ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home 2013 iunie

iunie, 2013

,

 Cedarea Basarabiei. Aveam alternative?

Comemorăm acum 73 de ani de la cedarea fără luptă a Basarabiei în urma ultimatului sovietic din 26 iunie 1940, așa cum am comemorat anul trecut 200 de ani de la raptul Basarabiei din 1812, conjuncturile istorice fiind amintite în articolul Premisele răpirii Basarabiei. Despre cedarea din 1940 s-a scris destul de mult după 1989, dar încă nu destul și nu suficient de explicit. Un lucru rămâne cert, a fost prima din cele trei mari cedări care au mutilat România Mare, clădită cu jertfe imense între 1916-1918 și apărată tot cu jertfă și sânge în 1919 și mai încolo, inclusiv în 1924, anul celei mai importante încercări sovietice contra României la Tatar Bunar (vezi Lupte antibolșevice după Unire). Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord a fost urmată de cedarea nordului Ardealului în urma Dictatului de la Viena din 30 august și a Cadrilaterului în septembrie a aceluiași an fatidic 1940.

Sunt mulți care susțin că o cedare le atrage după sine pe celelalte, că cedările din iunie 1940 le-au făcut pe cele ulterioare posibile și acceptabile în mentalul populației și al clasei politice, că dacă nu am fi cedat prima dată, nu am fi fost puși să cedăm din nou două luni mai târziu. Desigur, argumentele, atât pro, cât și contra, au susținere și logică, iar asta face ca discuția să poată fi purtată la nesfârșit.

În acest articol mă voi ocupa de ceea ce mulți istorici și interesați de istoria acestor vremuri încearcă să inducă în mentalul celor care îi ascultă, mă voi referi oarecum și la o parte din istoria alternativă, care practic este mai mult o incursiune într-un domeniu care ține mai mult de ficțiune. Deoarece chiar asta și este, deși unii istorici occidentali încearcă să-i dea o tentă specifică, mai mult cu scopuri comerciale, imaginând niște scenarii de genul ce ar fi fost dacă și pe care le susțin cu argumente științifice de genul că așa s-ar fi întâmplat dacă un anumit eveniment nu s-ar fi petrecut sau s-ar fi petrecut altfel. O întreagă literatură și cinematografie s-a dezvoltat în jurul acestui concept numit în limbajul occidental cu două cuvinte care lasă mul loc de interpretări ale imaginației: What if? Sau, ce-ar fi fost dacă? Acest gen de abordare care lasă nenumărate oportunități de interpretări este foarte tentantă pentru mulți, inclusiv pentru adepții unei idei sau teorii alternative sau pentru scenariștii de la Hollywood. Dar toate aceste teorii suferă de o lacună majoră, anume că ele nu s-au întâmplat. Istoria nu le-a putut consemna sau verifica valabilitatea. Istoria s-a petrecut așa cum a fost, în rest, totul rămâne la nivelul speculațiilor sau la cel al What if? Și totuși, acest what if rămâne deosebit de tentant pentru mulți, foarte mulți, mai ales pentru cei nemulțumiți de un anumit curs al istoriei, și care identifică un punct în care, dacă istoria nu s-ar fi derulat în acel mod, ar fi avut șanse să decurgă în modul dorit și sperat de către ei. Tocmai în acest sens, Hollywoodul a dezvoltat un adevărat curent al istoriei alternative, inclusiv imaginând călătorii în timp care ar fi putut schimba cursul istoriei la un moment dat. Tentația e mare, iar imaginația umană deosebit de bogată, astfel că în acest mod, schimbând puțin niște date chiar în momentele cheie, am putea să imaginăm un curs cu totul diferit al istoriei, totul este să nă concentrăm pe aceste momente cheia care știm că au schimbat istoria. În engleză sunt chiar așa numitele turning points of history. Dar toate acestea au un punct slab, sunt doar rodul imaginației, istoria s-a petrecut în trecut și nu maipoate fi schimbată, deoarece timpul este unidirecțional. Chiar dacă, să presupunem că ați pune mâna pe mașina timpului lui H. G. Wells și ați interveni în istorie, sunt șanse destul de mici ca schimbarea să aibă loc în sensul dorit de dumneavoastră. Fiindcă e vorba de conjuncturi, de situații geopolitice de moment, de evoluții care de multe ori sunt inevitabile, se vor produce la un moment dat, indiferent de evenimentul care le-au provocat. Chiar dacă ați evita un astfel de eveniment rămas crucial în istorie, de multe ori va apărea altul care să producă tocmai procesul pe care dumneavoastră încercați să-l evitați.

Să dau doar câteva exemple, să presupunem că ați merge în timp să o convingeți pe regina Isabela a Spaniei să nu-l sponsorizeze pe Columb pentru călătoria sa spre vest. Vestea proastă pentru dumneavoastră e că oricum, ținând cont de dezvoltarea comerțului și a călătoriilor pe mare, mai devreme sau mai târziu America ar fi fost descoperită. Sau l-ați convinge pe arhiducele Franz Ferdinand să ocolească Saravejo, oricum războiul mondial ar fi izbucnit, mai devreme sau mai târziu. Chiar a fost pe cale să izbucnească în 1905 în timpul crizei Marocului. Dacă Grouchy ar fi ajuns la Waterloo înaintea lui Blucher și soarta bătăliei s-ar fi schimbat? Dar, chiar dacă Napoleon ar fi fost învingător la Waterloo, coaliția împotriva sa era deja mult prea puternică.

Sau, mergând spre istoria noastră, dacă Traian ar fi fost un împărat delăsător, ca și Nero, ar fi avut loc războaiele daco-romane? Da, dar poate mai târziu, regatul dac era deja perceput ca și o amenințare pentru Imperiul Roman. Dacă Mihai Viteazu nu ar fi fost ucis la Câmpia Turzii? Tot rămânea singur împotriva tuturor.

Dar mai există unele evenimente care chiar ar putea să fi schimbat istoria, de genul unor hotărâri de moment care au schimbat la un anumit punct conjunctura geopolitică. Spre aceste momente se îndreaptă atenția tuturor amatorilor de istorie alternativă, iar în cazul istoriei noastre, un loc de frunte îl are momentul 26 iunie 1940. Dacă rezistam și ne băteam cu rușii, care ar fi fost situația actuală?

Nu încerc să răspund la acestă întrebare, nici nu aș avea cum, și orice răspuns aș da poate fi combătut și discutat la infinit. Eu doar încerc să expun niște lucruri și motivații, iar de aici încolo este doar istorie alternativă. Sau cum am spus, nevalabilă. Deoarece istoria este una singură, suma faptelor deja petrecute, nu a celor care s-ar fi putut petrece.

Ultimatumul

Cum știm cu toții, la 26 iunie 1940 este transmis Bucureștiului ultimatumul sovietic care cerea Basarabia și Bucovina. Era normal, Franța capitulase de patru zile în fața Germaniei, aliatul URSS, Stalin îl felicită pe Hitler pentru victorie. Prevăzătorul Stalin așteptase ca aliata și prietena de suflet (pe atunci) a României să fie îngenuncheată înainte de a-și întoarce fața și pretențiile împotriva României. Până atunci trăsese maximum de foloase în urma alianței cu Germania lui Hitler, împreună împărțiseră Polonia, apoi URSS anexase Țările Baltice și obținuse Karelia de la finlandezi în urma unui sângeros de război de iarnă (30 noiembrie 1939 – 12 martie 1940). Pierderile mari sovietice în urma acestui război l-au făcut pe Stalin mai prudent, el preferând să aștepte căderea Franței pentru a se întoarce cu toate forțele contra României. Chiar mareșalul Manerheim în memoriile sale spunea: “am câștigat șase luni pentru România” (vezi Finlanda și România în război, asemănări și deosebiri (I)). Ce a făcut România cu cele șase luni cadou oferit cu sânge finlandez, de la un popor nobil, este altă problemă.

Citind memoriile apărute ulterior ale factorilor politici români din acea perioadă este frapant un aspect comun aproape tuturor: surprinderea în fața ulimatumului. Păi bine, oamenii aceștia, aflați în cele mai înalte posturi de decizie ale statului român, pe ce lume trăiau? Când totul în jurul lor se prăbușea, când dispăreau state întregi de pe harta Europei, victime ale celor două regimuri totalitare expansioniste, când aveau loc atâtea lovituri de stat, conflicte, schimbări de regim, când un cutremur geopolitic major se afla în plină desfășurare, conducătorii noștri politici parcă se credeau într-o altă lume, de parcă aceste schimbări majore de regimuri și frontiere, aceste conflicte și răsturnări nu s-ar fi petrecut la frontierele noastre, ci undeva pe altă planetă! Ei chiar își puteau închipui că toate acestea vor putea ocoli România, că frontierele noastre erau protejate printr-o vrajă și că noi nu aveam cum să fim prinși în vâltoarea celui mai mare cataclism geopolitic pe cale de desfășurare? În acest caz, dacă acești lideri politici au fost total surprinși, așa cum lasă ei să se înțeleagă din memorii, atunci locul lor nu era acolo unde stăteau cocoțați. La vremuri grele e nevoie de bărbați adevărați, nu ignoranți!

Unii aliați tradiționali ai României în regiune dispăruseră, Cehoslovacia între 1938-1939, Polonia în 1939. Austria dispăruse și ea încă din 1938. Sovieticii își porniseră politica agresivă, după cum spuneam mai devreme, Țările Baltice își încetaseră existența. Danemarca și Norvegia la fel, cucerite de Germania. Și politicienii noștri erau surprinși! Nu e de mirare, și azi același tip de politicieni se dovedesc incompetenți în înțelegerea situației internaționale.

Dar culmea mi se par însemnările regelui Carol al II-lea, cele cuprinse în jurnalul său. Acest personaj fatidic pentru istoria noastră dă dovadă aici de o culme a ipocriziei. Acest aventurier are tupeul să pozeze în marele patriot care a fost nevoit să cedeze, deși cu doar două luni înainte spusese la Chișinău că România este înconjurată de un cerc de oțel și foc, că nu vom ceda nicio palmă din pământul strămoșesc, are tupeul să se ascundă în spatele votului Consiliului de Coroana! Care avea doar un vot consultativ, hotărârea finală revenindu-i doar regelui. Cu atât mai mult cu cât din 1938 își impusese dictatura regală! Carol al II-lea era un om inteligent, a reușit să dividă clasa politică pentru a-și subordona partidele, ca în final să-și proclame conducerea unică prin impunerea dictaturii regale. Nici în politica externă nu era novice, într-un interviu acordat în 1931 unui ziar spaniol spunea foarte clar că suntem vecini cu un urs care în zece ani ne va sugruma, ce putem face noi este să ne trăim viața până atunci. Da, ursul rusesc venea după nouă ani să ne sugrume, dar de ce această atitudine fatalistă? De ce nu ne-am pregătit în acest timp de zece ani ca să-l putem răni de moarte pe acest urs rusesc atunci când va veni?

Citesc jurnalul regelui Carol al II-lea și mă cutremur întrebându-mă cum de am avut neșansa ca el să fie regele românilor tocmai în momentele premergătoare și desfășurătoare ale unei din cele mai mari tragedii din istoria poporului român. S-a mai întâmplat în istorie ca un despot să ocupe tronul cezarilor, dar cu ce am greșit noi ca un asemenea iresponsabil să ocupe tronul făuritorilor independenței țării, ai modernizării ei, ai realizării României Mari după atâtea lupte și jertfe. Un aventurier iresponsabil care întreaga sa viață a fugit de răspundere. Pe front, ca și comandant de regiment fuge ca să se însoare cu Zizi Lambrino, în limbaj militar se numește dezertare și se pedepsește cu împușcarea. Dar era prinț moștenitor și a scăpat. Apoi renunță la tron, după care revine, tronul României era tentant în 1930. Și unui astfel de personaj i se pune în mână o decizie supremă pentru viitorul țării!

Are loc Consiliul de Coroană în urma ultimatumului sovietic, de fapt au fost două. Ultimatumul a fost înmânat de către Molotov la sediul Ministerului de Externe sovietic din Moscova ministrului român G. Davidescu acreditat în capitala sovietică la ora 22.00 în data de 26 iunie 1940. Era anexată și o hartă la scara 1:1800000 pe care era trasată noua graniță cu tușă groasă, un creion roșu neascuțit al lui Molotov, care pe această hartă cuprindea vreo zece kilometri, astfel că putea fi interpretată și ocuparea ținutului Herța. Nu era de ajuns ultimatumul, sovieticii au întrerupt și bruiat de nenumărate ori comunicațiile ambasadei noastre, astfel că textul complet al ultimatumului a ajuns la București abia la ora 6 dimineața, a doua zi.

Primul Consiliu de Coroană a avut loc la ora 12.00, atunci s-au pronunțat pentru rezistență 10, împotrivă 11, pentru negocieri cu sovieticii 4, și o abținere (chiar premierul Gheorghe Tătărescu!). Mi se pare frapant ca tocmai șeful guvernului să fie indecis, în postura și funcția ocupată ar fi trebuit să aibă o părere și să o expună clar, cum poți avea un prim ministru care să nu poată lua o astfel de decizie? Indiferent, bună, rea, o decizie trebuie luată, să nu iei o nicio decizie este cea mia proastă variantă posibilă. Sau poate chiar prin prisma aceasta Gheorghe Tătărescu a putut ocupa o funcție de ministru în guvernul Petru Groza tutelat de sovietici între 1945-1947? Se decide consultarea aliaților (cei care ne-au mai rămas) și încercarea de negociere cu sovieticii. Al doilea Consiliu de Coroană a avut loc la ora 21.00, după ce sovieticii au refuzat orice negociere și aliații noștri au dat răspunsuri ambigue (vom vorbi mai jos). Atunci au fost abia șase pentru rezistență, notați și în jurnalul lui Carol al II-lea. Și am cedat.

Să revenim la jurnalul lui Carol al II-lea și la probele indubitabile ale fățărniciei și ipocriziei acestui personaj. Iată ce scrie el cu privire la ultimatum: Această știre m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru așa de oribil că nicio minte românească nu poate să-l conceapă. Să fim serioși, cum rămâne cu ursul rusesc de care ne vorbea el mai devreme, sau de asigurările privind cercul de fier și foc? Doar demagogie și inconștiență, sau mai mult decât atât, mă refer la iresponsabilitate criminală. Fiindcă el știa că se va putea salva oricând plecând în Occident (ceea ce a și făcut), dar românii rămași pradă furiei sovietice? Mai departe, despre Consiliul de Coroană: Consiliul are loc și am ieșit din el amărât și dezgustat, toți acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai șase voturi, din cei 26 prezenți, au fost pentru rezistență. Numele lor merită să fie înscris cu litere de aur în cartea demnității românești: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.

În mod sigur acest jurnal a fost scris de regele Carol al II-lea cu scopul expres pentru a rămâne o mărturie care ar putea cumva să-l spele în fața posterității de multele lui păcate ca și conducător al țării. Dar adevărul istoric trebuie spus. Decizia votată în Consiliul de Coroană era strict consultativă, votul final și decisiv aparținea regelui și numai lui. El lua decizia de a intra sau nu în război, indiferent de ceea ce spunea Consiliul de Coroană. De ce Carol al II-lea nu a decis altfel decât a votat Consiliul, dacă spune astfel de lucruri frumoase despre cei ce au decis rezistența? De ce nu și-a înscris și el numele în cartea de aur a neamului românesc alături de cei șase? E simplu, a fugit de răspundere, asta a făcut toată viața lui, și așa va rămâne în istorie, ca un laș. Dar de ce a vrut puterea absolută instaurată în 1938 dacă nu a vrut să o folosească atunci când trebuia să o facă, conform sentimentelor sale așa cum apar în jurnalul său?

Comparativ cu vremurile noastre, îmi vine în minte un eveniment, respectiv decizia de vânzare a celei mai mari firme românești (Petrom), o companie care avea active enorme, domina piața românească de combustibili, dar avea și active în străinătate, inclusiv terenuri petroliere concesionate și platforme maritime, vândută cu un preț de nimic unei companii care nu avea mare lucru, nu știa ce înseamnă platforme de exploatare maritimă sau terenuri petroliere concesionate în Asia Centrală. Dar pentru a se acoperi, guvernul a trecut această privatizare prin parlamentul dominat tot de partidul politic care a dat guvernul. O acoperire prin votul din parlament, la fel cum Carol al II-lea s-a acoperit prin votul din consiliul de coroană. Vremurile trec, politicienii rămân, din păcate cam la fel.

Pentru cei care vor sări în apărarea sa comparând acest Consiliu de Coroană cu cel din august 1914 am vești foarte proaste. Și Carol I ar fi putut trece peste votul Consiliului de Coroană de atunci și să ia decizia de a intra în război de partea Puterilor Centrale în 1914 în ciuda deciziei pentru neutralitate și expectativa armată luată e acel Consiliu, dar bătrânul rege nu a putut face asta. De ce? Deoarece întreaga populație, întreaga opinie publică era împotrivă. Dacă și Consiliul de Coroană era împotrivă, regele nu avea nicio șansă. Dar în cazul lui Carol al II-lea, care era situația? Consiliul de Coroană votase pentru cedare, dar întreaga populație, întreaga armată era pentru rezistență. Toate mărturiile și amintirile militarilor români, tot ce se spune despre atitudinea civililor, totul conduce spre această concluzie, armata era gata să se bată pentru linia Nistrului, întreaga opinie publică era pentru luptă. Dar atunci, de ce Carol al II-lea nu a decis să treacă peste votul Consiliului de Coroană și să meargă pe linia opiniei publice și a armatei, caz în care ar fi devenit din start erou național? Ce l-a oprit? Doar lașitatea sa și fuga de răspundere care l-a caracterizat întreaga viață. Dar decizia sa de atunci a avut grave consecințe asupra întregii istorii a României.

Componenta strategică

În orice decizie trebuie luat în calcul și contextul strategic, din punct de vedere al aliaților și al intervenției lor. Să ne evaluăm situația la 26 iunie 1940.

Aliații

La cea vreme, în iunie 1940, marii aliați ai României erau în imposibilitatea de a ne ajuta, mă refer aici la cei ce ne garantaseră granițele, respectiv Franța și Marea Britanie. Franța capitulase în urmă cu patru zile, iar Marea Britanie era bătută și izgonită pe insula ei. Bătălia Angliei nu începuse încă, se părea că în curând Hitler va invada insulele britanice, totul era de partea lui. Dintre aliații României din estul Europei, doi nu mai existau, Cehoslovacia și Polonia. Statele din cadrul Înțelegerii Balcanice, respectiv Iugoslavia, Grecia și Turcia (în afară de România), contactate de România în 27 iunie pentru a vedea dacă își vor respecta înțelegerea în cazul unui conflict militar dintre România și URSS au răspuns evaziv, cerându-ne să nu rupem echilibrul printr-un război, cu alte cuvinte s-au eschivat de la angajamentele lor anterioare. Cu o singură excepție, Turcia, cea care a reiterat și s-a angajat să respecte alianța. În ciuda tuturor conflictelor și divergențelor din trecut, inclusiv din primul război mondial, când am luptat împotriva diviziilor turce în Dobrogea și mai apoi, doar pentru acest gest de onoare ar trebui să le fim recunoscători turcilor, spre comparație cu iugoslavii și grecii, de care ne leagă și multe legături religioase.

