ROMÂNIA BREAKING NEWS

mai, 2013

,

Mai mulți milițieni transnistreni au descins în această dimineață, 31 mai,la gimnaziul din satul Corjova, raionul Dubăsari, localitate aflată sub jurisdicția Republicii Moldova și i-au interzis directorului instituției să arboreze tricolorul pe sediul acesteia. În același timp, separatiștii le-au interzis elevilor să intoneze imnul de stat al Republicii Moldova.

Direcorul Gimnaziului Constantin Sucitu: „Am venit la ora 7.00 dimineața la gimnaziu și aici deja erau câțiva milițieni transnistreni cu automobile. Au intrat la mine în birou și mi-au spus să nu arborăm drapelul și să nu punem imnul de stat la ceremonie. Eu am spus că voi face totul ca să nu avem probleme. Dar când am început ceremonia ni s-a întrerupt curentul electric”

A fost conectat un generator cu ajutorul politistilor moldoveni pentru a putea desfășura careul. Copiii au ținut în mâini drapele de dimensiuni mici, iar corul gimnaziului a intonat imnul de stat. „Ni se întâmplă aceasta an de an, timp de 18 ani consecutiv, de fiecare dată la 1 septembrie și la 31 mai ni se fac probleme de acest gen”, a comunicat directorul gimnaziului.

Surse:
radiochisinau.md

24h.md

deschide.md

news.click.md

si alte surse…

Citeste si

Reacție dură militarizată a Rusiei la alegerea unui guvern pro-european la Chișinău

Ieri cu ajutorul diplomatilor si politicienilor europeni si romani situatia de criza de la Chisinau a fost solutionata prin gasirea unei majoritati lejere care sa voteze guvernul condus de Iurie Leanca, un guvern cu o directie pro-europeana. Acest lucru a starnit nemultumirea Rusiei care a reactionat in stilul caracteristic si dis de dimineata a trimis trupe de securitate militarizate dincolo de Nistru in zona controlata de catre Chisinau. „Mai mulți milițieni transnistreni au descins în această dimineață la gimnaziul din satul Corjova, raionul Dubăsari, localitate aflată sub jurisdicția Republicii Moldova și i-au interzis directorului instituției să arboreze tricolorul pe sediul acesteia. În același timp, separatiștii le-au interzis elevilor să intoneze imnul de stat al Republicii Moldova.”-www.24h.md „Am venit la ora 7.00 dimineața la gimnaziu și aici deja erau câțiva milițieni cu automobile. Au intrat la mine în birou și mi-au spus să nu arborăm drapelul și să nu punem imnul de stat la ceremonie. Eu am spus că voi face totul ca să nu avem probleme. Dar când am început ceremonia ni s-a întrerupt curentul electric”, a comunicat directorul gimnaziului, Constantin Sucitu. Ca de fiecare data Rusia pune aceste sarcini in spatele securitatii transnistrene pentru a masca in modul cel mai penibil o interventie proprie, insa este binecunoscut, inclusiv prin decizii ale instantelor internationale, ca zona de Est a Republicii Moldova se afla sub ocupatie ruseasca. Scoala in care s-a intamplat acest lucru se afla sub administratia de la Chisinau iar incidentul este unul foarte grav aratand modul in care Rusia are de gand sa blocheze traseul european al Republicii Moldova. Imediat dupa aflarea rezultatului votului presedintele partidului comunistilor din Republica Moldova, Vladimir Voronin, a fost chemat la raport de catre ambasadorul Rusiei la Chisinau. Aceasta vizita poate avea la baza doua elemente principale de discutie sau mai degraba de cearta- imposibilitatea comunistilor de a bloca formarea unei aliante pro-europene si masurile care sunt necesare a fi luate in contextul in care urmatoarea perioada de guvernare va adanci si mai mult Republica Moldova in Europa cu imposibilitatea schimbarii vectorului politic spre Est.

Lulea Marius Dorin

Citeste mai mult: adev.ro/mno6r6

,

NOUA SULIȚĂ –  HOTIN

Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeste pentru că s-a petrecut.”

Gabriel Jose Garcia Marquez

 

    Trecutul însemnă timp trăit, prezentul este doar o clipă. De aceea refuz să cred că ceea ce s-a petrecut aparține morții, întrucât trecutul, se răsfrânge asupra clipei prezente și asupra viitorului nostru.

   Istoric vorbind, după dezintegrarea marilor imperii din Europa Centrală și de Est la sfârșitul Primului Război Mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României în 1918, formând pentru a doua oară în istoria românilor după Unirea realizată de Mihai Viteazul în anii 1599- 1601, România Mare.

   Nicolae Iorga ne vorbește în Istoria românilor prin călători, despre multe scrieri ale străinilor despre locuitorii țării noastre și m-am oprit la însemnările consulului Marii Britaniei, scrise în 1833, cuprinse într-o voluminoasă descriere, intitulată Pământul Principatelor Române: „… Astfel românii au ajuns a fi o concentrare de cea mai mare vitejie, de cel mai înalt geniu, cu cea mai rară omenie și cu cea mai evanghelică ospitalitate și afabilitate. Dinspre partea dacilor sunt îndrăzneți, cum se vede la călărie fără șa, sunt dibaci în a călări și fabrica orice, învățând orice artă nouă numai dintr-o singură vedere la altul, în iuțeala cu care-și găsesc singuri hrana la drum, în puterea de a dumesnici animalele sălbatice, în hotărârea de a umbla fără cea mai mică spaimă în întunericul cel mai gros prin pădurile cele mai nestrăbătute și pustii, prin munții cei mai periculoși, prin pustietățile cele mai adânci și întunecoase. Dinspre partea romanilor, au priceperea la cânt și la dans, la frumoasa cetire și la poezie, la tot felul de arte, la mânuirea iute a armelor, la înțelegerea fără preget și la spontana imitație, fără a mai adăuga numele și graiul”.

   Tot Nicolae Iorga mai amintește însemnările unui consul prusian, prin anul 1848, cu privire la poporului nostru: „Sânt o rasă frumoasă, deosebită prin moravurile-i simple, curățenie și cinste”, cu excepția clasei de sus, asupra căreia s-a întins influența corupătoare a Fanarului”.

   Cât privește Noua Suliță, localitatea este semnalată în descrierea Basarabiei, într-o publicație germană din 1876. Autorul acelor însemnări vorbește despre frumusețea peisajelor, a dumbrăvilor pline de privighetori. Nu lipsesc și anumite remarci de înapoiere, numindu-le „condiții primitive de trai: dorm pe pământ și transmit acest obicei și coloniștilor germani, care se întind lângă pat, unul cu capul pe genunchii celuilalt”. Pe mine m-a amuzat această descriere, chiar mi-am imaginat un tablou pictat… Așa o fi fost în acei ani, în anumite locuri! Dar faptul că nemții imitau gestul, mă face să cred că era ceva ce descoperiseră atunci, acolo, ceva odihnitor, poate un gust al libertății, poate plăcerea de a simți răcoarea și mirosul pământului…

   La vremea când m-am născut, județul Hotin făcea parte din Regatul României și capitala era orașul cu același nume. Județul se afla în nord-estul României Mari și la vest se învecina cu județul Cernăuți. Despre orașul Cernăuți, înconjurat de numeroase edificii religioase, ctitorite de-a lungul secolelor de domnitori și boieri moldoveni, am aflat multe din povestirile bunicilor. Astăzi, când scriu, zeci de kilometri și zeci de ani despart România de orașul pierdut în uitare… Doar clopotele mănăstirilor sucevene încearcă să mai trimită sunetul lor disperat spre Cernăuți. Distanța dintre Suceava și Cernăuți, am aflat din date, este de 82 km și poate fi parcursă în aproximativ o oră și unsprezece minute. Distanța dintre Cernăuți și Putna este de 71 de km și poate fi parcursă într-o oră și nouă minute.

