ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home 2013 iulie

iulie, 2013

,

În continuarea articolului

28 iulie 1913 – Intrarea României și Turciei în al II-lea razboi Balcanic pune capăt conflictului dintre Grecia, Serbia, pe de o parte și Bulgaria. România devine garantul soluționării crizei Balcanice

…Pe 28 iulie 1913 s-a incheiat cel al Doi-lea Razboi Balcanic , iar Romania devine mediator intre Bulgaria , Serbia , Grecia si Turcia . In doar doua zile si doua nopti de lupte intense , Armata Romana sub comanda Generalului de Divizie Alexandru alexandru averescuAverescu ( devenit ulterior Maresal al Romaniei Mari ) zdrobeste rezistenta militara a Armatei bulgare si practic ” ingenuncheaza ” Bulgaria . Brava Armata Romana se pregateste sa porneasca in mars victorios si sa ocupe Sofia . Germania si Franta fac presiuni asupra Regelui Carol I sa intoarca din drum Armata Romana si sa NU ocupe Sofia , fapt care ar fi dus la dezmembrarea definitiva a Bulgariei ( Regele Boris I facea parte dintr-o dinastie germana ) , deoarece toti vecinii Bulgariei aveau revendicari teritoriale asupra unor provincii bulgaresti . Regele Carol I telegrafiaza Generalului de Divizie Alex . Averescu si intoarce din drum Armata Romana , dupa ce primise garantii de la Paris si Berlin ca va fi alipit Cadrilaterul la Romania – stravechi Pamant Romanesc si locuit de Romani care formau cea mai mare parte a populatiei Cadrilaterului . Serviciile militare de informatii externe ale Romaniei terminasera inca din 1912 de alcatuit o sinteza completa si complexa asupra tuturor localitatilor din Cadrilater : numar de locuitori , componenta etnica ( romani , turci , bulgari , aromani , etc ) , felul si numarul scolilor , intreprinderilor , numar de angajati , banci , oficii postale , legaturi feroviare , gari , drumuri de toate felurile , ape curgatoare , cate hectare de pamant agricol are fiecare sat , cati cai , cate vaci , cate oi , cati magari , etc , etc ( Personal detin un exemplar din 1912 al unei astfel de sinteze care va fi scanata si postata pe www.romaniacarnavalului.com ) Pe de alta parte Atasatul Militar al Romaniei la Sofia Maiorul Dabija ( ulterior inaltat la gradul de General ) a reusit sa invete bulgara si sa construiasca o vasta retea de sionaj militar care se intindea de la Palatul Regelui Bulgariei si pana la varfurile Ministerului Apararii al Bulgariei . Mai mult Maiorul Dabija reuseste sa culeaga informatii pretioase despre inzestrarea armatei bulgare , numarul de regimente , numarul de cai , numarul de locomotive si vagoane , amplasarea cazematelor , capacitatea de mobilizare a armatei bulgare , etc chiar de la Atasatii Militari ai Turciei , Frantei , Germaniei si Italiei . Maiorul Dabija reuseste cu abilitate sa evite dezinformarile cu care era ” bombardat ” zilnic de catre Atasatul militar al Rusiei ( unicul aliat real al Bulgariei ) dar si capcanele perverse intinse de catre cotraspionajul bulgar al-doilea-razboi-balcanic-armata-romana-trece-dunarea-pe-la-silistra-1913care il monitoriza atent si patrundeau chiar in locuinta Maiorului Dabija ca sa vada cam ce insemnari isi facea , iar acesta lasa in sertarul biroului insemnari facute dinadins gresit ( cu cifre mult diminuate ) astfel incat cei de la contrasionajul bulgar sa creada ca Romania nu cunoaste in amanuntime toate detaliile referitore la numarul de unitati militare bulgare , inzestrarea acestora , etc . Inca din 1912 maiorul Dabija reuseste sa duca in servieta diplomatica ABSOLUT TOATE INFORMATIILE COMPLETE DESPRE STAREA , INZESTRARE SI EFECTIVELE SI LOGISTICA ARMATEI BULGARE si conform instructiunilor primite preda toate informatiile in dublu exemplar atat Marelui Cartier General al Armatei Romane cat si personal Regelui Carol I care monitoriza cu mare atentie evolutiile militare din Primul si din al Doilea Razboi Balcanic . Deci Victoria Zdrobitoare a Armatei Romane asupra Armatei bulgare NU a fost intamplatoare , ci dimpotriva a fost pregatita cu munca sustinuta si planuri minutioase inca din anul 1910 ! Armata Romana era deci pregatita sa ocupe Sofia in maximum 7 zile cu planuri de operatii militare atent pregatite de maiorul de Stat Major Ion Antonescu , viitorul Maresal – Erou al Romaniei ! Este evident ca daca intr-o zi va izbucni un alt Razboi Balcanic , deoarece si Turcia si Grecia si Macedonia si Serbia au incontinuare revendicari teritoriale asupra unor intinse provincii bulgare Romania va juca din nou rolul de Mediator Suprem in Balcani !

Dacian Dumitrescu

,

Pe 29 iulie 1848 în parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, în fața unei numeroase asistențe, după ce s-a citit noua Constituție, un grup de tineri, avându-l în frunte pe Anton Pann, a intonat pentru prima oară imnul Revoluției pașoptiste „Deșteaptă-te, române”, devenit după Revoluția anticomunistă din 1989 imnul național al României.ziua_imnului_Romaniei

29 iulie – Ziua Imnului național – „Deșteaptă-te, române!”, sărbătorită, anual, începând din 1998, ca urmare a unei hotărâri a Senatului României, din 18 mai 1998.

Versurile și aranjamentul aparțin lui Andrei Mureșanu (1816 – 1863).

Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului, dar melodia pe care Andrei Mureșanu a pus versurile sale avea o largă circulație în epocă și nu i se cunoaște cu certitudine autorul. O versiune spune că însuși Andrei Mureșanu este autorul melodiei, iar alta susține că de fapt era o melodie cântată pe un text religios, ce purta numele Din sânul maicii mele. Gheorghe Ucenescu susținea că el a fost cel care i-ar fi intonat-o, printre altele, la cererea poetului, care căuta o melodie potrivită pentru versurile sale, deci el ar fi „autorul moral” al melodiei.

De atunci, acest imn a fost cântat cu ocazia fiecărui conflict în România, datorită mesajului de patriotism și de libertate pe care îl poartă în el. Acesta a fost și cazul în timpul Revoluției române din 1989, când practic instantaneu și generalizat a fost cântat ca un adevărat imn național, înlocuind imnul comunist „Trei culori”.

Timp de câțiva ani „Deșteaptă-te, române!” a fost și imnul național al Moldovei, dar a fost înlocuit în 1994 cu „Limba noastră”.

Valoarea simbolică a Imnului se păstrează și astăzi, mesajul său fiind un permanent îndemn adresat tuturor românilor de a menține starea de veghe necesară păstrării demnității, spiritului de sacrificiu și solidarității naționale.

Imagini de la sarbătorirea Zilei Imnului din „Piața Tricolorului” – București

ziua_imnului

ziua_imnului2

ziua_imnului6

ziua_imnului_10

ziua_imnului7

ziua_imnului8

ziua_imnului5

ziua_imnului9

ziua_imnului4

ziua_imnului3

ziua_imnului

 

Sursa Foto: M.Ap.N

,

Ìíîãîöåëåâîé âñåïîãîäíûé áîåâîé âåðòîëåò Êà-52 "Àëëèãàòîð"Rusia va trimite elicoptere în Transnistria pentru a supraveghea frontiera administrativă a raioanelor din estul Republicii Moldova. Anunțul a fost făcut de un post de televiziune controlat de Ministerul rus al Apărării, care nu a precizat despre ce fel de aparate e vorba și nici numărul lor.

Potrivit televiziunii ruse, rolul elicopterelor ar fi acela de a ajuta trupele rusești de menținere a păcii din zonă să controleze cei patru sute de kilometri care separă regiunea de Moldova.

Autoritățile de la Chișinău nu au confirmat, încă, validitatea informațiilor, dar canalul rus de televiziune spune că Tiraspolul a aprobat deja transferul.

Federația Rusă a evacuat în octombrie anul trecut opt elicoptere din regiunea transnistreană. Atunci, Chișinăul a calificat această acțiune drept începutul demilitarizării regiunii transnistrene.

Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a declarat săptămâna trecută că Rusia își va retrage trupele din Transnistria abia după ce Tiraspolul și Chișinăul vor face pace.

Republica Moldova nu va accepta ca Federația Rusă să aducă elicoptere în regiunea transnistreană, a declarat ministrul Apărării din Republica Moldova, Vitalie Marinuța.

„Nu cunosc informația dată. Poziția oficială a Guvernului Republicii Moldova este ca această așa-numită misiune de pacificare să fie transformată în una civilă, cu mandat internațional. De aceea, prezența altei tehnici militare, inclusiv a elicopterelor, nu este binevenită și nu va fi acceptată de partea moldovenească”, a declarat Vitalie Marinuța.

Decizia aparține Parlamentului

Ministrul Apărării Naționale al Republicii Moldova, Vitalie Marinuță, este categoric împotriva acestei acțiuni a rușilor. În ceea ce îl privește spune că nu va accepta înzestrarea forțelor de menținere a păcii rusești cu elicoptere sub nicio formă. Cu toate acestea, Marinuță declară însă că decizia politică privind permisiunea sau refuzul pentru patrularea elicopterelor pacificatorilor aparține Parlamentului. Marinuță precizează că în cei 20 de ani de când conflictul de pe Nistru a fost înghețat nu s-au înregistrat niciun fel de incidente care să reclame menținerea trupelor militare străine pe teritoriul R. Moldova, cu atât mai nejustificată fiind intenția de dotare a acestora cu echipament nou, cum sunt aceste elicoptere.

,,Tragicul caz de la 1 ianuarie 2012, în care un militar al forțelor ruse a împușcat un tânăr moldovean, a fost singurul incident din zona de securitate care s-a înregistrat din 1992 încoace, dar asta nu prezintă nici un motiv pentru Federația Rusă de a spori potențialul de armament în teritoriu, ba dimpotrivă”, a mai declarat ministrul. La biroul de informații al trupelor de menținere a păcii de la Bender, ofițerul de presă a cerut răgaz de o zi pentru a răspunde la întrebările privind acest subiect.

Pacificatorii ruși din regiunea separatistă transnistreană vor primi elicoptere pentru a supraveghea frontiera administrativă a raioanelor din estul Republicii Moldova. Anunțul a fost făcut de televiziunea rusă Zvezda, controlată de Ministerul Apărării al Federației Ruse, într-un reportaj care laudă prezența pacificatorilor ruși pe teritoriul regiunii.

Surse: Digi24, Infoprut, publika.md, Evenimentul Zilei Chișinau

,

De mai bine de 20 de ani soluționarea conflictului Transnistrean a fost doar apă de ploaie. Rusia mima că susține negocierele în timp ce în realitate ea era cea responsabilă de ocupația din Estul celui de al doilea stat românesc(ca să nu spun că prin servicii și prin comuniști controlau de fapt tot teritoriul Republicii Moldova- acum le-au pierdut pe amândouă în favoarea României). Vizita lui Corlățean la Moscova, la solicitarea lui Lavrov, a fost una extrem de prolifică, deoarece așa cum îi stă bine unui diplomat român, Titus Corlățean a mers acolo pentru a prezenta poziția statului român cu privire la relațiile externe și necesitatea soluționării grabnice a conflictului Transnistrean în termenii impuși de legislația internațională. În realitate s-a întâmplat ceea ce era normal să se întâmple: în condițiile în care perspectiva unirii celor două state românești devine una extrem de apropiată, diplomația română a pus mâna pe hățuri pentru a soluționa singurul impediment care stă în calea ruperii graniței de pe Prut. Așa era și normal deoarece negocierile nu au avut nici un efect în acești 20 de ani deoarece ele nu s-au purtat între factorii de decizie, ori aceștia se află la București și la Moscova și nu la Chișinău sau Tiraspol. Interesant este că noua diplomație română a devenit extrem de activă și aș putea spune directă(ca să nu spun dură). Lavrov a declarat acum câteva zile că trupele ruse nu vor pleca din Transnistria decât după soluționarea conflictului, ori discursul este unul penibil din moment ce ei sunt cei responsabili de conflict. De această dată de la Chișinău au venit doar comentarii deoarece Titus Corlățean a ținut nu mai târziu decât ieri o conferință de presă în care a dat un răspuns direct Moscovei: Rusia să își respecte angajamentul luat la Istanbul și să își retragă trupele așa cum a promis: fără condiții. Și mai interesant este că ieri la TVR 1 Titus Corlățean și-a făcut prezența într-o ediție specială la oră de maximă audiență, în cadru celui mai important jurnal al zilei. Nu a fost deloc întâmplătoare prezența cu atât mai mult cu cât decizia a fost luată în după amiaza de ieri. S-a dorit de fapt transmiterea unui mesaj atât în interiorul României dar și în exteriorul ei. Nu pot decât să laud prestația și dialogul cu cel mai competent ministru de externe român din ultimii 20 de ani. Mai pe scurt, jurnalistul l-a întrebat ceva de genul(nu mai țin minte exact cuvintele): Domnule Corlățean, poate intra Republica Moldova în Uniunea Europeană fără soluționarea conflictului Transnistrean? Răspunsul lui Corlățean( la o întrebare pregătită și la un răspuns pregătit pentru cine vrea să audă): Eu vă garantez că Republica Moldova va intra în Uniunea Europeană cu respectarea suveranității sale și a integrității teritoriale. Adică pe direct: noi garantăm că trupele ruse pleacă,Transnistria revine sub autoritatea Republicii Moldova și apoi Republica Moldova vine alături de România. Această întrebare persista pe buzele tuturor. Cum se integrează Republica Moldova dacă estul este ocupat? Renunțăm la Est? Nu, nu se renunță la nimic. Estul se va elibera iar această abordare trebuie să devină una unitară a tuturor celor implicați în a Aduce Basarabia Acasă. Acum este este clar și avem o direcție. În 2011 am participat la o dezbatere cu privire la soluționarea conflictului transnitrean susținută de către Fundația Națională Pentru Românii de Pretutindeni în parlamentul român. Concluzia de final a fost: trupele ruse pleacă, Transnitria revine, Republica Moldova se unește cu România. La acea ședință a participat și șeful SIE. Dacă ar fi să corelăm afirmația lui Băsescu de la Chișinău: cereți unirea și ea se va face, cu cea de ieri a ministrului de externe român, am putea spune că există o sincronizare perfectă între instituțiile statului cu privire la această problemă dar și că poziția României este clară: noi garantăm că Republica Moldova va intra în Europa și tot noi garantăm că Republica Moldova se va alătura României cu tot cu Transnistria. Ba mai mult, dacă vreți, ne unim, dar cu tot cu Transnistria. Ce a spus Băsescu la Chișinău: Transnistria nu se cedează, nici un petic de pământ fără luptă. Ce a spus Corlățean la Moscova: România va garanta Integritatea Republicii Moldova( normal deoarece așa garantează integritatea României). Deși românii au multe care să îi dezbine cu siguranță Unirea Basarabiei cu România îi aduce alături. Iată că și în politică se întâmplă același lucru. Este și mai interesant că ministrul de externe a mai dat un semnal tranșant: schimbarea de la București nu înseamnă schimbarea vectorului european, care este o politică a întregii clase românești. România a avut încă de la înființarea ca stat una din cele mai active și competente diplomații la nivel global. Aceasta a fost o constantă a nostră, excepție perioada de după revoluție și integrarea europeană. Acum se pare că lucruri încep să își revină iar România încearcă deja să își câștige poziția pe care a avut-o. P.S.1 Anul trecut mă aflam în capitala celui de al doilea stat românesc exact înainte de venirea lui Corlățean la Chișinău. Peste câteva zile avea să aibe loc o manifestație unionistă importantă (10 000 de persoane participante). Un ziarist l-a întrebat pe Corlățean, tot întâmplător, ce părere are despre oamenii care cer Unirea în stradă. Răspunsul său, păstrând arta diplomației pe care o cunoaște foarte bine, a fost foarte direct: România nu poate să rămână indiferentă și trebuie să țină cont de dinamica societății de la Est de Prut. Ce a răspuns Băsescu mai ieri la Chișinău?(sincronizare perfectă). P.S.2 Poate că plictisesc abordând acest subiect permanent, însă pe blogul Adevărul există persoane suficiente care abordează și alte subiecte. Eu mi-am asumat voluntar acestă direcție. Constanța cu care scriu vine din dinamica foarte mare a evenimentelor legate de perspectiva Unirii, lucru care mă determină să intervin pentru aducerea acestora în prim-plan. Mai jos se află marșul organizat de către Acțiunea 2012 pe Calea Victoriei, pe 21 octombrie anul trecut. E un remember. Câți dintre voi știați de acest lucru? Mulțumiți televiziunilor din România care sunt prea preocupate de can-can decât de ceea ce vor românii.