Tratatul de alianță prevedea cam așa: în cazul în care unul dintre aliați intra în război cu un alt stat și un stat terț îl ataca, aliații trebuiau să intre în război contra statului terț. În cazul nostru, lucrurile erau deja clare la 27 iunie 1940, când am cerut ajutorul aliaților. Dacă noi intram în război contra Uniunii Sovietice și Ungaria sau Bulgaria ne atacau, aliații din Înțelegerea Balcanică, respectiv Iugoslavia, Grecia și Turcia, intrau în război contra acestora? Mă repet, ei nu trebuiau și nu aveau cum să intre în război contra URSS, ci doar contra Ungariei sau Bulgariei care ne-ar fi putut ataca pe la spate, la fel cum a făcut Italia împotriva Franței când aceasta lupta pe front contra Germaniei în 1940. Ei bine, răspunsul Iugoslaviei și Greciei a fost ambiguu, mai degrabă negativ, ei ne-au transmis să nu tulburăm echilibrul balcanic și să ne batem cu rușii. Singurii care au răspuns pozitiv, clar și la obiect, au fost turcii, care au transmis că își vor respecta tratatul semnat până la ultima literă. Din partea lor, dacă ne-am război cu rușii și bulgarii ne-ar ataca pe la spate, ei ar intra în război contra bulgarilor, punându-i astfel într-o poziție dificilă. Dar, din păcate, iugoslavii și grecii s-au eschivat, astfel noi rămâneam descoperiți unui atac al Ungariei care ne-ar fi lovit din spate în cazul unui război contra URSS. Mai mult, au concentrat trupe pe granița din Banat, în ideea de a ocupa întreg Banatul dacă statul român s-ar fi dezmembrat. Amintirea ocupației Banatului din 1918-1919 le era încă proaspătă. Ce să zici de asemenea aliați? Iar noi, în 1941, când au fost invadați de germani, am refuzat să intrăm în Banatul sârbesc, ba chiar am amenințat  prin vocea lui Antonescu că în caz că Ungaria intră aici, ne băgăm după ei și îi vom scoate afară.

Deci, dintre aliați ne puteam baza doar pe Turcia, și asta în cazul unui atac din partea Bulgariei.

Inamicii

Am vorbit de Uniunea Sovietică, ea ne viza încă din 1918, când Lenin ne-a cerut Basarabia și Bucovina, deși această bucată de teritoriu românesc nu a fost stăpânită de ruși niciodată. Putem astfel să facem o legătură între pretențiile lui Lenin din 1919 și ale lui Stalin din 1940, toate vizau același lucru, extinderea noului imperiu comunist clădit pe ruinele celui țarist, dar mult mai ambițios. Țarii doreau doar stăpânirea regională, pe când comuniștii cea mondială. În rest, metodele sunt asemănătoare, dar mult mai rafinate sub imperiul comunist clădit de Lenin și perfecționat de Stalin.

Pentru a-și atinge scopurile, Stalin se aliază cu Hitler. Împreună își împart estul Europei, apoi Stalin îi dă mână liberă lui Hitler în vest. Germania s-a temut de războiul pe două fronturi, cum s-a întâmplat în primul război mondial, dar fiind asigurat de alianța cu Stalin prin pactul Molotov-Ribbentrop, Hitler are mână liberă pentru a lovi în vest, cu estul asigurat. Dar după victoria sa împotriva Franței, Hitler este anunțat că sovieticii își vor partea lor din înțelegere, ce a mai rămas din tratatul din 23 august 1939, pactul Ribbentrop-Molotov. Anume punctul 3 din protocolul secret, Basarabia.

La 22 iunie 1940 Franța capitulează. Iar a doua zi, imediat după felicitările sovietice de rigoare, Molotov îl invită pe ministrul german de la Moscova la o discuție și îl informează că problema basarabeană nu mai suferă amânare. Dar sovieticii cer și Bucovina pe lângă Basarabia, fapt care îl irită pe Hitler, dar nu numai acest aspect, cât și momentul ales. Abia golite cupele victoriei, când Stalin venea cu pretenții noi. Opoziția lui Hitler s-a tradus prin diminuarea pretențiilor sovietice de la Bucovina întreagă la doar jumătate din ea, respectiv Bucovina de Nord. Iar prin creionul gros al lui Molotov, la aceasta s-a adăugat și Ținutul Herța.

Stalin a jucat bine, ca întotdeauna, acest geniu al răului și-a jucat întotdeauna bine cărțile. Sunt mulți astăzi care spun că în cazul în care am fi rezistat pe Nistru și am fi fost bătuți, Hitler nu i-ar fi permis lui Stalin să ocupe teritorii de la stânga Prutului. Întrebarea de bază este cum l-ar fi oprit Hitler pe Stalin să nu o facă, din moment ce întreaga armată germană era în Franța și ar fi avut nevoie de câteva săptămâni să revină pentru a-l putea amenința pe Stalin și Armata Roșie. Deci, în ciuda pronosticului unora că Hitler nu ar fi permis ca rușii să treacă de Prut, adevărul este că germanii nu ar fi avut cum să-l amenințe. Nu ar fi avut cu ce, tocmai pe asta s-a bazat Stalin. I-ar fi pus pe germani în fața faptului împlinit și atât. Iar germanii ar fi avut nevoie de luni de zile de concentrări de forțe pentru a putea declanșa un atac, iar acesta putea fi efectuat doar în anumite condiții calendaristice și meteorologice, cum s-a verificat ulterior.

Dar să nu uităm un lucru esențial la 26 iunie 1940. Sovieticii și germanii erau aliați, erau pe aceeași mână. Chiar germanii ne-au sfătuit să cedăm ultimatumului sovietic, deci nu aveam cum să ne bazăm pe ei ca și ajutor. Prin acest aspect, nu aveam cum să știm că germanii s-ar fi opus ca rușii să treacă dincolo de Prut în caz că rezistam armat.

Căpitanul Ionel Epure, martir al Basarabiei

Încă un lucru des adus în discuție referitor la acele timpuri. Mulți își justifică părerile și teoriile pe baza negocierilor dintre Hitler și Stalin ca și cea descrisă de mine mai sus, referitor la diminuarea pretenției sovieticilor de la întreaga Bucovină doar la partea de nord a acesteia. La fel, pe anexa secretă de la pactul Ribbentrop-Molotov.

Ce vreau să subliniez este faptul că la acea vreme, anexa secretă de la pactul Ribbentrop-Molotov era secretă, necunoscută de nimeni în afara celor care au semnat-o. Această anexă secretă a fost descoperită de aliați în arhivele germane cucerite și sovieticii nu au recunoscut-o multă vreme, la fel cum nu au recunoscut și nu recunosc multe masacre comise împotriva altor popoare. Spre exemplu, masacrul de la Katyn l-au recunoscut abia după căderea comunismului.

Personal am o nelămurire, ținând cont de alianța sovieto-germană din anii 1939-1941. Oare obsesia lui Stalin pentru ocuparea Berlinului nu avea și o motivație mai ascunsă, în afara celei logice și normale de ocupare a capitalei inamicului? Că l-ar fi vrut capturat pe Hitler, dușmanul suprem, cu care stătuse alături timp de doi ani de zile, poate fi valabil, dar Stalin nu avea de unde să știe că Hitler va rămâne în Berlin și nu se va refugia pe undeva prin Alpii austrieci, așa cum existau unele planuri. Chiar și Stalin, când trupele germane se apropiau de Moscova în 1941 avea planuri de a se refugia la est de Urali, guvernul și o parte din structurile de putere au și început să se evacueze. Deci, Stalin nu putea fi sigur că îl va prinde pe Hitler în Berlin, totul era relativ. Berlinul era bine apărat și pierderile sovietice au fost pe măsură.  Dar nu cumva Stalin dorea să pună mâna pe arhivele germane și să le distrugă înainte de a ajunge pe mâna aliaților occidentali, pentru a nu se afla adevărul asupra dimensiunilor colaborării între Hitler și Stalin în perioada de aur a înțelegerii dintr cei doi? Totuși, protocolul secret din pactul Ribbentrop-Molotov a fost găsit și publicat, în acesta era trecut la punctul 3 interesul sovietic pentru Basarabia.

Dar asta abia în 1945, în 26 iunie 1940, la primirea ultimatumului, nu se știa nimic despre acest protocol secret, nu se știa nimic nici despre pretențiile lui Stalin asupra întregii Bucovine și nici despre faptul că nemulțumirea lui Hitler a diminuat pretențiile sovietice la jumătate din Bucovina.

Se știa doar că Sovietele ne cer Basarabia și nordul Bucovinei și trebuie să le răspundem în răstimp de 24 de ore, apoi aveam patru zile să le evacuăm. Și nu ne puteam baza pe nimeni, doar pe turci, împotriva tuturor puterilor momentului.

Componenta militară

Desigur că cea mai importantă bază pe care se putea susține o decizie de rezistență împotriva potențialei agresiuni rusești o constituie armata română, gradul ei de pregătire și de dotare comparativ cu cea agresoare. Era pregătită armata română să facă față celei sovietice în 1940? La trei luni după ce sovieticii încheiaseră un război greu contra finlandezilor? Să nu uităm că aveau și experiența luptei contra japonezilor în Mongolia, unde Jukov declanșase pentru prima oară atacul combinat aviație-tancuri la Halhin Gol, dezvoltat ulterior de germani sub numele de blietzkrieg. Un lucru este foarte clar, sovieticii ne erau superiori din toate punctele de vedere în 1940, numeric, tehnic, ca dotare și ca experiență de război.

Planul sovietic de anexare a Basarabiei și nordului Bucovinei

Despre superioritatea inamicului vorbise și Șeful Statului Major, generalul Florea Țenescu, în Consiliul de Coroană, el susținând că sovieticii aveau o sută de divizii, iar ungurii și bulgarii câte 20, contra celor 40 ale noastre, dintre care 20 concentrate pe frontiera de est și nord-est. Poate că numărul de o sută pe granița noastră este exagerat, dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că Armatele a 9-a și a 18-a, erau cele mai puternice din Armata Roșie, cele cu care ne-am confruntat după 22 iunie 1941. Lor li se adăuga Armata a 12-a ca sprijin. Era normal ca cele mai puternice armate sovietice să fie orientate împotriva României, rolul lor era ca la nevoie să se năpustească prin Poarta Focșanilor și să ocupe terenurile petroliere de la Ploiești, securizând cel mai mare rezervor de petrol european, astfel ca nimeni, nici germania, să nu poată avea acces la el. Fără petrol, mașina de război germană nu putea funcționa. Până acum aceasta a funcționat cu petrol sovietic, dar în caz de răcire a relațiilor sovieto-germane, cum se va întâmpla ulterior, petrolul românesc devenea o resursă esențială. De aceea erau aceste armate poziționate atât de aproape, pentru petrol și pentru a lua în stăpânire gurile Dunării.

După cum se vede în imaginea anexată, în apropierea granițelor noastre se aflau patru armate sovietice a 12-a, a 5-a si a 9-a, iar în spatele lor, ca și acoperire, a 6-a și a 18-a.

Este adevărat, nu doar superioritatea numerică și tehnică este determinantă într-un război, cum s-a văzut de multe ori în conflictele militare, inclusiv în istoria noastră. Mai apar și alte condiții, dar nici acestea nu ne erau prea favorabile. Mulți vor oferi exemplul finlandezilor, care au rezisatat cu succes timp de trei luni, provocând pierderi grele invadatorilor. Dar aceștia pierd din vedere o condiție esențială, condițiile și terenul. Condițiile și terenul favorizau în Războiul de iarnă apărarea în cel mai înalt grad. Iarna grea din ținuturile nordice greu accesibile, temperaturi de minus 40 de grade, viscole, zăpada abundentă în care se blocau tancurile, terenul greu, cu lacuri și păduri și puțin drumuri, toate la un loc au făcut victime grele, favorizându-i pe finlandezii care se deplasau pe schiuri, echipați în alb, provocând dezastru în spatele liniilor sovietice, care îi numea Moartea albă. Spre deosebire, în iunie-iulie 1944, terenul cucerit în trei luni în războiul de iarnă a fost ocupat de sovietici în câteva săptămâni. Orașul Tamperre, pentru care s-au dat lupte atât de grele în 1940, a fost cucerit în câteva ore în condiții de vară (vezi Finlanda și România în război. Asemănări și deosebiri (II)). Doar victoria de la Tali Ihantalla i-a oprit pe ruși. Dar, în iunie 1940, sorții erau tot de partea sovietică.

Situația strategică a frontierei era mai gravă decât cu un an înainte. Cât timp a existat Polonia ca stat aliat, aveam o continuitate a frontierei de la sud la nord, trebuia să ne apărăm doar spre est. Chiar configurația terenului, cu văile râurilor orientate de la nord la sud, și dealurile tot la fel, favoriza o apărare pe aliniamente succesive, pe crestele dealurilor. Dar odată cu împărțirea Poloniei, URSS câștigă un intrând periculos în nordul Bucovinei, în Galiția. De aici, printr-un atac de la nord la sud prin Bucovina, pătrunzând pe văi și urmându-le, întreaga apărare română putea fi întoarsă cu ușurință. Era suficient ca o forță să le fixeze pe front, iar o alta să le întoarcă apărarea pe flanc, de la nord la sud. Aceeași problemă spinoasă apăruse șila granița cu un alt dușman, cu Ungaria. Până în 1939, la destrămarea Cehoslovaciei, aveam granița cu ei doar la nord-vest. Când Cehoslovacia a fost împărțită, României i s-a propus să preia partea din Maramureșul istoric lăsată cehoslovacilor în 1920 (o mare prostie, deoarece era ocupat de armata română!). România a refuzat să preia acestă porțiune din vechiul Maramureș prin desființarea Cehoslovaciei, motivând că reîntregirea ținuturilor românești nu se face pe nenorocirea aliaților. Ungaria nu a avut astfel de probleme și l-a preluat. Fie numai din rațiuni strategice ar fi trebuit ocupat, astfel aveam în fața ungurilor și a pretențiilor lor un front continuu, sprijinit pe Carpați la nord. Nu am făcut-o, astfel că ne-am trezit cu un intrând periculos la nord, de-a lungul Tisei, care amenința apărarea noastră cu întoarcerea, astfel că trupele noastre de vânători de munte au trebuit masate la Sighet și în Maramureș în vara lui 1940, până la dictatul de la Viena, la a doua cedare.

O altă chestiune esențială a apărării o reprezintă pregătirea terenului. Dacă terenul este favorabil apărării, trebuie pregătit să fie și mai favorabil prin fortificații. Șanțuri antitanc, cazemate, lucrări de întărire pot face ca o trupă redusă numeric să poată fi capabilă să reziste timp îndelungat unei forțe superioare. Insulele japoneze din Pacific sau plaja Omaha din Normandia au arătat acest lucru în cazul debarcărilor de pe mare, dar sunt și alte exemple referitoare la cât de greu poate fi trecut un râu cu malul fortificat de inamic.

Cum stăteam noi la acest capitol? Foarte bine, excelent, ca și planuri pe hârtie. Dar ca realizare? Ne spune col (r) Florea Pavlov, în acea perioadă șef al secției operații din Comandamentul trupelor de geniu:

Prin directiva generală 748 din 13 martie 1934 și completată cu noi precizări în anii 1936 și 1937, a stabilit un sistem unitar de realizare a fortificațiilor la granițele de est, nord și sud, iar prin Memorialul nr 455 din 10 iulie 1936 a stabilit măsurile de întărire defensivă a frontierei de vest. (…) Sistemul unitar de fortificare a țării prevedea executarea unor fortificații permanente sub forma cazematelor de beton cu 2-4 creneluri pentru mitraliere, cazemate pentru tunuri anticar, observatoare și puncte de comandă din beton, completate cu instalații de transmisiuni, lucrări pasagere pentru apărarea  apropiată, baraje de mine și baraje de sârmă ghimpată ș.a. (…) Lucrările de fortificații de pe Nistrul inferior și din Bucovina de Nord au fost începute la 4 ianuarie 1940 (!), fiind destinate acestui scop.

Sectoarele militare 8,9,10 și 11 lucru, cu reședințele la Tighina, Chișinău, Cornești și Rădăuți, au acționat în zonă până la 18 iunie 1940.

Când imperiul sovietic a executat invazia ocupând teritoriile românești de vest de Nistru, urmare a altui diktat, pactul Molotov – Ribbentrop din 1939, în Basarabia, trupele de geniu executaseră din cele 1033 cazemate planificate numai 127, adică 12,3% din necesar, iar în Bucovina, din 498 cazemate prevăzute, se realizaseră doar 24 de cazemate, adică 5% din necesar.  Materialele de construcții aprovizionate, valorând 227,118 milioane lei nu s-au mai putut evacua din depozitele create rămânând în posesia cotropitorilor.

Aceasta a fost soarta eforturilor umane, financiare și materiale făcute de statul român pentru apărarea țăriii. Sumele enorme cheltuite pentru executarea acestor lucrări de fortificații s-au adăugat la imensele pierderi suferite de România prin rapturile teritoriale.

Durerea mare a oștirii române a fost că toate aceste pierderi au fost suferite fără nici un fel de luptă, iar din sutele de cazemate construite nu s-a tras nici un glonț sau proiectil.

Câtă iresponsabilitate politică a factorilor de decizie, când ne băteam cu rușii pe Nistru până în 1924, de atunci veneau propuneri pentru un sistem de fortificații pe zona de est! Iar lucrările au început abia în 4 ianuarie 1940!! La fel ca și în ziua de azi, când sunt amânate la nesfârșit dotările armatei, iar când acestea sunt făcute se fac cu întârziere, second-hand și incomplete! Istoria se repetă, dacă nu vrei să înveți din ea. Și atunci, cine e vinovat? Aceiași, și atunci și acum.

Culmea politicianismului, azi e ziua drapelului și e 26 iunie, ziua în care URSS ne înmâna ultimatumul pentru cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Tot azi, se proclamă zi de doliu național, dar surpriză, nu pentru Basarabia, sau Bucovina, ci pentru că au murit câțiva turiști într-un accident rutier. Da, e tragic, atât pentru victime, cât și pentru rudele lor, dar putem compara asta cu miile de morți anual pe șoselele din România? Atunci și ei ar merita o zi de doliu național, nu? Dar ce ne facem cu sutele de mii de victime ale comunismului în Basarabia și apoi în România, ca urmare a acestui ultimatum din acestă dată fatidică? Nu pentru ei ar trebui să se proclame doliu național?

Cum ar fi fost dacă?

E foarte dificil să dai un răspuns la această întrebare, după cum subliniam în debutul articolului. Dar să încercăm o foarte timidă încercare. România respinge ultimatumul. URSS ar fi atacat imediat? Putem presupune cu o probabilitate destul de mare că da, toate indiciile arată că erau pregătiți de atac. Ar fi atacat imediat pentru a nu da timp factorilor decizionali (cei total surprinși de ultimatum) să organizeze cât de cât dispozitivul militar român pentru apărare, să întărească trupele din est, să asigure poziții defensive eșalonate în adâncime pentru o cât mai bună apărare. URSS nu dorea să dea timp de reacție factorilor politici, mai ales să nu-i dea timp lui Hitler care ar fi putut începe o oarecare mișcare de trupe din Franța (aceasta abia capitulase de patru zile, trupele germane erau toate concentrate acolo) pentru a-i tempera avântul aliatului Stalin. Mai mult, Armata Roșie nu dorea ca să ne dea timp să mutăm trupe de pe frontierele bulgare și ungare.

Ținând cont de răspunsul primit de la turci în 27 iunie, dinspre sud puteam fi mai liniștiți, dacă bulgarii ar fi atacat în Dobrogea, turcii i-ar fi atacat dinspre sud, silindu-i să ducă un război pe două fronturi. Chiar dacă nu i-ar fi atacat, și o declarație de război turcă ar fi imobilizat trupe bulgare la granița turco-bulgară, micșorând efectivele desfășurate împotriva noastră. Conform asigurărilor turcilor, am fi putut să luăm trupe din sud, pe care să le ducem în est, ori asta rușii nu doreau să ne dea timp. În Dobrogea, chiar cu efective inferioare, am fi putut duce lupte de apărare și de întârziere. Spre comparație, în primul război mondial al luptat în Dobrogea împotriva germanilor, bulgarilor și turcilor, toți conduși de un general de renume ca și von Mackensen, iar alături de noi am avut doar două divizii rusești care au cam evitat lupta și una sârbească care s-a bătut cu eroism. Deci, am fi putut duce un război defensiv la sud, în caz că ne-ar fi atacat bulgarii.