    Când am vizitat Mănăstirea Putna (1970), prima mănăstire zidită de Domnitorul Ștefan cel Mare, mi-au dat lacrimile. Am îngenuncheat în iarba verde. O întreagă pagină de istorie mi s-a ivit în fața ochilor, un sentiment dureros m-a năpădit și am scris poemul: Cu fruntea plecată-n dantela verde a pământului,/ ascult taina țărânei și-al strămoșilor plâns./ Un clopot cu sunet solemn rupe tăcerea/ chemând credincioșii la slujbă./ Mă ridic brusc, îmi fac semnul crucii,/ aminte-mi aduc de clipă și de Dumnezeu:/ „Îngerul Iubirii este prezent/ în delicatele fire de iarbă,/ căci iubirea este în a da…”/ Și mare e iubirea Ta, Doamne!/ O lumină diafană scaldă totul din jur,/ privirea-mi caută-n zadar/ orizontul dincolo de hotar;/ sărut cerul, pădurile verzi,/ pământului îi cer iertare, pentru neputință/ și pentru multele semne de întrebare./ Căci ne-iubirea este în a se lua!/ Mă apropii de lespedea mormântului lui Ștefan,/ privesc vrejurile meandrice – funii ale cerului…/ Mă-nchin măreției lui, spun o rugăciune / și-ntreb cerul:/ Unde ești Ștefane Mare? Unde e Moldova ta?

   „Moldova de sus, ne spune Dimitrie Cantemir în « Descrierea Moldovei », cuprinde șapte ținuturi : Hotinului, Dorohoiului, Hârlăului, Cernăuților, Sucevei, Neamțului și Bacăului. Partea din sud a Moldovei a fost o bună vreme sub stăpânirea turcilor, deși erau foarte mulți moldoveni care-și păstrau religia creștină. Era formată din patru părți : Buceag, Akerman, Chilia și Ismail”. Cantemir ne precizează că Buceag în limba tătarilor înseamnă « colț », deoarece aici pământul între Dunăre și Nistru, spre Marea Neagră, face un colț ascuțit; că acest nume vine de la o denumire mai veche « bessi » și de aici ar veni denumirea de Basarabia.

     Despre acele șapte ținuturi ale Țării de sus vorbește și Sadoveanu în scrierile sale, adăugând cele cincisprezece ținuturi ale Țării de jos. De fapt în acest spațiu exista o „ salbă de cetăți” care au străjuit statul românesc de la est de Carpați. 

   Cernăuți-ul își trăiește viața pe malurile Prutului, râul traversând liniștit orașul, deși, în antichitate râul era cunoscut sub numele Pyretus, iar sciții îl numeau Porata, adică apă furtunoasă. Izvorăște din Carpații Păduroși din Ucraina, în drumul său lung curge spre est, mai apoi pe direcția sud-est și se varsă în Dunăre lângă Reni, la est de orașul Galați. Formează astăzi granița între România și Republica Moldova. Orașului Cernăuți i se spunea „mica Vienă” întrucât avea clădiri cu aspect imperial, unele construite și altele refăcute pe vremea dominației habsburgice. Era un oraș românesc existent de pe vremea lui Alexandru cel Bun, devenit cosmopolit, în care trăiau în perfectă înțelegere: ucraineni, polonezi, români, germani, evrei, unguri. Dar limba pe care o vorbeau era cea românească, chiar dacă graiul suna puțin altfel. Și era al treilea oraș al României interbelice, ca populație, după București și Chișinău.

   La distanța de 48 km nord-est de orașul Cernăuți – fosta capitală a dulcii Bucovine a lui Eminescu – se află orașul Hotin, oraș atestat pentru prima dată în anul 1001, localizat pe malul drept al Nistrului. În orașul Hotin, pe o colină naturală aflată într-o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri se află Cetatea Hotin. „Colț de țară ștefaniană”, cum frumos a glăsuit un poet de pe acele meleaguri.

   În Istoria Românilor prin călători, Nicolae Iorga scrie cum un evreu bătrân, născut în Hotin, prin anii 1830, povestea despre vizitiii de poștă care duceau drumeții pe drumul Bucovinei, amintindu-și de cirezi, herghelii, treieratul grânelor etc. Apoi pomenește de Noua Suliță, ca fiind „granița a trei împărății”. Acolo locuiau ucraineni, români, ruși, evrei și polonezi.

    În acea Românie Mare, cu Basarabia și partea de Nord a Bucovinei, lipite de „Patria Mumă”, se afla orășelul Sulița, numit și Noua Suliță după pârâul care curge prin el. Sulița era parte din județul Hotin, unul dintre județele Moldovei dintre Prut și Nistru (Basarabia) și era ultimul județ spre Nord al acesteia. Era, pe vremuri, ținutul din marginea Poloniei și cuprindea cetatea Hotinului, menită să apere Moldova dinspre acea parte. Numele de „Bucovina”  provenind din cuvântul slav pentru fag („buk”), putem înțelege că vorbim de o „Țară a fagilor”. Județul și-a luat numele de la cetatea care-și răsfrânge, în fața Cameniței – bastion al Poloniei de altădată – chipul în apele Nistrului.

Cetatea Hotinului

   Ctitorită de daci, refăcută de Dragoș, Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, azi este uitată, lăsată pe pământ străin. Istoria cetății pare confuză: Costache Negruzzi ne-a lăsat o nuvelă romanțată în care vorbește de sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanu în această cetate; Miron Costin spune că cetatea ar fi fost construită de daci și dacă avem în vedere că dacii au locuit în Podolia și au avut acolo fortificații între care – Petridava (Kameneț-Podolisk-ul de astăzi) aflată la 17 km de Hotin considerată a fi fost „sora de peste Nistru”- afirmația ar putea fi adevărată. Săpăturile arheologice efectuate în zonă au dezvăluit, în apropiere, zidurile a două alte cetăți mai vechi – una datând din secolele IX-X și alta – din secolele VII-VIII, după unii chiar secolul V, ceea ce ar fi un argument în plus pentru originea dacică a fortificației. Iorga scria despre Cetatea Hotinului în cartea sa Neamul românesc în Basarabia: „Meșteri din Podolia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au făcut din piatră bine potrivită și amestecată cu linii de cărămidă pentru podoabă, un masiv rotund de zidărie strașnică, ce se ridică drept pe malul Nistrului puternic. Turnuri se umflă pe la colțuri, tot așa de uriaș plănuite și aduse la îndeplinire. În centru se făcură încăperi de rugăciune și locuință, și printre năruiturile de acum, printre multele schimbări care au pierdut astăzi mai orice înfățișare, rămâi uimit când vezi semnele deosebitoare ale arhitecturii din veacul al XV-lea al Moldovei. Casele acestea care au fost spoite cu roșu pentru haremul vreunui pașă, au ferești de piatră albă, în arcuri sfărâmate, și o ușă de biserică în care se taie trei rânduri de linii împodobite, ca la ușa bisericii din Scânteie, clădită de Ștefan cel Mare. Colo sus, pe zidul acela măreț, ferești mai mici au ciubuce de piatră săpată, care se taie în unghiuri drepte, și se vede chiar prin spărturi o poartă de șapte – opt arce în cadrele ei îndrăznețe, cari e desigur, cea mai frumoasă din toate vechile clădiri românești. Ea e sfărâmată în parte, drumul la dânsa s-a rupt, și ar trebui să te cațeri prin bolovanii risipiți ca s-o vezi mai bine.” Unele informații istorice ne spun că Cetatea a fost înălțată de moldovenii lui Alexandru cel Bun, către 1400.  În secolul XVII, Abdi Pașa  trecând prin Hotin cu oastea sa spre a instala ca rege în Polonia pe Stanislaw Leszczynski, prietenul lui Carol XII și viitorul socru al regelui Ludovic XV al Franței, ar fi pus mâna pe frumoasa cetate a Moldovei. Cu ajutorul chiar al lui Nicolae Mavrocordat care domnea atunci în Moldova, el a făcut reparații și adaosuri „într-un mizerabil stil turcesc”- ni se spune – și a dat-o în primire, împreună cu ținutul înconjurător pe care îl smulsese Moldovei, unui pașă, pentru apărarea Semilunii, în acest punct amenințat de expansiunea Rusiei.