Autor: Marius Dorin Lulea

SURSA   –   adevarul.ro

Citește și:

3000 de inimi românești de pe ambele maluri de Prut s-au revărsat într-un imens tricolor uman pe traseul P-ța Victoriei, Calea Victoriei, P-ța Operei, cerând Unirea Basarabiei cu Romania !

,

Acestea sunt mesajele autorităților transnistrene despre liceele cu predare în limba română, din stânga Nistrului.

 Afirmația de mai sus îi aparține directoarei Liceului „Ștefan cel Mare” din Grigoriopol, cu sediul la Doroțcaia, Eleonora Cercavschi. Aceasta afirmă că cel mai greu îi este să convingă părinții vorbitori de română din orașul Grigoriopol să-și înscrie elevii la liceul pe care îl conduce.
În pofida faptului că au deja 12 ani de când elevii se deplasează cu autocarele în satul Doroțcaia pentru a-și face studiile, până în prezent, 17 elevi au fost înmatriculați în clasa întâi.

Vorbitori de română mai există în stânga Nistrului

„Noi nu putem plasa publicitate nicăieri pentru a anunța că înmatriculăm copiii. Vestea despre existența noastră se duce din gură-n gură. Așa reușim să rezistăm. Peste tot se spune că noi educăm ură, educăm o generație de teroriști, suntem mereu marginalizați, dar reușim să facem față tuturor provocărilor și să avem elevi cu rezultate excelente. Pentru mine, ca profesoară, dar și directoare, 17 elevi este un număr foarte mare. Deci, vorbitori de română mai există în stânga Nistrului, ei nu au dispărut așa cum ar vrea unii…”, a spus Eleonora Cercavschi.
Marea nemulțumire a directoarei este faptul că elevii din școlile transnistrene sunt privilegiați la admiterea după 11 clase în universitățile din Chișinău, nota de 5 fiind echivalentă cu 9,5, fapt ce duce la o pierdere considerabilă de elevi.


Liceul din Grigoriopol

„Și calitatea învățământului în stânga Nistrului este una foarte joasă. Eu am câteva prietene care predau la școlile moldovenești din Grigoriopol. Acestea franc mi-au zis că ele nu ar putea face față curriculei de învățământ, în cazul în care ar fi nevoite să predea la un liceu cu predare în grafie latină. Din acest punct de vedere, noi mai câștigăm câțiva elevi care vin la noi să învețe pentru a face cu adevărat carte”, a mai menționat Eleonora Cercavschi.

„Mă doare că părinții vorbitori de română își înmatriculează elevii în școlile rusești”

Însă cel mai mare impediment în activitatea liceului îl reprezintă deplasarea cu autocarul dintr-o localitate în alta, a mai afirmat Eleonora Cercavschi.

„Noi învățăm în a doua jumătate a zilei. Iarna, la ora 5, este deja întuneric, iar la noi orele se termină la ora 7 seara. Vă dați seama că acesta la fel este un pericol pentru noi, deoarece din acest motiv nu putem să avem mulți elevi în clasele primare, mai ales în clasa întâi. Părinții mereu zic, dacă se întâmplă ceva cu copilul meu, cine va răspunde? Are numai 7 ani și singur să meargă noaptea prin oraș, vă dați seama ce înseamnă asta? Și iată așa pierdem din numărul de școlari, în detrimentul instituțiilor de învățământ transnistrene. Dar cel mai tare mă doare că părinții vorbitori de română își înmatriculează elevii în școlile cu predare în limba rusă”, a conchis directoarea.

Eleonora Cercavschi, directoarea liceului din Grigoriopol

Valentina Soltan lucrează educatoare și este părinte a doi elevi care studiază la Liceul „Ștefan cel Mare”. Aceasta a declarat pentru TIMPUL că de la bun început a știut la ce școală își va înscrie copiii.

„Învățând într-un liceu român ai altă perspectivă decât atunci când înveți într-un liceu rus ori moldovenesc, cu grafie chirilică. Vecinii îmi spun că uite, în liceul acesta, curricula școlară e mai grea, note mari învățătorii rar pun, dar în acestea transnistrene și materialul e mai ușor și învățătorii mai indulgenți. Eu am zis că copiii mei trebuie să învețe într-un liceu profesionist. Să dea bacalaureatul după care să se ducă la universitate, nu să treacă prin școală și să nu acumuleze cunoștințe”, a menționat aceasta.

Atât Valentina Soltan, cât și alți părinți din Grigoriopol sunt nevoiți să lucreze în satele aflate sub jurisdicția Chișinăului. În caz contrar, aceștia demult urmau să fie demiși, afirmă aceasta. La moment, în instituțiile de învățământ din stânga Nistrului își fac studiile în jur de 1500 de elevi.

Un articol de: Vasile Dosca Timpul.md

Vezi și:

TRANSNISTRIA, GOLGOTA LIMBII ROMĂNE ȘI A IDENTITĂȚII ROMÂNEȘTI, CREUZET DE EROISM ROMÂNESC – ELEONORA CERCAVSCHI INTERVIU EXCLUSIV PENTRU R.B.N.PRESS (VIDEO)

Eleonora Cercavschi – Video interviu exclusiv pentru R.B.N.Press

,

Aliații din primul război balcanic nu reușesc să se mai înțeleagă – Bulgaria era nemulțumită de teritoriile primite, iar dispariția adversarului comun fac ca între Bulgaria pe de o parte și Grecia și Serbia pe de alta să apară o ruptură ce se va dovedi ireversibilă. În acest context extrem de tensionant pentru Balcani, Grecia și Serbia caută să-și aproprie România, care rămâne însă extrem de rezervată.

Acordul greco-sârb din 1 iunie 1913 și norii ce se abăteau prevestind un nou conflict au făcut clar faptul ca România nu-și va mai subordona interesele și poziția în conformitate cu cele ale Austro-Ungariei, care, în condițiile adversității față de Serbia, continuă să sprijine Bulgaria. Germania nu a privit cu ochi buni poziția intransigentă a Austro-Ungariei, considerând că neutralitatea României trebuie cumpărată cu o extindere a frontierei până la Balcic, dar poziția cancelarului austriac Berchtold a rămas la fel de fermă, avertizând ca o alianță cu Serbia va duce la ruperea relațiilor cu Monarhia Dualistă și chiar la un conflict[7]. De această situație vor profita diplomațiile rusă și franceză care vor dori o intervenție română în Bulgaria, și implicit apropierea României de Antantă, lucru ce ar fi constituit lovituri grele pentru Imperiul Austro-Ungar.

Foto: tratatul de pace dintre Bulgaria și Imperiul Otoman

Al doilea război balcanic izbucnește la 30 iunie 1913 când Bulgaria, fără declarații de război, își atacă foștii aliați. Cu acordul Franței și Rusiei, guvernul român ordonă mobilizarea armatei la 3 iulie și dă aviz de intrare pe teritoriul Bulgariei la 10 iulie, fapt ce constituia o respingere publică a alianței cu monarhia dualistă. Această acțiune a fost privită cu ostilitate în cercurile politice vieneze, dar pentru a nu pierde de tot România, ele vor accepta unele schimbări teritoriale în favoarea României, iar pe de altă parte dorea oprirea conflictului balcanic pentru a evita răspândirea lui, astfel că România devine factorul determinant în a convinge statele beligerante să înceteze ostilitățile. La 22 iulie România acceptă un armistițiu, deoarece politicienii români considerau că războiul trebuia să mențină echilibrul de forțe în Balcani, iar nu să distrugă Bulgaria.

Aceste tratative au loc la București – în acest fel se recunoștea poziția de garant al României în aceste crize – și la care au participat doar reprezentanții țărilor beligerante. Prin pacea din 10 august 1913, frontiera româno-bulgară devine linia Turtucaia-Balcic, Bulgaria pierde mare parte a teritoriilor cucerite în primul război balcanic și pierde ieșirea la Marea Egee.

Pacea de la București a fost primul moment important în relațiile internaționale, în care Marile Puteri nu au avut un cuvânt de spus în ceea ce privește hotărârile luate în cadrul ei, deși s-a încercat convocarea unei conferințe de pace, Austro-Ungaria fiind cea mai vehementă.

04_cartepostala_copy4Războaiele balcanice au constituit începutul depărtării României de Puterile Centrale, în ciuda existenței unui tratat clar, și apropierea de Antanta și aici au intervenit mai mulți factori. În primul rând, cercurile politice românești nu au mai putut ignora politica șovinistă maghiară de deznaționalizare dusă împotriva românilor transilvăneni. Al doilea factor a fost venirea la putere, în ianuarie 1914, a unui guvern liberal condus de Ion I. C. Brătianu, ce considera că tratatul cu Puterile Centrale nu poate fi pus în aplicare. Nu în ultimul rând, chiar dacă nu a fost încărcată de iz politic, vizita țarului Nicolae II la Constanța, act cu un puternic ecou în cercurile politice interne și internaționale, și care vădeau apropierea tot mai puternică a României spre viitori aliați din Primul Război Mondial.

Tratatul de pace de la București dintre România, Serbia, Grecia, Bulgaria și Turcia, tratat care pune capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic se încheie la 28 iulie 1913, stil vechi (10 august 1913, stil nou).

Războiul începe la 16/29 iunie 1913, cînd Bulgaria își atacă aliații, Serbia și Grecia, cu motivul: neîntelegerile la împărțirea Macedoniei otomane.

După ce armatele sîrbești și grecești sunt extenuate de lupte, în război intră România și Turcia, care, practic fără mari lupte înaintează din două direcții opuse spre capitala Sofia. Evenimentele impun Bulgaria să se așeze la masa de negocieri.

Semnarea tratatului încununează Conferința de pace de la București care își începe lucrările la 17 iulie 1913. Titu Maiorescu propune beligeranților un armistițiu de 5 zile, răgazul necesar pentru a negocia. Delegații aprobă armistițiul începînd din 18 iulie.

Negocierile au continuat pînă la 28 iulie/10 august, cînd șefii delegaților statelor balcanice semnează totuși tratatul. La ora 10,00 s-au auzit 21 salve de tun. Ceremonia are loc în clădirea ministerului de externe român din București, palatul Sturdza. Ulterior, la Mitropolie are loc un serviciu divin oficiat de mitropolit la care participă membrii delegațiilor străine. La sfîrșitul ceremoniei are loc un banchet pentru toți participanții.

Confrorm tratatului Cadrilaterul (judetele Durostor și Caliacra), pe aliniamentul Turtucaia-Balcic, aflat anterior în cadrul Bulgariei îi revine României. De asemenea pierdanta războiului, Bulgaria, mai cedează mari teritorii către Serbia, Grecia și Turcia.

Surse: Historia, Cer și pământ românesc

Surse foto: IMAGO, Historia, Alexandru Ursu Bukowina

Sursa articolului: România și războaiele balcanice (Historia)

Bibliografie:

1. Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon, vol. VII, tom II, București, Ed. Enciclopedică, 2003;

2. Hitchins, Keith, România 1866-1947, București, Ed. Humanitas, 1998;

3. Iordache, Anastasie, Criza politică din România și războaiele balcanice 1911-1913, București, Ed. Paideia, 1998;

4.  Boicu, L., Cristian, V. și alții, România în relațiile internaționale (1699-1939), Iași, Ed. Junimea, 1980;

5. Marghiloman, Alexandru,Note politice 1897-1924, vol I, București, 1927;

6. Căzan, Gh. Nicolae, Rădulescu-Zoner, Șerban, România și Tripla Alianță 1878-1914, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979;

NOTE


[1]Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon și alții, vol. VII, tom II, București, Ed. Enciclopedică, 2003, pag. 233;

[2]L. Boicu, V. Cristian și alții, România în relațiile internaționale (1699-1939), Iași, Ed. Junimea, 1980, p. 364;

[3]Alexandru Marghiloman,Note politice 1897-1924, vol I, București, 1927, p. 84;

[4]Anastasie Iordache, Criza politică din România și războaiele balcanice (1911-1913), București, Ed. Paideia, 1998, p. 173;

[5]„Conservatorul” , an XI, nr. 207 din 24 septembrie 1911, p. 1;

[6]Anastasie Iordache, op. cit., p. 173;

[7]Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon și alții, vol. VII, tom II, București, Ed. Enciclopedică, 2003, pag. 284;

,

romani_din_Hamilton1Și iar a sosit vara, luna lui cuptor, care este așteptată cu mult drag de către toți românii care măcar odată au vizitat Câmpul Românesc or au auzit de el, dar mai cu seamă se bucură de sosirea Săptămânii Culturale membrii Asociației Românilor din Hamilton, care au făcut ca această sărbătoare să devină o tradiție.

De zeci de ani la locul petrecerii sărbătorii, numit Câmpul Românesc în luna iulie se adună români din diferite colțuri ale lumii, nu numai din Canada pentru a participa la manifestările culturale ce au loc în timpul săptămânii.

