primele evoluții ale primatelor, figurează ca fiind valoarea aproximativă de a o mia parte din acel segment.

Am conceput întregul complex de divagații anterioare ca un cadrul de introducere în tema centrală. Un mod de a aborda schimbarea ca proces de la general la particular. De la natură la om.

SCHIMBĂRILE NOASTE REALE SUNT DE O ALTĂ NATURĂ

Dacă am dori să ne cunoaștem pe noi înșine în materie de „organică a sufletului” pe cât de mult vrem să deslușim tainele lumii fizice, sunt sigur că am înregistra salturi civilizaționale imense. Cu cât încercăm să Îl desființăm pe Dumnezeu, cu atât mai mult Îl aflăm. Cu toate că în aceste timpuri ne găsim la începutul unui nou proces de desacralizare – de data asta global. Nu este greu de acceptat acel paradox existențial care ne-a însoțit în special în ultimul secol şi jumătate. Progresul material, cu a sa evoluție progresivă care a caracterizat perioada inițiată de marea revoluție industrială, a fost însoțit de un regres interior considerabil. Uriaș în unele cazuri. Dar de fiecare dată când omul s-a aflat în pragul căderii complete în afara sacrului, revelații complexe la nivel mental au schimbat cursul istoriei prin intermediul unor modificări survenite în stilul în care omul a perceput viața. Cineva sau ceva ne-a corectat chirurgical dinamica. Măsura în care astfel de „corecturi” vor surveni în viitor, va defini măsura în care civilizația umană va fi capabilă să evite autodistrugerea.

În primul rând, ne schimbăm noi ca oameni şi apoi clima. Ne schimbăm la nivel mental. Ba nu, mai degrabă moral. Devenim mai inteligenți (probabil…), poate mai frumoși de la o generație la alta ca efect al unei eugenii naturale trans-generaționale. Înregistrăm însă regrese pe alte paliere – mai puțin vizibile în prezent (demnitate, sensibilitate, cumpătare, milă etc.).

În al doilea rând, avem tendința de a amplifica proporțiile a aceea ce considerăm că este negativ şi a diminua ceea ce este pozitiv – fiind vorba de acea sete de „senzațional”. Iată deci un alt paradox existențial.

De unde mi-au venit tocmai mie toate concluziile respective? Au apărut în timp, devenind în cele din urmă certitudini consolidate printr-un oarecare studiu personal, în același timp acceptate în diverse cercuri analitice ce au generat cărți de sociologie remarcabile.

DUPLICAREA RĂULUI PRIN ANALIZA SA

Acest articol se structurează în jurul analizei ca proces. O analiză a ceea ce putem defini ca fiind un complex de „fisuri ale Occidentului”. Nu de natură geografică, nu socială şi nici măcar religioasă. Există şi acelea, dar textul de faţă încearcă să scoată în evidență un proces de fisurare de o cu totul altă natură. Unul noologic. Pentru a-mi consolida o parte din ideile pe care le-am înșirat în cele ce urmează, acolo unde am considerat că ar fi oportun am făcut apel la repere bibliografice corelate cu tema sau cele ale căror subiect se identifică cu ideea din firul logic al redării. În cadrul acestor trimiteri către titluri (reperele făcând referiri la publicații în limba română a unor autori români sau străini) am adăugat uneori explicații suplimentare care îmi aparțin, sau extrase relevante din paginile cărților respective, toate încadrate între paranteze pătrate pentru a fi percepute distinct de restul expunerii.

Nivelul de analiză face diferența între bine și rău. Discrepanța manifestată între mass-media şi o parte din literatura analitică, m-a ajutat să identific cel puțin două niveluri de analiză a realității înconjurătoare. De fapt a fenomenelor şi proceselor lumii sociale luată ca ansamblu. Unul de fațadă, oficial sau mediatic, disimulat în tot ceea ce vedem în mass-media. Un sistem de informare care induce un anumit mod de percepție a lumii – înțeleasă ca atare – la minim 80 – 90% din oamenii de rând. Cel de-al doilea, există într-un spațiu „de umbră”. Un nivel paralel al analizei, care are ca bază o serie de principii complet diferite faţă de sistemele mass-media sau social-media. Suma vectorilor de opinie nu este nulă ca în cazul primului, ci tinde spre direcții ce țin mai mult de strategii şi decizii pe termen mediu şi lung. Cercurile ce au acces nemijlocit la acest nivel sunt de obicei exclusiviste. Dar nu complet închise. Parcurgerea unui volum însemnat din ceea ce denumim „literatură gri”, poate crea șansele de accedere la cel de-al doilea nivel. Însă nu orice carte generează profunzime. Nu orice text este pretabil depășirii limitărilor pe care ni le impune mass-media caracteristice primului nivel. Textul analitic generator de metalimbaj este dificil de elaborat, fiind de asemenea şi mai dificil de debarasat faţă de subiectivism şi faţă de blocajele cognitive. De multe ori, imposibil. De aceea, trebuie parcurse surse diferite – preferabil antagonice – pentru a dispune de o percepție medie cât mai apropiată de adevăr, fiind raportată la un fenomen social, geopolitic, politic sau militar. Niciodată individul nu a fost mai predispus la dezinformare şi la manipulare, decât acum când accesul la informație (ca volum) este atât de facil. Putem afla într-o oră, lucruri pe care acum trei decenii le aflam după zile întregi de studiu şi frecventări de biblioteci.