   Așa s-a scris istoria Hotin-ului, a cărui existență a fost tulburată de incursiuni austriece, rusești, turcești. În lucrarea sa Descriptio Moldaviae, scrisă în limba latină, în perioada 1714-1716, Dimitrie Cantemir descria astfel Cetatea Hotin: „Aici se află Hocin sau Hotin, o cetate pe Nistru, față în față cu Camenița. Se numără printre cele mai mari cetăți ale Moldovei. Înainte vreme era întărită spre apus cu ziduri foarte înalte și cu șanțuri adânci, iar în partea dinspre răsărit era întărită pe malul abrupt al Nistrului și de stânci ascuțite, dar în războiul din urmă cu rușii, turcii au luat cetatea în 1712, i-au dărâmat zidurile cele vechi dintr-o parte, iar în cealaltă parte au împrejmuit-o cu lucrări de întărire noi și au lărgit-o mai mult de jumătate, încât azi i se poate spune pe bună dreptate cea mai frumoasă și cea mai tare dintre cetățile Moldovei. Pe când se afla încă în stăpânirea voievodului Moldovei, cârmuirea acesteia era în seama unui oblăduitor pus anume; acu, când se află sub puterea turcească, este cârmuită de un pașă turcesc, lucru ce este potrivit tractatelor și învoielilor cu leșii, în care se arată lămurit că în cetățile Moldovei nu va putea fi așezată oaste turcească.”

   Cetatea are o pată neagră de pe zidul ei. O legendă spune că pata a fost creată de lacrimile ostașilor din castel care au luptat împotriva otomanilor și care au fost uciși de turci în interiorul fortăreței. O altă legendă spune că pata a fost creată din lacrimile unei fete cu numele de Oksana, pe care turcii au îngropat-o de vie în zidurile cetății. Am găsit de curând, într-o revistă, cuvinte mișcătoare semnate de jurnalistul Lucian Reniță: „Din orice parte te-ai apropia, cetatea te copleșește. Eleganța exterioară și eclectismul istoric se regăsesc și în interior, unde se amestecă straturi arhitectonice din diverse epoci și culturi. Pentru un istoric sau istoric al artei, puține construcții ar putea fi mai grăitoare și pline de simboluri precum aceasta – de la ornamentele zidurilor și meterezelor, pictura din paraclis datând din vremea lui Petru Rareș, și până la detaliile porților, ușilor, ferestrelor, formelor în lemn, fiecare păstrând câte ceva de la temporarul cârmuitor. Însă cel mai mare mister al fortăreței este, probabil, pata de pe zidul arcuit, care ar părea să sugereze că cetatea înstrăinată plânge. O legendă spune că aceasta provine din lacrimile ostașilor moldoveni ce au luptat împotriva otomanilor și care au fost măcelăriți în interiorul fortăreței. O alta, asemănătoare cu legenda Meșterului Manole, vorbește despre plânsul unei moldovence zidite de vie, de turci, în peretele cetății. Hotinul este o filă de aur smulsă dintr-un vechi hrisov domnesc, peste care străinii încearcă să pună un sigiliu fals. Chiar dacă vorba românească a devenit o raritate, într-un oraș care și-a pierdut buletinul de identitate, e destul să urci pe crenelurile cetății, să vezi Nistrul măreț, să privești la pietrele care mai păstrează sângele și voința de libertate a părcălabilor moldoveni, pentru ca să simți că, oricât ar fi oamenii sub „vremi”, vine o zi care aduce lumină, adevăr și dreptate, acolo unde a dispărut și ultima speranță. Altfel, de ce, de fiecare dată când văd cetatea, cu al său zid arcuit și ornamente din cărămidă roșie, mă încearcă un sentiment de intimitate, de acasă? Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaște. Este al nostru pe veci.” 

   Din Polonia venise cândva bunica tatălui meu cu cele patru fiice, în Hotinul românesc, după dispariția soțului ei cu titlul nobiliar de Pan, obținut pentru merite eroice. Una dintre fiicele ei cu numele de Antoaneta, s-a căsătorit cu bunicul meu, românul cu numele de Teodor care locuia în Noua Suliță, ai cărui părinți purtau frumoase nume de Maria și Ilie. De acolo, din Sulița și din Cernăuți s-au refugiat rudele tatălui meu, în anul 1943, venind toți în locuința noastră din Oltenia.

   Prima mențiune documentară a orașului Noua Suliță datează din anul 1456, timp în care făcea parte din Ținutul Hotinului – regiunea istorică Basarabia, Principatul Moldovei. În 1812, la București, s-a semnat tratatul de pace între Imperiul Rus și cel Otoman, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812. Rusia a ocupat atunci teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru și l-a alăturat Ținutului Hotin și Basarabiei Buceagului luate de la Turci, transformând-o într-o gubernie cu zece ținuturi. După unirea Basarabiei cu România în 1918, Noua Sulița a făcut parte din Țara noastră – România. În 1940 Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost ocupate de sovietici, în 1941 eliberate până în 1944, când au fost integrate separat în RSS și Ucraina.

   Din povestirile bunicului am aflat că pe dealuri creșteau fagii și stejarii frumos dezvoltați. În cea mai mare parte a ținutului pâlcurile de stejari de pe înălțimi erau despărțite de porțiuni cu ierburi înalte și flori; stepa propriu-zisă se strecura numai în lungul văii Prutului, pe o fâșie subțire. La începutul secolului XX-lea, în 1905, a fost construită gara de cale ferată din localitatea Sulița, pe acolo se exportau piei bovine în Austria. Gara este cunoscută și prin faptul că în anul 1915 și-a început faimoasa călătorie în Rusia celebrul scriitor și jurnalist american John Reed. Bunicul fusese numit șef de gară, i s-a dat o locuință în pavilionul gării, pe strada care luase numele de „strada Gării”. Era unul dintre fiii primarului comunei Marșenița, comună apropiată de Noua Suliță și a moașei comunale despre care se spunea că adusese pe lume mulți copii și vindecase multe femei suferinde. Pe atunci femeile nășteau acasă și membrii familiei așteptau cu emoție și vărsau lacrimi de bucurie la ivirea unui copil pe lume.

  Am găsit fotografii cu gara din Noua Suliță. Am privit și din cele aflate de la bunici, se pare că acolo, la etajul clădirii ar fi fost locuința dintâi a bunicilor mei, dacă nu cumva clădirea a fost refăcută între timp.

  Mai apoi și-au construit o casă tot pe strada Gării, acolo unde bunica începuse să dea naștere copiilor, celor doi fii și două fiice. Că așa era pe atunci, când se pornea o femeie să facă copii, dacă aceștia erau reușiți, făcea alții în serie și de multe ori se creșteau unii pe alții. Și se opreau când luau în calcul venitul și întreținerea lor. Acest venit era de cele mai multe ori confortabil pentru o familie. Exista și un liceu comercial în localitate, la care a fost dat fiul cel mare, tatăl meu. După terminarea liceului, sora cea mare se pregătea pentru facultatea de medicină, dar evenimentele istorice au determinat-o să renunțe; tata fusese admis la Facultatea de Electro-mecanică din Paris și deoarece părinții nu puteau să-i asigure acolo întreținerea, a renunțat și a urmat cursurile Academiei comerciale, sora cea mică trebuia să rămână lângă părinți, iar fratele cel mic a fost dat la un gimnaziu industrial. Până la pensie tata a ocupat funcțiile de contabil, șef al depozitelor CAM și economist.  S-a căsătorit în 1933 cu o ființă născută tot în Noua Suliță, de origine poloneză după mamă și ucraineană după tată. Doi ani mai târziu au dat naștere unei fetițe… aceea eram eu. Cordonul ombilical fizic a fost tăiat, dar cel metafizic a rămas. Am rămas legată de cei preexistenți vieții mele, vii sau morți. Cei cunoscuți și dispăruți se reîntorc deseori în visele mele…

   Îmi povestea tata că pe acele meleaguri a învățat pescuitul, fiindcă Prutul avea multe specii de pești, precum: crapul, carasul argintiu, roșioara, șalăul, bibanul. În gospodăria lor aveau un câine lup care se numea Lord (așa aveam să-mi botez și eu primul câine primit în dar). Obișnuia să-l ia cu el la Prut, atunci când nu se ducea pentru pescuit, ci pentru plăcerea lui de a înota. Îl lăsa pe mal și se aventura în înot. Câinele uneori îl însoțea, alteori rămânea la mal și îl urmărea. Într-una din zile, înotând ceva mai departe, a intrat într-un vârtej și pe când se lupta cu furia sălbatică a apei și nu putea nici să strige – tot nu l-ar fi auzit nimeni – s-a trezit înșfăcat de câinele său care l-a dus până la mal. Și acum, la bătrânețe când îmi repovestea, se minuna de inteligența și afecțiunea câinelui, dar, spunea tata, „un înger trebuie să fi fost prin preajmă”.