Despre Câmpul Românesc din Hamilton am scris de mai multe ori, dar nu pot să trec de fiecare dată peste a nu face cunoscut cititorul cu o scurtă istorie a acestui minunat colțișor de rai sau “…o mică Românie”, cum a numit-o acad. Nicolae Dabija după vizita sa aici în vara lui 2011…

Membrii Asociației au cumpărat un teren de 25 ha pe care s-a clădit primul așezământ al viitorului Câmp Românesc în anul 1967, fiind ajutați și de Guvernul Canadei și de românii din întreaga lume, inclusiv din Africa de sud și Australia.

Pe   teritoriul Câmpului Românesc sunt amenajate  Capela “ Sf.Maria”, un monument dedicat eroilor neamului nostru, palatul de Cultură “Nae Ionescu”, o troiță; piscină; teren de fotbal; volei… Câmpul Românesc î-și deschide porțile în fiecare an în  luna Mai.  Ionela și Sănduța Popovici, Cleopatra și Vlăduț Cazacu- români basarabeni canadieni.
Peizajul încântător cu salciile pletoase de pe malul rîului, vegetația bogată și nealterată  dau locului un aspect cu totul deosebit, în care vibrează un puternic sentiment de românizm.
Marele maestro- sculptor român Nică Petre a realizat aici busturile din marmoră a lui M.Eminescu  și  Nae Ionescu, precum  și  “ Rotonda scriitorilor din Exil” ( busturile din bronz ale lui Aron Cotruș, Gheorghe Donev, Vasile Posteucă, Mircea Eliade, Vintilă Horea  și   Horia Stamati).  La instalarea  ultimilor  trei busturi  am  participat  si eu, lucru cu care mă  mândresc  și  astăzi.

Iată ce ne povestește  domnul  Dumitru Răchitan, președintele Asociației Românilor din Hamilton: “ Săptămâna Culturală a Câmpului Românesc a început cu mulți ani în urmă din nevoia de a promova valorile romanești ale emigrației. Dorința inițiatorilor a fost ca românii de pretutindeni să poată să se întalnească într-un loc unde se vorbea și se gândea românește.

romani_din_Hamilton3Personalități și luptători care au refuzat să accepte sistemul comunist s-au întâlnit an de an la Câmpul Românesc, unde de fiecare dată se omagiau valorile naționale și în mod special acele valori, care erau marginalizate or total șterse din cultura românescă. Acest eveniment era o mare sărbatoare Românească. Cei mai mulți veneau cu corturile, cu trailerele or, cei care locuiau mai apoape de Câmp veneau de dimineață și se întorceau acasă seara tîziu, după ce se terminau comentariile pe marginea temelor prezentate.

În fiecare zi de dimineață până seara se formau grupuri și se purtau discuții interesante care completau de cele mai multe ori conferințele prezentate în fiecare seară. Scriitori, poeți și actori îsi prezentau lucrările și se făceau cunoscuți în rândul emigranților mai noi ori mai vechi și deseori aici se făceau lansări de carte.
Prezența editorilor de ziare din lumea liberă la acest eveniment le dădea prilejul conferențiarilor să se facă cunoscuți în întreaga emigrație. Pentru fiecare din acei care veneau să petreacă toată săptamâna la Câmpul Românesc era o vacanță de vis și o baie de românism. Aici participanții se regăseau în mediul în care iși petrecuseră o parte din viața traită la baștină, pe meleagul natal..

După 1990, odată cu deschiderea granițelor , la Săptămâna Culturală au început să participe și personalitați din România și mai târziu din Basarabia (Republica Moldova).
În prezent Săptămâna Culturală de la Câmpul Românesc continuă să atragă noi participanți. Acest eveniment îmbină foarte armonios trecutul, reprezentat de puținii veterani care au mai ramas, și prezentul format din noii veniți, care cu curiozitate și bucurie participă la acest eveniment cultural deosebit”
Deschiderea Săptămânii Culturale  a Românilor anul acesta a început la 8 iulie la Câmpul Românesc  cu rugaciunea de deschidere  cu  Pr.dr. Dumitru Ichim si Cuvantul de bun venit al Presedintelui ACR – Dumitru Rachitan.
În prima zi  oaspeții au făcut cunoștință cu Palatul Culturii și  biblioteca, iar seara au fost prezentate următoarele conferințe: “Argumente pentru o noua directie culturala” de  Profesorul Mircea Platon (Toronto), scriitor, ziarist ; “Tineretea octogenarului Nichita Stanescu” de  Sandu Sindile (Kitchener); “Paralelism spiritual-Irlanda si o paranteza basarabeana” Iulian Ichim (Kitchener); Lansare de Carte de Dan Ghitescu (Montreal) , scriitor.
Au mai fost susținute conferințe marți de către  Doamna Muguraș Maria Petrescu (București), scriitor și ziarist: Verbul „a fi” la români începe cu poezia;  Profesor Constantin Teodorescu (Kitchener):” Preot profesor Dumitru Stăniloaie și spiritualitatea românească”;  Sebastian Doreanu, (Colorado), scriitor: “O republică a ideilor – Asociația Culturală Criterion”;  Constantin Groza, Kitchener: “Clima spiritului românesc din afara României”;  Raul Dudnic, realizator emisiune Tv.” Noi Românii” (Canada): Reportaj – Primii Români în Alberta: Boian, satul care a traversat oceanul.
Ziua de Miercuri a început cu excursie la cascada Niagara, iar seara am ascultat conferințele: “Diaspora basarabeană și spiritul național românesc în condițiile de auto deportare” ținută de Ala Mîndâcanu (Montreal), președinte al Asociației Românilor moldoveni din Quebek;
“Aspecte inedite din viața și opera lui Octavian Goga” de Mircea Stefan Barțan (Cleveland, Ohio), scriitor, poet; “Cine sunt strămoșii noștri?” de  Marius Finca (Montreal), scriitor;  “Martiri în infernul concentraționar-drama ofițerilor români” de Ion Anton Datcu (Montreal), scriitor, memorialist:

O excursie foarte interesantă a început în  dimineata de 11 iunie,joi, excursie la Piata St. Jacobs și la biserica ortodoxă română din  Kitchener. După o zi plină de voie bună și emoții la fel, seara a fost mai mult de amintiri ale conferențiarilor care au fost și martori ai epocii despre care au vorbit  Dr. Doina Uricariu, Directorul Institutului Cultural Român din New York  la “Recital de Poezii și Lansare de Carte”;   Iacob Cazacu –Istrati (Moldova), scriitor, poet: “Mișcarea de rezistență în Republica Moldova față de regimul sovietic”;  Lia Lungu, New  York, artistă : „Ritualurile de trecere la daco-români, conferință cu exemplificări din cântecul și folclorul românesc”
O seară nespus de interesantă a fost vineri împreună cu Doctor Cristian Răchitan – NEW YORK: ” Cum relația dintre manifestarea noastră materială și existența noastră spirituală afectează calitatea sănătății și calitatea vieții”.
S-a făcut cunoștință publicului cu lucrarea  Prof. Dr. Nicholas Andronesco (Connecticut): “Cibernetica și fizica în manuscrisele eminesciene”.
Am avut onoarea ca sâmbătă să-i avem oaspeți de onoare pe reprezentanții Consulatului General al României din Toronto în frunte cu Doamna Tatiana Popa.    Pe parcursul banchetului  de ramas bun de sâmbătă a fost  prezentat un  Program Cultural Artistic realizat de cenaclul Nicăpetre de pe lângă revista Observatorul, coordinator  Dl. Dumitru Puiu-Popescu;  invitată special din New York  binecunoscuta cântareață Lia Lungu și  Valeria Stoian (Stuttgart, Germania);
Pe toată perioada desfășurării Săptămânii Culturale  toți participanții au avut ocazia să admire expoziția de pictură a pictorului Doru Cioată din Toronto
Iată și în acest mod facem posibil ca toată Canada să afle adevărul: – Moldova e România! Când mă întreabă cineva de ce am scris pe mașină numele a două țări, le răspund, că e o țară cu două nume,  cum ar fi numele unei domnițe Ana -Maria, așa și numele țării mele este unul – Moldova –România. Șoptesc Moldova și subînțeleg România, o dezmierd România și subînțeleg Moldova. Acelaș nume  și acelaș dor.

Pentru R.B N. Press

Iacob Cazacu-Istrati

,

Paul GomaInterviu cu scriitorul Paul Goma, despre unele probleme ale Exilului românesc, realizat de Radu Negrescu-Suțu ***A-L PREZENTA pe Paul Goma cititorilor ar constitui o jignire adusă acestora, presupunând că nu ar fi auzit de Domnia sa. Deși memoria, la noi, nu pare a constitui calitatea primordială, întrucât astăzi, bătuți de vântul amneziei colective a ultimilor ani, românii din exil au ajuns a nu mai avea aceleași valori comune ca înainte de 1989. Am solicitat cunoscutului scriitor opozant al regimului comunist un interviu în care să comenteze unele probleme ce frământă actualmente viața Exilului românesc.

Radu Negrescu-SuțuDomnule Goma, a frecventa sau nu, astăzi, ambasadele noastre este un subiect extrem de controversat. În lipsa unor reforme fundamentale ale structurilor ministerelor de Interne și Externe, frecventarea acestora apare ca o eroare sigură, dând prilejul la recuperări și la slăbirea unității de acțiune a Exilului.

Paul Goma – Momentul Decembrie 1989 nu a însemnat deloc abandonarea politicii de recuperare a Exilului activ, după cum momentul 1996 (câștigarea alegerilor prezidențiale de către Emil Constantinescu, n.n.) nu a însemnat încetarea încercării de a-i supune și pe românii ce trăiesc în afara granițelor. Și Ceaușescu avea obsesia recuperării exilaților (a încercat, din nefericirea a înregistrat chiar câteva succese), însă ofensiva a devenit aproape-plimbare sub Iliescu. Și înainte și după ’89, obiectivele ,,Centralei’’ (Securitatea eternă) au fost: bisericile, casele culturale și asociațiile exilaților, oamenii (exilații), sărbătorile naționale, comemorările, simbolurile naționale… În majoritatea lor, bisericile din exil fuseseră colonizate înainte de ’89 de emisarii Securității dela București, exploatând naționalismul unora, legionarismul altora, dorul de țară al tuturor. Dintre ,,laici’’ nu se poate să nu fie renumiți trădătorii (,,românii deplasați’’, cum i-a numit, inspirat, Ierunca): Uscătescu, Nicolae Baciu, Barbu Niculescu, Michel Steriade, Radu Florescu, Dean Milhovan, Gustav Pordea, Leon Negruzzi, Șt. Fischer-Galați, Michael C. Titus, I.C. Drăgan…

Evenimentele din decembrie 1989 au ,,spart’’ și Exilul, însă nu în sensul dorit de noi, anume acela de a… deveni caduc. Oameni cu care am împărțit vreme de decenii aceleași opinii și acțiuni, dintr’o dată și-au găsit interesele de cealaltă parte, adică la Ambasada RSR a lui Iliescu, în timp ce pe noi, manifestanții împotriva ,,vizitei’’ lui Petre Roman, poliția franceză ne aresta și ne urca în dubă, la indicațiile lui Virgil Tănase. Și cine intra pe poarta mare a Ambasadei, la o țuică, la o sarma?: ditamai anticomunistul Matei Cazacu!, coșcogea familie de persecutați ai regimului: Sanda și Vlad Stolojan!, ultranaționaliști ca Theodor Cazaban, Leonida Mămăligă, Paul Barbăneagră, ce înainte declarau că se întorc în România ,,numai pe tanc’’, au descoperit Centrul foaaarte Cultural de la Paris (din localul Ambasadei RSR)!

Radu Negrescu-SuțuLucru care s-a repetat cu ocazia cocktailului de la Ambasadă, organizat de tovarăși în cinstea vizitei lui Iliescu la Paris, în noiembrie 1994.

Paul Goma – Exact. Apoi s-au extins poftele totalizatoare ale Bucureștiului și asupra unor sărbători naționale. După ce l-au naționalizat pe Rege și l-au pus să facă pe furierul-curierul, securiștii lui Iliescu, Constantinescu, Pleșu vor să controleze și sărbătoarea de Zece Mai (după ce ne-au fericit cu un 1 Decembrie ca Zi Națională! – însă n-au suflat o vorbă despre 28 Martie 1918, aniversare a 80 ani dela Unirea Basarabiei cu Patria Mamă).

Bine-bine: numirea Ciaușului (ambasadorul României la Paris, n.n.) a fost făcută de Măgureanu, a fost semnată de Constantinescu – însă mulți dintre prietenii noștri, exilați, anticomuniști, acum obosiți, și-au spus că… mai departe ei nu mai merg, că abandonează… Au început prin a frecventa Ambasada (întâi sub ambasadoriatul lui Paleologu, când au călcat în cazemata securistă de pe rue de l’Exposition și Monica Lovinescu și Virgil Ierunca), apoi au prins a ,,participa la acțiunile Centrului Cultural’’, condus întâi de Ion Pop, apoi de Virgil Tănase, apoi de Vasile Igna. Și la urma urmei: dacă Barbăneagră ,,merge’’ cu Caramitru, prieten intim al generalului de securiate Pleșiță (fost ministru al Securității în 1977, cel care ne-a lichidat pe noi, ,,cu Drepturile Omului’’, apoi după 3 august, pe minerii din Valea Jiului), de ce să ne mai mirăm că dârzul Mihai Korne nu mai deschide gura din iunie ’90, că publicația lui, ,,Lupta’’, a devenit foaia parohială a Cotroceniului, că Sanda Stolojan se freacă de gloaba realist-socialistă Nina Cassian și de Bianca Marcu-Balotă, că Vlad Stolojan îl laudă pe Brucan, că… Ba eu unul mă mir. Și mă revolt. Și-mi spun, îmi repet, să nu uit: ,,Din ce îmbătrânește, omul se prostește: se căcănărește’’.

Radu Negrescu-SuțuPutem spune că, în condițiile în care structura securistă a ambasadelor a rămas neschimbată, exilații au obligația, datoria morală de a nu le cauționa, frecventându-le. Și nici diversiunile acestora numite Centre Culturale, care aparțin tot de Ministerul de Externe. La Paris, niciun ambasador de după 1989 nu a permis exilaților accesul la dosare, niciunul nu a clarificat circumstanțele crimei din 1982. Unde este atunci schimbarea de care ni se tot vorbește?