Atenție! Orice avantaj are reversul său. Dacă ne informăm mai ușor, mai rapid şi mai mult, nu înseamnă că avem şi o viteză mai mare de parcurgere a documentării către cunoaștere. Drumul către cunoaștere este sinuos. Cum am menţionat cu alte ocazii, cunoașterea este diferită de cunoștințe. A deține un volum mare de date despre ceva anume, nu este tot una cu a cunoaște acel ceva sau cu a discerne corect diferitele nuanțe ale adevărului. Percepția lumii constituie un ansamblu complex al nuanțelor adevărului, nu un adevăr absolut, singular Întotdeauna creșterea excesivă a volumului de informație necorelată (zgomot de fond sau poluare informațională) a diminuat profunzimea concluziilor şi a cunoașterii rezultare din utilizarea acesteia. Astfel, apar condiţiile propice de apariție a fenomenului denumit „infobetizare”. [Nu este ușor de stabilit dacă infobetizarea ar fi mai degrabă un proces sau un efect. Ea definește acea intoxicare a individului cu informații în volum mare şi irațional utilizate, cea mai mare parte nefiind relevante pentru activitatea şi aspirațiile sale particulare. Riscul principal este acela de a nu mai înțelege nimic din realitatea înconjurătoare. Majoritatea sistemelor digitate de tip „smart” conduc către respectivul fenomen]

Ar mai exista câteva niveluri superioare de analiză, dar începând cu cel de-al treilea pășim pe domeniul activității de informații, în care permisivitatea în materie de reguli, strictețe şi proceduri este mult mai restrânsă şi mai concret specificată. Intelligence-ul nu se găsește în aria de referință a prezentului articol. De aceea, nu voi insista asupra sa.

În rândurile de faţă vreau în primul rând să subliniez ceea ce se întâmplă cu noi ca individ, ca urmare a schimbărilor la care suntem supuși, la ce aspecte subtile trebuie să fim atenți şi unde se cuvine să măsurăm de două ori înainte de a tăia, nefiind vorba obligatoriu de rațiunile decizionale de strategie sau de siguranţă naţională. Fiecare dintre noi trebuie să devenim propriul nostru stat, să avem propria noastră entitate şi să fim conștienți de ea. Noi să fim proprii noştri analişti. De aceea, nu trebuie să luăm ca atare tot ce ni se oferă în materie de informare în masă – un deziderat pe care îl consider ca fiind indispensabil pentru individul cu pretenții mari de la viitor. Cu cât recuzăm mai mult, cu atât suntem de fapt mai bine informați. Realitatea este diferită, chiar dacă se încearcă intens impunerea unei alte realități, a unui alt adevăr.

LUMEA NU A DEVENIT REA, CI ÎI CREŞTE NIVELUL DE RĂUTATE

Ne întrebăm deseori dacă lumea este rea sau dacă da, de ce este atât de rea. Părerea mea personală este că da, este rea. De ce? Dificil de răspuns. Lumea într-adevăr este rea, dar mai ales devine din ce în ce mai rea. Așa a fost încă de la apariția ei. Într-o oarecare măsură contribuim fiecare dintre noi la acest parcurs general spre edificarea răului. Ținte de analiză şi de modul în care aceasta (analiza) contribuie la binele sau răul pe care îl percepem din ceea ce ne înconjoară. Cred totuși că răul (considerat sub toate aspectele sale) are evoluții ciclice extinse pe perioade istorice mari. Cu siguranţă lumea a fost cel puțin o dată în istoria sa, mult mai rea decât acum. Numai în prima jumătate a secolului XX Europa a generat două „răutăți” care au curmat viața a peste 100 de milioane de oameni. Este vorba de acel interval perceput de unii ca fiind „Războiul de 31 de ani” (între 1914 şi 1945). Nu putem spune că lumea este mai rea sau mai tâmpită acum decât atunci. Am putea vorbi chiar despre existența unui „circuit al răului în lume”, similar celui al apei în natură. Am impresia tot mai des că răul definește o adevărată instituție de forţă a lumii materiale.