   Clima în acea parte a țării, îmi povesteau părinții, este mai aspră decât în sudul țării, strugurii, de exemplu, nu ajungeau la coacere. Iernile erau aspre, geroase, viscolite uneori și cu un strat de zăpadă gros și stabil pentru o perioadă îndelungată. Totul în jur se acoperea cu o pătura albă, imaculată și pufoasă, de zăpadă. Peisajul de iarnă, părea desprins dintr-un basm. Doar săniile  cu zurgălăi, mânate de cai robuști, bine hrăniți, conduse de birjari cu căciuli mari pe cap, circulau pe străzile neasfaltate ale Nouă Suliței, cu multe denivelări, așa încât la o viteză mai mare a săniilor, simțeai că poți zbura din sanie.

   Într-o zi de iarnă nespus de geroasă, când mama era în durerile facerii, tata plecase de dimineață în zona gării, unde se sărbătorea ziua Unirii. În acel an, 1935, a fost cu adevărat o iarnă grea, dar frumoasă. Se simțea mirosul de ger proaspăt și scârțâitul omătului sub picioare. Nu mai ningea, fulgii se jucaseră în zilele dinainte, într-un zbor zglobiu. Copacii erau dantelați, parcă pregătiți și ei de festivitate în acea dimineață geroasă de iarnă. Era un peisaj de vis. Cristalele care sclipeau îți fermecau privirea când priveai jos, înspre pământ, căci fuseseră nopți lungi și ninsese mult până în acea zi. Totul  amorțise sub imensul ocean de ninsoare. Și-n adunarea tăcută, în așteptarea începerii festivității, s-a auzit glasul servitoarei: „Domnul șef, vă naște doamna!” „De parcă m-ar fi născut pe mine”, râdea tata de fata care nu știa prea bine românește. Bunica care asistase la naștere, îmi spusese că m-am învinețit, s-au speriat, au chemat preotul și m-au botezat în pripă… Era ziua sfântului mucenic Vavila în calendarul de atunci și bunica le-a spus să-mi dea numele mucenicului din ziua aceea, să fie cu noroc… și nașa se numea Maria și preotul a spus: „Se botează în numele Domnului – Vavila-Maria”. În certificatul ne naștere a fost trecut doar primul nume.

   Într-o zi de sărbătoare națională m-am născut și această sărbătoare a Unirii, la acea vreme reprezenta ceva sacru, pentru întreaga noastră țară. Ziua de 24 Ianuarie 1859 a fost  un eveniment semnificativ, care poate fi cinstit pentru că a însemnat, parafrazându-l pe Mihail Kogălniceanu, „cheia de boltă“ pe care s-a construit România modernă.

   Nu-mi amintesc mai nimic din perioada trăită în acest loc, fiindcă l-am părăsit curând și așa sunt copiii, încep să înregistreze imagini și memoria începe să se dezvolte mai târziu.

   Aș fi dorit să descriu casa în care m-am născut, dar despre ea nu am auzit vorbindu-se. Știu doar, din spusele părinților, că bunicul le-a atribuit o parte din terenul de lângă casă, tata a cumpărat toate materialele pentru construcția ei, a făcut și un plan al casei, pe care îl păstrez și astăzi, dar ordinul de mutare în Ardeal a trebuit executat, așa că a lăsat totul, cu gândul că se vor întoarce cândva să-și construiască acea casă mult dorită. Au venit ocupațiile sovietice și visul a fost spulberat. Nu s-au mai întors pe acele meleaguri.

   Acolo sunt neamurile mele de veacuri în țărână-ngropați, alții răspândiți în cimitire îndepărtate, necunoscute, acolo este pământul care a avut dorința, dar n-a avut putința să ne păstreze.

   Cândva scriam poezia intitulată Tempi pasatti: În copilărie cântam, dansam Hora Unirii,/ în casa noastră, în curtea școlii./ Cântam:„Pe-al nostru steag e scris unire/ într-o limbă dulce, în care/ mi-am strigat prima oară părinții,/ locul în care am deschis ochii și am privit cerul,/ pământul pe care au călcat primii mei pași…/ Rudele s-au împrăștiat în cele patru puncte cardinale…/ Doamne, spune-mi, cine a suflat cu-atâta ură și blestem/ de s-au risipit toți atât de departe, atât de ușor,/ ca puful unei păpădii?/ Poate de aceea visez oasele strămoșilor/ ieșind din morminte și-alcătuind în aer,/ o imensă cruce din nacru…”

  Cât timp îngrămădit în câteva amintiri! Bucăți de viață! Le adun cu mintea și le spulber în cuvinte, pentru un timp viitor… Da, am învățat cum numai din clipa trecută poți pleca…

   La doar doi ani împliniți, părinții au plecat într-o localitate montană din Transilvania (Ardeal), regiune aflată în interiorul arcului carpatic.

Pentru R.B.N. Press 

Vavila Popovici

(Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire)

                                                                      ***

,

Nu este pentru prima dată când Rusia încearcă să umilească  Moldova și cetățenii săi. În acest an aceasta a ales o “tusoffka” în stil sovietic, organizată de 9 mai în inima Chișinăului, cu ocazia așa numitei “Zile a Victoriei și Apărării Patriei”. De sărbătoare minorității ruse, au evoluat în scenă mai multe vedete din Rusia, împreună cu unii reprezentați ai “estradei naționale”, printre care și Iosif Kobzon, care a primit de nenumărate ori refuz la acordarea vizei SUA. Totodată, vicepremierul rus, Dmitri Rogozin, cel care a luptat împotriva Republicii Moldova în războiul moldo-rus din 1992 împotriva “fascismului moldovenesc”, nu s-a obosit odată-n plus să reamintească moldovenilor că el se află într-o mare a Rusiei, aici  în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, și că Mama Rusie nu va pleca de aici, și nu-i va lăsa  singuri pe rușii moldoveni în față răului naționalist.

Iar membrii PCRM vin deja cu atacuri directe la demnitatea națională, komsomolistul de la Cahul, Pavel Grigorciuk, îl numește pe Dan Bălan un “debilan” doar pentru faptul că acesta a declarat pentru un post tv din Ucraina că limba moldovenească nu există, și asta deși declarațiile interpretului au avut loc acum un an, nefiind deloc proaspete. ”Articolul” ia la bani mărunți și familia interpretului, dându-le diferite calificative, într-un stil autentic ruso-șovinist.

Emisiunea din Ucraina unde interpretul precizeaza pentru o telespectatoare ca limba vorbita de el si in care canta este romana si nu moldoveneasca…

Acesta nu se obosește să își spele lenjeria intimă pe site-ul grenada.md, unde scrie în rusă ca “limba moldovenească” va există până când va bate inima ultimului adevărat moldovean, astfel identificându-se haiducul de la Cahul.

Un alt portal autohton de limbă rusă readuce retorica antinațională pe paginile sale și “reamintește” cititorilor propaganda separatistă preluată de pe un alt site, precum că “România ar fi participat în calitate de membru neoficial al unui război  împotriva Republicii Moldovenești Nistrene în 1992 și a furnizat arme albe și voluntari Moldovei. Astfel cică, statul român s-a implicat direct  în așa zisele crimele în masă împotriva umanității, și în violențele împotriva populației civile din Transnistria, care a fost însoțită de o agresiune armată a Chișinăului, care a ucis mai mult de 800 de transnistreni, 130 dintre aceștia – civili – copii, bătrâni, femei.

Rămâne să vedem ce va mai întreprinde Rusia în cazul semnării de către țara noastră a acordurilor de la Vilnius… iar până atunci la gările de trenuri din Călărași și Bălți vom avea informații și anunțuri doar în limbă rusă iar când va fi intonat imnul Republicii Moldova la meciurile de fotbal, suporterii vor continua nepedepsit să înjure tot ce e național.