Paul Goma – Să trecem deci la deschiderea și scotocirea arhivelor ambasadelor României comuniste de alaltăieri, de ieri, de azi (Dej, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu). Repet: atâta vreme cât Constantinescu va rămâne președinte al României, MAE va fi în continuare ce a fost: partea externă (cum ar veni: aia cu poziție-frumoasă-vedere-la-stradă) a MAI. Atâta vreme cât președintele României va ajunge – apoi, rămâne – la putere cu ,,ajutorul’’ lui Petre Roman (care vasăzică: MAI), oricâte zugrăveli ale fațadei vor fi operate, esența (interiorul exteriorului) va rămâne aceeași. Exilaților trebuie să li se spună, să li se repete (știu ei foarte bine cum stau treburile, dar au obosit, au îmbătrânit, li s-au strâmbat picioarele): la Paris, pe rue de l’Exposition, sarmalele-țuica-Miorița sunt riguros aceleași, acum cu-Ciaușu, ca și cu-Cicio Pop, cu-Aninoiu, cu-Gigea; serviciile aduse comunismului la Centrul Cultural dela Paris de Ion Pop au fost strict identice cu ale lui Vasile Igna, Tănase cel Virgil și alți scriitori curați. Pe-acolo, în schimb, freacă parchetul prietenii mei soții Stolojan, Mămăligă, Barbăneagră, Cazaban, Vișniec, Ilie Constantin, Papilian, Edgar Reichmann, Țepeneag și chiar de m-aș duce, n-aș găsi unde să pun piciorul stâng de-atâta verticalitate scriitoricească.

Multe lucruri bune a adus revoluțiunea la români: libertatea opiniei, a presei, a călătoriilor, a întreprinderii individuale însă printre cele rele: a făcut ca trei sferturi din exilații anticomuniști activi să depună armele. Din stradă, unde manifestau, au trecut în curte, din curte în ,,saloanele’’ ambasadei. Și ce mai contează că după aceea povesteau, cu greață, cum au întâlnit aceleași moace de securiști pe care, înainte, le doar întrezăriseră fotografiindu-ne. Rubiconul (ca să-i trag și eu o trimitere înalt culturală, precum însuși Paler) fusese trecut. Pragul acela este, în continuare, o frontieră între noi și ei. Or, Matei Cazacu, soții Stolojan erau de-ai noștri; prefăcându-se în navetiști harnici ,,peste prag’’, au devenit de-ai lor.

Firește: ard de curiozitate să aflu ce se ascunde în arhivele ambasadelor, vreau să știu tot ce știu arhivele despre ,,exilatul’’ Gustav Pordea, agent de influență, despre ,,fugitul’’ I.C. Drăgan care se ,,convorbea’’ cu Ceaușescu și despre Traian Filip și Mihai Pelin care asudaseră din greu, cazarmic, la sucursalele editurilor Nagard (Drăgan, citit de-a-ndoaselea), sau despre ,,exilatul’’ de la Londra, Michael C. Titus și cum a avut Drăgan acces la Arhivele Securității (în 1980!).

Vreau să știu cine, cum a pus la cale atentatele cu bombe ascunse în cărți (expediate dela Madrid, în 1981), care i-au rănit pe Nicolae Penescu, pe Șerban Orescu și m-au ratat pe mine. Vreau să știu, am acest drept pe care nimeni și nimic nu-l poate aboli, prescrie, amnistia: numele, adresa, datele de familie ale celor care au pus la cale în 6 martie (!?) 1978, la Paris, uciderea (prin otrăvire) a fiului meu Filip, în vârstă de doi ani și patru luni. Cer să mi se comunice toate datele privitoare la inițiatorii și executorii, la Paris, în 1980, a tentativei de răpire a fiului meu, în vârstă de 5 ani. Era… ,,o Doamnă îmbrăcată în roșu’’ (sic!). Vreau să știu cine este și unde locuiește, cine-i e soț, tată, mamă, soră, dar mai ales copil, ca să dezleg enigma de pură zoologie: cum de o femelă, acea ființă care naște pui vii și-i hrănește cu lapte, este în stare să răpească și să suprime un alt pui viu, al altei femele? Firește, vreau să știu adevărul-adevărat, ,,din gura arhivelor’’, ceea ce până acum cunoșteam doar din poveștile lui Hirsch-Haiducu-Vișan-Forrestier, securistul trimis să mă otrăvească, însă care s’a predat serviciilor secrete franceze (’’L’Affaire Tanase-Goma’’). Mai ales dacă ,,prietenul’’ meu generalul Pleșiță, șeful Securității (și prietenul lui Breban și al lui Caramitru) a fost amestecat, ca să cer judecarea lui pentru premeditare, incitare, complicitate la crimă și omor. În fine, sunt curios ca o maimuță: câte cadavre se vor fi aflând îngropate în grădina Ambasadei de pe rue de l’Exposition? Optsprezece? Sau numai șaptesprezece – dintre care șase femei? Ce s’a întâmplat cu securistul lichidat prin înjunghiere, în chiar momentul în care deschisese o fereastră spre Avenue Bosquet?

Întrebat de jurnaliști ce hram poartă mortul de sub fereastra Excelenței sale tov. Ambasador, ,,diplomatul’’ Cicio Pop (sau Aninoiu, sau Gigea? – ce contează, putea fi și Ciaușu, același grad poartă – oricum, unul mult mai mic decât ,,șoferul’’) a răspuns că ,,într’adevăr, un funcționar, suferind de o gravă depresie nervoasă, căci îl lăsase nevasta, el, căci, s-a sinucis…’’. Presa capitalistă nu s-a sfiit să glumească pe seama tragediei: depresivul părăsit deschisese fereastra, își înfipsese un cuțit între omoplați, după care se azvârlise-n gol… Ei: care-i adevărul?

Radu Negrescu-SuțuMă întreb, în aceste condiții, ce-i poate oare determina pe exilați să frecventeze o lume care nu este a lor? Doar sărmăluțele și țuiculițele, colindele și conferințele, concertele și expozițiile? S-au putut lipsi foarte bine de toate acestea ani de zile. Este clar că sloganul lansat tot de Securitate, cu ,,Ambasada care este acum a noastră’’ (!?) sună fals. Sau cel cu ,,pentru a păstră legătura cu Țara’’, care este o altă prostie. Nimeni din familia mea nu a pus vreodată piciorul în Ambasadă și aceasta nu ne împiedică să fim convinși de identitatea noastră românească. Deci, conștienți de nesinceritatea acestei relații ,,contra naturii’’, de ,,bășcălia’’ de prost gust a securiștilor Ambasadei după plecarea lor, exilații se complac, totuși, din naivitate sau interes, în a fi recuperați, cu puținele excepții ale celor care refuză net această relație sau care se duc acolo pentru a lua o poziție. Nu știm până la urmă dacă este lipsă de discernământ, de caracter, amândouă sau altceva. Domnule Goma, mulți români din Exil sunt exasperați de persistența confuziei existente între termenii deloc compatibili de Exil și Diasporă. Este această confuzie întâmplătoare sau voită?

Paul Goma – La un deceniu după răsturnarea din decembrie ’89, se observă cu stupoare că noțiuni interzise sub comuniști ca: ,,samizdat’’, ,,disident’’, ,,literatură de sertar’’, ,,exil’’ nu sunt stăpânite nici măcar de cei care ar trebui să-i învețe pe ceilalți cuvintele: scriitorii. Diaspora românească? Să existe așa ceva? ,,Diaspora’’ este un termen folosit în Septantă și înseamnă, în greacă: împrăștiere, dispersie, diseminare (indică seminția). Evenimentul ce l-a produs a fost o măsură brutală și generală de alungare a evreilor din Palestina, vatra lor, cu o precizare: au fost dispersați în cvasitotalitate.
Se mai vorbește de diaspora armenilor. Dacă cei din Turcia au fost, în 1915, victime ale unei tentative de genocid, supraviețuitorii masacrului au fugit din Turcia, împrăștiindu-se în toată lumea, însă vatra nu le-a fost distrusă în totalitate, măcar pentru că ,,cealaltă parte’’ se afla pe teritoriul unui dușman al turcului: rusul. Cât despre diaspora țiganilor, împrăștiați, diseminați, dispersați în acest mileniu (e drept), nu se știe dacă aceștia constituiau în presupusa lor vatră (India) o etnie (seminție) aparte, sau doar o castă și nu se cunoaște motivul ieșirii lor din subcontinentul indian (luare în robie, emigrare?).

Românii constituie o etnie, o seminție (pe care îi unește limba) și au o vatră comună: teritoriul istorico-lingvistic românesc – spațiul carpato-danubian. Cu câteva rare excepții (ardelenii ,,la America’’ și moldovenii, ,,la Brazilia’’), Românii au fost puțin tentați de desțărare, de emigrare, față de alte nații. La noi se venea (greci, albanezi, bulgari, sârbi, evrei, armeni, polonezi), dela noi nu se prea pleca… Ocupația rusească și comunismul au provocat exodul și al românilor. După instaurarea RPR, frontierele au fost închise și din acel moment (1948) datează termenul comunisto-securist de ,,fugar’’, aplicat atât celor care, amenințați de arestare, se ascundeau în țară, cât și acelora care treceau clandestin granița. Cuvântul fusese îndelung cântărit de… psihologii de la Răsărit: trebuia să desemneze, nu doar un ,,dușman de clasă’’, ci și un ins demn de dispreț, un nemernic, un fricos, un laș, unul care nu primește lupta dreaptă, ci… fuge: fugarul.

Pentru comuniști, ulterior, toți românii care s’au stabilit în Occident erau… ,,fugiți’’, termenul extinzându-se și la cei care, profitând de o călătorie legală, rămăseseră. Nicolae Breban folosea acest termen pentru a-i desemna chiar și pe aceia care, după evenimentele din 1989, plecaseră să-și caute norocul aiurea. Breban nu era decât un ,,navetist’’, cum numai Pintilie, Cernescu, Sorescu și Blandiana erau. Refuzând însă eticheta de ,,navetist’’, el le întorcea insulta zicându-le ,,fugari’’ tuturor exilaților, cu excepția soției sale și a lui Țepeneag. Și, ca și Pintilie, pretindea că a trăit în exil, la Paris, (praf le făcea pe fetițe, mai ales pe mătușile lor – chiar și pe Grosan-Buduca-Nedelciu!), în același timp publica la periodicele din țară, îi apăreau cărți în România, era sărbătorit și încununat cu premii. Chiar să nu mai existe nimeni în România care să cunoască deosebirea dintre exilat și navetist?

Radu Negrescu-SuțuDeci termenul de ,,Diaspora’’ aplicat românilor, oricare ar fi ei, este greșit.

Paul Goma – Sigur, este inadecvat. Nu se poate vorbi de o diasporă românească. Chiar dacă ne încredem în cifrele propuse (cca. 11 milioane), aceasta reprezintă jumătate din totalul românilor din interiorul granițelor, nicidecum cvasitotalitatea seminției. Cei mai numeroși români aflați în momentul de față în afara hotarelor sunt basarabenii și bucovinenii, care nu au nicio legătură cu diasporizarea: ei au fost înstrăinați nu prin alungare dela vatră, ci ca urmare a ocupării vetrei de către străini: rușii. Unii au fost deportați în Asia Centrală, în Siberia, în Marele Nord, dar această parte a reprezentat doar între 25-40 % din populație. Înstrăinați nu prin alungare, ci prin schimbarea statutului vetrei lor, prin schimbarea limbii, a alfabetului, basarabenii și bucovinenii se află încă în ,,exil pe loc’’.

Singurii care ar intra în categoria diasporiților sunt cei plecați ,,în Vest’’. Dar au fost ei alungați, dispersați, așa cum s-a întâmplat cu evreii din Palestina acum 2000 ani? Nu. Ba chiar din contra. Au plecat fiindcă au dorit ei să plece, fie legal (cu acte), fie ilegal (fugiți). Este greșit să fie incluși în ,,diaspora românească’’ sașii, șvabii, evreii…, căci aceștia au fost repatriați, chiar dacă au păstrat și chiar cultivă nostalgia sărmăluțelor, mititeilor, țuiculenei, Mariei Lătărețu pe meleagurile Frankfurtului și ale Tel Avivului.

În fine, cred că pentru a face parte dintr-o diasporă mai este necesar și ca fiecare individ-diasporit să aibă conștiința originii, a identității sale. Or, românul, dacă se laudă că e român față de alți români, în prezența străinilor își ascunde originea, de parc-ar fi de rușine; îi încurajează și obligă pe copii să vorbească numai limba țării de adopție, în fine, cui i-e rușine de origine, își merită soarta. Rușinoșii nu vor alcătui niciodată un popor – nici măcar diasporă.

Radu Negrescu-SuțuDeci ,,Diasporă’’ nu putem fi. După cum spuneați: nici coloniști, românul neavând sânge de colonist. Poate doar emigranți. Dar exilați?

Paul Goma – Exilul este un termen valabil pentru toți cei care nu se mai află în țara lor, în vatra lor. Acești oameni nefericiți (dintotdeauna) sunt exilați ori de bunăvoie (nemaiputând suporta condițiile din vatra lor), ori siliți (prin expulzare). Sau cei pe care i-au prins evenimentele în afara României (în diplomație – Eliade, Baciu, V. Horia, Ionescu) și care nu s’au mai întors de frica represaliilor. Sau cei care au venit pe jos, trecând frontiera (Cușa, Pârvulescu). Apoi ,,cumpărații’’ (unii chiar scoși din pușcărie) prin relații și prin bani. A urmat apoi perioada de dezgheț, când frontierele s’au întredeschis pentru turism și schimburi culturale și de familie, care a durat până în ’89, și care a facilitat rămânerea românilor în Occident.

Radu Negrescu-SuțuO contribuție nemaipomenită a avut-o Ungaria, înainte de 1989, când românii, chiar și cei care nu erau neapărat de origine maghiară, se refugiaseră la unguri.

Paul Goma – Sigur, Ungaria a avut o contribuție considerabilă înainte de ’89, primind refugiați politici din România (sau din RDG, înainte de căderea Zidului, în trecere spre RFG). Deci, în această ultimă categorie intru și eu, care am profitat de o viză turistică și am cerut azil politic. Întâmplător noi am fost implicați într-o acțiune, să zicem, politică: Mișcarea pentru Drepturile Omului, pentru care am și suferit. Azilul politic la noi a fost o consecință logică. ,,Exilul’’ deci, ca să ne întoarcem la terminologia noastră, ca și ,,Diaspora’’, era un termen interzis în România înainte de ’89, când se vorbea numai de ,,fugiți’’, de ,,bandiți’’.
Radu Negrescu-SuțuDomnule Goma, observ după 1989 apariția unui nou fenomen: exilații încep să se jeneze a mai folosi termenul de ,,Exil’’. Participând cu abnegație la colindele și sărmăluțele pregătite de, cum se amuza să spună soția mea: ,,Asociația Doamnelor Ortodoxe de la Ambasadă’’, aceștia afirmă sus și tare apartenența lor la… Diaspora românească, termen de care nu se mai jenează, ba chiar se mândresc. Care poate fi rațiunea acestei schimbări de poziție?