O mică paralelă în scopul unei analogii pe ideea răului ca stare. Conform unei vechi confesiuni (secte) religioase de natură creștină, care a fost eradicată în secolul al XIII-lea de către papalitate, răul ca sens religios a definit la un moment dat întreaga arhitectură a lumii materiale. Aceasta era religia catară sau a albigenzilor. Pe scurt. Catarii au format o populație care a existat între secolele X şi XIII e.n. în regiunea Languedoc din sudul Franței. S-a scris foarte mult despre ei, despre ceea ce făceau, despre originile acelei religii şi posibilele legături cu mai vechii esenieni din Orientul Mijlociu (tribul în cadrul căruia este posibil ca Iisus Hristos să își fi petrecut adolescența – acei ani despre care ni se spune foarte puțin în Noul Testament), despre ereziile ce îi caracterizau – toate părerile fiind împărțite. Pentru Vatican, chiar şi acum albigenzii constituie un subiect tabu iar accesul la documente a fost dintotdeauna îngrădit. Dar… de departe cel mai important aspect în ceea ce-i privește pe albigenzi este acela că în viziunea credinței catare tot universul vizibil, toată lumea materială ar fi de fapt în întregime opera Diavolului (un „regat al Diavolului” cum îl denumeau), iar lumea nevăzută, cea superioară, cea de după moarte ar fi atribuită lui Dumnezeu. Două forme de existentă complementare, nu antagonice. Avem astfel un cu totul alt concept al binomului format din Rău şi din Bine luate ca stare, ca forte. Nu un rău contra binelui (adică într-un conflict perpetuu în care omul are un liber arbitru lăsat de Dumnezeu), ci un rău material, inferior ca organizare, mic şi trecător, închis într-un bine necuprins şi superior. Ne naștem şi trăim în răul material, murind către binele imaterial. Altfel spus, trecem din primul către al doilea, nu alegem răul sau binele cu amenințarea iadului sau cu promisiunea raiului.

Motivele pentru care Instituția Bisericii Romano-catolice nu a acceptat catarismul sunt evidente. Am impresia că prin modul în care se manifestă în ansamblu său, modernitatea prezintă o organică similară lumii religiei cătare.

Oare este „răul” care ni se prezintă acum a fi rău, chiar atât de rău în realitate? Mi-am adresat această întrebare, urmărind pentru o perioadă relativ scurtă principalele canale de știri de nivel internațional – în special cele de proveniență euroatlantică. Nu voi nominaliza posturi TV sau prezentatori de știri pentru că inclusiv acolo lucrează profesioniști. Conform canalelor la care mă refer, în lume nu ar mai exista altceva decât „amenințarea Islamului „ şi „terorism”. Doar atentate, amenințări şi pericole asociate terorismului, nu fac decât să ne inducă imaginea unui viitor sumbru.

Așa cum am menţionat undeva anterior, o altă realitate ni se prezintă. Oare nimic nu se mai întâmplă bun în prezent? Da. Este adevărat, Uniunea Europeană a intrat într-un corset țesut din probleme – unele fără precedent de la înființarea sa (refugiații din Orient, sporul demografic negativ înregistrat în majoritatea statelor nucleu, lipsa forței de muncă manifestată pe contingente largi de profesii, presiunile geopolitice exercitate de Federația Rusă şi Turcia, sensibila „supărare” faţă de Washington şi implicit separarea faţă de geopolitica americană, diferendele şi fricțiunile apărute între zonele dezvoltate şi cele sărace, promovarea excesivă a drepturilor minoriților în dezavantajul majorității etc.). Dintre acestea multe se datorează însăși organicii spațiului european, fiind imputabile modului în care a fost înțeles într-un târziu proiectul integrării. Problemele redate ca fiind principale sunt cu adevărat cele mai importante? Oare nu ne scapă nimic „printre degete” între timp?

CALITATEA ANALIZEI FACE DIFERENŢA

Tocmai de analiză vreau să mă leg în cele ce urmează. O analiză în sensul larg al termenului. Acea analiză înțeleasă ca fiind modul în care trebuie să percepem prezentul. Pentru că respectiva înțelegere ne va determina viitoarele atitudini, decizii şi acțiuni – în special cele organizate. Dacă acestea vor fi greșite, generațiile viitoare vor avea de suferit, nu noi. Susțin aceasta deoarece cred că efortul pe care îl va reclama menținerea în viitorul apropiat a unei păci la nivel mondial, va fi din ce în ce mai mare. Sunt destule semne pentru a susține această ipoteză conform căreia echilibrul general devine din ce în ce mai șubred. Ceea ce nu realizăm cu toții este că destabilizarea constituie un proces foarte lent, nesesizabil prin analize pe intervale scurte de timp. Lipsa viziunilor de ansamblu pentru lideri este evidențiabilă în acest caz.

Lumea a devenit mai rea, pentru ca avem tendința de a multiplica răul. Un fel de reverberație într-un spațiu mediatic viciat la nivel macro. L-am denumit „macro”, pentru că nu se întâmplă doar în interiorul statelor. Vorbim de o acțiune suprastatală coordonată.

Corelat cumva cu tema pe care o abordez aici, cineva includea acum doi ani într-un articol o afirmație interesantă. Parcă anticipa intenția mea de a elabora prezentul text: „Lumea este tâmpită şi cei care o analizează se molipsesc”. Cu alte cuvinte, analiză răului naște rău. Doar că trebuie menţionat modul în care facem această analiză şi în care din cele două niveluri pe care le-am evidențiat în capitolul „Duplicarea răului prin analiza sa” se încadrează. Preponderent în primul, deoarece doar acolo lipsesc principiile solide.