UPDATE

Pavel Grigorciuk: Dan Bălan și toată familia sa sunt niște căcănari și lepădături!

Sursa : deschide.md

,

Pe data de 26 mai, la Muzeul Orașului din Lisabona, a avut loc sărbătoarea „Ziua Românilor și Moldovenilor din Portugalia”. Evenimentul a fost organizat cu sprijinul DPPRP, al Ambasadelor României și Republicii Moldova în Portugalia și vine ca o confirmare a recentelor discuții pe care le-a avut cu reprezentanții autorităților românești, Victor Lutenco, Șeful Biroului pentru Relații cu Diaspora din cadrul Guvernului Republicii Moldova. În cadrul unor vizite reciproce, Victor Lutenco și Cristian David, Ministrul românilor de pretutindeni, au convenit să intensifice numărul și calitatea evenimentelor comune.

În fața celor prezenți, au vorbit Stejărel Olaru, Secretar de Stat în Ministerul Afacerilor Externe al României, Vasile Popovici, Ambasadorul României în Portugalia și Vladimir Șarban, Secretar general adjunct al Aparatului Președintelui Republicii Moldova.

Ambasadorul Republicii Moldova,Valeriu Turea, a dat citirii mesajul de salut din partea lui Victor Lutenco, în care, printre altele, se menționează: „Mulțumesc tuturor originarilor din Republica Moldova pentru că poartă sus numele și steagul țării prin atât de multe activități și inițiative atât de frumoase. Acestea stabilesc standardele la un nou nivel de calitate nu doar pentru diaspora, dar și pentru țară! Recent, la București, am convenit asupra multor linii de colaborare. Vă îndemn să asigurăm cu toții cooperarea noastră practică în materie de diaspora!”

Evenimentul a culminat cu evoluția artiștilor Zinaida Bolboceanu și Grigore Leșe, promotori ai valorilor folclorice autentice din Republica Moldova și România.

Asociațiile culturale, inclusiv Centrul Cultural Moldav, Centrul de Cultură și Artă „Trei Culori”, „Busuioc” și „Fronteiras Encantadas”, au pregătit bucate naționale apreciate de cei peste o mie de participanți la serbare.

Sursa: Ambasada RM în Portugalia

IMAGINI DE LA ZIUA ROMANILOR SI MOLDOVENILOR DIN LISABONA

,

Parlamentul a susținut investirea noului Guvern prin vot nominal. Pentru susținerea noului Cabinet de miniștri au votat 58 deputați din partea PLDM, PD, grupul lui  Hadârcă , dar, și unii deputați neafiliați. Împotriva investirii noului Guvern au votat 5  deputați.

PL, PCRM, dar și unii neafiliați nu au participat la negocieri și nu au votat pentru Guvernul Leancă.

Noul Cabinet de miniștri urmează să depună jurământul. Majoritatea dintre ministri  vor depune jurământul repetat, deoarece au detinut  funcția de miniștri și în Guvernul precedent.

Premierul Iurie Leancă și-a prezentat programul de guvernare în fața deputaților și a specificat că acesta este o continuare a eforturilor Guvernului anterior. Leancă a declarat că scopul principal al programului este aducerea Europei la noi acasă. Prerogativa noului Guvern va fi semnarea Acordului de asociere cu UE.

De precizat că noul Guvern are patru miniștri noi. Astfel, Ministrul Afacerilor Externe, Ministrul Transporturilor și Infrastructurii Drumurilor, Ministrul Culturii, Ministrul Tineretului și Sportului au fost schimbați.

Noul Cabinet de miniștri va activa până la următoarele alegeri parlamentare ordinare, adică un an și jumătate.

Amintim că pe data de 5 martie curent, Guvernul condus de prim-ministrul Vlad Filat a primit vot de neîncredere din partea deputaților. 54 de parlamentari s-au pronunțat atunci pentru demiterea Executivului. Singurii care nu au votat pentru moțiunea PCRM au fost liberal-democrații și liberalii.

Sursa : deschide.md

Sursa foto : deschide.md

,

«… Nu banii și nici puterea sunt motivele din care se scarmănă foștii aliați. Zic asta, pentru că ei au și bani, au și putere. Și atunci? Și atunci, problema e ai cui sunt.»

Rusia incearcă, iar, să ne ia pe sus. Nimic nou, dacă ținem cont că Moscova a făcut, periodic, același lucru în toți anii de la 1991 încoace. Cremlinul a experimentat mereu pe contul R. Moldova și, mai ales, a clasei ei politice, creîndu-și de-a lungul celor peste 20 de ani de post-sovietism, un întreg arsenal de «măsuri de influență», cu care încearcă să ne ia de gât, ori de câte ori nu-i plac «anotimpurile» politice la Chișinău. Avem aici și amenințarea cu independența Transnistriei, și cu Gagauzia (mai nou și cu Taraclia). Din același arsenal mai decupăm și șantajul cu gazele, și cel cu piața de mărfuri, și cu piața muncii și chiar cu armata. Curios lucru: Rusia, după ce s-a așezat și stă bine dincolo de Nistru (și nu fără concursul foștilor noștri «președinți»), de la o vreme insistă să avanseze și dincoace de Nistru, spre Prut. Acum două luni, când la Chișinău începu să curgă din gros nisipul din «betonul» AIE-2, portalul rusesc regnum.ru scria, cu referire la unul dintre conselierii lui Putin, că «Rusia nu mai are probleme în stânga Nistrului. Problemele Rusiei sunt în dreapta Nistrului». Greșea ceva «conselierul»? Scria un neadevăr regnum.ru? Nici una, nici alta. Doar pe durata ultimei luni avem câteva «surprize» pe relațiile cu Rusia: fie directe, fie pe filiera transnistreană. Să ne amintim aici de incidentul de la Varnița din noaptea de 26 aprilie, care a fost la un pas de a arunca în aer pacea la Nistru, sau de marșurile neo-fasciste la Chișinău ale «ligii tinetretului rus din Moldova», ori de invazia din 9 mai la Chișinău a «escadroanelor muzicale» ale Rusiei cu «Den»pobedî», orchestrate de emisarul lui Putin pentru Transnistria, D. Rogozin.

Problema, ca și armata, este a Rusiei

Care a fost mesajul lui Rogozin, prezent, de 9 mai, în R. Moldova? Evident, un mojic șovin, de talia lui Rogozin, nu putea să lanseze decât niște apelative pro-imperiale. «R. Moldova prezintă interes geopolitic și geostrategic pentru Rusia… Locul ei este în Uniunea Euro-Asiatică». Asta a spus «valetul» lui Putin. Ce a urmat? Au urmat amenințările lui Rogozin, care, revenit în Rusia, a declarat, la o întîlnire cu studenții din Moscova. că R. Moldova va fi obligată să achite Rusiei datoriile Transnistriei la gaze, dacă nu-i va recunoaște Tiraspolului statutul de subiect de drept egal cu Chișinăul. Nu a dovedit să se usuce scuipatul de pe vorbele lui Rogozin, că «Gazprom»-ul a și cerut Chișinăului să plătească Rusiei datoriile Tranasnitriei, în caz contrar va obliga-o prin Arbitrajul Comercial Internațional. Mai nou, avem declarația liderului transnistran, E. Șevciuk, că își strămută așa-zisul «soviet suprem al r.m.n» de la Tiraspol la Tighina. Și mai nou: ambasadorul Rusiei la Chișinău, F. Muhametșin, anunța zilele trecute, printr-un comunicat de presă, că ambasada Rusiei nu are acum o misiune mai importantă în R. Moldova, decât deschiderea consulatului rus la Bălți. Curios, nu? Nu mai puțin curioasă este și declarația de marți a generalului V. Evnevici, secretar de stat în Ministerul rus al Apărării. Invitat la raport în Duma de Stat, acesta a acuzat Chișinăul și Kievul de blocarea transporturilor militare dinspre Rusia spre contingentul forțelor ruse «de pacificare» din Transnistria, care, — zice generalul, — au intrat în criză de provizii și echipament (să li se fi terminat cartușele?). Potrivit ITAR-TASS, care-l citează pe Evnevici, «pacificatorii ruși acționează în prezent în condiții de blocadă… În ultimul timp, niciunul din transporturile noastre nu a putut trece prin teritoriul Ucrainei’», — s-a plâns generalul, adăugând că «autoritățile de la Kiev au închis, inclusiv spațiul aerian pentru transporturile ruse spre Transnistria, fără să prezinte vre-un motiv». Acuzațiile lui Evnevici nu sunt deloc de neglijat, dacă ținem cont că e vorba de armată și încă unde? Într-o zonă de ineres strategic pentru Rusia.