Paul Goma – Acum, după ’89, Exilul a devenit un fel de gheto, de țarc. Nu e bine să trăiești în gheto, bineînțeles. Pe când, dacă zici Diaspora, lărgești frontierele, lărgești sfera și atunci intră și cei care se duc la Ambasadă, și cei care dau mâna cu Iliescu. Vorbesc aici de prietenii noștri, de cei cu care manifestam noi în fața Ambasadei, chiar președinți ai Ligii pentru Drepturile Omului, ca Sanda Stolojan, și care acum, de braț cu soțul și înconjurată de finii ei, soții Matei Cazacu, și de fiul lor Nicolae, se duceau la Ambasadă exact în momentul când pe noi ne umfla poliția franceză și ne băga în dubă. Asta nu se uită. Sau Virgil Tănase, prietenul meu care s-a purtat foarte bine când a fost în România și care sunt convins că a mințit când s-a lăudat că a fost informator, presupun că a început să lucreze cu ei doar după cazul Haiducu. Ei bine, de el nu mă mir, dar de Sanda Stolojan m-am mirat și am suferit. De Cazaban m-am mirat, de Mămăligă de asemenea, ei care pretind că se duc acolo pentru Centrul Cultural, care nu are nimic de-a face cu Ambasada, cultura sarmalelor fiind cu totul alta chestie. Deci, prin această judecată, noi nu numai că ne diferențiem, dar ne și izolăm de ei.

Radu Negrescu-SuțuSau mai degrabă ei de noi.

Paul Goma – Sigur, numai că o să rămânem foarte puțini. Pentru că cei care nu fac diferența între Exil și Diasporă (care este termen guvernamental, dela București) sunt analfabeți. Deci, cu Exilul nu știu ce se întâmplă. A fi ,,exilat’’ înseamnă a poseda certificatul acela de refugiat politic. Dar câți mai suntem, în Paris, în această situație? Noi trei, în familia noastră, și mai știu unul: Remus Radina. Pe pașaportul nostru scrie clar că putem călători în toate țările, cu excepția Românei. Certificate reînnoite după noiembrie 1996. Vor fi știut ei ce-or fi știut francezii, de ne-au dat aceste certificate de refugiați politici! Acum, există în primul rând interese. De recuperare de proprietăți (interes perfect legitim), de exemplu. În mentalitatea românească însă, exista cultul arvunei, adică acel avans ce trebuie dat, acel gaj, pentru a obține ceva. Dând un gaj de fidelitate, de plecăciune, de sarma, de țuică la Ambasadă, oamenii au impresia că li se va facilita recuperarea proprietăților. Oricâte plecăciuni ar face ei pe la Ambasadă, frecând sarmaua, n-au să obțină… favoarea unui drept.

Radu Negrescu-SuțuExistă însă și oameni care nu au interese vizibile, nu au nimic de recuperat, în Țară nu călătoresc, însă călătoresc asiduu la Ambasadă, flatați de a fi ,,băgați în seamă’’ de securiștii de acolo.

Paul Goma – Există oameni cu o personalitate mai puțin marcată, care, în România, pe strada lor, la slujba lor, în mediul lor erau cineva și care, odată ajunși în Occident se pierd, nu mai sunt băgați în seamă. Cum să funcționeze oare ambasadele și centrele culturale normal când încă nu s’a făcut o reformă normală a Ministerului de Externe? Să nu încerce Pleșu să ne îmbete că ME n’are nicio legătură cu Securitatea, când totdeauna, în toate țările comuniste a avut. Când ambasadele erau conduse de șoferi mai mari în grad decât ambasadorii.

Radu Negrescu-SuțuCentrele culturale de pe lângă ambasade, asiduu frecventate de exilații noștri amnezici, nu țin de Ministerul Culturii, cât or fi ele de culturale, ci de Externe, anexă a Internelor, deci a Securității.

Paul Goma – Sigur, însă la Externe au fost recrutați și s-au oferit chiar a fi recrutați și cei din aristocrația locală (ca Valentin Lipatti, ca Anca Boldur, fiica generalului Boldur-Lățești și soție a lui Balaci), sau dintre provinciali (cum sunt ardelenii, care se pornesc greu – zicea Coșbuc – dar și când se pornesc, nu-i mai poți opri). Cel puțin în Cultură, erau în proporție de 75 % printre tovarășii de sus, de la CC, ferocii ardeleni: Dudu Bălan, Ghișe, Brad… iar în Diplomație, la Paris, să nu uităm că aici au fost înainte tovarășii Aninoiu, Cicio Pop, cel din familia memorandistă! Cum să fie ,,reformată’’ Securitatea? Când victima îl face pe călău să fie și mai rău decât ar fi fost dacă victima nu ar fi consimțit. Dacă Seniorul Coposu n-ar fi deschis porțile PNȚ-ului să intre toți securiștii? Ciaușu, de exemplu, acest securist pentru care ,,diplomația’’ este costumul sau civil, cu epoleții pe dinăuntru, este membru PNȚ-ist din acea perioadă.

Radu Negrescu-Suțu – Este clar că adeziunea tov. Ciaușu, vechi demnitar comunist, la PNȚ nu era doar de circumstanță, din oportunism politic, ci făcea parte din planul de infiltrare a Partidelor istorice.

Paul Goma – Deci, dacă tendința oamenilor este să se ducă acolo și să se simtă bine, să fie sănătoși! Eu, în nefericirea mea, sunt fericit: sunt scriitor și nu sunt legat de pământ. Eu locuiesc Limba română, care nu este pentru mine un instrument, ceva pe care pot s-o schimb ca pe o cămașă, ci este pielea, pielea pe care n-o poți schimba: stai în ea, mori în ea, iar dacă ți se ia, mori! Deci, eu stau la Paris, unde nu mă simt desțărat pentru că țara mea este Limba română. Exilul nici măcar nu a fost infiltrat, căci infiltrarea este o acțiune împotriva unui corp care opune cât de cât rezistență. Or, noi am venit în întâmpinare: vă rugăm regulați-ne, bateți-ne, scuipați-ne, dragi tovarăși! Cu câteva excepții, toți frecventează Ambasada și deci nu mai pot fi prieten cu asemenea oameni. Mie nu-mi pare rău că i-am cunoscut, îmi pare rău că ne-am despărțit. Comunitatea românească nu cunoaște solidaritatea, fiindcă a rămas întotdeauna o comunitate rurală, pastorală, ciobănească. Ciobanul, care este singur cu mioara lui, cu turma lui, nu se solidarizează cu altcineva decât atunci când este să omoare pe altul – și ajungem la Mitul Mioriței. Se unesc doi, sau trei împotriva altuia, și-i dau, nu cu pușca, nu cu săgeata, nu cu sulița, ci cu bâta-n cap, sau cu un pietroi, când doarme. Ăsta este românul!

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, în Țară, precum în Occident, se foloseau doi termeni deloc analogi: ,,disident’’ și ,,opozant’’, într-o totală confuzie. De unde provine această confuzie, nu întotdeauna cauzată de simpla necunoaștere a termenilor?

Paul Goma – Noțiunea de disident-disidență continuă să fie tulbure, contradictorie în capul românilor. Prin Europa Liberă, Deutsche Welle sau BBC, de-a lungul a vreo 20 ani și a sute, dacă nu mii de emisiuni s-a spus, s-a repetat până la sațiu ce este această disidență și ce semnificație avea în anii ’60, ’70, ’80, dar în van. A fost ca și cum Noël Bernard, Vlad Georgescu, N.C. Munteanu, Tismăneanu și Monica Lovinescu s-ar fi adresat munților și văilor, spațiului mioritic: nimic nu ,,trecea’’. Ori românii nu mai știau românește, ori ,,desțărații’’ nu ținuseră pasul cu involuția limbii române din Țară. Când nu era nici o greutate ca să priceapă că: din motive de tactică favorabilă intelectualilor ruși ce se manifestau împotriva regimului comunist, în perioada reînghețului (mai cu seama sub Brejnev), o sumă de jurnaliști (în special americani, nemți, francezi bine culpabilizați de ruși, foarte de stânga), de diplomați sau editori occidentali, pentru a nu redeclanșa teroarea împotriva noii forme de rezistență care încă nu avea un nume, au hotărît să folosească interpretabilul termen de ,,disident’’. În caz de ,,supărare’’ a Kremlinului, occidentalii puteau pretinde că acele persoane nu sunt neapărat opuse comunismului (ceea ce ar fi dat termenul de ,,opozant’’), ci doar niște blânzi reformatori ai societății actuale, niște total neputincioși ,,disidenți’’.

Radu Negrescu-SuțuCa de exemplu în Cehoslovacia ?

Paul Goma – Ca cehii, sigur, care nu erau neapărat opuși regimului (Dubcek nu a negat comunismul), ci voiau doar aplicarea unor drepturi ale omului, un comunism cu față umană, voiau un fel de… înghețată fiartă! Nu se știe exact cum au reacționat țarii Comitetului Central la aceasta astuție avocățească, dar știm (din surse directe) cum au reacționat interesații, ,,disidenții’’ înșiși. Cu mare vehemență, au dat declarații, interviuri în sens invers: că și ei cunosc latina și știu semnificația în toate limbile a cuvântului disidență – ei nu disidează de nimeni, de nimic, nu sunt reformatori ai comunismului, ci anticomuniști! Printre cei mai cunoscuți au fost Soljenițîn, Marcenko, Bukovski, dar existau și opozanți, implicați în ,,cazul Pasternak’’, aflați în acel moment în Gulag (ca Daniel și Siniavski), precum și alții, mai tineri, care și-au spus că, în lupta cu fiara, orice mijloace sunt bune (chiar și neadevărul) și au acceptat eticheta lipită de occidentali (,,disidenți’’), pentru a-și continua… activitatea antisovietică (precum A. Amalrik, autorul eseului ,,Va supraviețui URSS până în 1984?’’).

Aceasta diversiune lingvistică a reușit și a etichetat întreaga mișcare de opoziție, de anticomunism, făcută după Conferința de la Helsinki. Deci, a fost impunerea termenului din partea jurnaliștilor occidentali și acceptarea cu jumătate, cu un sfert de gură din partea celor interesați (în primul rând rușii, după aceea cehii, care în ’68 nu doreau, cum am mai spus, schimbarea regimului, ci doar ,,ajustarea’’ lui. În România nu a existat așa ceva. Este foarte adevărat că o astfel de rezistență, de împotrivire, de opoziție poate lua forme strict individuale. Așa că la noi s-au semnalat cazuri de nonconformism, de anticomunism, de opoziție la comunism, care, prin contaminare-modă au fost numite ,,manifestări disidente’’.

Dintre nescriitori (lista este incompletă, însă ordinea oarecum… cronologică) am avut pe: Vasile Paraschiv, Carmen Popescu, Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Mariana Celac, Mihai Botez; iar dintre scriitori: Țepeneag, Virgil Tănase, Nedelcovici, Dorin Tudoran, și în ultimele momente ale ceaușismului pe: Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca Pițu, Mircea Dinescu, Dan Deșliu.

Dar, cum am mai spus, în capul românilor s-a instalat confuzia cea mai desăvârșită și nicio informație-informare nu le-a clintit ,,convingerea’’ că: disidentul este, prin definiție, un trădător (și recurgeau la exemplele de disidență partinică din România democrată – disidențele lui Anton Alexandrescu și Ghe. Brătianu, care au slăbit partidele țărănist și liberal); disidentul este (fost) membru al Partidului Comunist, dar, din pricina unor nemulțumiri ,,care nu ating esența’’, s-a manifestat împotriva liniei partidului (comunist); concluzie: disidentul este suspect și periculos pentru rezistența anticomunistă din România, deci trebuie demascat și înlăturat.

Aceste ,,luminoase’’ idei au fost colportate cu vehemență crescândă și în Exilul românesc. Pe de o parte de legionarii care instituiseră monopolul asupra întregii suferințe și rezistențe anticomuniste, pe de altă parte de exilații nelegionari (țărăniști, liberali sau fără-de-partid), care însă aveau o gândire nu mai puțin totalitară: tot ce a fost rezistență, închisoare, suferință… poartă semnătura lor (numai a lor și a cumnatelor lor). Printre cei mai consecvenți ,,demascatori’’ ai disidenților (începând din ’68-’69) au fost: Grupul BIRE (Paris) – cu René Théo, Chintescu, Virgil C. Gheorghiu, Manoliu fiul și mamă-sa, Radu Câmpeanu și soață-sa Dina, Paul Dimitriu, Gustav Pordea; Grupul Stindardul (München) – cu Emilian, Pantazi, Boutmy, Ovidiu Vuia, Eugen Lozovan; și Grupul UMRL-Românul Liber (Londra) – cu Ion Rațiu, prietenul meu Ionică Varlam și alți aburiți.

În afară de aceste grupuri (mai direct, mai indirect manipulate de Securitate), mai existau altele, notorii ,,antene securiste’’, dar folosind aceleiași formulări în atacuri: Grupul I.C. Drăgan – cu Michael C. Titus, Traian Filip, Mihai Pelin (la Londra, Roma, Milano), Grupul Milhovan – prietenul și editorul lui Carandino (la New York), în timp ce la Madrid rămânea ca un… Gibraltar, Mișcarea Legionară. Cât despre… aerul mistic, nu mai puteai respira fără a fi intoxicat de miasmele legionaro-ortodoxo-securiste purtate de colo-colo de putori îmbătrânite-n rele ca: Plămădeală, Anania, Virgil Cândea și alți zoebușulengi. Grupuri și personalități atât de deosebite, însă acuzațiile (îndreptate împotriva Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca și a mea) erau întristător de monotone: ,,agenți ai Securității’’, ,,comuniști’’, ,,trădători de țară’’, ,,jidoviți’’, și… cam atâta. Cu fiecare prilej spuneam : eu nu sunt disident, sunt scriitor.

Radu Negrescu-Suțu – Totala confuzie persistă și astăzi în Țară, chiar și la istorici. Manualul de istorie pentru clasa a XII-a din acest an (1999, Editura Sigma) vă prezintă drept ,,disident’’ (pag. 115), pentru ca la pagina următoare să deveniți ,,opozant’’.

Paul Goma – Da, nici acum, ,,după revoluție’’, deși au trecut mulți ani, degeaba, românii nu știu ce semnificație a avut în aceste ultime decenii disidența, și nici nu vor să afle. Pentru a nu afla adevărul (disidența a fost o formă de contestație a acestor decenii, de opoziție, de altfel singura), românii au dat termenului un sens batjocoritor, calomnios la adresa celor care făcuseră, totuși, câte ceva pentru compatrioții lor.
Radu Negrescu-Suțu – A fi fost opozant al regimului, avea ca efect izolarea contestatarului, marginalizarea sa socială și profesională, abandonarea de către prieteni și chiar rude. Teama de Securitate putea explica abandonul, însă nu și delațiunea, mai ales cea benevolă.