Ungurii nu s-ar fi grăbit să ne atace de la primul foc de armă, nu stă în caracterul lor. Ar fi așteptat ca rușii să ne bată serios de tot, abia atunci ar fi atacat, la fel și bulgarii. La fel au procedat și italienii împotriva Franței, au atacat-o abia când era în pragul prăbușirii în urma atacului german început la 10 mai 1940, și chiar atunci italienii nu prea s-au descurcat cu defensiva franceză subțire. Ungurii și bulgarii ar fi atacat numai după ce rușii ar fi rupt frontul și ar fi pătruns adânc, undeva dincolo de Prut. O problemă suplimentară o constituia Iugoslavia, acești aliați care nu s-au angajat să-și respecte cuvântul cum au făcut turcii, au concentrat trupe la granița Banatului românesc, gata să profite de eventuala prăbușire a statului român și să ocupe întreg Banatul ca și în 1918-1919.

Deci, ca idee, ar fi trebuit să întărim mai mult estul, contra amenințării principale și imediate care era URSS, lăsând pe celelalte granițe amenințate doar efective de acoperire, deoarece dacă ne băteau rușii rapid, s-ar fi năpustit și ceilalți să smulgă o bucată din pradă. Cât timp rezistam, nu s-ar fi grăbit. Și asta era și ideea sovieticilor, să ne atace rapid ca să nu aducem trupe de pe celelalte frontiere, ca să putem organiza o defensivă mai îndelungată.

Ca dovadă că sovieticii ne-ar fi atacat imediat stă și faptul cum s-au desfășurat evenimentele între 28 iunie – 1 iulie. Au pătruns rapid flancând și depășind coloanele noastre în retragere, le-au blocat retragerea și le-au capturat, dezarmat, jefuit. Ofițerii au fost batjocoriți, bătuți și chiar uciși. O comportare de barbari, nu de armată a unui stat, mai ales că nu eram în stare de război cu ei.

Deci aveau pregătite planurile și direcțiile de invazie, tancurile și trupele lor se aflau pe direcțiile de plecare. În caz că refuzam ultimatumul, forțele lor blindate s-ar fi năpustit asupra punctelor de trecere, le-ar fi forțat și ar fi luat punctele întărite și cazematele din spate, apoi ar fi pornit sprijinite de aviație în adâncimea teritoriului. Un blietzkrieg clasic, la fel ca și la Halhin Gol (vezi harta).

Primul blietzkrieg, Hahlin Gol, august 1939

La aviație ne erau net superiori, la tancuri nu mai vorbim. Am văzut în articolul Minciuna 22 iunie 1941 cum stătea URSS la capitolul tancuri în 1941, avea peste zece mii de tancuri, mai mult decât toate statele lumii luate la un loc. Spre comparație, tot în 1941, după un an de pregătire de război, avea 70 de tancuri Renault. Ori, Uniunea Sovietică nu avea cum să fabrice zece mii de tancuri într-un an, așa că dispunea de câteva mii și în 1940, tancuri pe care le-a folosit și împotriva japonezilor, și împotriva finlandezilor. Încă ceva, sovieticii aveau o armă ofensivă care nici nu exista în armata română, parașutiștii, fiind vorba de câteva divizii aeropurtate. S-au folosit din plin de parașutiști în timpul invaziei Basarabiei, ei fiind vârful de lance al ofensivei, au fost parașutări la Chișinău (unde au dat mâna cu coloana a cincia sovietică care îi aștepta), precum și pe lângă Prut. Aceștia erau lansați în spatele trupelor aflate în retragere pentru a le tăia calea, așa cum s-a întâmplat. Când te aperi nu ai nevoie de parașutiști, ei pot fi folosiți atunci doar ca și infanteriști. Doar în atac ai nevoie de ei pentru a destabiliza spatele frontului inamic. Nu întâmplător, arma parașutiștilor a fost creată în armata română abia la 10 iunie 1941, când ne pregăteam de atacul pentru dezrobirea Basarabiei și nordului Bucovinei.

O întrebare pusă de multe ori a fost dacă rușii s-ar fi oprit la Prut în caz că ne opuneam cu arma în mână. Majoritatea au răspuns că Hitler nu le-ar fi permis asta, nu le-ar fi permis să treacă Prutul pentru a nu amenința câmpurile petrolifere de la Ploiești. Adevărul este că Hitler nu ar fi avut cum să se opună, nu avea la dispoziție o amenințare credibilă ca să-l facă pe Stalin să se oprească. Trupele germane erau în Franța, ar fi fost doar vorbele lui Hitler fără o bază credibilă. Ori, acesta nu ar fi riscat un război mai devreme ca să-l facă pe Stalin să evacueze ceea ce el ar fi ocupat suplimentar față de înțelegerea avută. Nu degeaba germanii ne-au sfătuit să cedăm. Ca dovadă stau mărturiile ce denotă faptul că rușii  au încercat ocuparea întregii Bucovine, și doar câteva gesturi eroice, plătite cu viața de cele mai multe ori, ale unor ofițeri români au împiedicat asta. Întotdeauna rușii au încercat să înghită mai mult decât puteau digera, eventual ulterior negociind de pe poziții de forță bucata care nu o puteau menține. Dar mai mult decât Prutul, un obiectiv important îl reprezentau gurile Dunării, nu degeaba au avut loc parașutări la Reni și pe brațul Chilia. În acest sens amintesc ocuparea prin surprindere a ostroavelor din Delta Dunării în toamna lui 1940 și continuele provocări și atacuri în această zonă, chiar și după ce Germania ne-a garantat noile frontiere! Deci, rușii nu s-ar fi oprit pe Prut și pe brațul Chilia al Dunării.

Rămâne întrebarea, am fi putut rezista în iunie 1940? Părerea mea e că întrebarea e pusă greșit. Ar fi trebuit formulată altfel: cât am fi rezistat? Răspunsul e mult mai simplu: mulțumită politicienilor de doi bani (asemănători cu cei de astăzi), nu prea mult. Am fi putut rezista mai mult dacă armata ar fi fost dotată din timp și dacă cel o mie cinci sute de cazemate ar fi fost la locul lor, gata de a fi folosite. Spre exemplu, chiar Marele Stat Major român prevedea în caz de război cu URSS în 1940 evacuarea părții de nord a Bucovinei pe aliniamentul Prutului, mai ușor de apărat, precum și a nordului Basarabiei! Păi de ce era mai ușor de apărat? Pentru că din peste o mie cinci sute de cazemate prevăzute, la acea dată fuseseră realizate sub 150! Păi cine e de vină că armata nu putea apăra teritoriul național? Aceiași care și azi tot amână dotarea și modernizarea armatei, sub diferite scuze și pretexte.

Eroii

Totuși, chiar și în tragedia unei retrageri, atunci când românilor li s-a interzis să riposteze, au fost ofițeri și soldați care și-au făcut datoria de români, și mulți au plătit cu viața. Am prezentat în articolul 28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți cazul căpitanului Ioan Boroș, primul ofițer român căzut în al doilea război mondial. L-am amintit și pe căpitanul Ionel Epure, multiplu medaliat la concursurile internaționale de hipism, mort pe timpul retragerii. Împrejurările nu sunt prea clare, sunt mai multe mărturii, cum că ar fi fost ucis de către civilii minoritari (mulți evrei) care se bucurau și se dedau la atrocități împotriva militarilor și civililor români în retragere, altele că s-ar fi sinucis. O mărturie credibilă descrie felul cum unitatea sa a fost surprinsă de o coloană sovietică care a vrut să-i dezarmeze. Epure s-a dus să parlamenteze cu comandantul sovietic, un maior, care l-a pălmuit și i-a smuls tresele. Epure a scos pistolul și l-a împușcat pe maior, apoi, penru a nu atrage represalii asupra soldaților săi, s-ar fi sinucis. Adevărul așteapră încă să fie aflat din arhivele noastre.

Un lucru este clar, sovieticii au invadat Basarabia cu opt ore mai devreme față de convenția încheiată la acceptarea ultimatumului, nu au respectat graficele de deplasare și nici limita de minim patru kilometri între cele două armate. Dimpotrivă, s-au dedat la tot felul de acte pentru sub pretext de a nu permite evacuarea bunurilor și persoanelor din Basarabia. Aveau nevoie de bunuri și de cetățenii din Basarabia, ca și sclavi sau carne de tun, cei care reușeau să scape de epurări și deportări.

Ca și concluzie, șansele noastre erau reduse, dar vina cea mai mare o au politicienii vremii care, ca și cei de azi, au tot amânat dotarea armatei. Dacă Carol al II-lea deplângea decizia luată de alții în Consiliul de Coroană, el nu spunea nimic de decizia sa, de ce nu merge până la capăt? Să spună franc în față că ar fi trebuit să ne batem, dar el era principalul responsabil că nu prea aveam cum și cu ce? Da, ar fi trebuit să ne batem, dar ar fi trebuit să avem și cu ce și cum, ca să avem măcar ceva șanse. Situație identică ca și cea actuală, toți politicienii sunt mari patrioți, dar dacă îi întrebi ce fac pentru dotarea armatei, dau din colț în colț, că e criză, că nu sunt bani etc. Iar când va veni un nou 26 iunie 1940, deoarece istoria se repetă dacă nu vrei să înveți din ea, aceiași politicieni vor face la fel ca și Carol al II-lea, se vor lamenta că alții nu au vrut să se bată.

Să dăm un singur exemplu, foarte recent. Toți specilaiștii militari sunt de acord că am avea nevoie de minim 48 de avioane de luptă bune, de generație nouă. Ca să adoarmă publicul, guvernanții cumpără cu chiu, cu vai, 12 avioane second-hand, în ideea că și-au făcut datoria, și ca această chestiune să fie uitată. Pentru restul nu sunt bani, e criză, nu-i așa? Aminitiți-vă pe ce tâmpenii s-au cheltuit miliarde de euro în ultimii zece ani de către toate guvernele care s-au succedat în acest răstimp! Da, e adevărat, dotările armatei nu aduc voturi.

Până la urmă am cedat Basarabia și nordul Bucovinei în 1940 fără luptă. Dar ce facem cu cedarea Ardealului? Situația era alta, șansele erau mai favorabile, o politică fermă ar fi putut face diferența, și ar fi putut influența viitorul țării, precum și parcursul nostru în al doilea război mondial, dacă nu aveam șantajul Ardealului în spate. Dar o lașitate o atrage pe alta, după prima cedare, lui Carol al II-lea i s-a părut firească și a doua. Din fericire, a fost prea mult și pentru răbdătorul popor român, care l-a alungat. Prea târziu.

Cu toate acestea, au fost eroi adevărați care au spălat fața armatei române în una dintre cele mai negre zi. Am vorbit despre căpitanul Ioan Boroș în articolul 28 iunie 1944, fapte și eroi necunoscuți, azi am să vorbesc de colonelul (r) Napoleon Popescu, Regimentul 5 care de luptă, în 1940 căpitan, de fapt vă va vorbi chiar el:

Pentru executarea hotărârii guvernului român de evacuare a trupelor noastre din aceste ținuturi strămoșești și organizarea rezistenței pe Prut, Marele Stat Major a hotărât ca la toate trecerile peste acesta, să se instaleze servicii de pază și ordine de către subunități de arme întrunite. Misiunile acestor subunități erau asigurarea evacuării pe jos a trupelor române din provinciile cedate precum și securitatea căilor ferate, a podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzine electrice, telegraf, telefon, gări etc., împotriva eventualelor sabotaje.

La 25 iunie 1940, în funcția de comandant de companie, cu gradul de căpitan, mă găseam la Ploiești, cantonat la școala de ofițeri de reyervă. Din ordinul Marelui Stat Major cu un tren special am plecat la Galați, la dispoziția diviziei comandată de generalul Pantazi. Am sosit la Galalți în seara zilei de 26 iunie 1940.

Am luat contact cu comandantul diviziei; mi s-a ordonat să mă deplasez cu compania de care de luptă la Giurgiulești, unde, împreună cu un divizion de cavalerie purtat, să organizăm și să apărăm un cap de pod pe malul stâng al Prutului (est de Prut)

Giurgiulești este ultima localitate de câmpie, situată la extremitatea sudică a județului Cahul; aici Prutul își duce domol apa spre vărsare în Dunăre. Importanța localității reieșea din existența podului (2 fire de circulație dintre care unul, de cale ferată) peste Prut, prin care se asigura legătura județului Cahul cu orașul Galați.

Comandantul divizionului de cavalerie mi-a ordonat ca, împreună cu subunitățile sale, să apăr căile de acces spre pod, din direcțiile nord și est ale satului Giurgiulești.

Pentru îndeplinirea misiunii primite am dispus: plutonul 1 care de luptă, comandat de locotenentul Mihail Pană, să ocupe la marginea satului Giurgiulești intrările dinspre est; plutonul 2, comndat de locotenentul Mihai Teodorescu, pe calea dinspre nord; al treilea pluton l-am menținut la capul podului, ca rezervă.

Terenul șes, oferea posibilitatea unei bune observări de la depărtare de câțiva kilometr . Carele de luptă au fost camuflate în grădinile sătenilor din marginea satului, sub copaci.

Legătura dintre mine și comandanții de plutoane s-a făcut prin agentul motociclist care, la ordin, executa patrularea în toată zona capului de pod.

În ziua de 1 iulie, în cursul dimineții, divizionul de cavalerie a părăsit capul de pod. Pentru apărarea capului de pod a rămas numai compania de care de luptă.

Către orele 11 motociclistul trimis de locotenentul Pană, în mare viteză, se oprește la punctul de comandă și îmi raportează.

–         Domnule căpitan, domnule căpitan, vin rușii cu tanchete; domnul locotenent Pană întreabă ce ordonați?     

–         Comunică urgent următorul ordin, am zis eu: încărcați proiectile perforante în toate tunurile; sub 300 m, în foc plin, fără somație!

După circa un sfert de oră s-au auyit bubuiturile de Tun, de la plutonul locotenetului Pană. Trei tanchete rusești lovite erau în flăcări, aprinse pe lângă lanurile cu grâu.  

Pentru a impresiona pe agresor, am tras o salvă cu cele 5 tunuri ale plutonului de reyervă peste sat în direcția bubuiturilor.

S-a făcut liniște. Pe sub malul stâng al Prutului venea în pas alergător o companie de infanterie de-a noastră, comandată de căpitanul Ghiurteș.

Apropiindu-se de mine, m-a sărutat spunându-mi ”ne-ați salvat domnule căpitan! Rușii au vrut să ne taie retragerea” Această companie a trecut, în ordine, podul spre Galați. Imediat după aceasta, la orizont, au apărut trei ofițeri ruși, cu un steag alb și cu un țăran translator. Erau: un căpitan de aviație, un căpitan de parașutiști și un căpitan de tancuri, au venit la postul meu de comandă și au început parlamentările. Măroagă să nu mai trag și să nu arunc podul în aer.

–         Ce căutați aici? Trebuia să veniți mâine, le-am răspuns eu.

–         Avem ordin de la Moscova! Au zis ei.

–         Eu am ordin de la București, am replicat.    

Când se apropiau parlamentarii ruși, am ordonat motociclistului să se ducă la comandamentul diviziei și să anunțe sosirea lor.

În urma acestui anunț au venit colonelul Vasiliu, șeful de stat major al diviziei, însoțit de căpitanul Dămăceanu. Acesta mi s-a adresat cu un ton ridicat:

–         Ce-ai făcut căpitane? Ai provocat un conflict diplomatic!

I-am răspuns că dacă nu trăgeam eram prizonierii rușilor cu toată compania. L-am întrebat: era mai bine așa?

Colonelul Vasiliu s-a apropiat de parlamentarii ruși, începând tratativele.

În urma discuțiilor rușii s-au retras; eu am primit ordin să-mi retrag compania pe malul drept al Prutului.

Am executat ordinul, retrăgând tanc cu tanc, pe pod, toată compania. Am așteptat să treacă și ultimii refugiați care veneau în grabă spre noi.

Sublocotenentul genist care minase podul s-a prezentat la mine întrebându-mă dacă distruge podul. Îndurerat am zis: ”Da” și podul a sărit în aer. 

De la divizie am primit ordin să cantonez compania în cazarma aerodromului Galați.

În cantonament am fost vizitat de colonelul Beldiceanu, comandantul Regimentului 1 care de luptă. Acesta m-a felicitat zicându-mi:

–         Bravo, Napoleoane! Ai apărat onoarea țării față de cei ce nu au respectat convenția încheiată.

După această întâmplare, aveam să aflu de la soția mea că postul național de radio București a făcut cunoscut în cadrul jurnalului de seară acest eveniment petrecut în zilele de doliu ale întregii națiuni române.

În această zi de 2 iulie 1940 – in care, cu 436 de ani în urmă pe vremea când se secera grâul, marele voievod și comandant de oști a Moldovei, Ștefan cel  Mare intra în veșnicie; la Giurgiulești pe Prut, în loc de dangătul clopotelor și liniștea duhovnicească au fulgerat năpraznic tunurile de pe tancurile românești. Trei blindate rusești ardeau în lanurile de grâu prevestind parcă soarta ce o vor avea multe altele dintre ele, pe aceleași meleaguri, la scurgereadoar a unui an.

La Giurgiulești nu a curs sânge de român.

Redactor Cristian Negrea

www.cristiannegrea.ro

,

Atrocitățile sovietice în Basarabia și Bucovina de Nord din iunie 1940

La începutul anului 1940 regele Carol al II-lea le promitea basarabenilor că nu îi va abandona în fața sovieticilor (detalii aici). Însă regimul de corupție care domnea în România a lăsat armata fără armament, iar sistemele de alianțe care garantau granițele României dispăruseră de mult. Pe 28 iunie 1940 România a cedat Basarabia fără luptă. În rândurile de mai jos puteți citi un raport al Serviciului Secret de Informații care sintetiza dezastrul retragerii armatei și autorităților române din Basarabia. Până la urmă a fost un rezultat de neevitat al corupției.

Retragerea armatei române din Basarabia în iunie 1940

Raportul Serviciului Secret de Informații despre retragerea din Basarabia

Prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 și acceptat de guvernul român la 27 iunie 1940, cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord urma să se facă cu respectarea următoarelor clauze:

Clauzele ultimatului

1. În termen de patru zile, cu începere dela 28 iunie 1940, orele 14, teritoriul Basarabiei și Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele și autoritățile române.

2. Pe de altă parte, în mod succesiv, același teritoriu va fi luat în stăpânire de forțele Armatei Roșii.

3. La 28 iunie 1940, forțele Armatei Roșii vor ocupa punctele Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă.

4. Autoritățile vor trebui să predea în perfectă stare și în întregime: căile ferate, depozitele de orice fel, întreprinderile industriale, etc..

5. Se va constitui o comisie mixtă plenipotențiară, care va reglementa formalitățile predării.

Evacuarea a început în ziua de 28 iunie 1940, orele 14.

Comportarea trupelor și autorităților române

Trupele și autoritățile române au căutat să respecte întocmai aceste clauze, luând toate măsurile în consecință; cunoscându-se însă că evacuarea în acest termen nu se va putea realiza complect, s-a cerut o prelungire de două zile, cu respectarea clauzelor inițiale, ceea ce a și fost acceptat de guvernul sovietic.