Lumea este tâmpită” – un adevăr parțial. Dacă ar fi să acceptăm situația ca fiind reală, mai bine ar fi să spunem că lumea se tâmpește. Nici măcar „se tâmpește” nu este acoperitor. Nu cred că doar se tâmpește. Suntem martorii unui proces mult mai complex. O serie de transformări mai ample decât cea de a „deveni rea”. Mai ample şi mai lungi. Transformări ce gravitează în jurul ideii de a fi tot mai rea şi a accepta răutatea ca pe o normalitate. Practic lumea devine tot mai rea, netrecând de la o stare inițială de „bună”. Așa ar fi corect. Iar orice analiză asupra unei răutăți, se identifică ea însăși cu o răutate. Deseori cădem victime ale acestui fenomen.

Cu toate acestea, analiza are o parte benefică dependentă de calitatea sa. În lipsa unei minime activităţi de analiză sau a unei reacții critice – fie doar la nivel declarativ, fără vreo finalitate efectivă – asupra tendințelor ce ne modelează viața, viteza de creștere a „tâmpeniei” (gradient de tâmpenie mai degrabă – observând statistic lucrurile) ar fi şi mai mare. Cu alte cuvinte, lumea despre care se pomenește în respectiva remarcă, s-ar tâmpi mai repede şi mai mult. Deoarece limitele prostiei pot fi extrem de largi, în multe cazuri chiar lipsind.

Este adevărat, procesul se poate transmite precum un virus. Devine astfel o maladie a societății moderne. Nu obligatoriu tâmpenia, ci fenomenul de creștere a ei. Așa cum am menţionat anterior, analiza unui element are tendința de a reproduce caracteristicile acestuia, indiferent de nuanța analizei. Pentru că nu întotdeauna se pleacă de la ceva concret. Nu poți ajunge departe cu un asemenea principiu. Întâlnim ceva similar în acel „lanț al preciziilor” din teoria erorilor. Nu poate fi „rectificată” o valoare sau un proces social negativ, decât prin „îndepărtare de material” (în practică fiind vorba de manipularea maselor sau devierea de la subiect prin redarea în mass-media), fiind obținut astfel ceva mai mic şi mai rău. Pe baza unor date nerelevante sau pe fracțiuni de informații, nu poate exista o analiză relevantă. Nu e de mirare faptul că tocmai trunchierea constituie una din soluțiile preferate astăzi. Majoritatea știrilor, materialelor informative sau a articolelor „de scandal” sunt de fapt un amalgam de minciuni, adevăruri şi deviaţii de la subiect, din care nimeni nu mai înțelege nimic concert. Avem astfel un soi de dezinformare prin informare (infobetizare).

În concluzie, analiza unei tâmpenii devine cumva o dedublare a ei. Dar mai rău fără analiză. Ceea ce ne lipsește este tocmai atitudinea faţă de tâmpenie, nu analiza în sine. Sincer, la analiză sau la constatări se pricepe mai toată lumea. La atitudine, aproape nimeni.

DEZIDERATELE GLOBALISTE ŞI PREZICERILE APOCALIPTICE

Sensibil legat de considerentele dezvoltate în capitolele anterioare, voi face câteva referiri la teama faţă de așa-zisa „apocalipsă a popoarelor”. Mai precis, la riscul de dispariție a popoarelor ca entități culturale şi noologice. Nimic nou… deoarece tocmai acesta ar putea fi chiar unul din principalele deziderate caracteristice trendului globalist. Nu poate fi globalizată o lume fără a arde etapa desființării conceptelor de „popor” şi „stat naţional”. De asemenea, prin prisma modernității occidentale atitudinile naționaliste şi consolidarea principiilor suveranității trebuie să devină motive de acuză. Au devenit deja în frecvente cazuri, fiind scoase într-un fel „în afara legii”. În afara trendului. Se întâmplă deja în mass-media. Din ce în ce mai des auzim acuzațiile de „a fi naționalist” sau „a avea o atitudine populistă”, fiind încadrate toate acestea în acea categorie a „răului veritabil” promovat recent – la care am făcut referire în prima parte a articolului. În curând, chiar şi a merge la biserică ar putea deveni un motiv de acuză. De aici provine acel război mediatic îndreptat împotriva Bisericii ca instituție.

O apocalipsă, în adevăratul sens al termenului, nu poate avea loc decât în contextul unei acțiuni de proveniență divină. O autodistrugere, da! Poate avea loc. Chiar şi acele extincții în masă întâlnite de câteva ori în istoria planetei, au făcut de fapt loc unor „noi vieți”. Cred că singura Apocalipsă va fi acea a lui Ioan şi atât. În rest… ne jucăm cu scenariile. Deja suntem plictisiți de repetatele „preziceri” ale unor sfârșituri ale lumii, care mai de care mai „verificate”. Ba urma să fie în 2000 (predispoziția de a ne lega de cifrele rotunde sau cele cu semnificații numerologice – mă întreb ce apocalipse au fost în anii 666 sau 1666), ba în decembrie anul 2012 (unii erau absolut siguri că finalul calendarului mayaș – probabil interpretat eronat – ar fi coincis cu un sfârșit al lumii sau cu trecerea într-o nouă dimensiune), ba va veni în curând din spațiul cosmic prin tot felul de asteroizi care culmea… toți s-ar îndrepta ca într-o întrecere spre Pământ. Mai este la modă „prezicerea” unor cutremure catastrofale. Ce e interesant, că toate premonițiile respective apar întotdeauna post factum, iar scopul lor este probabil acela de a ne distrage atenția de la lucrurile cu adevărat relevante.