Presa rusă nu scrie care au fost deciziile Dumei, de pe urma acestui raport, dar cu siguranță, Rusia nu a făcut, întâmplător, caz mediatic din declarațiile lui Evnevici, care, până la urmă, nu-și au sub ele nici o acoperire legală. Evnevici operează cu jumătăți de adevăr și partea adevărului pe care-l tace Evnevici, îl aflăm din declarațiile analistului politic, Oazu Nantoi, pentru același ITAR-TASS. «Evnevici vrea să răsucească mâinile Moldovei pentru ca aceasta să permită Rusiei să utilizeze fără niciun control aeroportul militar din Tiraspol. Aici e problema. Ucraina permite tranzitarea spațiului său aerian cu condiția ca R. Moldova să accepte aterizarea, iar Chișinăul nu poate permite aterizarea pe un aeroport, pe care nu îl controlează, și nu din vina sa», spune Nantoi. Așa dar, problema, dacă și există, ea nu e nici a Chișinăului și nici a Kievului. Problema e a Rusiei, care vrea să-și construiască relațiile cu vecinii pe principii de vasalitate și nu de partenerist. E vorba de sindromul imperialocrației.

Evnevici reintră în noul scenariu pentru R. Moldova

Ce va urma? Deocamdată e clar una: cu cât mai mult ne vom apropia de octombrie-2013 (summitul UE de la Vilnuis), cu atât mai pretențioasă va deveni Rusia. Nu degeaba afișa Rogozin de 9 mai, că R. Moldova intră în aria intereselor geopolitice și geostrategice ale Rusiei. Și, cu atât mai mult, Ucraina. Presiunile vor crește. Și asupra Chișinăului, și asupra Kievului. «Gazprom»-ul a cerut deja, în mod, ultimativ, Ucrainei să plătească toate volumele contractate de gaze și nu doar cele preluate, după ce Ucraina a redus simțitor cheltuielile de gaze rusești. Dar, ca și în cazul R. Moldova, Rusia nu se limitează doar la presiunile de ordin economic. La sfârșitul săptămânii trecute, în Crimeea, au fost din nou puse în acțiune manifestări de stradă, prin care tătarii au cerut autonomie teritorial-administrativă. «Nu contează dacă este Crimeea rusească sau tărată, contează că ea nu este ucraineană». Acesta a fost mesajul principal la eveniment. Acțiunile au intervenit după ce Cabinetul de Miniștri al UE a aprobat pentru Ucraina Acordul liberalizat de vize, iar ministrul ucrainean de Externe, L. Cojara, declara că «între UE și Rusia, Ucraina nu are de ales», lăsând să se înțeleagă că prioritară rămâne Uniunea Europeană. Care ar putea fi următoarea mișcare din partea Rusiei, greu de spus, însă, nu-i exclus, ca raportul generalului Evnevici (care a fost și comandantul Armatei a 15-a din Transnistria și care cunoaște bine situația în teren), să fie preludiul unei eventuale operațiuni sau provocări militare în regiune, mai ales după ce Tiraspolul a reluat «operațiunea» cu cele două posturi vamale suplimentare la Varnița.

Încă puțin, până la «dezgolire»

Lucrurile, pentru R. Moldova, se complică și mai mult, pe fundalul crizei politice de la Chișinău. Marți au început negocierile pentru crearea unei noi majorități la guvernare și alegerea unui nou guvern. Cât de departe s-a mers și cât de repede vom avea acest guvern nu dă nimeni nico o garanție. Unii zic că va fi joi. Alții zic că nu va fi deloc și vom avea anticipate. Nu-i exclus nici una, nici alta. Paradoxul cel mare, însă, e că din tot calabalâcul politic, în care s-a intrat după «pădurea Domnească», nu e nici din cauza banilor și nici a puterii. Zic asta, pentru că cei care se scarmănă între ei, au și bani, au și putere. Și atunci? Și atunci, problema, probabil, e ai cui sunt. Dacă nu există o implicare, așa după cum se bănuiește, a Rusiei în tot războiul (bâlciul) politic de la Chișinău și dacă partenerii de fostă Alianță nu sunt cu «nași» de botez politic la Moscova, atunci lucrurile nu au cum să nu se lipmpezească. Cel puțin, gâlceava, instabilitatea și alegerile anticipate în R. Moldova, numai nu opțiunea Europei este. Și mesajul de sâmbătă, la Chișinău, a Comuisarului europen pentru Extindere, Stefan Fule, tot asta dovedește. Să mai așteptăm un pic, că nu a mai rămas mult până lucrurile se vor dezgoli de tot.

Petru Grozavu,   ZdG. 23 mai 2013  

,

Vasile Șoimaru: 9 mai 2013, ziua victoriei celor trei „minoritari“ asupra majoritarilor…

Ar mai fi ceva de zis aici: umilința la care am fost supuși noi, în ziua de 9 mai a fost mare… Dar batjocura la care zilnic este supus poporul rus este astronomică… Rușii, azi, în afară de gaze și petrol, doar astfel de incultură kominternistă mai exportă, fiind conduși în acest lung drum, de 13 ani, de unul și același Putin, pe care-l „adorăm“ și noi, în proporții de trei pătrimi din populația Moldovei suverane și independente …  

În dimineața zilei de 9 mai am trecut cu camera foto pe la Monumentul lui Ștefan cel Mare din centrul Chișinăului și pe la Memorialul „Eternitate“ ca să văd câți participanți, de la noi, la cel de-al Doilea Război Mondial, au mai rămas în viață și să le înveșnicesc chipurile lor, îmbătrânite de vreme și necazuri. Bătrâni cu tinichele am văzut, dar bătrâni care ar fi participat direct la acea conflagrație mondială, din cei ce ar avea azi în jur de 90 de ani, puteam să-i număr pe degetele de la mâna stângă.  După-amiază am trecut și prin Piața Marii Adunări Naționale ca să văd câți din ei se vor distra la concertul organizat de către Ambasada Federației Ruse cu voia guvernării democratice a Republicii Moldova, a Primăriei Chișinăului și, chipurile, cu sprijinul financiar al milionarului Ilan Shor, prin Fundația „Miron Shor“ și Unibank. Când am îndreptat spre scenă obiectivul CANON-ului meu cu zoom maxim și când am văzut fața „machiată“ a lui Iosif Kobzon, care-mi amintea de cea a cadavrului din mausoleul de lângă Kremlin, când am mai văzut-o și pe cea transpirată a „sponsorului“ Ilan Shor, de pe care curgeau șiroaie deasupra mesei din „sala de concert“, am făcut câteva cadre cu ei și am plecat cu dureri în suflet și în pancreas din cauza umilinței la care am fost supus în acele clipe. Dar durerile s-au acutizat în drum spre casă rememorând un segment din viața mea, de o oră și 45 de minute, de acum 23 de ani, care, posibil, a pus bazele acestei umilințe…