A. Comportarea sovietelor în timpul retragerii armatei și autorităților române

Comportarea guvernului sovietic

Guvernul sovietic nu a respectat clauzele ultimatumului, considerându-le ca pe niște noțiuni sterile pentru opinia publică internațională, deoarece cuvântul de ordine dat și executat de armata și autoritățile sovietice a fost:

a) Ocuparea armată dintr-odată a întregului teritoriu basarabean și bucovinean în cel mai scurt timp și cu toate mijloacele avute la dispoziție. În acest scop, unitățile sovietice s-au infiltrat mult în spatele trupelor române, care se retrăgeu conform planului prestabilit, ocupând diferite localități și noduri importante și vitale de comunicație, fie prin înaintarea rapidă a unităților motomecanizate, fie prin debarcarea de parașutiști, fapt ce a împiedicat și desorganizat măsurile luate de autoritățile române pentru evacuare, blocând rețeaua de comunicație și ocupând punctele principale locale de legături și transmisiuni, făcând astfel imposibilă efectuarea evacuării diferitelor depozite de armament și materiale ale Armatei. În acelaș timp, aviația sovietică evolua pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică.

b) Instigarea și înarmarea elementelor ostile și tulburente locale prin agenți comuniști infiltrați pe tot teritoriul cedat odată cu înaintarea unităților motomecanizate și debarcarea parașutiștilor. aceștia au format bande de teroriști, dedându-se la acte de sabotare și teroare, împiedicând evacuările, executând aresări și sechestrând șefi de autorități, insultând și molestând ofițeri, subofițeri și soldați, degradând rețeaua de comunicații și transmisiuni și dezarmând autoritățile române locale pentru menținerea ordinei. Toate aceste acte erau executate cu sprijinul și încurajarea trupelor sovietice infiltrate.

c) Dezarmarea unităților române izolate de către trupele sovietice regulate

Dat fiind că, unitățile motomecanizate și parașutiștii sovietici s-au infiltrat în spatele trupelor române și au ocupat diferite localități și noduri vitale de comunicație, blocând gările și oprind plecarea trenurilor, transporturile nu au putut fi dirijate la timp conform planurilor de evacuare.

Profitând de această situație critică, trupele sovietice motomecanizate sub comandă au înconjurat formațiunile mici române și sub amenințarea mitralierelor de pe tancuri și autoblindate, le-au dezarmat, le-au luat mijloacele de transport, au arestat și degradat ofițerii și subofițerii, punându-le astfel în imposibilitate de a-și continua evacuarea.

În continuarea operei de terorizare a acestor unități, trupele sovitice au obligat, sub amenințare, pe ofițerii și soldații români să strângă armamentul, rezultat din dezarmare și să-l depoziteze în locurile fixate de ei.

După aceasta, trupa a fost lăsată voia întâmplării, soldații basarabeni fiind obligați să plece în localitățile de origină cu rechizițiile (animale, cai și căruțe), soldații din Vechiul Regat lăsați fără comandanți, hrană și mijloace de transport, iar ofițerii expuși – mai întâi – batjocoririi publice, apoi încarcerați.

d) Desfășurarea unei intense propagande de denigrare a Armatei și Autorităților române de falsificare a situației politice din România și de proslăvire a regimului comunist Uniunea Sovietică.

Pentru aceasta, agenții comuniști, plasați dinainte în Basarabia și Bucovina de Nord, precum și cei veniți odată cu primele trupe de infiltrație, au făcut aprecierei jignitoare și de ponegrire a Armatei Române și a Comandamentului său, au criticat vehement și cu ostilitate activitatea desfășurată de autoritățile române, căutând să dovedească incapacitatea și lipsa de gospodărire a conducătorilor și starea de mizerie a populației în comparație cu situația din U.R.S.S..

Totodată, agenții sovietici au afirmat că în România este o mare sărăcie, că a isbucnit revoluția, că Ungaria și Bulgaria au declarat război României, ocupând Transilvania și Dobrogea, și că trupele germane au ocupat Bucureștii pentru a restabili ordinea.

În același timp, agenții au căutat să descrie regimul de libertate și prosperitate din Uniunea Sovietică, promițând Basarabenilor și Bucovinenilor acelaș regim și bună stare. Toate acestea au avut de scop, pe de o parte să inducă în eroare populația, înșelându-i buna credința, ascunzând contrasturile dintre viața din teritoriile cedate și cea din U.R.S.S., și pe de altă parte să provoace un spirit de ostilitate față de România. Scopul principal – însă – era să determine pe cei cari voiau să se repatrieze de a renunța la această idee.

B. Comportarea sovietelor după retragerea Armatei și Autorităților Române

Comportarea față de ofițerii arestați

În general, arestările ofițerilor români s-au făcut numai pentru șicanarea, molestarea și batjocorirea lor, fără motive juridice întemeiate. Acest lucru se constată din declarațiile ofițerilor repatriați, în care sunt expuse – în general – următoarele motive invocate de organele sovietice cu ocazia arestării lor:

a) Primul motiv și cel mai grav pentru organele sovietice, invocat împotriva celor arestați, este faptul că erau ofițeri români și educați deci – împotriva U.R.S.S. și regimului de acolo.

b) Al doilea motiv, tot atât de grav, este faptul că au făcut educația soldaților de sub comandă în spirit anti-comunist și anti-sovietic.

c) Al treilea motiv este faptul că ofițerii români au tolerat maltraterea soldaților basarabeni de sub comandă.

d) Al patrulea motiv este că au executat ordinele guvernului român de a face lucrări și de a se pregăti pentru un eventual războiu împotriva U.R.S.S..

e) Al cincilea motiv, este faptul că ofițerii români au făcut propagandă anti-sovietică printre soldați și populația civilă.

f) Al șaselea motiv constă în faptul că ofițerii români au făcut și ordonat rechiziții dela populația basarabeană și bucovineană.

g) În șfârșit, al șaptelea motiv este bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României.

Interogatoriile și cercetările ofițerilor se făceau sub continui amenințări (împușcare, deportare în Siberia), insulte, ofense și înjurături. Unii ofițeri în stare de arest au fost chiar și loviți. În general, toți ofițerii erau forțați – sub amenințări – să semneze declarații, al căror conținut – ticluit de organele anchetatoare – nu era cunoscut, deoarece declarațiile erau redactate în limba rusă și nu aveau interpret oficial recunoscut de ambele părți.

Deasemenea, erau obligați – sub amenințări și insulte – să recunoască depozițiile false făcute de indivizi puși de către organele anchetatoare. Ofițerilor li se propuneau – sub amenințări – presiuni și maltratări morale – să dea informațiuni asupra organizării și dotării Comandamentului Armatei române. Au fost obligați să declare domiciliile lor și rudelor din România.

Totodată, majoritatea ofițerilor au fost obligați să dea declarație – pe cuvânt de onoare – că vor servi Statul Sovietic, dând informațiuni asupra intențiunilor probabile ale Germaniei față de U.R.S.S. și că nu vor spune nimănui tratamentulo la care au fost supuși în timpul arestării și anchetării. Deasemenea, unor ofițeri români li s-a propus să rămână în serviciul Armatei sovietice cu aceleaăi grade, sau altele mai superioare.

Tratamentul în timpul reținerii

Toți ofițerii au fost încarcerați la un loc cu criminalii șiinfractorii de rând, fiind puși să spele podelele, să care hârdaiele cu materii fecale și să curețe closetele cu mâinile. Erau cazați câte 16-18 persoane în celule de 4,50 x 1,80 x 4 metri care în mod normal nu puteau adăposti decât trei delicvenți. Dormeau pe pardoseală de ciment, fără nici un fel de cazarmament, din care cauză ofițerii erau nevoiți săîși aștearnă hainele pe jos.

Hrana era mai mult decât insuportabilă, și preparată în condițiuni infecte, constând în general dintrîo apă fiartă, murdară, în cele mai multe cazuri fără zahăr, căreia i se zicea ceai, circa 400 grame pâine neagră și rău preparată pe zi, supe de arpacaș sau hrișcă, fără grăsimi, și uneori ciorbă de varză și sfeclă furajeră, sau supă de macaroane. Seara, hrana consta din acelaș ceai sau apa dela macaroane.

Masa se servea la ore nepotrivite, uneori ceaiul la ora 12, prânzul pe la ora 16 sau 18, iar masa de seară pe la ora 23-24, sau la mic interval după masa de prânz. Vesela consta exclusiv dintr-o strachină de lut și o lingură de lemn, în care se servea atât masa cât și ceaiul și apa.

Ofițerii nu erau scoși din celule decât pentru cercetări – numai noaptea – și la closet de două ori pe zi – la ora 4 și 18, restul timpului fiind petrecut în aceste celule suprapopulate, cu miros pestilențial, pline de ploșnițe și paraziți și într-o temperatură aproape insuportabilă, unde mai erau nevoiți să-și facă nevoile și în hârdău.

Ofițerilor nu li s-a permis să aibă sau să-și procure rufărie, săpun și cele mai elementare lucruri și materiale pentru higiena corporală. Baia se făcea odată la 20 de zile, într-un timp foarte limitat, cu care ocazie își spălau și cămașa de pe ei. Deasemenea nu li se permitea să aibă obiecte de bărbierit, fiind tunși și bărbieriți cu mașina de tuns.

Din cauza promiscuității, în care se aflau, la un loc cu indivizi de pe cea din urmă treaptă a societății, și din cauza lipsei de îngrijire higienică, toți s-au umplut de paraziți, unii îmbolnăvindu-se fie că dormeau pe jos, fie din cauza hranei și necurățeniei. Asistența medicală era inexistentă, lipsind atât medici cât și medicamente strict necesare. Vizita medicală era făcută – odată la 3-4 zile – de câte două surori de caritate, absolut nepregătite, iar medicamentele administrate constând din sare amară, chinină și tinctură de iod. Cercetările aveau loc numai noaptea, la diferite ore, cu scopul de a deranja pe cei din celulă, adăugându-se un supliciu în plus la cele existente.

Paznicii închisorii și sentinelele aveau o comportare față de ofițeri mai jignitoare decât față de criminalii și infractorii de rând, înjurându-i, molestându-i, îmbrâncindu-i, ofensându-i și forțându-i să spele podelele, să curețe closetele cu mâinile și să care hârdaiele cu murdării. Cererile ofițerilor în legătură cu procurarea de obiecte de higienă, rufărie și alimente erau nesocotite și luate în derâdere. În timpul arestării, ofițerilor și subofițerilor li s-au luat toate obiectele de preț și bagajele, fără a li se da vreo dovadă. Multe din aceste lucruri au fost restituite la repatriere, însă toate erau devalizate de către soldații sovietici. Ofițerii – la eliberare – au fost însă obligați să semneze declarații că au primt toate lucrurile. Ofițerii combatanți, basarabeni și bucovineni, au fost opriți – fără excepție – în închisori și trimiși în judecată.

Prin toate cele arătate mai sus, se urmărea demoralizarea și maltratarea morală a ofițerilor pentru a-i forța să recunoscă învinuirile făcute de anchetatori, de a da informațiunile cerute și de a primi propunerile de a face servicii Statului sovietic.

C. Atitudinea față de populația civilă

Față de populația civilă, atitudinea autorităților sovietice, în special N.K.V.D., era mai mult decât intolerantă.

Foștii funcționari erau arestați și supuși aceluiași tratament ca și ofițerii. Averile lor au fost confiscate și lăsați pe drumuri fără nici un mijloc de traiu.

Intelectualii români erau deasemenea arestați și duși în interiorul U.R.S.S., mulți fiind executați sub învinuirea și bănuiala de a fi fost ostili regimului sovietic. Toate acestea de mai sus, numai în urma denunțurilor făcute și a informațiunilor culese anterior de către agenții sovietici trecuți clandestin pe teritoriu român.

Țăranii au fost obligați să predea totul organelor sovietice și în caz de refuz, s-a răspuns cu arestarea, executarea sau deportarea în interiorul U.R.S.S..

Persoanele care doreau să se repatrieze au fost șicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunța la această idee, bunurile lor mobile și imobile confiscate și obligați să semneze declarații că după sosirea în România vor activa în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, părinții lor fiind opriți ca ostateci. Mutora li se propunea să rămână pe loc, promițându-li-se funcții înalte în administrația sovietică.

Foștii parlamentari români – în special cei care făcuseră parte din Sfatul Țării și Frontul Renașterii Naționale – au fost arestați și trimiși în judecată sub învinuirea de trădare și pactizare cu autoritățile române. Deasemenea foștii ofițeri și subofițeri din armata albă au fost până la unul executați fără nici un fel de judecată.

Mulți foști funcționari români, cari nu au fost arestați în primele zile după desăvârșirea ocupației, au fost obligați să contuinue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestați și trimiși în judecată sub învinuirea de sabotaj.

Bisericile au fost închise, preoții batjocoriți, unii arestați și obligați să presteze alte servicii decât cel religios. Numai datorită intervenției populației, bisericile au fost redeschise, însă cei cari le frecventau erau suspectați. Unele biserici au fost – însă – transformate în cantine sau sedii de Înalte Comandamente Militare.

La repatriere, autoritățile sovietice au oprit atât ofițerilor cât și populației civile banii și obiectele de preț, lăsându-li-se numai câte 1.000-2.000 lei, pentru restul dându-li-se câte o dovadă, în care se arăta că sumele oprite constituiau o contrabandă de valută.

Comițând aceste acte reprobabile, autoritățile sovietice urmăreau trei scopuri bine distincte:

a) În primul rând se căuta determinarea populației civile de a renunța la ideea de repatriere, pentrucă acest lucru ar fi aruncat o lumină urâtă asupra regimului sovietic.

b) În al doilea rând, prin teroarea deslănțuită de organele Gugobez, se urmărea ca cei repatriați să acționeze în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, acesta interesându-se de situația Armatei române și de planurile probabile ale Germaniei față de U.R.S.S..

c) În al treilea rând, autoritățile sovietice căutau să determine populația civilă de a se transforma în agenți de propagandă comunistă în vederea întăririi cât mai urgente a regimului comunist în teritoriile cedate.

George Damian

 

,

Crimele și ororile comise de comuniștii evrei împotriva românilor este un subiect care descrie atrocitățile și trădările făcute de comuniștii evrei împotriva românilor în perioada evacuării din Basarabia și Bucovina în special în vara lui 1940. Aceste fapte sunt parte a Holocaustului Roșu împotriva neamului românesc.

Subiectul pune în context istoric problema revizionismului istoric iudaic. Acesta nu încetează să rescrie istoria românilor în funcție de interesele străine românilor. Inventând antisemitisme false, apoi pictându-i pe români în culorile mincinoase ale unui oprobiu dezlănțuit contra unui neam întreg revizionismul istoric iudaic neagă Holocaustul Roșu prin care zeci de milioane de creștini dintre care peste două milioane de români au pierit sub bolșevici, conduși de cadre iudaice.

Scriitorii de rea credință au scris, pentru a ilustra minciuna că România ar fi „ucis, ucis, ucis”, despre jandarmi români operând în teritoriile ocupate de teroarea horthystă! Când minciuna lui Elie Wiesel este dezvăluită de Eugen Ionescu în direct la televiziunea franceză, acuzatorul începe să oscileze și se dă singur în vileag declarând că „oricum ascultătorii nu se preocupă de istorie”.

Ei bine, istoria îi preocupă intens pe români, care, deși iartă crestinește, au suferit prea mult pentru ca să uite vreodată. Trebuie precizat că Nord-Vestul Transilvaniei a fost sub ocupație maghiară ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940 și până la 25 octombrie 1944, ziua când Transilvania este eliberată în întregime.

Nicolae Iorga, la 6 iulie 1940, scria în „Neamul Românesc” sub titlul „De ce atâta ură?”: „Se adună și cresc văzând cu ochii documentele și materialele, actele oficiale și declarațiile luate sub jurământ. Inalți magistrați și bravi ofițeri care și-au riscat viața ca să apere cu puterile lor retragerea și exodul românilor au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaților, lovituri cu pietre și huiduieli. Toate aceste gesturi infame și criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănțuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Așa ni se răsplătește bună-voința și toleranța noastră?

Am acceptat acapararea și stăpânirea iudaică multe decenii și evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Si de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă și publică de isprăvile bandelor ucigașe de sectanți sau sanguinari.

Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, orașe și sate. Frații noștri își părăseau copii bolnavi, părinții bătrâni, averi agonisite cu trudă(…) In nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă(…) Li-s-au servit gloanțe, au fost sfârtecați cu topoarele(…) li s-au luat hainele, li s-a furat ce aveau cu dânșii, ca apoi să fie supuși tratamentului hain și vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească față de musafiri și jecmănitori merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde și frățești față de neamul nostru în nenorocire”.

Incă din vremea lui Mihail Kogălniceanu, numărul tot mai mare de refugiați evrei care se agitau pentru denigrarea României prin Alianța izraelită au obligat instituțiile democratice ale țării să ia act de efectele dezastruoase ale trădării neamului românesc de către acesti refugiați. Pentru economia românească, dinamica iesirilor de capital sub controlul noilor refugiați (atingând intr-o singură generație numărul de câteva sute de mii) se făcea tot mai simțită.

Situația era fără iesire mai ales din cauza intervenției conjugat anti-românesti a puterilor străine, manipulate de Alianța izraelită. In fine, prin arendarea pământurilor moldovenesti in mod concentrat sub controlul acestor refugiați, care au folosit sălbăticie contra țăranilor români, s-a ajuns la marea răscoală din 1907, în urma căreia mii de români și-au pierdut viața.

Winston Churchill a explicat într-un articol faimos din anii 1920 că evreimea organizată s-a divizat în timpul primului război mondial între bolșevism (ale cărui ravagii acum la aproape optzeci de ani de la evenimente se pot măsura în zeci de milioane de victime si un atac fără precedent împotriva creștinismului) și respectiv sionism, care este o mișcare ideologică fascistă, rasistă și de purificare etnică.

Ambele grupuri de ideologi, agenți și teroristi au trădat statul român, care le oferise protecție și adăpost timp de multe generații.

Bolsevicii, luptând direct și fără oprire contra românilor, prin sabotarea Unirii, prin uneltiri și prozelitism, au amenințat ființa națională românească, statul național român, biserica națională, și civilizația creștină. Pentru a înțelege acest fapt este suficient a constata dezastrul programat al creștinilor în Rusia bolșevizată, unde milioane de creștini au fost martiri, apoi toate bisericile au fost desacralizate sau distruse, în timp ce nicio sinagogă nu a fost atinsă.

Sioniștii urmăreau ruperea unei părți din teritoriul național român și vinderea lui prin alipirea de imperiul bolșevic. Prima incercare istorică a evreilor de a se regrupa a fost în Basarabia românească, pe care cetățenii români evrei basarabeni, trădând interesele țării, au făcut totul pentru a o aduce sub bolșevici, chiar sub numele de Republica Socialistă Sovietică Evreiască.

Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, trupele sovietice intră în Basarabia și Bucovina, „încă din noaptea de 27 spre 28 iunie„, la ora 3 a.m., străpungând teritoriul românesc prin cinci puncte. În același timp, grupuri specializate organizează acțiuni antiromânesti în vederea creării panicii, dezorganizării și confuziei generale. Astfel de acțiuni au loc în orasele: Chisinău, Cernăuți, Soroca,Tighina, Reni.

Starea de spirit a populației basarabene, incă de la inceputul evacuării armatei, administrației și civililor români, este consemnată de sursele sovietice astfel:…rușii indiferenți; evreii aclamă intrarea Sovietelor în Basarabia. Românii de la sate surprinși de evenimente, nu înțeleg ce se petrece„.

Documentele strânse arată că „actele de agresiune și batjocorire” întreprinse împotriva armatei române care se replia începând cu data de 28 iunie 1940, au fost inițiate îi desfășurate de armata sovietică în colaborare cu bandele formate mai ales din minoritari, „între care și o sumă de evrei”.