DE LA WESTFALIA CĂTRE POSTWESFALIA

O posibilă dispariție a popoarelor? Da. Sunt de acord. Poate doar a unora dintre popoare, sau mai degrabă un sfârșit al civilizației căreia îi aparținem, iarăși da. Se vehiculează din ce în ce mai des ideea conform căreia conceptul westfalic de stat naţional a început să aibă serios de suferit. Am putea pune într-adevăr semnul egal între apocalipsa popoarelor şi căderea principiilor Păcii de la Westfalia. [Pacea de la Westfalia, încheiată în anul 1648 (semnificând de fapt semnarea a două documente distincte: primul – Tratatul de la Münster – între Suedia şi Sfântul Imperiu Roman; cel de-al doilea – Tratatul din Osnabrück – între Suedia şi Sfântul Imperiu Roman) a pus capăt conflictului denumit „Războiul de treizeci de ani”. Conceptul de „pace westfalică” reprezintă piatra de temelie a ceea ce înțelegem în accepția modernă prin „stat naţional” şi „suveranitate”. Statul naţional privit din perspectiva principiului suveranității este nevoit să cedeze din ce în ce mai multă legitimitate în favoare unei integrări suprastatale inițiate de fapt pe baza unor principii pur economice (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – CECO). Mai multe detalii în cartea: ȚUȚUIANU Iuliana Simona, APUSUL WESTPHALIEI? Statul național în sistemul relațiilor internaționale în anii post-Război Rece, București 2011, Editura Militară, 321 de pagini]

La fel, am putea pune egal între căderea completă a Westfaliei şi amurgul civilizației occidentale aşa cum o ştim noi. Apusul unei civilizații produce însă ridicarea alteia – sau a altora. Similar s-a întâmplat cu epocile istorice. S-au succedat prin sucombări şi cristalizări repetate. Cu alte cuvinte, lumea cumva în ansamblul ei s-a perpetuat prin intermediul unor distrugeri parțiale – a unor „nenorociri necesare”. Dispariția a ceva vechi ar putea semnifica nașterea a ceva nou – valabil inclusiv pe linia succesiunii civilizațiilor. Este vorba despre o proprietate a sistemelor, pe care N. N. THALEB a denumit-o „antifragilitate”. Adaptarea și perfecționarea ca urmare a reacțiilor (corecțiilor) la greșelile sau la dereglaje apărute în evoluția unui sistem, societăți, civilizații etc. [Conceptul de antifragilitate este dezbătut pe larg în cartea: TALEB Nassim Nicolas, ANTIFRAGIL – CE AVEM DE CÂȘTIGAT DE PE URMA DEZORDINII, București 2014, editura Curtea Veche Publishing, 556 de pagini]

NECESITATEA UNEI REMEDIERI DE NATURĂ RELIGIOASĂ

Este posibil ca în câteva decenii, europeni să fie martorii unei reconcilieri religioase, aceasta fiind imperios necesară din diverse motive. Printre atâtea degradări, trebuie să aibă loc şi o schimbare în bine. Occidentul (euro-atlantismul în general) fie va sucomba sub propriul nonsens şi propria deviație pseudo-valorică (cum a fost cazul Imperiului Roman pe parcursul a aproximativ trei secole – căci Roma nu a căzut brusc – dar atenție! Imperiile contemporane pot cădea și în câteva zile), fie va trece printr-o transformare profundă, printr-o revelație de natură în primul rând religioasă şi morală. [Câtă dreptate a avut P. TUŢEA când afirma că „Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale”. Una din cauzele deficitului identitar manifestat în Europa, este aceea că elitele morale au rămas în urma elitelor intelectuale]

Putem fi optimiști din această perspectivă. Există o serie de semne ce îmi certifică nuanța pozitivă. Iarăși cred că în ciuda loviturilor şi a războiului perpetuu care se duce acum împotriva Bisericii pe toate planurile (preponderent cea ortodoxă), creștinismul se va „trezi” într-un târziu şi se va reîntregi până la împlinirea unui mileniu de la acea Schismă. [Este vorba de Marea Schismă care a avut loc în anul 1054 e.n. Prin aceasta, creștinismul s-a separat în cele două aripi cunoscute astăzi ca fiind catolicismul (partea vestică) şi ortodoxia (partea estică). Principalele cauze au fost divergențele asupra conceptului religios denumit „Filioque” şi conceptul de celibat pentru preoți. Din păcate, literatura de specialitate nu a insistat atât cât ar fi trebuit asupra efectelor pe termen lung pe care le-a avut evenimentul respectiv, precum și asupra oportunității „remedierii” acestei rupturi care a creat de fapt premisele ascensiunii în câteva secole a unui Islam, care astăzi este din ce în ce mai puternic]