Paul Goma – Contestatarul, prin actul său de contestație, părăsește peștera ideologică în care trăia laolaltă cu semenii săi, care rămân pe loc complăcându-se pe undeva în situație și-și asigură, prezervează privilegiul obținut prin plecarea contestatarului, extinderea astfel obținută. Pentru aceasta el se folosește de orice mijloc eficace: luări de poziții, atacuri la adresa acestuia, turnătorii. Bineînțeles, am cunoscut această stare amară de izolare, de abandon, în 1968-69 când, făcând ce ar fi făcut orice alt scriitor (dar nu român!), mi-am trimis în Occident manuscrisele refuzate în Orient și m-am văzut evitat, izolat, carantinizat. Dar și în ’77 când, dintre toți foarte bunii poeți, excelenții prozatori, ca să nu mai vorbim de străluciții literați români, doar Ion Negoițescu a înțeles că Drepturile Omului pe de o parte erau și drepturile scriitorului, și pe de alta că exact scriitorii ar fi fost primii dintr-o comunitate obligați să le apere. În fine, în luna mai 1994, la Paris, la Colocviul despre Exil, când Monica Lovinescu și Virgil Ierunca m-au expulzat… și din Exil.

Dar în 1977, am mai spus-o și o mai spun, atunci când veneau oamenii să semneze (acei care reușeau să răzbată), au venit foarte puțini foști deținuți (dar au venit câțiva, ceea ce e cu atât mai de prețuit). De ce? Pentru că fuseseră descurajați: ,,Nu te duce la Goma că-i suspect, e omul rușilor, al jidanilor, vrea să facă să fie ocupată România de ruși și vrea ca ugurii să ne ia Ardealul!’’. Și cine ținea acest discurs foștilor deținuți, spre a-i descuraja să semneze? Noica, Țuțea, Stăniloae, bătrânul Bernea și Coposu. Da, chiar Coposu. Ce anume făcuse Coposu? El n-a pus mâna pe arme ca să atace Armata Roșie, ci cu verbul, cu prestigiul lui de membru eminent al unei formațiuni politice democratice, a militat pentru democrație, pentru libertate ș.a.m.d. Păstrând proporțiile, și eu am făcut același lucru. Cei din anturajul lui Noica, noicienii, pentru a-și justifica lașitatea, ne criticau și ne acuzau că suntem provocatori, agenți, ,,suspecți’’. Eu, în România nu am purtat eticheta de disident și nici nu am făcut caz de ea, iar în Franța, odată ajuns, am făcut declarații nete: nu mă consider ,,disident’’, mai degrabă ,,opozant’’.

Însă, lăsând la o parte conotațiile, mă întreb și întreb: ce este mai moral: să duci o acțiune împotriva răului, a minciunii, a intoleranței, a absurdului, a crimei, adică să-ți manifești opoziția, chiar cu riscul de a te numi disident; sau să mergi pe burtă, să consimți la toate și să te faci chiar complice, iar în intimitate, să te lauzi că ești… opozant?

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, după 1989 a apărut o nouă alternativă pentru exilați, aceea a întoarcerii acasă, fie ea definitivă (extrem de rară) sau… în vizită. Or, aceasta din urmă este o pură aberație, întrucât nimeni nu se poate duce în vizită la el acasă, altfel casa încetează a mai fi…,,acasă’’. În ce fel ne mai putem întoarce astăzi acasă?

Paul Goma – Întoarcerea în vizită este o aberație și o nerușinare din partea acelora care au o gândire de peșteră. Nu este vorba de peștera lui Platon, ci de una carpatină. Mă autocitez: atunci când locuiam aceeași peșteră, la un moment dat unii dintre noi au ieșit, cu o treabă oarecare. Și când au vrut să intre înapoi, nu și-au mai găsit locul, pentru că ceilalți s-au extins, s-au întins fiecare cu doi centimetri mai mult și au început să rânjească la noi: de ce v-ați întors, voi care n-ați mâncat salam cu soia, ce știți voi ce-i aici? Ce credeți că i-a spus, în primul moment, Mircea Dinescu prietenului său Tudoran? L-a întrebat: ,,Când te întorci la tine acasă, la Washington, Dorine?’’. Această întrebare-interpelare era una peștericolă. Dinescu, glumeț-glumeț, însă atunci era foarte serios. Adică: ce veniți voi peste noi, că noi de-abia am apucat ciolanul și nu ne-ajunge la toți. Mai veniți acuma și voi, dar cu ce drept? Ați plecat, plecați sunteți!

Cu timpul, oamenii au ieșit din caverne, și-au scobit bordeie, și-au ridicat case, chiar case-peste-case, însă au rămas tot cu o mentalitate de peșteră. Care se rezumă: individul care pleacă din comunitate e bun plecat chiar dacă se întoarce, considerat ,,trădător’’, străin, nu mai găsește loc în peștera natală. Peștera aceasta este locul în care nu mai pătrunde niciun înstrăinat! ,,Noi suntem de-aici, noi suntem cei mai bravi, cei mai dați dracului, născuți gata-făcuți, să nu ne vină alții, din altă parte, să ne-nvețe pe noi ce să facem, dar mai ales… ce să fi făcut’’. E o caracteristică a neamului nostru, să fie… neam prost. Adică, să mă duc în vizită în țara mea? Atunci când voi dori să mă întorc în România, să fie siguri: n-am să cer bilet de voie nici Buzurăi-Doda, nici lui Petre Roman, nici Zoepetrei, nici chiar tovarășei lor, Carmen Firan. Și nici lui Mircea Dinescu.

Radu Negrescu-SuțuOricum ar fi, întoarcerea exilaților în țară nu este dorită, nici măcar privită cu bunăvoință. Aceștia jenează, incomodează conștiințele și pozițiile celor rămași în Țară, întoarcerea lor fiind privită cu ostilitate. Se poate și fără ei, iar iubirea se poate practica și dela distanță, în mod mult mai comod, nu-i așa?

Paul Goma – Sigur că așa este. În 1977, pe când eram arestat, am fost exclus din Uniunea Scriitorilor, excludere la care au participat vârfurile scriitorimii: Manolescu, Doinaș, Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Blandiana, Sorescu, Bănulescu, Zaiciu… Decizia a avut loc pe când eu eram în pușcărie, ceea ce este un mare act de curaj din partea lor, nu-i așa? După 1989, normal ar fi fost să fim reprimiți. Ei bine, Dinescu, băiat deștept din Slobozia, a lansat: ,,Hai bă, că v-am primit pe toți!’’. Eu n-am reușit să stau de vorbă cu el. Câtă vreme a fost președinte al Uniunii s-a opus (nu prea tare, doar erau de acord cu el: Doinaș, Manolescu, Blandiana, Hăulică, Pleșu, Liiceanu) ,,ideii’’ de a trimite celor peste o sută de scriitori exilați câte o hârtie prin care să li se anunțe reprimirea (individuală, fiindcă individuală fusese excluderea) în Uniunea Scriitorilor.

Deci noi, fiecare dintre scriitorii exilați, am fost excluși pe rând, din motive precise. S-a schimbat direcția, dar nu și tactica. Cine din conducerea Uniunii Scriitorilor și cu ce argumente s-a opus reprimirii nominale a scriitorilor exilați, excluși din timpul lui Ceaușescu? Numai Uniunea Scriitorilor a fost implicată în acest refuz, ori și Ministerul Culturii, și alte ministere și comiții? Eu, ca victimă, am dreptul inalienabil să aflu adevărul, iar Uniunea Scriitorilor are obligația să-l facă public, doar no să aștepte să mor, că să mi-l comunice… postum. Ulici a ouat și el o idee: ,,Scriitorii exilați să facă cerere, ca să fie reprimiți!’’ Dacă fac cerere, admit implicit că injustiția, ilegalitatea comisă atunci când fusesem deposedat de cetățenie, de membria Uniunii Scriitorilor, nu era întru totul ilegalitate, injustiție – or, ei sunt ilegitimi dela 23 August și continuă și în zilele noastre. Adică să fac cerere ca să reprivesc cerul Patriei ? Să facă ei cerere, pentru că România e mai a mea decât a lui Petre Roman, a lui Constantinescu, adunător de cotizații la Universitatea de Partid, manipulat de Măgureanu.

Deci, timp de 20 ani (din 1970 și până în ’90) am fost interzis în România. Însă între 1970 și 1977 – când am plecat în Franța – am fost singurul scriitor interzis ,,pe loc’’, adică aflat în România și neavând voie să publice, nici să se scrie despre el. Șapte ani! Și nu doar eu, ci și soția și socrul meu, traducători. Deci, între 1970 și 1989 comuniștii m-au interzis, dar nu mi-au distrus cărțile. Niciun alt scriitor în acea perioadă nu a mai fost interzis.

După ’89, ce se întâmplă? Prietenii mei, anticomuniștii, îmi distrug cărțile. Ceaușescu nu mi-a ars, nu mi-a dat la topit cărțile, le-a retras doar de pe piață și le-a pus în depozit. Însă Liiceanu mi-a distrus o carte, Marin Sorescu mi-a distrus plumburile la altă carte, Papahagi nu mi-a distrus o carte, însă a luat bani de la Soros pentru publicarea cărții mele, nu a publicat-o, dar banii nu i-a restituit. Mai deplorabilă însă este atitudinea celorlalți! Cu o singură excepție (Laszlo Alexandru), niciun alt scriitor nu numai că nu a protestat, dar nici măcar nu și-a pus întrebarea cum stau lucrurile. Și într-un sentiment de culpabilitate (pentru că ei se simt totuși culpabili cu ceva), au strâns rândurile și au făcut front comun. Pe undeva, ei se simt vinovați de inacțiune, și-și caută justificări, chiar minciuni.
Cum? Cu ,,salamul cu soia’’ sau cu ,,noi cei care-am rezistat prin cultură’’. Se vede cum au rezistat prin cultură: așteptând să vină revoluțiunea peste ei, să se elibereze, să vină la Paris și să-și scrie aici mărturia, fără vreun risc. Pentru că nația noastră românească nu e deșteaptă și degeaba ne explică Horia Bernea că noi avem vocația sfințeniei și a suferinței… Dela o vreme însă, cu contribuția Monicăi Lovinescu, am aflat că nu sunt doar înjurătorul, procurorul, insultătorul, eu sunt și contestatul. Din contestatar am devenit… contestat. Exilat până și din… Exil. Ei bine, când ai pierdut aproape-totul, rămanand doar cu ,,niște principii’’, nu le încalci, măcar ca să nu pierzi totul-totul-totul.

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, ca martor participant la evenimentele anului 1977, am fost profund surprins aflând că preotul Calciu-Dumitreasa s-a declarat fondator al Mișcării pentru Drepturile Omului din România acelui an. Toată lumea își amintește sau ar trebui să-și mai amintească numele primilor semnatari și inițiatori, care erau, în ordine alfabetică: Paul Goma, Adalbert Feher, Emilia Gesswein, Erwin Gesswein, Maria Manoliu, Sergiu Manoliu, Ana Năvodaru-Goma și Șerban Ștefănescu. Cum a ajuns oare preotul Calciu în stare să comită această impostură?

Paul Goma – Pe Calciu îl cunosc, nu din închisoare, întrucât nu am făcut pușcărie împreună, ci din libertate, printre ,,pușcăriașii’’ vechi. Lui Calciu i-am solicitat odată, prin intermediari (Drăgoescu și Petrișor), să-mi dea oarecari amănunte despre Pitești. Nu mi le-a dat. L-am înțeles: căci foarte mulți dintre ,,piteșteni’’ refuzau. Unul singur a avut curajul, Ștefan Davidescu, care mi-a povestit de mai multe ori, Dumnezeu să-l țină în sănătate pentru a-și termina mărturia. În 1977: din ceea ce-mi spunea Drăgoescu (,,piteștean’’ și el, care-a venit la mine și a semnat și-a fost arestat, bătut și chinuit), Calciu s-a ținut cuminte. Nici măcar nu mă așteptam să semneze, Calciu, după cum n-au semnat nici alți pușcăriași. În sfârșit, n-a semnat că… n-a semnat. Nimănui însă, nici măcar în gând, nu i-am reproșat vreodată acest lucru. Iar faptul că nu a semnat ,,Scrisoarea deschisă’’ nu a însemnat de fel că l-am considerat ,,dușman’’. N-au semnat nici Marcel Petrișor, care-mi era prieten, nici Dimov, nici Mihalaș, nici Lucian Raicu, nici Valeriu Cristea, nici Dana Dumitriu, nici Sorin Titel, nici Marius Robescu, Ileana Mălăncioiu ori Gabriela Adameșteanu și nu le-am purtat ranchiună. Fiecare își cunoștea interesele și curajul.

În momentul în care, aflându-mă la Paris, am aflat că în România, Calciu (printre alții) a fost rearestat, prin ’79, cum tocmai alcătuisem, sub patronajul lui Eugen Ionescu, ”CIEL” (Comitetul intelectualilor pentru Europa libertăților), am alcătuit niște proteste prin care-am sărit în apărarea lui și a lui Țuțea, Petrișor, Aurel State și Voinea, toți foști pușcăriași pe care Securitatea îi tot chinuia, îi tot convoca și, ultima oară, îi și arestase.

Radu Negrescu-SuțuÎi arestase pe fiecare în parte, pentru o chestie individuală, sau ca grup?

Paul Goma– Nu, nu. Pe câte o chestie individuală, dar cum Securitatea are talentul de a face amalgam și de a-i baga în același lot, i-a luat împreună. Noi am făcut scandal aici, deci, și ei au fost eliberați. După ce au mai trecut niște ani și Calciu a avut mari necazuri, întâi cu Mitropolia, apoi cu Securitatea, și a fost din nou arestat, noi, la Paris, nu am stat cu mâinile-n sân și iarăși am făcut proteste. Prin ,,Liga pentru apărarea Drepturilor Omului’’ – Maria Brătianu, Sanda Stolojan, Cesianu, Berindei (mai puțin) și Marie-France Ionesco (mai mult) – am făcut moratorii, interpelări, informări, articole de ziar întru apărarea persecutatului Calciu. Însă de data aceea nu am mai avut succes.