În timpul celui de-al doilea război mondial doar mareșalul român Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu, și Mișcarea Legionară i-au susținut pe sionisti, preferând să-i vadă pe cetățenii români evrei mai degrabă plecați din România în Palestina decât rămasi, ca să fie trădători, activi în chip de agenți comuniști ai puterilor străine cu care România era în război.

România este astfel singura țară care nu i-a deportat pe evrei la Auschwits, un număr considerabil dintre acestia regăsindu-se plecați în Palestina.

Deși au fost numărați printre victime de mai multe ori de holocaustologii ce folosesc încă mijloacele de propagandă comunistă, chiar aflându-se, prin aceasta, în plin negaționism al Holocaustului Roșu (al căror teoreticieni și practicieni erau ca foștii profesori de marxism) evreii români după invazia sovietică erau mai numeroși decât înainte de război!.

Un autor sionist deosebit de discreditat de poziția sa manifest anti-românească este Matatias Carp. Cele trei volume sub semnătura sa sunt singura sursă de date privind populația evreiască (secret de stat). Lucrarea sa este publicată imediat după invazia sovietică, un context discutabil, pentru a fi citată în extenso azi, la peste 60 de ani de la evenimente… Mai mult, istoricul Dinu C. Giurescu remarcă faptul că cele trei volume scoase în 1947 la Bucuresti, de către Matatias Carp, sunt „fără trimiteri la fondurile de arhivă”.

Alexandru Șafran, fost rabin șef, într-o declarație din 1946 recunoaste faptul că anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către sovietici „a fost întâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă și comunisti”.

În timpul evacuării din Basarabia și Bucovina de Nord a armatei române și a populației refugiate române, provocată de ultimatumul din 26 iunie 1940 prin care Uniunea Sovietică a cerut României cedarea acestor provincii amintite, populația evreiască de aici a inițiat și desfăsurat o serie de manifestări și asasinate antiromânesti:
-uciderea și batjocorirea ofițerilor și militarilor români;
-jefuirea și maltratarea refugiaților români;
-asasinarea oficialilor români din diferite instituții publice și devastarea acestora;
-distrugerea și denigrarea însemnelor oficiale românesti.

Aceste fapte grave antiromânești nu au fost întâmplătoare, ci ele au fost programate și organizate cu mult timp înainte, existând în Basarabia 118 organizații teroriste și un Plan de bolșevizare a României în care comuniștii evrei erau implicați foarte mult.

Începând cu data de 28 iunie 1940, evreii de pe tot cuprinsul Basarabiei și Bucovinei de Nord si-au manifestat bucuria că au devenit cetățeni sovietici, unii dintre ei s-au inarmat si fluturau niste liste negre dorind să-i pedepsească pe cei notați acolo. Aceste liste negre vor fi folosite mai târziu pentru denunțarea românilor care erau considerați „trădători de țară” față de Rusia, între ei și mulți membri ai Sfatului Țării. Alte liste destinate execuțiilor au fost redactate chiar de intelectualii evrei comuniști ca: avocat Carol Steinberg, avocat Etea Diner, dr. Dorevici. Mai mult, avocatul evreu Steinberg, a condus un grup de evrei ce loveau cu pietre armata română aflată în retragere.

La Cernăuți, imediat ce a fost anunțat ordinul de evacuare, evreii au inițiat si desfăsurat acțiuni antiromânesti: aurupt si scuipat steagurile tricolore românesti, iar pe monumentul Unirii au pus steagul rosu sovietic. După ce au vandalizat insemnele oficiale românesti, evreii au distrus crucea de pe catedrală si „au inlocuit-o cu steagul rosu si portretul lui Stalin„. Au mai fost consemnate devastări si impuscături.

Tot la Cernăuți, evreii si puscăriasii eliberații, i-au atacat pe românii care se refugiau, jefuindu-i si maltratându-i. Preotul bisericii catolice si câțiva gardieni au fost impuscați de evrei. In timp ce preoții si teologii români erau maltratați iar militarii umiliți de evrei, alți evrei de pe margine stăteau si fotografiau aceste scene.

Ziarul „Universul” relatează faptul că populația ucraineană din Cernăuți a manifestat un comportament mai corect față de populația românească ce se refugia, în timp ce populația evreiască a avut o atitudine atât de neomenească incât i-a revoltat si pe comandanții armatei de ocupație rusești.

La Chișinău, evreii plasați in intersecții au atacat refugiații români si i-au jefuit, ba mai mult, au aruncat atât asupra lor cât si asupra militarilor români aflați in retragere, cu pietre, cu oale cu apă clocotită, si conținutul oalelor de noapte. Sub protecția unor soldați rusi, evreii au batjocorit militarii din armata română, ofițerilor fiindu-le smulse tresele, iar unor ostasi lis-au tăiat nasturii de la pantaloni, după care intr-o primă fază li s-a dat drumul in hohote de râs, pentru ca mai apoi, să fie luați de soldații rusi.

În momentul aterizării la Chisinău a unui grup de 20-30 de avioane rusesti, „imediat evreii au arbora drapele rosii” si au inceput să manifeste pe stradă. Lor li s-au alăturat si comunistii proaspăt eliberați din inchisoarea locală. Impreună, „manifestanții evrei si comunistii” au strigat lozinci antiromânesti si defăimătoare la adresa armatei române: „Jos Armata Română!”, si impotriva regelui, „Jos Carol!”, precum si de susținere a ocupantului sovietic „Trăiască Stalin si Armata Rosie!”.

De asemenea, ei au blocat străzile, nepermițând refugiaților români accesul spre gară. Incercând să facă ordine pentru ca populația să poată ajunge la gară si să se refugieze, comisarii Pascu Nicolae, Mateescu Constantin, Severin si Stol, au fost prinsi de evrei si executați prin impuscare in pină stradă. Alte incidente s-au inregistrat pe strada Alexandru cel Bun, unde funcționarii români refugiați care doreau să ajungă la gară au fost opriți de „o masă compactă de evreis i rusi” care postându-se pe trotuare amenințau si aruncau cu pietre.

La Soroca, primăria și poliția au fost ocupate de evreii comunisti aflați sub comanda avocatului evreu Michel Flexer (Flexor). La poliție, acesta a ținut un discurs prin care a defăimat autoritățile si administrația românească, apoi i-a asasinat pe comisarul Murafa si pe ajutorul acestuia Eustațiu Gabriel în fața statuii Generalului Poetaș.

A fost jefuit tezaurul administrației financiare, din camionul in care era transportat iar Dirigintele Oficiului Postal, Vartolomei, avocatul Gheorghe Stănescu si locotenentul Pavelescu, insoțit de mai mulți subofițeri au fost prinsi de evrei si li s-au rupt galoanele.

Administratorul Ion Gheorghe si căpitanul Georgescu au fost impuscați. Pavelescu si Vartolomei au scăpat dând 50-60 de mii de lei unor evrei.

Subofițerul Ene a fost impuscat pe la spate in timp ce incerca să fugă, iar avocatul Stănescu a fost coborât din masină si impuscat de avocatul evreu Pizaresky Alexandru. Maiorul Virtic Gheorghe comandantul jandarmilor din Soroca si căpitanul Ramadan, dorind să plece cu o masină au fost prinsi de evrei, au fost dezarmați si li s-au rupt galoanele. Preoții care voiau să se refugieze din oras au fost opriți de evrei si intorsi din drum.

La Vijnița, cei care au provocat dezordini au fost evreii comunisti cărora li s-au alăturat si ucrainenii. Astfel, seful sanatoriului din localitate, dr. evreu Winer a rupt drapelul românesc, păstrând numai fâsia rosie pe care si-a legat-o peste piept strigând că „a sosit ceasul evreilor”. Tot el a interzis personalului românesc să părăsească sanatoriul.

In momentul intrării armatei sovietice in oras, aceasta a fost asteptată de populația evreiască in frunte cu evreul Satran. Perceptorul si preotul au fost atacați si jefuiți de un grup de evrei condus de avocatul Raufberger. Fapte grave s-au mai inregistrat la Românesti in județul Lăpusna, unde elevii evrei i-au agresat pe profesori, la Reni unde s-au inregistrat incidente intre evrei cu banderole rosii pe mâini si autorități, la Tighina unde jandarmii români au fost dezarmați de evrei, si li s-au luat si uniformele, si la Cetatea Albă unde evreii au dat foc la primărie. La Lipcani, peste Prut de Rădăuți, evreii strigau „Trăiască Rusia Sovietică și Stalin!”.

În data de 29 iunie 1940 regele Carol al II-lea iși notează în jurnalul personal „că mai ales evreii” sunt cei „care-i atacă și-i insultă pe ai nostri” și că acestia i-au batjocorit pe ofițerii români.

Presa străină relatează si ea despre cele intâmplate in Basarabia si Bucovina de Nord: „Corriere della Serra” scrie că in ziua de 29 iunie aproximativ 3000 de evrei care au trecut pe la Reni in Basarabia au atacat atât refugiații civili, cât si armata română pe care i-au bătut cu pietre, i-au impiedicat să-si continuie drumul, i-au jefuit, le-au luat armamentul si le-a distrus mijloacele de transport.

Mai mult chiar, căutau să-i instige si pe localnicii români impotriva acestora. Și „Gazzeta dell Popolo” confirmă situațiile grave create de evrei consemnând că la Galați, comunistii evrei locali impreună cu cei veniți din alte părți, au provocat dezordine, atacând forțele de poliție si garnizoana, rezultând 15 morți. Tot „Gazzeta dell Popolo” vorbeste si despre Cernăuți arătând că după evacuarea militarilor români, evreii in număr de câteva zeci de mii, după ce au comis numeroase delicte, au eliberat deținuții din inchisori, i-au inarmat si „au inceput cu furie să masacreze pe românii aflați pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile si palatele”.

„Corriere della Sera” relatează si el despre cele intâmplate la Galați vorbind despre faptul că evreii veneau din toate părțile la Galați pentru a trece in Basarabia si după ce i-au dezarmat pe soldații din gardă, au atacat orasul, trăgând nebuneste, devastândvitrinele si agresând cetățenii români.

Notele făcute de armata română constată la data de 30 iulie 1940 că evreii din Basarabia nu s-au refugiat si că au rămas, instigând la acțiuni antiromânesti si făcând manifestații comuniste. Refugiații din Basarabia au declarat că cei care le-au făcut greutăți pe parcursul evacuării au fost comunistii locali, in majoritate evrei si că acestia i-au torturat, i-au lovit cu pietre, le-au jefuit bagajele, i-au impiedicat să se deplaseze, le-au luat animalele si le-au devastat vehiculele folosite pentru deplasare.

La Chișinău, incă inainte de apariția trupelor rusesti, evreii din baroul local si-au legat la mâini banderole rosii si i-au supus pe funcționarii români la tot felul de violențe. In toate gările de la chisinău si până la Ungheni, bandele de evrei inarmați cu pistoale si bâte loveau populația română pentru a o impiedica să urce in trenuri. Și în Bucovina, la Cernăuți, inainte de intrarea soldaților sovietici, evreii au făcut manifestații antiromânesti, au devastat biserici si au asasinat personalități românesti si ofițeri.

Se mai raportează că un grup de evrei comunisti cu vârste de 15-16 ani au săvârsit crime si acte de barbarie, ucigând soldați, ofițeri si jandarmi români cu propriile baionete, după ce inițial ii dezarmaseră. Tot la Cernăuți, grupuri de muncitori au devastat clădiri si cămine studențesti, au eliberat deținuții din inchisori si au maltratat armata si populația română care se refugia.

La Stampa din ziua de 1 iulie 1940 prezintă articolul „Ororile și devastările comise de evrei în Basarabia și Bucovina” în care vorbește de manifestările de bucurie ale evreilor față de armata de ocupație sovietică și consemnează faptul că la Cernăuți s-a constituit un guvern provizoriu din evrei comunisti. Acelasi gen de inițiative a avut loc și la Reni, Ismail, si in alte locuri.

O notă a armatei din 1 iulie 1940 confirmă faptul că încă înainte ca armata sovietică să-si facă apariția, populația evreiască din Cernăuți a devastat bisericile si i-a asasinat pe mulți dintre sefii autorităților locale. Se raportează si că Brigada de Cavalerie aflată sub comanda domnului Postelnicu a trecut cu greu Prutul, având lipsă ofițeri si soldați precum si echipament din cauza greutăților, sicanelor si umilințelor la care au fost supusi de către armata sovietică in colaborare cu bandele de civili formate din „bolșevici și jidani”.

O sinteză a zilei din 2 iulie 1940, arată că evreii au organizat în difetite orase comitete revoluționare in vederea preluării puterii. La Cernăuți, evreul Salo Brul a devenit comisar al poporului, primar si viceprimar sunt tot doi evrei, Glaubach si respectiv Hitzig, iar prefect este evreul Meer. Sovietul comunal din Chisinău, este condus de un evreu originar din Husi, si anume, avocatul Steinberg. Comitetul local inființat la Chilia Nouă il are ca sef pe un evreu medic din oras, dr. Rabinovici. La Soroca este indicat ca fiind „conducătorul acțiunii teroriste” un evreu gardian public in serviciul poliției locale, pe nume Leizer Ghinsberg. Alți doi evrei fosti ziaristi la Adevărul si Dimineața au luat posturi importante in Basarabia. Ei sunt Terziman si Cândea.

Sunt consemnate atentate si asasinări impotriva oficialităților si impotriva românilor civili, din partea evreilor comunisti. Bandele evreo-comuniste din Chisinău futurând steaguri rosii, acționau in gări pentru a-i determina pe călători să coboare din trenuri. Refugiații români care nu puteau să se apere au fost jefuiți de acestia, si doar cei care au avut arme au putut să le respingă atacurile. Tot la Chisinău, intervenția unui detasament de jandarmi i-a salvat pe studenții teologi de a nu fi linsați de o bandă de evrei comunisti, asta după ce jandarmii au fost nevoiți să facă uz de armă.

Însă doi inspectori financiari, Preotescu si Pădureanu, nu au mai putut fi salvați, fiind impuscați. De asemenea, teroristii evrei i-au mai ucis pe perceptorul si notarul din Ceadâr-Lunga, județul Tighina, pe preotul Bujacovski din Tighina, pe fostul senator colonelul Adamovici, pe seful poliției din Abaclia, tot din județul Tighina. La Cazaclia si Ceadâr-Lunga au mai fost omorâți notari, preoți si polițisti. Evreii din Reni, ce purtau banderole rosii, i-au impuscat pe doi marinari români, ceea ce a determinat o ripostă a autorităților si au fost lichidați, in urma confruntărilor, circa 15-20 de evrei comunisti.

Fapte atroce s-au petrecut la Cetatea Albă, unde preoții au fost schingiuiți de bande comuniste de evrei. Preoților le-au fost arse bărbile cu țigări aprinse, iar bisericile au fost devastate. La Cernăuți, bandele de evrei au atacat cu pietre două autocare cu soldați români, iar atacul lor a fost respins numai prin folosirea armelor. La Brăila, frații Birnbaum amenințau că „multora dintre români le-a sunat ceasul” si că ei ii au pe câțiva in vedere pentru ca să se răfuiască cu ei.

In alt caz, o persoană pe nume Iancu, zis si Jean, amenința si el că in scurt timp pe Palatul Regal va flutura drapelul rosu sovietic. O telegramă din data de 3 iulie 1940, venită de la graniță, informează că populația evreiască manifestă o atitudine ostilă tot mai pronunțată in zona Prutului si că acest fapt face ca localitățile locuite de evrei să fie focare comuniste periculoase.

Ziarul maghiar „Pesti Ujsag” din 3 iulie 1940, scos la Budapesta, face referire la „presa italiană care condamnă uneltirile evreilor din România” arătând că ziarele italiene consemnează că „Evreii au provocat incidente sângeroase prin atitudinea lor provocatoare”.

Alte informații transmise de armată relatează că la Cernăuți au fost vandalizate mai multe biserici, printre cea mai importantă Sf. Nicolae. La Bolgrad, evreii comunisti care manifestau pe străzi, purtau steaua evreiască in 6 colțuri si o banderolă rosie. Un grup de evrei a atacat cu focuri de armă depozitul de muniții din Rădăuți, insă atacul a fost respins de către gardă, iar atacatorii s-au retras lăsând doi morți in urmă.

Acțiunea de asasinare a românilor din orasul Cetatea Albă a fost condusă de evreul Abram Carolic. Intre victime, au fost protopopul județului Crisan Folescu, preotul Petru Siniță, seful gării si ajutorul acestuia. Tot la Cetatea Albă, evreii comunisti au oprit un tren si au incercat să dezarmeze un divizion de artilerie, si numai intervenția sovieticilor a im piedicat acest lucru. Si la Volintiri, grupurile de evrei comunisti i-au terorizat pe români, fiind ucise mai multe persoane printre care grefierul Stirbu Iosif.

La Bălți, bandele de evrei au creat panică printre românii care se refugiau, fiind trase focuri de armă asupra lor. Tot in acest timp, au fost rupte crucile bisericilor si arborate in locul lor, steagurile rosii sovietice. La Chisinău, ziarele „Sovietskaia Bessarabia” și „Bessarabskaia Pravda” scoase de ocupația sovietică, sunt conduse de redactori evrei. La Ismail, morarii si brutarii evrei au instigat bandele de teroristi evrei impotriva manutanței locale răspândind zvonul că armata a rechiziționat făina.

Au fost asasinați lt. Alexandrescu si plt. mj. Jianu. Manipulați de instigările evreo-comuniste, la acțiune au participat si soldați aparținând manutanței. La Reni, un grup de comunisti evrei împiedică populația ce dorea să se imbarce pe vaporul Carpați pentru a se refugia în țară, lovindu-i cu bâtele. Vaporul a reusit totusi să plece doar după ce s-au tăiat parâmele de ancorare.

În comuna Ashita, evreii au împuscat în picioare doi soldați români care rămăseseră în urmă. La Chilia Nouă, bande de evrei comunisti au devastat bisericile, au arborat steaguri sovietice pe instituții și au împiedicat populația românească să se refugieze. Un soldat originar din Piatra Neamț, care era rănit a fost îngropat de viu, la ordinul și sub îndrumarea comisarilor sovietici evrei, care au ignorat rugămințile acestuia de a nu fi îngropat pentru că avea acasă 4 copii.

Un alt soldat român care era bolnav, și care era transportat cu o căruță a fost împușcat pentru că agresorii voiau căruța. Cererile ofițerilor români de a le lăsa acea căruță pentru a putea transporta soldatul bolnav, nu au fost luate în seamă, și unul dintre agresori a tras câteva gloanțe sfărâmându-i țeasta.

Tulburarile provocate de evrei in timpul evacuarii Basarabiei si nordului Bucovinei au atras dupa sine reactii violente din partea refugiatilor si soldatilor romani.

Ura mocnita din sufletele conationalilor nostri a erupt impotriva evreilor dupa evenimentele dramatice petrecute in teritoriile cedate. Nimic nu a putut sa le stavileasca simtul razbunarii, rusinea trebuia spalata.

Urmatoarele randuri o sa descrie ultimul capitol dintr-o tragedie traita nu doar de romani, dar si de evrei, un capitol inca foarte putin cunoscut publicului larg.

Un invatator prins la stramtoare

Povestea noastra incepe cu invatatorul Tzimrig David. Lasandu-si in urma casa din Chisinau, de frica sovieticilor, el, impreuna cu multi altii, cauta sa se refugieze dincolo de Prut.

Urcand in unul din trenurile ce plecau din oras, speranta lui era sa pripaseasca la casa fiicei sale din Ivesti. Insa, fara sa stie, el era deja insemnat.

Evreu fiind, ceilalti calatori ii cer socoteala pentru crimele si actiunile nerusinate ale consangenilor sai.