Ne vom concilia… altfel vom fi striviți sub presiunea unui Islam aflat în expansiune şi a unor deviații excesive către formă în defavoarea fondului. A identifica religia islamică cu terorismul, a devenit una din erorile profunde ale omului occidental. [O abordare detaliată şi pertinentă a principalelor probleme pe care le ridică astăzi Islamul prin acel „Jihad”, găsim în cartea: ANDREESCU Anghel (General r. prof. univ. dr.) şi NICOLAE Radu (Comisar-șef prof. univ. dr.), JIHADUL ISLAMIC: DE LA „ÎNFRÂNGEREA TERORII” ŞI „RĂZBOIUL SFÂNT” LA „SPERANȚA LIBERTĂȚII”, București 2015, Editura RAO, 494 de pagini. Prejudiciile de imagine şi de percepție pe care terorismul – privit sub toate aspectele sale și din toate punctele de vedere – le-a adus lumii arabe, sunt inestimabile. Cu toții suntem din ce în ce mai timorați de terorism. Acest flagel, a avut un impact atât de profund încât a „reușit” să remodeleze lumea după acel 11 septembrie 2001, zi în care, eu având 19 ani atunci, recunosc că am plâns de milă şi de groază în același timp, crezând că SUA fiind atacată într-un asemenea hal, probabil urma să înceapă la scurt timp un al Treilea Război Mondial. Noroc că acel atac nu s-a dovedit a fi „opera” militară a unui alt actor statal de mare anvergură, cum ar fi Rusia sau China – Doamne ferește. A fost însă prima mare „lucrare” infamă a unei entități nonstatale, o lucrare care a omorât cca. 3.000 de oameni de toate naționalitățile. De aceea, atentatul a constituit de facto un atac împotriva întregii lumi, nu doar împotriva SUA. Nu a început un al Treilea Război Mondial cum credeam atunci, dar formularea intens utilizată în mass media imediat după respectivul moment conform căreia „nimic nu avea să mai fie la fel” nu era nicicum o exagerare. Într-adevăr, nimic nu a mai fost la fel. Occidentul a suferit enorm, mai ales ca urmare a atacurilor teroriste ce au urmat în Europa (Spania şi Maria Britanie la scurt timp, apoi Franța mai recent). Adevărata victimă a ascensiunii internaționale a terorismului ca fenomen, a fost însăși civilizația islamică – deoarece aproape toată lumea euroatlantică a pus semnul de EGAL atât între terorism şi Islam, cât şi între activitatea organizațiilor teroriste şi Jihad. Jihadul nu înseamnă un război islamic sfânt asupra lumii occidentale (cum se tot vehiculează), fiind mai degrabă o noțiune „reinventată (…) de legitimare a acțiunilor teroriste” cum bine menționează General r. prof. univ. dr. Mircea MUREȘAN în prefața cărții. Jihadul constituie de fapt cea mai bună cale de transformare în bine a răului interior – conform semnificației reale a acestei noțiuni. O ură oarecum „legitimă” la o simplă analiză, asupra a tot ceea ce însemnă Islam, s-a înfiripat în mentalul nostru colectiv (al occidentalilor), lăsând de înțeles faptul că însăși lumea arabă ar fi cea mai mare amenințare la adresa Occidentului. Iată că realitatea nu se prezintă nicicum așa. Nu lumea arabă definește terorismul și nici terorismul nu definește lumea arabă. Nu trebuie să punem eticheta de „terorist” locuitorilor unei întregi părți a lumii, doar din cauza faptului că unii dinte adepții unei religii diferite de a noastră şi axată pe alte principii de valori, au făurit arme ideologice prin intermediul denaturărilor şi interpretărilor doctrinelor unei învățături care îndeamnă la pace prin însăși nucleul ei moral, arme utilizate în procese complexe de radicalizare şi autoradicalizare. Totul trebuie analizat în nuanțe de gri şi privit din perspectivă bidirecționala – adică şi din punct de vedere al arabilor ca oameni de rând. Terorismul însuși este un fenomen cu o percepție simetrică, cu efecte şi reacții „în oglindă”]