În luna iulie 1990, mă pregăteam pentru plecarea în Italia, la Roma, cu două autoturisme „Lada”, împreună cu încă două familii prietene. Fiecare membru al echipei de drum avea o misiune în procesul de pregătire. Mie îmi revenise rolul de „împingător”  la Ministerul de externe al URSS, ca să urgentez eliberarea pașapoartelor sovietice de călătorii în străinătate. Mi-am pus costumul și cravata, am prins la piept insigna de Deputat al poporului din RSSM, am pus legitimația de deputat în buzunarul de la piept, iar în „geanta-diplomat” – două sticle de „Buket Moldavii”, am urcat în avionul TU-134 și dus am fost. Ridicând cele șase pașapoarte sovietice, am luat-o spre casă cu același TU-134, unde deja mă așteptau prietenii cu „Lăzile” sovietice pregătite de drum. Avionul decolase de la Domodedovo și, după ce ne-am scos centura de siguranță, am observat că dinspre locurile din primele rânduri s-a ridicat un bărbat de vreo 50 de ani și s-a pornit în direcția mea cu fața zâmbitoare și cu ochii țintiți în insigna de deputat. Ajungând în dreptul meu, m-a salutat în limba rusă și s-a așezat alături pe locul vecinului meu din stânga, care în acele clipe lipsea. S-a prezentat… M-am prezentat… Când a revenit vecinul la locul său am fost invitat să merg la locurile de business-class, să servim ceva și să vorbim despre noutățile Chișinăului… Așa s-a închegat o discuție care a continuat practic tot drumul până la Chișinău. Am discutat problemele viitoarei economii de piață a Republicii Moldova de care avea bune cunoștințe din experiența sa din Israel, de unde revenea acasă după mai mulți ani de aflare în acea țară. Discuția dată mi-a fost de folos pentru că Guvernul și Comisia parlamentară pentru economie din care făceam parte pregăteau pentru toamnă o sesiune specială consacrată tranziției Republicii Moldova la economia de piață. Dar pentru prima dată în viață am discutat și o problemă, cu un subiect tabu până atunci, cea despre limitarea accesului evreilor în școala superioară sovietică. Interlocutorul meu înainte de plecarea în Israel își întreținea familia având venituri modeste într-o funcție administrativă și gospodărească într-unul din teatrele capitalei noastre. Făcuse o facultate nedorită de el pentru că la cea dorită n-a avut acces. I-am confirmat că eu cunosc această condamnabilă practică sovietică din propria-mi experiență de cadru universitar și de secretar responsbil al comisiei de admitere a facultății (anii 1979 și 1982) când în perioada admiterii mișunau „curatorii” Securității și ai Internelor, prin comisiile de admitere ca să depisteze candidații de etnie evreiască și germană, pentru a le limita accesul acestora la studii… Și ei, evreii și germanii, aveau de ales să mituiască solid „organele” ca să nu le observe etnia ascunsă în actele prezentate la admitere sau, dacă aveau venituri mici, să ia calea unor facultăți mai puțin deficitare, dar nici acolo nu pe gratis. Acesta-i și cazul antologic al naționalistului extremist din Israel, Avigdor Liberman (Evic, la nașterea sa în Chișinău), care a avansat până la funcția de viceprim-ministru al Israelului… Iată de ce sunt stupefiat și indignat că azi evreii sunt cei mai aprigi susținători ai partidului comuniștilor lui Voronin, om care făcea parte din elita sovietică și comunistă, șef al internelor, care au participat activ la urmărirea abiturienților evrei cu scopul limitării accesului lor la studii superioare. Și mai stupefiat am rămas când am aflat că vicepremierul israelian a colaborat atât de fructuos, rezolvând multe din problemele personale ale guvernanților kominterniști în perioada guvernării lor (2001-2009) uitând că anume ei i-au îngrădit drumul spre facultatea îndrăgită, ajungând cu greu la Facultatea de hidromeliorație. (În vara anului 1979, la admitere, l-am cunoscut și pe Vladimir Voronin, care făcea naveta din Ungheni spre comisia de admitere, dar nu pentru a debloca accesul evreilor la studii ci pentru a-i asigura succesul admiterii fiului său, Oleg, la o facultate „deficitară”, de ihtiologie, într-un institut de pe malul Mării Baltice, absolvind până la urmă Biologia la noi). …Zburam deasupra Kievului când interlocutorul meu a prins la curaj și a trecut la subiectul care, de fapt, îl interesa și cu care s-a apropiat de mine: făcând niște economii în Israel, a hotărât să revină la Chișinău și să pornească o afacere… Vizitându-și cunoscuții săi din Comitetul de Stat al URSS pentru resursele materiale (Goskomsnabsbât) pentru consultații și pentru un posibil ajutor în viitoarea afacere în Moldova. Cei din Comitet l-au sfătuit să caute relații cu proaspătul ministru al resurselor materiale din Moldova, care putea fi de folos în intenția sa. Nimic mai simplu, i-am zis. Acest ministru fiind fostul meu coleg la Facultatea de economie și vecin de cameră în căminul studențesc, pe care, în calitatea mea de deputat, l-am propus pentru această funcție viitorului premier, Mircea Druc, alături de alt candidat la o funcție de ministru, și el fost coleg de facultate, al treilea vecin în camera din cămin. Am acceptat să-l ajut pe acest posibil investitor văzând în investițiile viitoare o panacee pentru rezolvarea problemelor economice și sociale ale bietei colonii a URSS, RSS Moldovenească… A doua zi după revenirea la Chișinău am și organizat întâlnirea solicitată. Despre rezultatul „negocierilor”  n-am fost informat, dar peste un timp am întâlnit acel condrumeț al meu pe coridoarele Guvernului și m-a poftit să-i trec pragul magazinului „Moldklassica International” ca să-mi împrospătez mai ieftin garderoba cu haine de import… N-am onorat această invitație dar nici nu s-au mai întâlnit drumurile noastre. În schimb i-am urmărit din presă cariera până la plecarea sa la Domnul, la 6 noiembrie 2005, fiind sprijinit de unul din șefii statului care prefera să se îmbrăce la patru ace la magazinele acestuia. Ați intuit cine a fost acel condrumeț al meu din îndepărtatul an 1990? Da, el era, viitorul multimilionar Miron Simionovici Shor, tată-l grijuliu al lui Ilan Shor, care a moștenit averea de milioane a tatălui său, holdingul din care face parte clubul de fotbal Orhei, întreprinderile Klassika asigurari, Moldklassika International, Hotelul Klassik, rețeaua de duty-free-uri Dufremol etc. și fundația „Miron Shor”, gestionată azi de Ilan Shor, cu participarea maicii sale Maria și a surorii Renata. Anume acea Fundație care alături de Unibank a „sponsorizat” rușinosul concert al lui Iosif Kobzon și Lev Leșcenko din Piața Marii Adunări Naționale în data de 9 mai a.c., concert care a umilit fără limite poporul nostru… De ce cuvântul „sponsorizat” între ghilimele? Pentru că „organizatorii” unor astfel de manifestări de obicei nu de bani au nevoie ci de conturi prin care să se facă „spălăturile” de ruble „victorioase” rusești… Ilan fiind un copil cuminte nu putea să se împotrivească acestor solicitări insistente ale Moscovei, dacă el n-a putut s-o refuze  de viitoare soție pe interpreta moscovită, Jasmin, alias Sara Manahimova-Semenduieva, care-i mai în vârstă cu un deceniu față de el și care s-a căsătorit prima dată când Ilan avea doar nouă anișori, ea născând din acel prim mariaj un fiu, care azi are …16 ani! Dar concertul cu pricina putea fi „sponsorizat” și altfel. Asta în cazul când se adeveresc zvonurile, conform cărora  doar 10 din cele 60 de automobile de lux „depistate” la Moscova cu numere diplomatice sunt ale Ambasadei noastre, restul 50, fiind ale unor firme ruso-evreiești, văzute adeseori și prin Domodedovo când acolo aterizează anumite personaje ideologic învechite de la noi, care și azi mai trag sforile în ambele capitale. Pentru 50 de numere diplomatice oricine ar plăti, oricât li s-ar cere, eficacitatea folosirii lor în me
tropola rusă fiind maximă, inestimabilă. Presupusul cost al acestora depășește dublu sau chiar triplu  sumele „sponsorizate” pentru concertul din 9 mai. În aceste cazuri mai rămân mijloace și pentru „stimularea” dizolvării Alianței pentru Integrarea Europeană, dar și pentru consolidarea unor grupări „patriotice” moldoveniste, unionaliste și chiar …unioniste! Ar mai fi ceva de zis aici: umilința la care am fost supuși noi, în ziua de 9 mai a fost mare… Dar batjocura la care zilnic este supus poporul rus este astronomică. În cei 74 de ani de revoluție socialistă permanentă acest popor a fost îndobitocit cel mai mult de ideologia kominternistă, popor care și azi, în aceeași măsură, suferă de urmările acelui odios regim, popor cu cele mai bogate resurse naturale și cu cel mai scăzut nivel de trai, care și azi mai exportă „mărfuri expirate și alterate” precum este incultura importată pe 9 mai de către cei trei „națmeni” (minoritari) din Moscova… URSS-ul de 22 de ani nu mai există, dar ciracii săi, Kobzon și Leșcenko, au venit să prostească moldovenii cu cântece „interpretate” sub fonograme înregistrate în secolul trecut: „I Lenin takoi molodoi…” și „Ne rastanusi s komsomolom…” primind pentru ele sume uriașe. Rușii, azi, în afară de gaze și petrol, doar astfel de incultură kominternistă mai exportă fiind conduși în acest lung drum, de 13 ani, de unul și același Putin, pe care-l „adorăm” și noi în proporții de trei pătrimi din populația Moldovei suverane și independente …