Este mai intai sicanat, ca apoi totul sa degenereze fiind batut pana cand ii sunt sparti dintii si i se fura toti banii.

Vrand sa-l umileasca pe invatator, barba ii este taiata si abia in gara Vaslui omul insangerat este scapat de cativa ostasi.

Urgia razbunarii face victime

In urmatoarea zi, pe 1 iulie, Sapara David, ce se urcase intr-un tren ce plecase din Iasi, este sechestrat de pasageri si este batut crunt. Cativa soldati si un jandarm se napustesc si ei, il dezbraca, il lovesc si ii dau foc barbii.

Pe 2 iulie 1940, ofiteri de politie sunt surprinsi sa gaseasca langa linia de tren ce trecea prin comuna Fantanele, patru evrei, Poltrajon Iacob, Sigler Avram, Siochis Leib si Guraliuc Ibil, originari din Chisinau.

Cu totii prezentau rani si leziuni grave, fiind nevoiti sa fie transportati de urgenta la Spitalul Municipal din Bacau. Ei fusesera aruncati din tren.

Oprindu-se in gara Barlad, intr-un alt tren, care plecase din Bucuresti si se indrepta spre Iasi, sunt agresati cateva zeci de evrei.

Ingrijiri medicale au avut nevoie douazeci si patru dintre ei, facute, insa, abia cand trenul a ajuns in Iasi.

Militarii evrei traiesc momente dramatice

Tot pe 2 iulie, ostasii evrei Planciu Beiumis si Margulius Leon sunt incoltiti de un jandarm si de doi angajati ai cailor ferate in vagonul trenului in care se aflau. Le sunt luati banii si in urma spaimei trase coboara in gara Vaslui.

Unii nu au fost chiar atat de norocosi. Ostasul Davidovici Iosef, care urma sa se prezinte la regiment, se afla in acelasi tren.

Un controlor, impreuna cu un soldat si un jandarm, il inghesuie si ii fura banii, iar apoi este smucit violent din compartimentul in care se afla si aruncat pe jos, dezbracat, batut cu picioarele si lovit cu baioneta. Intre statiile Munteni si Crasna este aruncat din trenul in miscare.

Ostasul Segal Leon are parte de un tratament similar la mana camarazilor sai de arme care il bat si il arunca din tren tot intre statiile Munteni si Crasna.

Cand ura copleseste ratiunea

Desi aceste fapte par de necrezut ele se pot gasi detaliate intr-un raport al Inspectoratului Regional de Politie Iasi, datat 4 iulie 1940.

De altfel, documentele emise la acea vreme de autoritatile romane au consemnat abuzuri frecvente asupra evreilor.

Ele abunda de informatii legate de comportamentul inadecvat nu doar al romanilor obisnuiti, dar si al ostasilor dupa cum spune chiar raportul contrainformativ al Biroului Statistic Militar, de pe data de 4 iulie 1940:

„…acte de molestari contra evreilor calatori in trenuri continua cu o furie din ce in ce mai pronuntata; s’au inregistrat cazuri cand insasi ofiterii de rezerva comandanti de gari au indemnat ostasii din subordine la asemenea acte.”

Ingrijorati de aceste situatii autoritatile militare au considerat, dupa cum ne spune acelasi raport:

„… necesar sa se dea ordine circulare autoritatilor ca sa puna in vedere tuturor ostasilor de a se abtine dela orice manifestari ce nu se cadreaza cu spiritul de ordine, disciplina si demnitate.”

Pe 5 iulie 1940, inspectoratul de Politie Vatra Dornei reclama intr-un raport ca ostasi ai Regimentului 77 Infanterie, in ziua de 2 iulie, au pradat douazeci si patru de magazine si au produs pagube insemnate.

Se aminteste si de capitanul Marin Nicolae, care era foarte aproape sa fie ucis de jandarmi fiind confundat cu un evreu.

Inspectoratul Regional de Politie Iasi emite un raport pe data de 3 iulie 1940, in care sunt mentionate actele de vandalism la adresa comerciantilor si carciumarilor evrei din regiune, dar si alte fapte teribile:

„….evreul Iancu Weissmann…. plecand din Vaslui, cu trenul personal intr-un vagon cl III-a, au sarit asupra lui sase militari, care l-au batut si, dupa ce i-au luat banii si obiectele cele necesare…. intre statiile Munteni- Crasna, l-au asvarlit pe fereastra.

La Tg-Frumos serviciul de politie militara din statie a transportat la spitalul local, pe Landam Haim Itic, din Piatra-Neamt, in stare muribunda, care prezenta o lovitura la baza craniului.

La spital el a sucombat, cadavrul fiind dus la morga. Din informatiuni, sus-numitul ar fi fost batut in trenul ce venea de la Pascani, in ziua de 2 iulie.

[…] in trenul Pascani-Venesti si retur, au fost aruncati din mersul trenului opt evrei care mergeau pentru concentrare la unele din unitati.

[…] s-au produs cazuri similare pe linia Iasi- Pascani, fiind adusi multi raniti, care au fost pansati in gara Pascani.”

Soldatii romani vor sa-si faca dreptate

Este subliniat ca multi dintre agresori sunt ostasi romani care se intorceau din Basarabia si nordul Bucovinei intaratati si furiosi pe evreii care s-au dedat la violente impotriva lor:

„[….] Un capitan Sabresie, de la o unitate de tancuri, ce se afla in ziua de 2 la Sculeni-Targ, s-a exprimat ca atunci cand vor trece prin Iasi, vor impusca cel putin o suta de evrei pentru a razbuna suferintele lor din Basarabia.”

Pana si oficiali ministeriali au comis acte vadit impulsive:

„Comisariatul de Politie Pascani raporteaza ca in ziua de 1 in oficiul biroului de Politie Pascani, in timp ce un numar de patru calatori evrei loviti pana la sange, au fost scapati de organele politiei dintre militari, cari ii loveau, a intrat dl. locotenent Nicolae Mihai, din Ministerul Apararii Nationale si, fara niciun motiv, a lovit, fata de politie, pe unul din evreii cari se plangea ca a fost maltratat.”

Evreii, cu grenade si revolvere

Tot in raportul eliberat pe 3 iulie se mentioneaza ca ostasii care s-au dedat la acte violente invoca faptul ca evreii au fost inarmati si ca vroiau sa comita acte de sabotaj, insa, ca invinuirile nu au putut fi dovedite.

O telegrama adresata Marelui Stat Major pe 2 iulie 1940 mentioneaza o astfel de intamplare:

„In statia Cucuteni, un evreu in haine militare a fost surprins cand a scos un revolver din buzunar cu intentia probabila (de a trage – n.red.) intr-un general ce se afla pe scara unui tren in trecere.

Evreul a fost dezarmat de serg. Pavelescu din Reg. 6 Vanatori si apoi batut si strapuns cu baioneta de mai multi ostasi. In aceasta statie alti doi evrei au fost aruncati din tren tragandu-se asupra lor.

In statia Targul Frumos un alt evreu gasit cu un revolver si o grenada in buzunar a fost dezarmat si apoi omorat. Evreul era medic in Targul Frumos.”

Piedici in calea violentelor

In fata tuturor acestor desfasurari tragice de evenimente comandantii armatei au cerut ca fiecare tren sa aiba o escorta militara care sa mentina ordinea si sa curme orice act de violenta, paza in statii sa fie intarita, iar ostasii rataciti de unitatile lor sa fie reincorporati grabnic.

S-a facut apel si la simtul demnitatii fiecaruia. Totusi, in ciuda eforturilor de a restabili pacea, unii nu au renuntat la violente.

Trenul condamnatilor

Inspectoratul de Politie Iasi aduce la cunostinta tot pe 3 iulie 1940 de un incident ce se petrecuse cu o zi inainte.

Un tren ce transporta optzeci de evrei care vroiau sa treaca granita in Uniunea Sovietica sosise la Iasi racnind ca au fost batuti in statiile Vaslui, Grajduri si Barnova de locuitorii din zona.

Pe tren fusese scris cu var urmatorul indemn: „Omorati jidanii caci acestia ne-au distrus tara”. Numai dupa ce inscriptiile au fost sterse si paza trenului a fost intarita, el si-a putut continua drumul.

Pogromul de la Dorohoi

In raportul contrainformativ adresat Marelui Stat Major pe 4 iulie 1940 gasim detalii legate si de un alt eveniment tragic:

„Organele Jandarmeriei si Curtea Martiala a Diviziei a 6-a au constatat ca devastarile diverselor pravalii si locuinte, la Dorohoi, in ziua de 1 iulie s’a facut de catre soldatii Legiunei de Jandarmi Hotin si Regimentul 3 Graniceri pe tot axul soselei ce trece prin Dorohoi.

Focurile au fost trase de soldati. Sunt patruzeci si trei de morti dintre care sapte militari[…] Victimele sunt evrei.

Panica a fost provocata de svonul poate intentionat, ca la gara sosesc tancuri rusesti cari trag.”

Pogromul de la Dorohoi a fost socotit unul dintre cele mai violente episoade antievreiesti petrecute la noi in tara.

Numarul victimelor s-a ridicat la cateva zeci, printre care s-au aflat si militari evrei. Represaliile au inceput in timpul inmormantarii soldatului evreu Iancu Solomon, ca apoi violentele sa se extinda in oras.

A fost necesara interventia generalului Constantin Sanatescu pentru a opri atacurile impotriva evreilor, care s-a infuriat pe generalii care nu si-au putut infrana oamenii.

Chiar si asa ura nu s-a lasat inabusita. Violentele savarsite in Basarabia si nordul Bucovinei au fost intr-atat de dramatice incat evreii care au participat la ele au intarit vina intregii etnii in constiinta multor romani.

Cu totii ajung sa fie catalogati ca tradatori sau neloiali. In acest fel un numar mare de oameni nevinovati au devenit victimele unei razbunari mistuitoare, care nu va fi potolita nici in anii urmatori.

Sursa: ziare.com,  stiri.botosani.ro   prin R.B.N. Press

,

În vara anului 1995 am făcut parte dintr-o delegație de români care a vizitat Transnistria. Regimul separatist al lui Igor Smirnov voia să arate că românii nu sunt persecutați în țara lui și a acceptat ca să facă parte cetățeni din România din delegațiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului în republica lui nerecunoscută oficial de cineva în lume.

La ieșirea din Dubăsari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a ieșit în cale o femeie bătrână.

– Hristos S-a înălțat, dragii mei! – ne-a întâmpinat ea, vorbind în limba română.

– Adevărat S-a înălțat, măicuță! – i-am răspuns noi în cor.

– Veniți din România, nu-i așa? – ne-a întrebat apoi.

– Da, măicuță, suntem din București – i-am spus eu.

S-a apropiat de noi și ne-a implorat cu multă smerenie:

– Vă rog cinstiți-mi casa, dragi români!

Am intrat în casa ei – o căsuță mică și sărăcăcioasă, dar curată. În sufragerie pereții erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjată, cu tacâmurile puse, cu pâine, vin, cozonac și plăcinte, iar din cuptor ieșea mirosul unei fripturi cu usturoi proaspăt făcută, de parcă tocmai aștepta pe cineva la masa de prânz.

– Pe voi vă așteptam, dragii mei. Haideți intrați și luați loc – ne-a îndemnat ea. Cum vă cheamă băieți? – ne-a întrebat apoi.

După ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sărutat pe obraji și la îmbățișat cu mult dor, spunând că pe ea o cheamă Ana. La următorul a început să plângă, în timp ce fața îi râdea de bucurie. Când a ajuns la un coleg de lângă mine s-a aplecat și i-a sărutat picioarele, neputând să se oprească din plâns.

– De ce plângi măicuță? – a întrebat-o el mirat, încercând să o ridice de la picioarele lui, jenat de această situație.

– De fericire, dragul mamii, că aștept de ani buni să văd pe străzile noastre venind români. Spuneți-mi cum mai arată Bucureștiul? S-a mai făcut vreun parc mai frumos ca Cișmigiul sau Herăstrăul?

Am început să-i povestim despre Bucureștiul pe care – am aflat apoi – ea l-a cunoscut în luna de miere în perioada interbelică. Ne întreba despre case din Cotroceni și de la Șosea, în care ea a stat în 1937, despre troița din Herăstrău pe care ea a ridicat-o împreună cu soțul ei. Neștiind ce să-i răspundem, i-am spus:

– Haide cu noi în București măicuță să vezi ce s-a schimbat de când nu l-ai mai vizitat. Noi mai avem de mers în câteva localități, dar peste 2 zile venim și te luăm cu noi în țară.

– Mare și Bun este Dumnezeu, dragii mei. Este cea mai frumoasă sărbătoare de Înălțare din viața mea.

La plecare ne-a dat fiecăruia câte o iconiță și ne-a îmbrățișat picioarele, plângând într-una de bucurie, iar noi i-am lăsat câteva poze făcute cu Polaroidul, cu ea în mijlocul nostru.

– Ciudată femeia – comentam noi când ne-am depărtat de casa ei, apreciind însă ospitalitatea neobișnuită. Poimâine ne întoarcem în Dubăsari și o luăm la București, că prea plângea de dorul Capitalei.

Când am ajuns după două zile, măicuța Ana era moartă, așezată în sicriu pe masa la care recent ne ospătase. Preotul a venit spre noi și a început să ne vorbească.

– Măicuța Ana a murit fericită, după o viață tare chinuită. Bărbatul ei a murit la Cotul Donului în 1942 în războiul pentru reîntregirea neamului, iar fiul ei a murit în Ungaria în 1956, în timpul revoluției antibolșevice. De-atunci a trăit singură, fără să aibă nici măcar bucuria să aprindă o lumânare la mormintele celor dragi. Mereu visa la eliberarea Basarabiei și a Transnistriei de către români. Era o femeie credincioasă și se pregătea să cinstească cum se cuvine nu numai marile sărbători creștine – de Paște, de Crăciun, de Sfântă Măria și de Sfinții Petru și Pavel – ci și sărbătorile mari ale românilor – de 10 mai, de 1 decembrie. După ce voi l-ați îndepărtat pe Ceaușescu de la putere, a sperat continuu că veți ajunge curând în Basarabia și la noi, la Dubăsari. Dar pe măsură ce trecea timpul devenea tot mai abătută. ”Nu mai vin părinte românii la noi, aici” – îmi spunea tristă la spovedanie. ”Vin măicuță, să nu te îndoiești – o îmbărbătam eu. Stai să scape de comuniștii de la ei și o să-i vezi curând pe străzile noastre. O să vină ca atunci, între războaie, în straie de sărbătoare și o să cânte cu noi în biserică”. ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele! – repeta ea cuvintele din Biblie, dar adu Doamne niște români mai repede aici, ca să cred și mai mult”. În ultimii ani era tot mai bolnavă și la fiecare spovedanie mă temeam că era ultima dată când o vedeam în viață, dar ea, citindu-mi parcă gândurile, îmi spunea: ”Nu mor părinte până nu văd venind români pe ulița noastră”. Alaltăieri la slujba de Înălțare a venit la mine și mi-a spus că i S-a arătat Dumnezeu și I-a spus să se pregătească. Am mers la ea cu coana preoteasă să o ajut să facă friptură și plăcintă cu brânză și cozonac cu nuci și îi tot spuneam: ”Măicuță Ana, n-au venit români la noi în Transnistria de jumate de secol și dac-or veni, de unde știi că or să vină la casa ta?” Ea se ruga și plângea într-una, iar noi am plecat de la ea convinși că nu o să vină nimeni. Dar ați venit voi în urma noastră. Doamne, cum îi mai sălta inima de bucurie când m-a sunat pe seară să-mi spună. ”Dumnezeu nu m-a părăsit. Dumnezeu mă iubește, părinte. Ei n-au venit la întâmplare, ci Dumnezeu i-a trimis la mine. Acuma pot să mor și știu că mă duc la Domnul fericită”. În noaptea aia a murit, dar vă spun că n-am văzut pe nimeni să moară mai fericit așa cum a murit ea. Uitați-vă la chipul ei să-i vedeți zâmbetul pe față.

Am condus-o pe ultimul drum la cimitir și atunci am simțit că s-a născut în noi o dragoste față de Basarabia și față de românii de peste Nistru care niciodată nu s-a stins. Atunci inima mea a rămas în Basarabia și Basarabia a rămas în inima mea cu mare dor. În toți anii aceștia i-am tratat pe toți basarabenii cunoscuți ca fiind copiii măicuței Ana – pe toți studenții de peste Prut i-am ajutat mai mult decât pe studenții noștri români, cu colegii moldoveni din breasla mea am lucrat cu multă dăruire, cei mai buni prieteni ai mei sunt basarabeni refugiați în București, iar unora le-am botezat copiii. Și la ceilalți membri ai delegației am văzut aceiași dragoste neostoită față de basarabeni: unul s-a căsătorit cu o transnistriancă, altul a adus foarte multe fonduri europene și americane în proiectele unor fundații basarabene, altul a devenit unul din cei mai cunoscuți pro-unioniști români scriind numeroase articole favorabile despre Moldova. Dar parcă nu era de-ajuns. Simțeam că toate discursurile noastre pro-unioniste erau luate în răspăr de ceilalți și vedeam din sondaje că tema Basarabiei devenea pe an ce trecea tot mai neînsemnată pentru cei din România.

Săptămâna trecută am fost pe Muntele Athos împreună cu un prieten care a făcut parte din acea delegație din Transnistria, iar la chilia unui pustnic basarabean am fost abordați de un părinte.

– Nu mă mai cunoașteți? – ne-a întrebat. L-am privit nedumerit, căci nu știam dacă și de unde-l cunoaștem. Sunt părintele Vasile, duhovnicul măicuței Ana din Dubăsari. Vă mai aduceți aminte de ea? Azi se împlinesc 18 ani de la înălțarea ei la Domnul.

Am rememorat împreună ziua morții ei, uimit de memoria extraordinară a părintelui.

– Ce-ați făcut pentru românii din Basarabia și din Transnistria în acești 18 ani? – ne-a întrebat apoi. I-am spus de sumarele noastre legături cu cei de peste Prut.

– Ați plâns vreodată de dorul vreunui moldovean, așa cum măicuța Ana v-a udat picioarele cu lacrimile ei?

Am dat rușinați din cap în semn că nu.

– …pentru moldovenii din Basarabia, România este inima lor smulsă din piept, iar voi sunteți carne din carnea lor și și-ar da și viața pentru voi.

Bănuind că ne-a jignit și nedorind să ne supere, părintele Vasile ne-a propus să facem împreună o slujbă pentru pomenirea măicuței Ana. I-am spus că nu suntem preoți și nu știm ce trebuie să facem la o slujbă religioasă.

– Stați liniștiți, vă arăt eu ce să citiți.

În paraclisul din chilia athonită a pustnicului basarabean am citit și am cântat pentru prima oară o slujbă pentru pomenirea morților. Mai întâi timid, îngânându-i pe cei doi, apoi cu voce din ce în ce mai puternică și mai sigur pe mine. Simțeam cum inima mi se înflăcărează și în fața ochilor îmi apărea chipul măicuței Ana cum plângea și radia de fericire când ne spunea: ”Acum știu că Dumnezeu e viu!” Am început să lăcrimez. La sfârșitul slujbei l-am văzut pe prietenul meu cu lacrimi în ochi apropiindu-se de părintele Vasile.

– Iartă-mi părinte puțina mea credință – i-a spus el. Acum știu și eu că Dumnezeu e pururea viu!

Titlul original  – „Măicuța Ana”

de Bruno Ștefan

Sursa: asymetria.org

,

Într-un cadru destul de restrâns, dar select, azi 26 iunie 2013, a fost lansată revista „Mesager Bucovinean”, într-un format nou și mai atractiv vizual, expresie a eforturilor încununate de succes a Societății pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina. Lansarea a avut loc în Aula ”Prof. Popoviciu” din cadrul Facultății de Medicină Veterinară din București. Încă din anul 2009 era așteptată această apariție editorială, însă posibilitățile materiale au întârziat aproape 4 ani ieșirea de sub tipar a acestei reviste.