Calciu a fost condamnat și trimis la Aiud, însă noi nu am – ca să zic așa – dezarmat (numai Eugen Ionescu câte articole a scris în ’’Le Monde’’ despre Calciu), am organizat și un fel de campanie. În cele din urma Calciu este eliberat și autorizat să plece în America. Bineînțeles, m-am bucurat, i-am trimis o scrisoare prin amicii noștri comuni, i-am trimis și cărțile mele, una chiar despre Pitești, în franceză. I-am scris doua scrisori și Calciu mi-a răspuns o singură dată, după care… nu mi-a mai scris. Spre surprinderea mea însă, am citit prin ,,Cuvântul românesc’’ de la Hamilton, niște atacuri nu doar în general la adresa noastră, a grupului din care făceam eu parte, pentru apărarea Drepturilor Omului, dar chiar împotriva mea, în particular. După aceea, pe o foaie volantă pe care a pus-o în circulație, ataca stilul meu ,,vulgar’’. De ce? Acolo nu spunea, însă am dedus: pentru că îi atacasem pe legionarii teologo-securiști Plămădeală și Anania. Și cu asta s-a terminat și nu am mai avut nicio legătură. Nu m-a interesat Calciu până când s-a dus în România, prin februarie 1998. Atunci a făcut acea declarație surprinzătoare, pentru care eu l-am atacat într-un articol în ,,Lumea liberă’’ și în ,,Cotidianul’’. A pactizat cu Teoctist, apoi s-a pronunțat împotriva deschiderii dosarelor preoților

Radu Negrescu-Suțu– Opinia acestui fost deținut politic anticomunist este surprinzătoare. Spune așa: ,,Accesul la dosarele preoților ortodocși care au colaborat cu Securitatea trebuie, din capul locului, interzis, iar dacă acest lucru se va face, atunci aceia care o vor face vor suporta Judecata Divină’’. Ciudată interpretare, pentru un preot, a Judecății Divine!
Paul Goma – Ca să pună moț acestor prostii și porcării, Calciu adăuga: ,,Toți am păcătuit sub comunism’’. Parcă l-aș fi auzit pe dilemiotul curluntristo-diversionist Pleșu! Ce se va fi întâmplat? Medicinistul Calciu, arestat în 1948 pentru activitate legionară, reeducat la Pitești, reeducator la Gherla, judecat în Lotul Țurcanu II, ne-executat, băgat la Secția de Exterminare din Jilava (unde Îl găsește pe Dumnezeu), caterisit, silit să părăsească România vreme de 21 ani, sare dintr-o dată în teleaga Bisericii Securiste Române, schimbă pupături cu boaita de Teoctist, se trezește dându-și părerea despre dosarele de securitate și, în același preț, pătrunde și în Mișcarea pentru Drepturile Omului din 1977, dar nu ca simplu aderent, ci ca fondator! N-o fi prea mult?

Culmea: apare în ,,Memorialul Durerii’’, în emisiunea pe care a făcut-o, în sfârșit, după opt ani de zile, Lucia Hossu-Longin (pentru că s-a opus Monica Lovinescu: ba că Goma e bolnav, e bolnav de inimă, înjură pe toată lumea etc.). Femeia a făcut, pe de o parte, o treabă extraordinară, adică a scos din arhive niște documente pe care eu bineînțeles că nu le mai aveam (de pilda scrisorile unor popi, care-mi erau trimise în timpul acțiunilor din ’77, în care aceștia mă insultau; mă afuriseau și mă amenințau. Însă, surpriză: apare Calciu pe generic, indicat: Pr. Prof. Gh. Calciu-Dumitreasa – semnatar al ,,Scrisorii Deschise’’, fiind apoi prezentat de realizatoare drept unul dintre fondatorii și susținătorii ,,Mișcării Goma’’. În primul rând că eu nu am folosit și nici nu-mi place să folosesc termenul de ,,Mișcarea Goma’’. A fost o modestă mișcare pentru Drepturile Omului.

Radu Negrescu-SuțuModestă, dar care a zguduit totuși bine de tot regimul ceaușist, cu Securitatea sa cu tot, literalmente depășită de evenimente în acel an. A fost ceva fără precedent pentru cei din generația mea, a fost exemplul de urmat și mulți dintre noi am făcut-o, eliberându-ne de frică.

Paul Goma – În fine… Dacă el însă, Calciul, ar fi spus doar: ,,unul dintre semnatari’’, aș fi trecut cu vederea, dar ,,fondator’’?! Am contactat-o atunci pe Madam Hossu și am întrebat-o de unde a scos asta. A răspuns că a găsit lista semnatarilor, alcătuita de mine, și de-acolo l-a scos. La care eu: nu se poate, lista semnatarilor a fost scrisă de mine de mână și bătută tot de mine la mașină și a defilat pe ecran, acolo Calciu nu apărea. Ea mi-a promis că-mi va trimite documentul și… nu mi-a trimis nimic. Ne aflăm în fața unui neadevăr istoric. Oi fi eu obișnuit cu măgăriile, porcăriile, am făcut bătături de-atâtea românării, dar bieții oameni care înfruntaseră barajele Securității, bătăile, aresturile, azilele psihiatrice (să nu fie uitată presiunea colosală asupra familiilor băgate-n boale – altfel, fulgerător de profitoare!), pentru Scrisoarea cu pricina? Ce vor gândi ei despre Calciu (persoana-personalitate care vreme de 21 ani nu s-a amestecat în… tărâțele ,,disidenților’’, considerați de el și de ai săi: ,,comuniști deghizați’’), dintr-o dată arătându-se în icoana ecranului, în straie de preot, cu barbă de preot, cu cruce de preot pe piept – și mințind!?

Radu Negrescu-SuțuGogoașa lui Calciu, cât era ea de umflată, a fost totuși înghițită de cei din Țară.

Paul Goma – Sigur, românii au înghițit și asta, datorita amneziei, uitând totodată și că… cine nu are ținere de minte, nu ține minte nici că s-a născut liber și cine uită, merită să rămână rob.

Radu Negrescu-SuțuDomnule Goma, într-o vizită la Paris, remarcată prin ambiguitatea discursului, Andrei Pleșu propovăduia cu fervoare iertarea creștinească. Din punct de vedere religios este sublim: le putem ierta pe bestii, chiar și iubi, și ne putem ruga pentru mântuirea sufletelor lor (presupunând că sunt chinuite de remușcări). Lăsând la o parte Justiția Divină, ce se întâmplă cu cea omenească, cu setea (îndreptățită) de Dreptate?

Paul GomaAici vorbim despre acei activiști, securiști, grănicieri, care au torturat și au ucis. Ce e de făcut cu criminalii? Ce întrebare! Să fie judecați și, dacă sunt găsiți vinovați, să fie pedepsiți – în asta nu este nimic de negociat, nimic de discutat. Ar fi oare drept, creștinește (cu osebire: ortodox), să fie lăsați în pace acești criminali, ba mai mult: iertați… creștinește? Nu. Acela care se grăbește să-l ierte pe un vinovat, este – deja dovedit – suspect. Din ce motiv ține o victimă la absolvirea călăului său? Nu cumva pentru că victima are, și ea, ceva pe conștiință? Care-i oare motivul opunerii la deschiderea dosarelor de securitate ale fostelor victime ca Diaconescu, Galbeni, Quintus, Calciu?

Acum, în câte feluri iertăm (creștinește)? În mai multe, Domnule!

Primul fel: ne ridicăm din genunchi, de pe burtă, de pe spate, din noroi, din gropi, de pe unde ne-au împins cu piciorul, azvârlit, tăvălit, umilit, batjocorit activiștii-securiștii-beliștii;

al doilea fel: ne curățăm de noroi, de praf, de pleavă, de găinaț, înjurând cu sete de mamă, de Dumnezei, de biserici, de tămâie, comunismul în general, în special Securitatea;

al treilea fel: ne hotărim să le-o-ntoarcem celor care ne-au chinuit atâtea decenii, ne-au jefuit de bunuri, ne-au stors măduva, ne-au supt sângele, ne-au prefăcut în robi care-i urăsc (și-i denunță) pe robii de-alături, colegii de lanț.

Apoi ne dăm un răgaz de gândire în care tragem cu urechea în jur, privim roată, ca să știm ce fac ceilalți… Și ce băgam de seamă?

Că popii noștri ortodocși, până mai deunăzi în relații de batere pe epoleți, nu doar cu milițianul satului, ci și cu securistul de la raion; că-protopopul, că-episcopul, că-mitropolitul, că-patriarhul (după ce, în iepoca lui Nicolae Antihristescu îl lingeau pe Satana dela-ntre-cornițe pân-la-sub-copite și Doamne ferește să fi deschis gura să protesteze împotriva persecutării credincioșilor, a dărâmării bisericilor), acum, că au primit voie de la Securitate, pe de-o parte ne cheamă la cruciada împotriva papistașilor, pe de alta ne binecuvântează și ne povățuiesc: iertați, frați creștini, căci și vouă vi se va ierta… Dacă așa stă situațiunea, atunci: Porniți la iertare, tovarăși!

Radu Negrescu-Suțu – Domnule Goma, am ajuns la sfârșitul interviului ce ați avut bunăvoința să-mi acordați. Exilul nu a devenit – așa cum speram cu toții – caduc, ci amnezic, pierzându-și, prin trecere la inamic, intransigența și judecata limpede de altădată; pentru frații noștri din Țară rămânem, deocamdată, tot: odată plecați, bun plecați. Securitatea, cu rețetele și metodele sale, constituie încă o realitate. Bilanțul celor zece ani se lipsește de comentarii, iar “Trădarea exilului” nu este doar o figură de stil. Vă mulțumesc, în numele cititorilor și al exilaților care nu au contenit să vă prețuiască în toți acești ani de exil.

Radu Negrescu-Suțu, Paris

Sursa: universulromanesc.com
Sursa primară: http://sitadeasa.wordpress.com/2006/…area-exilului/
***
Wiki: http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Goma
Site personal Paul Goma: http://www.paulgoma.com/
Radu Alexandru Negrescu-Suțu (Soutzo): http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Negrescu-Su%C8%9Bu
***

,

Cand domnul Andrei Plesu a defectat exprimandu-si unele critici la adresa Presedintelui Traian Basescu, acesta a ripostat in stilul cunoscut. L-a amenintat pe Plesu ca va spune el ceea ce stie. Evident, ne-am gandit ca dezvaluirile lui Traian Basescu s-ar fi putut referi la unele momente necunoscute opiniei publice, legate de prestatia lui Andrei Plesu la Cotroceni, in calitate de consilier prezidential. Dar nu s-a intamplat asa.

S-a intamplat altfel. Andrei Plesu a ripostat la randul lui, e adevarat o singura data, dupa care a pus batista pe tambal. Infuriat la culme, Presedintele Traian Basescu a reactionat, onorandu-si angajamentul. Intr-un mod neobisnuit. Razbunandu-se nu pe Plesu, ci pe sotia acestuia. Pe doamna Catrinel Plesu. In calitate de presedinte CSAT, el a cerut, din motive de ranchiuna personala, desecretizarea dosarului Grupului Plesu, de la Serviciul de Informatii Externe. Si astfel a iesit la iveala ca doamna Catrinel Plesu, de la 19 ani, lucreaza pentru Securitate. Problema este ca ea a fost convinsa ca niciodata dosarul sotilor Plesu si a grupului din care faceau parte nu va fi desecretizat. De aceea, a semnat in fals ca nu a colaborat cu Securitatea, atunci cand a primit functia de director ICR. La fel cum si Andrei Plesu semnase, tot in fals, ca nu a fost membru al Partidului Comunist, cand el, in realitate, condusese o organizatie PCR.