Legat de apocalipsa popoarelor, pot oferi o minimă crezare unei asemenea temeri, deoarece există un sâmbure de adevăr. Cumva… popoarele și-au asumat disoluția odată ce au optat pentru a accede la drumul integrării. O structură suprastatală nu poate fi fundamentată pe popoare, ci doar pe populații. Nici măcar populațiile nu sunt ușor de manipulat. Este nevoie doar de mase. Masele se obțin prin neutralizarea formelor de cultură diferențiată și a individualismului. Iată că avem o nouă formă de imperialism [mai multe detalii în: BĂDESCU Ilie, Lucian DUMITRESCU, Veronica DUMITRAȘCU, GEOPOLITICA NOULUI IMPERIALISM, București 2010, Editura Mica Valahie, 413 pagini]. Un imperialism post-modern despre care V. I. LENIN spunea că este de fapt „ultimul stadiul al capitalismului”. O desubstanțializare a vechii structuri culturale diferențiate de la un popor la altul. Profesorul și sociologul Ilie BĂDESCU încadrează toate aceste tendințe într-un proces mult mai amplu și cuprinzător, evoluție pe care o denumește „conversiune sistemică”. Aspectele pe care le-am evidențiat anterior, sunt destul de sensibile şi nu îmi pot permite să le dezvolt mai mult. De aceea, le-am redat oarecum succint. [Edificatoare în acest sens este cartea: BĂDESCU Ilie D. şi BĂDESCU Ciprian I., Conversiunea sistemelor (Pustiul postmodern şi deformările lumii – Probleme epistemologice ale teoriei conversiunii), Bucureşti 2014, editura Mica Valahie, 418 pagini. Extras de pe coperta doi: „Sistemul mondial modern transmite marelui dinamism al lumii moderne o tendință sistematică spre selectarea unor formule de viață în care predomină nefirescul și se acumulează multe neputințe. Puterile autoreparatoare ale sistemului s-au diminuat spre praguri de maximă alertă. Acesta este adevărul rostit de experții Centrului pentru Studiul Rezilienței de la Stockholm. Una dintre lucrările lor de avertizare planetară are chiar titlul acesta: Banckruptcy of Nature. […] Sistemul mondial modern creste prin conversiune, adică se extinde convertind lumea, aducând-o la logica lui, cu toate deformările care decurg de aici. Cartea noastră este ecoul studiilor şi cercetărilor mondiale dedicate acestui fenomen. Nu e nimic de la noi în afara străduințelor de a pune lucrurile împreună într-o abordare teoretică prin care am voit să găsim unele explicații ale situației în care s-a ajuns pentru a contribui la triumful acelei stări de conștiință trezitoare de care este atâta nevoie”]

Voi continua expunerea pe linia unor considerente independente de primul subiect al articolului (efectele procesului de analiză), corelate fiind cu problema apocalipsei popoarelor, mai precis a popoarelor europene. Consider că este necesar să menționez dinainte orice disociere a subiectelor din curgerea textului de ansamblu, deoarece fragmentările „neanunțate” riscă să conducă la percepții eronate ale mesajului de fond conținut.

ÎNCERCĂRILE REPETATE DE A AJUNGE LA MOSCOVA

În cel puțin două cărți celebre de geopolitică autorii au ridicat o întrebare interesantă legată de dorința actuală popoarelor vest europene de a ajunge iarăși la Moscova. Practic a treia oară. De ce au fost vest europenii de două ori până la Moscova? Dacă ne referim la retrospectiva istorică a secolelor XVIII, XIX, XX şi XXI, răspunsul este destul de simplu. Pentru că acei vest europeni despre care s-a pomenit (presupun că… în special Napoleon Bonaparte şi Adolf Hitler), nu au înțeles faptul că Moscova nu poate fi cucerită terestru, indiferent de puterea forței de atac. Așa a dovedit istoria. Nu s-a înțeles asta în prezent. Mai mult, nici măcar nu s-a ajuns la Moscova în acele „două încercări”, ci până în apropierea ei. Problema este că actualii strategi şi geopoliticieni ruși sunt perfect conștienți de acest aspect. Au reuşit să îi transpună valabilitatea în contextul actual. Mai nou, se încearcă aplicarea sa. Toate considerentele istorice şi geopolitice legate de invincibilitatea Moscovei (ca entitate zonală – nu obligatoriu ca nucleu al actualei Federații Ruse), de teoria conform căreia „insula lumii” își are nucleul geopolitic situat chiar în zona denumită „Hertland”, de faptul că forța telurocratică este mult mai stabilă decât cea talasocratică şi de pretențiile imperialiste renăscute, au cristalizat o legitimate cu totul nouă pentru ambiții strategice care încep să preseze Europa Occidentală. Lucrurile acestea nu se simt acum. Este vorba de așa-zisul „proiect eurasiatic”, explicitat şi susținut în special prin lucrările geopoliticianului rus A. G. DUGHIN, căruia literatura geopolitică şi analitică occidentală nu îi acordă atenția cuvenită. [Proiectul Eurasiatic constituie un concept geopolitic amplu, cristalizat în jurul ideii de „Heartland” (zona nucleu a cestuia fiind actuala regiunea centrală a Federației Ruse) circumscris de un ținut mult mai vast denumit „Rimland”. Scopul este de a crea un superstat (Eurasia) care ar include Asia şi Europa Occidentală, menit să contrabalanseze dominația mondială a SUA. Referiri mai ample cu privire la geopolitica europeană văzută prin prisma conceptului eurasiatic, găsim în cartea: DUGHIN Aleksandr Gelyevich, BAZELE GEOPOLITICII ȘI VIITORUL GEOPOLITIC AL RUSIEI, București 2010, editura Eurasiatica, 446 de pagini]

Cât despre mass-media, nici nu mai vorbim. Intrăm iarăși în problematica primelor două niveluri de analiză pe care le-am evocat undeva în prima parte a articolului. Dacă un fenomen sau o tendință manifestată pe termen lung nu există din punct de vedere al abordării unei anumite părți a unui conflict, asta nu înseamnă că acestea nu există în realitate.