În anul 2003, Ștefan Hostiuc i-a propus prima oara regretatului Col. Galan, Președintele Filialei București și Prim-Vicepreședinte al Societătii pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina, să se tipărească o revistă trimestrială care să cuprindă în paginile sale toate activitațile întreprinse de această veche și prestigioasă Societate de Cultură Românească, societate care prin activitățile sale a mentinut și menține încă vie printre românii din țară și cei din jurul României, cultura și istoria strâns legată de acest spațiu atât de încercat  și totuși foarte drag românilor, Bucovina, a carei capitală istorică, Cernăuți, împreună cu o mare parte din vestigiile culturale și istorice ale neamului românesc se află  datorită vitregiei istorice, înstrăinate și înglobate în statul vecin Ucraina. Propunerea a fost primită cu interes de venerabilul Col. Galan, dar posibilitățile concrete al Societății au facut practic imposibilă demararea proiectului. Abia prin anul 2009 au aparut șansele de materializare a proiectului care au condus concret la lansarea de azi a revistei mult așteptate.

Echipa redacțională a revistei, sub conducerea inimosului și energicului redactor șef, Ștefan Hostiuc, printre care îi putem enumera pe acad. Dimitrie Vatamaniuc, prof.univ.Pavel Țugui, prof.univ.Dumitru Curcă, ec.dr.Liviu Cabariu, av.dr.Eugen Pătraș, prof.Cuța Trandafir, prof. Antuaneta Lucasciuc, ing.Mihai Onciul, ing.Oltea Reus(București), jurnalist Maria Toacă(Cernăuți), scriitor Arcadie Suceveanu,(Chișinău), dr.Ion Guzo(Maramureșul Istoric), jurnalistul Vadim Bacinschi(Sudul Basarabiei-Regiunea Odesa),  au realizat împreună o lucrare excepțională și remarcabilă atât din punct de vedere vizual, grafică, culoare, model de tehnoredactare cât și din punct de vedere al conținutului bogat în materiale de istorie și cultură, care o dată parcurse chiar și fugitiv te surprind și te prind sufletește în meandrele momentelor de luptă pentru neatârnare și afirmare a înaintașilor români din Bucovina, aflați sub Imperiul Habsburgic, în momentele de glorie dinaintea și din timpul Marii Unirii a Tuturor Românilor din 1918, dar și tragediei care a urmat începănd cu anul 1940, cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Toate acestea sunt momente vii cuprinse în paginile revistei „Mesagerul Bucovinean”, alături de multe alte momente ce sunt un veritabil zid împotriva uitării, ca atâtea altele care s-au ridicat prin efortul și devotamentul celor care vibrează pentru istoria și cultura neamului românesc.

Prezentare selecțiuni din revista „Mesager Bucovinean”

Stema Ducatului Bucovinei aflata in componenta Imperiului Austro Ungar -1849

Existența Societății pentru Cultură și Literatură în Bucovina este strâns legată de lupta de rezistență a românilor din Bucovina, alipită de Imperiul Austro-Ungar la Galiția în anul 1786,  fiind  supuși presiunilor de germanizare din partea imperiului,  a căror comunitate risca să dispară din Bucovina. La ora respectivă crearea unei societăți a intelighenției românești care să pregătească cadre naționale era prioritatea numărul unu. Lupta pentru refacerea și conservarea identității românești a românilor bucovineni a continuat până la Unirea din 1918. Lupta s-a dat în principal prin organizațiile societății civile românești create după anul 1862 prin asocieri benevole bazate pe afinități și interese naționale comune care au creat și format caractere, au produs bunuri, au inițiat acțiuni și au pus la  cale manifestări ce au dat o nouă amploare procesului de refacere și conservare a identității naționale românești început în anul 1848 prin mișcarea de separare de Galiția. Palmaresul societății civile românești din Bucovina, cuprinde  victorii reale: editarea gazetei „Bucovina”(1848-1850), proclamarea Ducatului Bucovinei(1849), înființarea Catedrei de limbă română la Gimnaziul Superior de Stat din Cernăuți (1849) și numirea în acest post a profesorului Aron Pumnul, înființarea Gimnaziului Superior Greco-Oriental din Suceava (1860), fondarea Școlii Superioare Real-Ortodoxe din Cernăuți (1862). O realizare cu totul deosebită și semnificativă ca durată și existență este însăși Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina cu denumirea inițială de „Reuniunea Română de Leptură în Cernăuți”(1 mai 1862), care alături de Societatea  „Astra Transilvăneană” au fost singurele societăți din numărul mare de asociații înființate în Imperiul Habsburgic după liberalizarea politică din 1861, care și-au continuat activitatea și după Marea Unire din 1918.

Trebuie menționat că începând cu anul 1862, în Bucovina, majoritatea actelor de cultură și nu numai, cu valoare istorică pentru români, au fost făcute în totalitate de către această Societate pentru Cultură sau cu ajutorul ei.

Până la data emancipării Bucovinei de sub Galiția (eminamente slavă), o bună perioada de timp, toate lucrurile funcționau în baza cutumelor cosmopolite, unicele agreate de autoritățile imperiale pentru asemenea întreprinderi. Cosmopolitismul era atunci la moda în imperiu. În realitate acest cosmopolitism era îndreptat împotriva spiritului național. Sosia lui de mai târziu, internaționalismul socialist cultivat de regimul sovietic se va plimba pe străzile Cernăuțiului cu aceași nonșalanță imperială, cu diferența ca nu va mai purta frac și joben ci salopetă și șapcă proletară. Aceiași doctrină cu alte haine, cosmopolitismul austriac țintea germanizarea iar cel sovietic rusificarea. În ambele cazuri, reacția românilor a fost pe potrivă. În condițiile liberalizarii de sub Franz Josef lua ființă Societatea pentru Cultură și Literatură Română iar sub „perestroika” lui Gorbaciov, Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți. Prima a avut șansa să pornească la drum cu boieri de calibrul lui Alexandru Hurmuzachi, pe când cealaltă…  alte timpuri alți oameni, „Dar unde sunt boierii de altă dată?…”(întrebarea din discursul lui Alexandru Hurmuzachi la constituirea Reuniunii Române)

În anul 2012 „Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina” a împlinit 150 de ani de existență. Mulți înainte !

Video – lansarea revistei „Mesager Bucovinean”

Redactor Dorian Theodor

,

Drapelul, simbol al națiunii în prima zi a victoriei Revoluției de la 1848, este cel mai important însemn al românilor, alături de imnul național și stema țării.

Drapelul Național este și simbolul sub care militarii români au luptat și sub care participă în prezent la misiuni.

Fie ca viitoarele generații să cultive respectul față de Drapelul Național, cu gândul la sacrificiile înaintașilor și la păstrarea demnității lor.

Astăzi, când comemorăm și victimele tragicului accident din Muntenegru să păstrăm un moment de reculegere, iar pentru cei răniți să ne rugăm pentru a depăși clipele grele prin care trec.

,

Titlul original „Odiseea basarabeana (Opinii)” de Mihail Fodor

Daca mai avea cineva dubii in legatura cu politica neo-imperiala a Rusiei si cu beneficiile apartenentei Romaniei la blocul nord-atlantic, ultimele evenimente din zona Republicii Transnistreene sunt un evident argument ca este bine asa cum este si ca ar fi infinit mai rau fara dubitabila (pentru unii) umbrela.

Ceea ce s-a intamplat si se intampla cu fratii nostri basarabeni este o odisee a ruperii de obarsie si a piedicilor nemasurate in a regasi drumul catre casa comunitatii de limba, istorie si neam. O odisee care dureaza de decenii sau poate de secole si care nu pare sa se mai sfarseasca.

Toate pareau mai simple si mai accesibile in epoca podurilor de flori. Republica Moldova, una dintre entitatile desprinse din fosta Uniune Sovietica, se indrepta in chip firesc catre patria-mama, de care fusese rupta de vicisitudinile istoriei si de insatietatea perpetua a muscalilor, iar „unirea definitiva cu tara” parea sa fie doar o chestiune de zile.

Dar n-a fost sa fie asa. Ceea ce Rusia nu si-a permis cu alte foste republici sovietice, a indraznit cu Moldova. A resuscitat enclava situata intre Ucraina si Moldova, de pe malul stang al Nistrului, creata in perioada interbelica tocmai cu scopul anexarii Basarabiei, si-a instalat acolo temeinic armata si tehnica de lupta si a tinut astfel intr-un sah perpetuu tanara republica cu scopul vadit de a-si crea un cap de pod in coasta UE si a NATO, la care se banuia pe drept cuvant ca si Romania va adera la un moment dat.

In paralel si-a pus in exercitiu resursele de propaganda si diversiune, presiunile de ordin economic pentru a perturba calea fireasca de evolutie a Republicii Moldova, astfel incat s-o indeparteze de patria seculara. Si, cu ajutorul cozilor de topor locale, a reusit in buna parte.

Republica Moldova a devenit o tara scindata, avand in stanga Nistrului o zona sub control rusesc, o republicuta nerecunoscuta aproape de nimeni, care sfideaza prin existenta ei atat tara de care legal apartine, cat si normele consacrate ale dreptului international. O republica fantoma care a generat deja, cu sprijinul patronilor sai un razboi sangeros.

Tratativele nesfarsite privind pacificarea definitiva a zonei si revenirea la normalitate, din care Romania a fost exclusa, bat de decenii pasul pe loc, Rusia neavand nici o intentie de a lasa prada din gheare.

Ceea ce se cunoaste mai putin este ca Transnistria nu este chiar „trans”. Ca ea a luat cu japca inclusiv unele localitati de pe dreapta Nistrului, printre care orasul Tighina (Bender). Ca asa au vrut tancurile generalului Lebed, intre timp, decedat.

Ultimul scandal consta intr-o decizie unilaterala a autoritatilor „republicii”, de a se extinde si mai mult in dreapta Nistrului anexand cu de la sine putere alte cateva localitati, printre care comuna Varnita.

Situatia e chinuitoare si dramatica, moldovenii nedorind sa reediteze episodul georgian in care maica Rusia a sarit in „ajutorul” separatistilor din Abhazia, fara ca protestele firave ale Occidentului sa schimbe ceva din starea de fapt instituita.

Si totusi, doar Europa, OSCE, UE pot fi singurul reazem al moldovenilor. Si poate o diplomatie discreta, dar ferma a Romaniei pe la aceste porti pe care multi le dezavueaza.

Dar cum ar fi fost daca Romania insasi ar fi fost in raza de bataie si influenta a tancurilor post-sovietice? Nu e totusi ceva mai bine si mai la adapost asa, sub pavaza Tratatului Atlanticului de Nord care obliga la ceva mai mult decat la declaratii de solidaritate si protest?

Nu este oare limpede? Ce parere au euroscepticii si alti cartitori de serviciu?
Mihail Fodor /  ziare.com

Din comentariile cititorilor…

Cei care ataca justetea apartenentei la NATO si parteneriatului cu SUA sunt ori incredibil de naivi, ori ursi deghizati in romani, ori de-a dreptul tradatori. Mi se pare absolut inadmisibil ca sub pretextul antiglobalizarii, antisemitismului, anticonspirationismului sau al nostalgiilor comunistoide sa-i lauzi de dimineata pana seara pe cei care ne-au jefuit si deznationalizat pamantul, care ne-au furat tezaurul, care ne-au distrus elitele si care ne-au deportat cetatenii in Gulag.

,

Cu doar cateva zile inainte de sfarsitul Primului Razboi Mondial, descatusata Serbie isi trimite unitatile sa ocupe Banatul, profitand de colapsul monarhiei dunarene. Pe 15 noiembrie 1918, sarbii au intrat marsaluind in Timisoara, inaugurand doua luni si jumatate de regim represiv impotriva romanilor.

Impreuna, vom parcurge pagini nestiute ale istoriei romanesti. Pagini care zdruncina ideea de buna intelegere cu vecinii sarbi, pagini care spun povestea tainuita a jumatate de milion de romani uitati.

Un razboi de intregire nationala

Toamna lui 1916. La Bucuresti este semnat actul prin care tara noastra consfinteste sa ia parte la efortul de razboi al Antantei impotriva Puterilor Centrale.

In schimbul sacrificiului de sange, ne insuseam la incetarea conflictului de la austro-ungarii infranti, Maramuresul, Transilvania, Crisana si Banatul.

La scurt timp dupa semnarea tratatului, incep operatiunile militare impotriva austro-ungarilor, insa, dupa mai mult de un an de lupte istovitoare, statul roman este fortat sa faca pace.

Sortii s-au schimbat la sfarsitul anului 1918. Bulgarii sunt obligati sa iasa din razboi dupa ce sunt coplesiti de-a lungul frontului macedonean de armatele reunite ale Antantei.

Ca urmare al acestui deznodamant, se da un imbold reintrarii Romaniei in razboi pe data de 10 noiembrie 1918, care isi mobilizeaza fortele si se dezice de pacea umilitoare cu Puterile Centrale, ce se infaptuise in acelasi an.

In timp ce armatele germane se retrageau in graba din Romania, unitatile sarbesti care tocmai isi eliberasera tara priveau cu jind Banatul. Este ocupat intregul teritoriu pana la Timisoara.

Republica banateana

Pe 1 noiembrie, ca urmare a dezintegrarii autoritatii austro-ungare, este proclamata la Timisoara republica autonoma a Banatului, recunoscuta in zilele urmatoare si subordonata guvernului ungar.

Desi fusese creat un consiliu al reprezentantilor principalelor etnii banatene, romanii s-au retras din acest consiliu cand decizia infiintarii unui stat autonom s-a luat fara ei. Ei au vazut in aceasta miscare o incercare de a impiedica unirea dorita cu tara.

Neintelegerile cu romanii majoritari au fracturat noul stat. Desi garzile militare ale „republicii” au instituit un oarecare control asupra teritoriului, invazia trupelor sarbesti s-a facut fara prea mari dificultati.

Totusi, romanii i-au primit cu bratele deschise. Nimeni nu se astepta ca ei sa se comporte ca o adevarata armata de ocupatie.

Romani la mila sarbilor

De la bun inceput s-au comportat detestabil. Ei au savarsit acte de violenta, au jefuit oamenii de avutul lor si au infundat puscariile cu cei care se impotriveau. Garzile nationale romanesti si consiliile nationale au fost suprimate cu forta.

Foarte grave au fost deportarile taranilor romani in interiorul Serbiei unde au fost obligati la lucratul campului. Din cauza persecutiilor, multi banateni s-au refugiat in orase ce nu se aflau sub carmuirea lor.

Sarbii au spoliat Banatul, demontand fabricile si oricare alte intreprinderi importante. Pana si liniile de cale ferata au fost pradate, producand pagube estimate atunci la 200 de milioane de coroane, ajustate in prezent, luand in calcul inflatia, la 560 de milioane de lei.

In doar o zi, aproape doua sute de vagoane cu mobila furata de la particulari sau din institutiile Timisoarei au luat calea Serbiei, facand un prejudiciu de 18 milioane de coroane sau 50 de milioane de lei ai zilelor noastre.

In tot acest timp, Marile Puteri devin din ce in ce mai ingrijorate ca intre sarbi si romani se va isca un conflict militar.

Lucrurile devin intr-atat de primejdioase ca guvernului sarb i se cere sa-si retraga trupele in bucata vestica a Banatului, cunoscuta si ca Torontal, iar locul sa le fie luat de francezi. Romanii deportati urmau sa fie repatriati si toate bunurile pradate returnate.

Lugojul este preluat de francezi la mijlocul lunii ianurie 1919, fiind primiti cu bucurie de romanii de acolo. Generalii francezi se instapanesc si in Timisoara, inabusind controlul sarbesc, dar si in Arad, oras obladuit de unguri.

Inainte sa plece, sarbii au luat cu ei arhivele, incercand sa-si ascunda faptele criminale sau cel putin sa nu se cunoasca proportiile lor.

Chiar si asa, nu au putut accepta aceasta stare de lucruri si au insistat in timpul Conferintei de Pace de la Paris pe langa Marile Puteri sa le cedeze intreg Banatul.

Desi pretentiile sarbesti nu ar fi avut niciun temei, tratatul de la Bucuresti semnat in 1916, prin care se admiteau drepturile romanesti asupra Banatului, nu a fost recunoscut, din cauza pacii separate semnate cu Puterile Centrale in 1918.

Pana si calitatea tarii de aliat a fost pusa la indoiala la inceputul tratativelor pentru pace, dar in cele din urma s-a putut intari statutul de membru, desi minor al Antantei.

Leul de la Conferinta de Pace

Nedreptatile si promisiunile incalcate l-au intaratat pe I.C. Bratianu, seful misiunii romanesti la Paris.

Intransigent in timpul tratativelor, el a sanctionat abuzurile Marilor Puteri, protestand la adresa hotararii de a nu lasa delegatii romani sa participe la dezbateri, intregul proces decizional fiind in mainile Consiliului celor Patru.

La Conferinta, I.C. Bratianu a cerut sa se onoreze tratatul din 1916 prin care intregul Banat urma sa se inscrie in granitele statului roman, cu frontiera de vest urmand sa atinga Tisa.

Sarbii isi regandesc revendicarile

Oficialii sarbi au trebuit sa renunte la pretentiile lor exagerate asupra intregului Banat, in fata majoritatii incontestabile a romanilor, 582.000 fata de 263.000 de sarbi.

Insa sunt vocali in revendicarea partii vestice a Banatului, un teritoriu ce se incadra peste comitatul Torontalului si partea de sud a judetului Timis, tragand folos si de simpatia pe care Marile Puteri o nutreau pentru ei.

In acest fel, granitele Serbiei luau in interiorul lor nu doar 225.000 de sarbi, dar si 100.000 de romani. Numarul acestora este si mai mult ridicat de cei 300.000 de romani ce inca salasluiau in Valea Timocului.

Romanii si sarbii, de neclintit

Solutia impartirii arbitrare a Banatului a fost respinsa fara echivoc de membrii delegatiei romane.

Sarbii se aratau neinduplecati in a renunta la compatriotii lor, pozitie adoptata si de reprezentantii Romaniei, mai ales ca tara vecina urma sa ia sub obladuire jumatate de milion de romani, concentrati in Torontal si pe valea Timocului.

Chiar si asa, o astfel de separare nejustificata ar fi sufocat potentialul economic al regiunii, pentru ca estul minier si industrial urma sa fie despartit de vestul agricol.

Unul din argumente

Sarbii aduc in discutie si interesele strategice, cautand argumente solide pe care sa-si bazeze veleitatile. Frontierele ar fi fost mult prea apropiate de capitala Belgrad.

In cazul izbucnirii unui conflict, se temeau ca orasul era mult prea expus si vulnerabil unei inaintari ale armatelor romane. Marile Puteri, cand au semnat tratatul de alianta in 1916, au observat desigur aceasta problema.

Tocmai din aceasta cauza, atunci cand au promis Banatul Romaniei, au impus prin tratat sa nu se construiasca fortificatii si alte instalatii militare la o anumita distanta de granita.

Marile Puteri si impertinenta romanilor

In acest context, faptul ca ei nu au respins pretentiile sarbesti ne arata cat de tensionate erau relatiile interaliate, in special din cauza libertatii manifestate de statul roman, si de ce nu, putem spune, chiar ferocitatea de care dadea dovada in urmarirea propriilor scopuri nationale.

O astfel de „purtare obraznica” din partea unui stat mic era nemaiintalnita, lucru ce irita mult Marile Puteri.