Desecretizandu-se dosarul de la SIE, este iminenta si devoalarea rolului jucat de Andrei Plesu, alaturi de sotia lui si de altii, inca de la 19 ani, in angrenajul Serviciului de Informatii Externe.
Pana cand, probabil, ca de obicei prin intermediul lui Victor Roncea, Presedintele Romaniei ne va lumina asupra rolului jucat de Andrei Plesu, voi prezenta fragmente dintr-o lucrare extrem de importanta, intitulata “Fereastra serviciilor secrete – Romania in jocul strategiilor globale”, lansata de Editura Compania si semnata de Aurel I. Rogojan. Inainte, insa, de a intra in detalii, voi relata o istorie care pare halucinanta dar nu e. Ea a debutat in momentul in care filozoful Noica a inceput sa-si puna in aplicare proiectul de a crea un fel de scoala informala la Paltinis inconjurandu-se de mai multi tineri intelectuali. Asa cum se va vedea, Noica era de mult timp agent al serviciului secret britanic. In anii de destindere, in anii in care Nicolae Ceausescu incerca sa-si construiasca imaginea unui disident al lagarului socialist, in opozitie fata de Moscova, Securitatea romana, respectiv Directia de Informatii Externe, a montat un scenariu indraznet in colaborare cu serviciul secret britanic. El viza legendarea unor tineri intelectuali drept independenti sau chiar disidenti si plantarea acestora in cercuri influente din Occident, unde urmau sa devina un fel de avocati ai noii Romanii. De fapt, acestia au fost pregatiti si instruiti pentru a deveni agenti de influenta cat se poate de credibili in favoarea puterii comuniste de la Bucuresti. Fragmentele pe care le publicam din lucrarea lui Aurel I. Rogojan ofera unele detalii legate de aceasta operatiune extrem de complexa.
Cine este Aurel I. Rogojan?
Pentru a raspunde acestei intrebari reproducem ad litteram scurta sa biografie prezentata in lucrarea “Fereastra serviciilor secrete”. Se va vedea ca acesta a fost un inalt ofiter al Securitatii romane, aflat mult timp in epicentrul celor mai importante operatii. Si asta s-a intamplat pana in anul 2006. Experienta sa acopera, asadar, o perioada de 36 de ani de munca. De aceea, informatiile pe care Aurel I. Rogojan le furnizeaza trebuie sa se bucure de credibilitate. Cu atat mai mult cu cat de la aparitia acestei lucrari si pana in prezent Andrei Plesu nu a dezmintit niciodata detaliile atat de stanjenitoare legate de persoana sa. Postam biografia si apoi un scurt fragment din cartea sa.
„Aurel I. Rogojan (nascut in 1949 la Incesti, Ceica, in judetul Bihor) si-a consacrat intreaga cariera scolii nationale de informatii pentru securitate nationala. Sef de promotie al Scolii militare de ofiteri activi a Consiliului Securitatii Statului, cu specializarea in contraspionaj (1970), si absolvent al Facultatii de Drept din Bucuresti (1973), a facut si studii postuniversitare de psihopedagogie, criminologie si management politico-administrativ. Activitatea profesionala si-a inceput-o in 1970 la Securitatea Municipiului Bucuresti.
Intre 1977 si 1985 a fost seful de cabinet al generalului colonel Iulian Vlad (secretar de stat in Ministerul de Interne, din 1984 adjunct al ministrului de Interne, iar din 1987 ministru secretar de stat si sef al Departamentului Securitatii Statului – D.S.S.). Evenimentele din decembrie 1989 l-au gasit pe Aurel I. Rogojan la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al D.S.S. Intre 1990 si 2006, in cadrul Serviciului Roman de Informatii, s-a ocupat de reglementarea si planificarea activitatii de informatii, a predat in institutii de profil si a asigurat, din posturi de mare raspundere, managementul resurselor informationale. S-a aflat neintrerupt in activitate intre 1970 si 2006.
Pe langa articole, interviuri si conferinte aparute in presa, a publicat o serie de lucrari in regim de « informatii clasificate », precum si volumul 1989. Dintr-o iarna in alta. Romania in resorturile secrete ale istoriei (Editura Proema, Baia Mare, 2009). Este coautor al lucrarilor: Servicii secrete straine. Retrospectiva si actualitate. Interferente in spatiul romanesc – impreuna cu Marian Ureche (vol. 1 si 2, Editura Paco, Bucuresti, 1999-2000) ; impreuna cu Traian-Valentin Poncea, Servicii secrete din Ungaria (Editura Academiei Nationale de Informatii, Bucuresti, 2003), Spionajul ungar in Romania (Editura Elion, Bucuresti, 2007), Istorie, geopolitica si spionaj in Balcanii de Vest (Editura Proema, Baia Mare, 2009).”
Scoala de la Paltinis
“Se ajunsese la un pelerinaj al discipolilor, cateva zeci. O lista aproximativa ar cuprinde intre 30 si 50 de nume. Constanta, importanta si, cel mai adesea, fara martori a fost prezenta in preajma lui Noica a doi dintre acestia : Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu. La Paltinis se organizau periodic si seminarii. Acestea au fost frecventate, mai mult sau mai putin constant, de (in ordine alfabetica) : Paul Anghel, Constantin Barbu, Francisca Baltaceanu, Aurel Brumaru, Andrei Cornea, Alexandru Dragomir, Marta Gutu, Andrei Justin Hossu, Dan Iacob, Thomas Kleininger, Serban Nicolau, Octavian Nistor, Ion Papuc, Monica Pillat, George Purdea, Victor Stoichita, Alexandru Surdu, Mihai Sora, Marin Tarangul, Sorin Vieru, Vasile Dem. Zamfirescu.
Noica credea sincer ca, daca va reusi sa creeze o elita, aceasta se va impune in structurile de conducere a societatii si va « schimba la fata Romania ». Idealismul lui Noica a fost abil speculat. In cazul sau, i s-au avut in vedere profilul moral si convingerile filosofice, efectele directeevolutii social-politice cu sens si semnificatii istorice. Cam asa lucra spionajul politic strategic in epoca Razboiului Rece. E bine de stiut ca atat Noica, cat si alte mari personalitati nu au respins nimic din ceea ce ei percepeau ca fiind constructiv, benefic si necesar, potrivit convingerilor lor.
Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu – mi-a relatat coordonatorul contraspionajului britanic din acea perioada – si-au sporit frecventa vizitelor la « Vila 23 » atunci cand Noica le-a pus in evidenta posibilitatile sale de a-i sprijini sa obtina burse de studii in Occident. Lunar, la sfarsit de saptamana, ii duceau alimente, presa, vesti. In mansarda rezervata filosofului sau in plimbarile prin imprejurimi, ascultau expozeurile lui Noica pe teme aparent intamplatoare si se legau dialoguri. Noica le punea probleme filosofice si le evalua opiniile. Andrei Plesu era discipolul ascultator si silitor. Gabriel Liiceanu era mai indraznet, uneori chiar usor impertinent, ceea ce isca si contradictii.
Desigur, se pune intrebarea : « Prin cine si cum a lucrat Noica pentru obtinerea si nominalizarea celor doi discipoli ? » Foarte ingenios, fara nici o implicare oficiala, Noica le-a dat un semnal unor fundatii germane din zona de ocupatie britanica a R.F. Germania. Acestea, in numele interesului reciproc al dezvoltarii bunelor relatii romano-germane, au facut toata treaba. Filiera nu au stiut-o nici beneficiarii burselor.
Acum, firesc este sa fiu interpelat in legatura cu modul in care Noica, izolat la Paltinis, putea comunica in exterior. Legatura lui Noica cu oamenii serviciilor speciale ale Maiestatii Sale Elisabeta a II-a a fost obiectul constatarii flagrante. Atasatul aero al Marii Britanii la Bucuresti obisnuia – asemenea altor membri ai Atasaturii Militare sau ai ambasadei – sa se deplaseze in zona Sibiului. In aceste deplasari, britanicii fie aveau « supraveghere discreta de protectie », fie erau filati ostentativ, dupa caz, sau « pe baza de reciprocitate », in raport cu tratamentul la care erau supusi diplomatii romani in Marea Britanie. Astfel a fost identificat interesul atasatului aero de a ajunge la Paltinis ca explorator singuratic, cu harta si busola, pe versantul opus celui pe care se afla drumul de acces. Intuindu-i-se directia, s-a instituit un « post de filaj montan », care a documentat intalnirea atasatului militar britanic cu Noica la o stana. O intalnire, pentru neavizati, in conditii absolut in afara oricaror banuieli. Baciul stanei i-a primit si i-a omenit, le-a cantat din fluier si i-a vestit cu tulnicul atunci cand au dat sa plece, ca sa stie ajutoarele de pe coclauri sa-i apere de caini si de lupi…
Legatura lui Noica cu serviciile speciale britanice data de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Prima sa sotie, Wendy Muston (fosta miss Sinaia), s-a aflat la post in Romania ca trimisa a Intelligence Service.
Impreuna cu parintii (Walter si Carola, nascuta Ungarth, fiica unui hotelier sinaian), a locuit la Sinaia ; parintii sai se aflau printre fondatorii Sectiei Alpine a Bucegilor, care reunea importante personaje din elita politica si militara a Romaniei. Sectia era o continuatoare a Societatii Carpatina Sinaia, fondata in 1893 de fostul staret al Manastirii Sinaia, arhimandritul Nifon, Take Ionescu si prima sa sotie, cetateana britanica Bessie Richards. Fondarea unor asemenea societati turistice, sportive, cultural-stiintifice facea parte din buna si generoasa traditie a spionajului britanic. Noica a fost inclus si intr-un celebru « lot al spionilor britanici in Romania », cunoscut ca « reteaua Tomaziu », dupa numele sefului ei, agent al spionajului englez in Romania, care a primit gradul de colonel si o renta viagera drept recunoastere a serviciilor aduse Coroanei Imperiului Britanic. Tomaziu a fost extras din Romania dupa ce s-a intervenit pe canale oficiale (Julian Amery-Emil Bodnaras) pentru a i se aproba plecarea din tara.
In raporturile cu autoritatile, Noica era, cel putin aparent, de un conformism exemplar, intotdeauna receptiv si staruitor daca putea sa contribuie la imbunatatirea perceptiei Occidentului asupra tarii sale. Il vizita frecvent la Sibiu pe Aurel Cioran, care il invita duminica la biserica, apoi il retinea la masa. « Relu » Cioran mentinea legaturile firesti cu fratele sau aflat la Paris, caruia i-a relatat despre prietenia legata cu Noica. Emil Cioran comunica, la randul sau, cu Mircea Eliade, George Palade si cu alti mari romani de peste Ocean. Asa a aparut contextul favorabil unei « operatiuni de recuperare » a filosofului Emil Cioran si a celui mai mare istoric al religiilor, profesorul Mircea Eliade. Acesta din urma dorea sa revina in tara, unde traia mama sa, inaintata in varsta si aflata in intretinerea profesorului. Si Cioran, si Eliade aveau retineri si temeri. Noica, cu exemplul Scolii de la Paltinis si contactele sale « nestingherite » in lumea occidentala, i-a imboldit sa dea curs demersurilor regimului pentru intoarcerea lor in tara. Exista si precedentul savantului Henri Coanda. […]
Revenind la mentorul Scolii de la Paltinis, trebuie spus ca in inalta ierarhie a Partidului Comunist Roman au existat persoane de o buna factura intelectuala, care puteau avea dialog cu Noica. Filosoful era sensibil la acestia. Dupa cum a apreciat si « revolutia calitativa » care a condus la «negarea negatiei Securitatii ». Dupa ce a fost eliberat din inchisoare, avea sa constate ca anchetatorii din Securitate au fost inlocuiti cu « cetateni ale caror aparente de onorabilitate nu ar trebui suspectate, daca idealurile declarate nu le sunt negate de materialitatea lucrurilor savarsite […] ».
In ultimii ani ai vietii lui Noica, pelerinajul discipolilor la « Vila 23 » devenise oarecum deranjant si se dorea o limitare a vizitelor si a frecventei acestora, dar nu s-au luat masuri efective de interzicere. Nici starea de sanatate nu-i mai ingaduia sa gazduiasca ori sa participe la seminarii.
Daca ar fi sa-l incadram pe Noica – cel din anii ’70-’80 – intr-o tipologie de agent al serviciilor secrete, el ar putea fi clasificat ca operator involuntar intr-un joc dublu, cu sanse sporite pentru serviciul care facea mai multa investitie de inteligenta in mentinerea initiativei si in controlul agentului. Initiativa le-a apartinut de la bun inceput, dar controlul ni l-am rezervat.”

Autor Marilena Rotaru

SURSA: corectnews.com

,

Trei păstori cu trei câini mulg, tund și taie când au chef 300 de oi. Pentru liniștea și comoditatea păstorilor, oile trebuie să fie o turmă supusă și să nu aibă idei despre liberul arbitru, suveranitate națională, răspundere individuală. Dacă nu s-au născut oi, atunci trebuie educate ca să devină oi.

Oile nu au drepturi individuale și nu au religie. Ele și-o pierd în două feluri: prin educația atee, numită „umanistă” în America și prin fărâmițarea, infiltrarea și coruperea bisericii organizate. În 1831 Alexis de Torquevile a fost uimit de cât de puțină criminalitate exista în America. „Numai când m-am dus să vizitez bisericile din America am înteles”, scrie el; „etica și religia cetățeanului îl oprește de la crimă”.

La 2 decembrie 1908 Walter Rauschenbush și Harry Lard (Lard a fost descris de către un alt membru al Partidului Comunist al Statelor Unite, Manning Johnson, ca fiind „principalul arhitect al infiltrației comuniste pe tărâm religios”), au înființat Consiliul Federal al Bisericilor, finanțat, printre alții, de fundația Rockefeller care i-a dat între 1926 si 1929 suma de 137.000 USD și alți bani, de atunci încoace.

În 1942 platforma acestui consiliu cerea „un guvern francmasonic mondial, control internațional asupra armatei și flotei, un sistem monetar universal și o bancă internațională controlată democratic.” Atributul „controlată democratic” are aceeasi valoare pe care o are atributul „democratic” în bine-cunoscutul „centralism democratic” al totalitarismului comunist: adică zero.

Restul platformei e real. Dar, devenind prea notoriu, Consiliul Federal al Bisericilor și-a schimbat numele la 29 noiembrie 1950 în Consiliul Național al Bisericilor. Acest consiliu a lucrat mână în mână cu Partidul Comunist din Statele Unite ale Americii, dupa cum arată însuși Gus Hall, secretarul Partidului Comunist din SUA.

În 1972, „Biserica Satanei”, cu „marele preot” Anton Lavey din San Francisco, a fost primită în Consiliul Național al Bisericilor (RE, pp. 220-222). Biserica Satanei practică satanismul, adică torturează și ucide victime umane și animale în adunări rituale, practică magia neagră și, în general, are scopul de a îndeplini poruncile Satanei pe care această „biserică” îl venerează ca pe un zeu absolut și adevărat.

La 23 august 1948 a fost înființat Consiliul Mondial al Bisericilor, al cărui secretar general, Philip Potter, a fost descris în 1975 ca fiind „mai radical decât majoritatea marxiștilor”.

Acest consiliu mondial n-a mișcat un deget și n-a cheltuit nici o centimă pentru cei aproximativ cinci milioane de oameni nevinovați, majoritatea creștini, întemnițați în Rusia sovietică pentru credința lor, dar a cheltuit peste cinci milioane de dolari din 1970 până în 1980 pentru a organiza „lupta împotriva rasismului”.

Această „luptă” în cea mai mare parte dintre cazuri s-a dus de către bandiți înarmați care asasinează femei și copii de fermieri, în Africa, (cf. Joseph A.Harris, „Karl Marx or Jesus Christ?”, p. 132, dupa RE, pp.221-222)

În 1993, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat că este ilegal să împiedice cultul santeria (un cult adus din Cuba care se bazează pe practici tribale africane de a tortura, mutila și ucide victime și a stropi asistența cu sângele proaspăt vărsat, în cinstea unor divinități voodoo).

„Santeria e o religie” a declarat Curtea Supremă. Creștinismul este interzis în școli, dar câtă vreme santeria este admisă și răspândită, poporul american are „libertate religioasă”. Religia e bună când e satanică sau când e folosită pentru asasinarea fermierilor și a familiilor lor; dar generațiile viitoare trebuie scutite de acest „opium al popoarelor”. Religia îndeamnă la cinste și omenie.

Francmasonul Claire Chambers scrie: „Ca să fie înrobită, mintea omului trebuie orientată de la a fi spirituală la a fi carnală. Omul trebuie să creadă despre sine că este un animal fără funcție spirituală. Odată eliberat de obligațiile lui față de Dumnezeu, acesta este mult mai ușor de supus statului mondial francmasonic” (The Siecus Circle, p. 101, dupa RE, p. 362). De aceea s-a eliminat cu strășnicie religia creștină din școlile publice americane și s-a înlocuit cu „umanismul”.

În 1933 a fost publicat Manifestul Umanist care afirmă ateismul, comunismul și evoluționismul. Unul dintre cei 33 de semnatari ai manifestului a fost John Dewey, „părintele educației progresiste” în America. „Omul n-are Dumnezeu și n-are suflet” scrie John Dewey.

„Adevărul imuabil e mort. Nu există loc pentru legi fixe, naturale, sau pentru adevăruri permanente și absolute”. Nu există diferență între adevăr și minciună, zice Dewey; adevărul e ce convine (probabil celui mai tare). De asemenea, nu există principii etice: moral e ce face plăcere (probabil tot celui mai tare).

Dewey nu s-a ostenit să concilieze principiul moralei cu ceea ce face plăcere în situația în care plăcerea unuia este să-l tortureze pe altul, dar cel torturat nu simte plăcere; în schimb, a reconciliat doctrina lui, pe care se bazează sistemul de învățământ american din ultimii 50 de ani, cu spusele lui Lenin care zice: „Desigur, nici noi nu credem în Dumnezeu. Noi credem numai în morala eternă. Tot ce servește distrugerii vechii societăți e moral… Jos cu religia….Principala noastră sarcină e să cultivăm ateismul. Comunismul abolește adevărul etern, abolește religia și morala”.

Adică familia și biserica, căci atât Dewey cât și Lenin știau că nu pot aboli concepte generale abstracte (RE, pp. 377-379).

Azi, urmând preceptele părintelui școlarizării americane John Dewey, copiilor li se predă „etica de situație”, care explică cum „ceea ce e bine pentru mine poate fi rău pentru tine, și ceea ce e bine astăzi poate fi rău mâine”. După ce au studiat „etica de situație” și „educația sexuală”, un mare număr de fetițe de la 9 ani în sus devin gravide în școlile de stat americane înainte de a cunoaște alfabetul.

Pentru ele s-au creat categorii de elevi separate numite „mame nemăritate”, „gravide sub 18 ani”, despre care guvernul adună statistici, iar părinții (dacă-i au) se plâng degeaba. O altă reușită a filozofiei umaniste și a educației progresiste este numărul mare de sinucideri printre elevii de liceu, despre care guvernul, de asemenea, strânge statistici și părinții se plâng degeaba.

La 40 de ani după primul Manifest Umanist, a fost publicat cel de-al doilea Manifest Umanist care vorbește despre construirea unei „comunități mondiale” bazate pe „un sistem de legi mondiale și o ordine mondială bazată pe un guvern federal supra-național”.(The Humanist Manifesto I si II, dupa RE, p. 81).

Așteptăm să ajungem oi ?

 

Urmărește filmul extrem de edificator „The Banker”

Sursa: roaim.co.nr  Activ Information Media

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press