AMERICANII NU VOR MAI VENI A TREIA OARĂ ÎN EUROPA (?)

Urmează o paralelă pe care am simţit nevoia de a o evidenţia aici. Un contrabalans la ideea de amenințare eurasiatică. Nu este obligatoriu legată de vizitele anterioare ale vest europenilor la Moscova. Pe lângă imposibilitatea de cucerire terestră a Moscovei, mai există un aspect pe care europenii nu îl înțeleg pe deplin. Un fel de reacție la considerentul anterior, dar plasat în secolul XX şi cu o transpunere posibilă în secolul XXI. Nu se înțelege faptul că, este foarte posibil ca americanii să nu mai intervină a treia oară pentru a scoate Europa din propria mocirlă – iar apoi să li se dea cu flit de către „marile valori comunitare europene”. Dacă totuși vor veni – fiind nevoiți de o posibilă amenințare serioasă a intereselor Washingtonului de către viitoarea islamizare/rusificare a spațiului european – cu siguranță nu vor mai pleca. Toate acestea nu pot fi încadrate decât în categoria scenariilor, deoarece în percepția noastră din prezent, ele sunt rezultatele unor evoluții foarte greu de cuantificat. Nici măcar, acel „Sfârșit al istoriei” – atât de susținut de către F. FUKUYAMA în celebra sa teorie – nu a mai venit. O ciocnire a civilizațiilor, da! Chiar trăim așa ceva. Civilizațiile se ciocnesc, se confruntă, unele dispar şi altele evoluează. Istoria a dovedit că S. Huntington a câștigat bătălia scenariilor geopolitice emise în anii ’90. În mod similar civilizațiilor interacționează şi religiile.

De prefigurat, s-a tot prefigurat diverse asemenea scenarii şi… chiar ar fi putut avea loc de câteva ori în istorie – cum ar fi cea din 1962 (criza nucleară SUA-URSS). Sau posibila „Apocalipsă a României” care a fost planificată militar în toamna lui 1968 sub egida operațiunii Dunărea. Ambele în istoria contemporană. [în cartea sa „FEREȘTE-MĂ DOAMNE DE PRIETENI – RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA”, apărută la Editura RAO în 2012 (795 de pagini), Larry L. WATS explicitează având în spate pe o bază bine documentată, riscurile militare la care a fost supusă România – ca membră a Pactului de la Varșovia – în toamna anului 1968, la scut timp după „Primăvara de la Praga”. Deviațiile politice antagonice Moscovei a României, precum și dezaprobarea vehementă a Bucureștiului faţă de operațiunile din Cehoslovacia, România neparticipând cu trupe la acestea, a determinat inițierea unui plan de ocupație miliară a României, la care ar fi participat ceilalți „parteneri” ai Pactului de la Varșovia împreună cu URSS. Practic, România urma să fie atacată militar din trei direcții (Ungaria de la vest, URSS de la nord şi est, precum şi Bulgaria de la Sud. Conform documentelor militare, diplomatice şi de intelligence declasificate, doar intervențiile pe canale diplomatice ale Chinei şi SUA au reuşit estomparea înfăptuirii acestui plan]

CONCLUZII

Trebuie să fim conștienți cu privire la câteva aspecte care în viitor ne-ar putea crea neplăceri. Avem tendința de a accepta şi de a certifica evoluții pe care le percepem ca fiind mai importante decât sunt în realitate. Unele constituie efectele deviațiilor mai mult sau mai puțin intenționate. Suntem sufocați de un curent de știri false, denaturate, obținute preponderent prin trunchiere şi amalgamare. Amestecul de minciună şi adevăr, prezentat ca fiind „inedit” ne poate modifica radical modul în care înțelegem realitatea.

Toate acestea ne fac orbi în fața unor probleme şi provocări cu adevărat reale. Voi enumera câteva, realizând o transpunere pe cazul particular al României:

– tendința de a fi eradicată individualitatea (în atitudine, percepție şi reacție);

– riscul instaurării unei „conformări excesive” a stilului de viaţă, la tendințele impuse ca fiind „în trend”;

– campania de demistificare completă a sufletului;

– apariția şi accederea la putere a unor sisteme politice şi sociale radicale (preponderent de extremă dreaptă);

– eliminarea conștiinței istorice;

– diminuarea respectului faţă de persoanele vârstnice;

– tendința de a ne virtualiza complet stilul de viață (ruptura de realitate);

– diminuarea capacității reactive şi a coeziunii maselor;

– creșterea diferențelor, tensiunilor şi a intoleranței manifestate între păturile bogate şi cele sărace;

– monopolizarea subiectelor şi acapararea temelor de dezbatere pe elementele negative (corupție, sărăcie, terorism etc.).