Insusi presedintele delegatiei americane, Robert Lansing, a sustinut pretentiile sarbesti. El era de parere ca statul roman trebuia sa cedeze nu doar parti semnificative din Banat sarbilor, dar si Cadrilaterul bulgarilor.

In aceste discutii s-a vorbit si despre un posibil negot de teritorii. Sarbii renuntau la pretentiile lor asupra Banatului, daca romanii cedau Cadrilaterul bulgarilor. Drept compensatie, sarbii primeau Vidinul de la bulgari. Nici aceasta varianta nu a fost acceptata.

Decizii luate pentru noi

Rabdarea pentru I.C. Bratianu, care blocase pana atunci orice solutie de compromis, se epuizase, discutiile parand sa nu aiba un sfarsit concret.

Din acest motiv, pe 23 mai 1919, chestiunea este transata de reprezentantii Marilor Puteri. Banatul urma sa fie impartit, cu doua treimi revenind Romaniei, iar hotararea a fost facuta cunoscuta pe 13 iunie 1919 reprezentantilor romani si sarbi. In semn de protest, I.C. Bratianu a parasit Conferinta de Pace.

Hotararea luata a nemultumit profund, dar avertismentele venite pe canale diplomatice ne demonstrau ca urma sa ne pierdem si farama de bunavointa pe care Marile Puteri o aveau fata de noi. In cele din urma ne inclinam.

Pe 21 iulie ostasii romani incep sa ocupe Banatul rasaritean, iar pe 3 august intra si in Timisoara. Desi cedarea intregului teritoriu ar fi contrabalansat raporturile etnice, fiecare tara avand in propriile granite un numar egal de sarbi, respectiv, romani, impartirea admisa de conducatorii Conferintei de Pace ofereau inca 100.000 de conationali vecinilor nostri.

In acest fel, sarbii detineau nu una, ci doua enclave romanesti importante la frontiere, incluzandu-i si pe romanii timoceni.

Dupa cum bine cunoastem, statul sarb a incercat sa reduca impactul numeric al acestei minoritati prin tertipuri statistice, de tipul denumirii incorecte a acestora, facandu-se deosebiri intre vlahi si romani.

Dupa propriile surse, in Banatul sarbesc astazi inca mai traiesc peste treizeci de mii de romani.

romaniabreakingnews.ro

,

Vizita cancelarei Angela Merkel la Sankt Petersburg a fost dominată de spectrul unei bombe diplomatice. În cele din urmă, Moscova și Berlinul au găsit o cale de liniștire a spiritelor.

Nu se întâmplă prea des ca șeful Guvernului de la Berlin să își contramandeze, în ultimul moment, un discurs. Cu atât mai rare sunt șansele ca, la final, discursul să fie, totuși, rostit. Vizita de vineri a cancelarei Angela Merkel la Sankt Petersburg a oferit o dublă surpriză: în cursul dimineții a fost făcută publică informația că Angela Merkel nu va mai participa, la celebrul muzeu Ermitage, la inaugurarea expoziției germano-ruse „Epoca bronzului – Europa fără granițe”; în cursul după-amiezii a venit schimbarea modificării – Merkel a fost, alături de președintele Rusiei, Vladimir Putin, la deschiderea expoziției.

Merkel sosise, de fapt, la Sankt Petersburg pentru a participa la un forum economic. Expoziția, organizată de trei muzee rusești și două germane, a fost un punct colateral al vizitei. Și, cu toate acestea, presa germană nu s-a sfiit să titreze „Scandal”, la aflarea veștii despre modificarea neprotocolară a programului. E drept: toată lumea a avut înțelegere pentru cancelara Merkel. De fapt, mare parte din expoziție (600 din totalul celor 1700 de exponate) este compusă din prada de război adusă din Germania de militarii Armatei Roșii, la capătul celei de-a doua conflagrații mondiale. Din punctul german de vedere, este vorba despre opere de artă furate; din perspectiva Moscovei, militarii sovietici au plătit cu sânge prețul respectivelor obiecte de artă, astfel că toată prada de război a fost naționalizată prin decret. Mesajul adus de Merkel la Sankt Petersburg a deranjat autoritățile ruse – și de aici s-a iscat întregul incident diplomatic. Putin și oamenii săi nu ar fi dorit să o audă pe Angela Merkel spunând, în fața asistenței și a presei, că „suntem de părere că exponatele ar trebui să se întoarcă în Germania”. După ce vestea schimbării protocolului a făcut turul lumii, stârnind pe alocuri stupoare, cele două capitale au revenit la gânduri mai bune, astfel încât șefa Executivului de la Berlin avea să își exprime părerea, vineri seară, așa cum își propusese înainte de plecarea spre Rusia. Putin s-a rezumat la a sugera că e de preferat colaborarea dintre muzee, fără a lăsa factori perturbatori să strice atmosfera.

Din explicațiile date de anturajul Angelei Merkel reieșise că gazdele rus au stabilit în așa fel programul vizitei pentru a nu îi permite Angelei Merkel să mai rostească vreun discurs la Ermitage. În cursul serii, Putin personal a vrut să asigure că totul a fost doar o neînțelegere datorată lipsei prealabile de comunicare între cele două echipe, astfel că lucrurile s-au limpezit imediat ce a fost studiată agenda cancelarei Merkel.

Iritările de ieri sunt doar cea mai recentă dintre tensiunile ce caracterizează, de la o vreme, relațiile germano-ruse. Mai precis, de la reinstalarea lui Vladimir Putin la Kremlin. Berlin nu s-a sfiit, în tot acest răstimp, să critice evoluțiile politice din Rusia. Toamna trecută, Parlamentul de la Berlin a emis o rezoluție prin care își exprima îngrijorarea față de modificările legislative din Rusia, în special fațe de cele ce aduc atingere libertăților civile. Numeroși observatori diplomatici atrag atenția asupra iminenței transferului problemelor politice în domeniul relațiilor economice. E drept că la forumul de vineri, Vladimir Putin a transmis un mesaj în altă direcție: „Guvernul și toate autoritățile trebuie să își dea silința” pentru a îmbunătăți climatul investițional în beneficiul firmelor germane. Merkel a avertizat, în replică, asupra problemelor pe care le generează deficiențele sistemului juridic rus. Ambii demnitari au fost, însă, de acord că volumul de afaceri, cifrat în 2012 la 80 de miliarde de euro, poate urca anul acesta la 100 de miliarde.

DEUTSCHE WELLE

Sursa primara: capital.ro

,

Este cunoscut contractul publicat de Stelian Tănase, prin care ICR i-a dat lui Tismăneanu 5.130 dolari pentru a ține la Washington conferința „Radicalism, istorie si utopie la Emil Cioran”, în care marele nostru filosof era executat ca fiind ideolog fascist. Să vedem însă ce jocuri au stat în spatele acestei acțiuni finanțate de România.

CIORAN ESTE ÎNJURAT „ÎN VEDEREA PROMOVĂRII FONDULUI CULTURAL NAȚIONAL ÎN STRĂINĂTATE”

În mod normal, cînd H.-R. Patapievici a semnat contractul prin care îi da lui Vladimir Tismăneanu 5.130 dolari pentru o conferință ce urma s-o țină la Washington, pe care, pe banii ICR, tot el trebuia s-o organizeze, ar fi trebuit să-i cadă mîna!

Dar, să vedem mai întîi primele două pagini ale Contractului dintre ICR și Tismăneanu:

Aflăm, așadar, că ICR a organizat între 14-15 noiembrie 2011, la Washington DC (SUA), proiectul „Furtuni ideologice. Intelectualii și tentația totalitară”, în cadrul căruia au fost invitați „unii dintre cei mai importanți cercetători și profesori universitari în domeniul istoriei, al filosofiei politice și al politologiei comparate”. Scopul declarat al proiectului ICR era să analizeze „comparativ rolul și consecințele implicării intelectualilor în experiența totalitară a secolului 20”.

Iată și afișul Conferinței din Washington DC:

Ne-am fi așteptat ca Vladimir Tismăneanu să prezinte la această manifestare o conferință în care să detalieze propria sa experiență, din familie, întrucît părinții săi au avut un rol important în promovarea comunismului în România! Ar fi putut, de asemenea, să mărturisească propriul său rol în promovarea și susținerea regimului dictatorial, prin articolele publicate înainte de fuga în SUA.

Însă, din contractul încheiat cu ICR, am aflat că Vladimir Tismăneanu avea altă țintă și anume aruncarea în acest hău ideologic al unuia dintre cei mai mari filosofi ai lumii, românul Emil Cioran! Conferința pentru care a primit cei 5.130 dolari, pe care a „vîndut-o ICR-ului, avea titlul „Radicalism, istorie și utopie: recitind E.M. Cioran”! Cu alte cuvinte, nu e vorba despre rolul activ al lui Leon Tismenițki, ci despre eseurile lui Cioran, pe care-l încadrează între cei care au „capricii născute din mințile înfierbântate ale unor intelectuali cu pretenții mesianice”, cum spune Tismăneanu pe contributors.ro, vorbind tocmai despre conferința sa!

Așa sînt pentru Tismăneanu toți marii intelectuali români din perioada anilor ’40: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nae Ionescu – cu minți înfierbîntate și cu pretenții mesianice, nu ca anticomuniștii fătați din cei mai veroși comuniști!

COSTURI URIAȘE PENTRU O PARANGHELIE ANTIROMÂNEASCĂ

La numai două zile de la acțiunea ICR, adică pe 17 noiembrie 2011, pe site-ul contributors.ro, Vladimir Tismăneanu ne spune care au fost invitații acestui simpozion: .Michael Scammell (Columbia), biograful lui Arthur Koestler, Stanislao Pugliese (profesor la Hofstra University, biograful lui Carlo Roselli si al lui Ignazio Silone), Jeffrey Isaac (Indiana University, autorul unei excelente carti despre politica revoltei la Hannah Arendt si Camus), Richard Wolin (City University of New York, autorul vastului studiu “The Seduction of Unreason”), Michael David-Fox (Georgetown, autorul recent publicatei monografii despre “tovarasii de drum”), Cristian Vasile (Institutul Iorga si IICCMER), Angelo Mitchievici (Universitatea “Ovidiu” si IICCMER), Constantin Iordachi (CE), Balasz Trencesny (CEU), Jeffrey Herf (Universitatea Maryland, autorul importantei lucrari “The Politics of Reactionary Modernism”), Nikos Marantzidis (profesor la Salonic si la Universitatea din Praga, a vorbit despre intelectualii greci si fascinatia comunismului), Jan-Werner Muller (Princeton, a carui carte “Contesting Democracy: Political Ideas in Twentieth Century Europe” a aparut luna trecuta la Yale University Press), Jeffrey Wasserstrom (Universitatea Califonria din Irvine, despre intelectuali si comunism in Chima de azi), Vladimir Petrovici (Institutul de Istorie Contemporana din Belgrad despre marxismul iugoslav), Michal Kopecek (Institutl de Istorie din Praga despre national stalinism si marxism critic in Cehoslovacia). Sesiunile au fost conduse de cunoscuti universitari, intre care Dennis Deletant (Ratiu Chair, Georgetown University), Dick Howard (SUNY) si Cristina Vatulescu.

Avem dreptul să știm și noi cine și cît a plătit pentru prezența acestora? Căci, dacă numai lui Tismăneanu i s-a plătit suma de 5.130 dolari pentru o conferință, ne putem imagina cam cît a costat toată această paranghelie internațională!

Adăugăm și prezența lui H-R Patapievici, despre care aflăm de la Tismăneanu că a avut „o interventie-comentariu” la conferința amicului său. Pentru acest moment „ancestral”, lui Patapievici i s-a decontat transportul, cazarea, masa și diurna, ca de altfel tuturor celor prezenți.

Cu ce s-a ales România din toată această acțiune este ușor de intuit: cu punerea la zid a unuia dintre cei mai mari scriitori ai săi și cu imaginea unei țări care a sprijinit totalitarismul prin vocile sale cele mai importante!

TISMĂNEANU ȘI-A VÎNDUT CONFERINȚELE ICR-ULUI, DAR ȘI EDITURII LUI GEORGE SOROS

De pe site-ul ICR New York aflăm că aceasta nu era prima conferință a lui Tismăneanu organizată și finanțată de ICR! În 11-12 noiembrie 2010, a avut loc tot la Washington DC, conferința „Memorie, Istorie, Justiție: Asumarea Trecutului Traumatic în Societăți Democratice”, despre care citim pe site-ul ICR: „Acest eveniment aste al patrulea într-o serie de conferințe inițiată în anul 2007 de profesorul Vladimir Tismăneanu (director al Center for the Study of Post-Communist Societies din cadrul University of Maryland) și Institutul Cultural Român”!

Așadar, în fiecare an, Vladimir Tismăneanu își asigura un venit frumușel de la ICR, obținut la el acasă pentru niște conferințe organizate și plătite din bugetul României!

Dar, deși era plătit regește de către ICR, Tismăneanu nu s-a mulțumit cu faptul că, potrivit contractului, își vindea textul conferinței, ci îl preda de fiecare dată și editurii CEU PRESS! Iată ce citim tot pe site-ul ICR:

„În seria de evenimente inițiată de Institutul Cultural Român la Washington D.C. au mai avut loc conferințele:

– ”Stalinismul: sinteze și comparații. Instaurarea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est.” (Washington D.C., 29-30, noiembrie 2007) – publicată ca volum colectiv la CEU Press în 2009;

– “Promisiunile anului 1968: criză, iluzii și utopie” (Washington D.C.. 6-7, noiembrie, 2008) – în curs de apariție la CEU Press în 2010;

– „Sfârșit și început: revoluțiile anului 1989 și renașterea istoriei” (Washington D.C., 9-10 noiembrie 2009)”.

Dacă revenim la contractul lui Tismăneanu încheiat cu ICR, aflăm că „AUTORUL cedează BENEFICIARULUI dreptul exclusiv de a comunica public conferința principală… denumită în continuare OPERA”! Cu alte cuvinte, textul conferințelor sale nu mai putea fi folosit în spațiul public de către Tismăneanu, ci de către ICR, care prelua drepturile de autor, nerespectarea acestora atrăgînd restituirea tuturor cheltuielilor! Iată Dispozițiile finale ale Contractului, așa cum sînt precizate în fila 4:

Vladimir Tismăneanu și-a publicat, însă, conferințele la Editura CEU PRESS, așa cum am văzut chiar pe site-ul ICR! Există, totuși, o situație în care Tismăneanu poate scăpa de plata despăgubirilor: dacă ICR a plătit Editurii CEU PRESS apariția acestor conferințe, dar atunci ICR-ul ar fi trebuit să beneficieze de sumele rezultate din vînzare!

Ne spune cineva și nouă care este realitatea? Cine și pe ce bani a plătit tipărirea conferințelor ICR în Ungaria?

O ECHIPĂ CIUDATĂ: GEORGE SOROS, SORIN ANTOHI ȘI TISMĂNEANU

Pînă cînd ni se vor comunica toate aceste date, poate că este interesant să vedem ce este cu această Editură CEU PRESS, care manifestă un asemenea interes pentru conferințele lui Tismăneanu.

Iată ce citim pe site-ul http://www.ceupress.com/AboutUs.html: „Central European University Press, Budapest – New York. Following the founding of the Central European University by the Hungarian-American philanthropist George Soros, CEU Press was established in 1993”!

Așadar, CEU PRESS îi aparține miliardarului american de origine maghiară George Soros, a cărui Fundație Soros își desfășoară activitatea și în România, în conducerea sa aflîndu-se mereu cineva din familia lui Mircea Mihăieș, vicepreședintele ICR!

La CEU (Central European University), universitatea sponzorizată tot de Soros, îl întîlnim pe Sorin Antohi, acel personaj desprins parcă din filmele de groază, căruia îi tai capul și apoi te trezești cu el în sufragerie! Cei care n-au uitat, știu că Sorin Antohi a fost deconspirat ca odios turnător la Securitate și era conducător de doctorate, deși el nu avea doctoratul!!! Scandalul este binecunoscut, deci nu insistăm.

CEU este exact Universitatea Central Europeană, unde Sorin Antohi a fost depistat că este impostorul fără doctorat!

Pe Sorin Antohi a tot încercat grupul Patapievici – Liiceanu – Pleșu să-l aducă în prim-planul vieții publice, pînă cînd însăși Herta M üller, laureata Premiului Nobel, i-a pus la punct într-o scrisoare antologică! Cum a ajuns sub pulpana lui Soros rămîne să aflăm, însă unele zvonuri sinistre ne-au transmis că Sorin Antohi este deja cooptat într-o agenție guvernamentală de către noua Putere instalată în România!

Să trecem în revistă volumele lui Vladimir Tismăneanu, de fapt niște antologii, publicate de CEU PRESS, editura lui George Soros.

Between Past and Future”, Edited by Sorin Antohi, Central European University, Budapest and Vladimir Tismaneanu, University of Maryland, 2012. Este, de fapt, o antologie de 500 de pagini, cu texte semnate de Agnes Heller, New School University, New York Jacques Rupnik, Institute of Political Studies, Paris Karol Soltan, University of Maryland Adam Michnik, editor-in-chief of Gazeta Wyborcza, Poland Martin Palous, Charles University, Prague Valerie Bunce, Cornell University Kazimierz Poznanski, University of Washington Jeffrey Isaac, Indiana University etc.

Promises of 1968. Crisis, Illusion and Utopia”, Edited by Vladimir Tismaneanu, 2011. Este tot o antologie care conține 460 de pagini cu textele unor conferințe.

„Stalinism Revisited”, Edited by Vladimir Tismaneanu, 2009. O antologie de conferințe semnate de KEN JOWITT: „Stalinist Revolutionary Breakthroughs in Eastern Europe”, VLADIMIR TISMANEANU: „Diabolical Pedagogy and the (Il)logic of Stalinism in Eastern Europe”, MARK KRAMER: „Stalin, Soviet Policy, and the Consolidation of a Communist Bloc in Eastern Europe, 1944–53”, ALFRED J. RIEBER: „Popular Democracy: an Illusion?” etc.

„The End and the Beginning. The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History”, Edited by Vladimir Tismaneanu, Professor of Politics at the University of Maryland and Bogdan C. Iacob, Institute for the Investigation of the Crimes of Communism and the Memory of Exile in Romania, 2012. Și acest volum este tot o antologie de texte care au fost inițial conferințe oe undeva.

De ce trebuia să-i plătească ICR conferințele lui Vladimir Tismăneanu?

Punînd cap la cap toate aceste informații, observăm că, de fapt, sîntem în fața unui circuit financiar bine pus la cale, în care interesul României, practic, nu numai că nu există, dar este bombardat de personaje care vor să-l scoată pe Emil Cioran, de pildă, principalul vinovat pentru holocaustul din al doilea război mondial!

În toată mascarada americană din luna noiembrie a fiecărui an, România, se pare, nu avea altă misiune decît să plătească prin ICR organizarea unor acțiuni, să plătească gras participanții, să plătească deplasările unor clienți din țară (asigurîndu-le cazare, masă și diurne), după care conferințele plătite de ICR intrau în portofoliul CEU PRESS, editura Universității lui George Soros!

Pe acest traseu, trebuie să înceapă o investigație serioasă, pe care serviciile noastre secrete ar fi trebuit demult s-o facă, întrucît, în spatele acestor conferințe, unde România și personalitățile sale sînt puse la zid, totdeauna stau scenarii care vizează interese teribile!

Numai dacă spunem Roșia Montană sau „Condicuța cu agenți” (operațiunea care a pus anul trecut România în fața unei păguboase „lovituri de stat”), deja putem bănui cam spre ce obiective sînt îndreptate tunurile!

Abia acum, toate sumele primite de Vladimir Tismăneanu – de la ICR, de la IICMER, de la PREȘEDINȚIE – capătă sens și trebuie analizate cu seriozitate.

Sursa: cotidianul.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press