*  *  *

În perioada când Miron Shor a devenit multimilionar, tot atunci și colegul meu de facultate, după ce a fost demis din funcția de ministru, supărându-se foc pe toți politicienii moldoveni, alături de alți  fruntași ai comerțului sovietic, a trecut cu traiul și cu activitățile comerciale peste Prut, devenind unul din multimilionarii României europene și NATO-iste… Dar și Oleg Voronin, abiturientul din 1979 la Ihtiologie, apoi student la Biologie, a devenit multimilionar când taică-su conducea echipa kominternistă de vârf a Republicii Moldova, iar ex-vicepremierul israelian venea mai des la Chișinău decât mergea în Fâșia Ghaza, să facă pace cu palestinienii… Iată așa, sub privirile mele trei „moldovănași”au devenit multimilionari în dolari. Și m-aș bucura dacă toți trei ar pune umărul la relansarea economiei Republicii Moldova, și azi colonie a Estului, dar și a finanței internaționale, care au subjugat  resursele economice ale moldovenilor, ale românilor de peste Prut, dar și pe cele ale ”marelui popor rus care libertate nu ne-o mai adus”…

Vasile ȘOIMARU

,

UN LUPTĂTOR PENTRU DEZROBIREA

ȘI LUMINAREA ROMÂNILOR TIMOCENI:

DR.  ATANASIE  POPOVICI

           Personalitate marcantă a neamului, unul din cei mai de seamă fii ai poporului, Atanasie Popovici a fost un militant pentru drepturile românilor din Serbia.

Valea Timocului

         Născut la Geanova, lîngă Negotin, în Timoc, fiul de preot „român” a terminat teologia la Belgrad și pedagogia la Universitatea din Jena (Germania), după care și-a luat doctoratul cu teza despre Pedagogia experimentală. În Germania a intrat în legătură cu românii ardeleni care erau la studiu, în frunte cu Onisifor Ghibu. De la acesta a aflat, în chiar ziua de 24 ianuarie 1908, multe despre România: „România a stat secole de-a rîndul sub călcîie de puteri străine, fiind împiedecată de a se dezvolta normal, dar de cîteva decenii, de cînd și-a redobîndit independența, ea a făcut progrese foarte frumoase și este pe calea cea bună spre a ajunge nu numai cel dintîi stat din Balcani, ci o țară cu oarecare greutate în politica întregii Europe. Și apoi, să nu uităm că poporul român este de două ori mai mare decît cel din statul român de astăzi. Mîine-poimîine, cînd întreg poporul va fi strîns într-un singur stat, al său, cuprinzînd 14-15 milioane de suflete, lucrurile vor avea cu totul altă înfățișare. Iată, eu astăzi sînt cetățean ungar, dar cred că nu peste multă vreme, starea asta de drept a mea se va schimba radical. Ungaria e pe dric. Naționalitățile din cuprinsul ei luptă eroic pentru desprinderea lor din angrenajul nefiresc de astăzi și eu sînt încredințat că ele își vor vedea visul cu ochii. Noi, românii din Transilvania, întrebuințăm toate mijloacele posibile pentru a ajunge să ne unim cu toți frații noștri de pretutindeni. Iată cazul meu personal: eu voi prezenta nu peste multă vreme profesorului nostru comun, W. Rein, teza mea de doctorat, în care combat pe față cu toată energia politica barbară a Ungariei față de naționalități și sînt sigur că adversarii nu mă vor putea răsturna. Și așa, cu lovituri sistematice aplicate în toate, Austro-Ungaria artificială va fi doborîtă și nu vom ajunge la libertatea națională, care ne va îngădui apoi să ne cultivăm în rînd cu popoarele culte ale Apusului”. Prietenia cu Onisifor Ghibu, discursul său, relațiile cu alți români ardeleni au marcat destinul politic al timoceanului Atanasie Popovici. Mare patriot, „acest om a devenit agitatorul dîrz al problemei dezrobirii fraților din Timocul sîrbesc, reușind să intereseze de această chestiune nu numai opinia publică românească, ci și pe cea europeană”([1]). După ce a absolvit examenul de doctorat în pedagogie, cu teza Pedagogia experimentală, a încercat să se angajeze la Sibiu, dar împrejurările nefiind favorabile, s-a întors în Germania.

           Sprijinit de Onisifor Ghibu, care-i dăduse scrisori de recomandare către Nicolae Iorga și Spiru Haret, Atanasie Popovici a prezentat un memoriu despre românii timoceni în ședința Camerei deputaților din 18 decembrie 1912, o mișcătoare comunicare adresată guvernului. La cîteva zile după aceea, dr. Atanasie Popovici a publicat în ziarul „Adevărul” un articol intitulat Românii din Serbia apelează către Țară și Parlament. În opinia publică a României părea că se manifestă un oarecare interes pentru această nouă „problemă națională”. Deși i s-au dat asigurări și s-a promis ajutor pentru vlahii/românii timoceni, în realitate totul a rămas la stadiul de vorbe, ceea ce l-a determinat pe Popovici să se reîntoarcă în Germania (în Serbia era urmărit de organele statului pentru că era considerat „dezertor”, neprezentîndu-se la „concentrări”). După intrarea României în cel de-al doilea război balcanic, în 1913, Popovici a adresat un lung memoriu Legației Române de la Berlin, punîndu-i acesteia în vedere că România este datoare față de sine însăși să anexeze la teritoriul ei Valea Timocului, unde locuiesc mase compacte de circa 300.000 de români. În timpul Conferinței de pace, românul timocean a adresat lui Take Ionescu, la București, o telegramă cu următorul conținut: „Cereți de la bulgari județul Vidin și de la sîrbi Craina”.

           După ce s-a căsătorit în Germania, Atanasie Popovici s-a mutat în România, la Silistra, în Cadrilater. La Liceul Român din Silistra a ocupat catedra de limba germană. În anii 1915-1916, pe lîngă activitatea didactică, a publicat în revista săptămînală politică și culturală „Tribuna” din București articole privind soarta românilor timoceni. În 1916, după invadarea țării de trupele germano-bulgare, s-a mutat în București, iar după ocuparea acestuia de dușmani s-a retras în Moldova.

           Aflat la Chișinău, Atanasie Popovici a publicat articole militînd pentru drepturile românilor timoceni, în „Ardealul în Basarabia” și „Coala Moldovenească”, reviste fondate de Onisifor Ghibu. În toamna anului 1918, Atanasie Popovici a convocat la Chișinău o Adunare Națională a românilor timoceni, votîndu-se „Moțiunea prin care teritoriile românești din Serbia se unesc cu Regatul Român”. Deși cenzura n-a permis publicarea moțiunii în periodicul „România Nouă”, aceasta a fost tipărită și răspîndită în ilegalitate, pe voi volante. Tot la Chișinău, Atanasie Popovici a tipărit, în limba franceză, broșura „Les Roumaine de Serbie”, adresată reprezentanților Puterilor pe lîngă guvernul de la Iași. La 1 Decembrie 1918, la Chișinău, s-a desfășurat Marea Adunare Națională a Românilor de pretutindeni sub președinția dr. Atanasie Popovici, simultan cu Marea Adunare de la Alba Iulia, prin care s-a proclamat unirea tuturor românilor – moment unic în istoria neamului nostru – și acest fapt a fost adus la cunoștința Puterilor Aliate prin telegrafia fără fir.

           Un alt moment important al activității patriotice a dr. Atanasie Popovici a fost demersul la Conferința Păcii de la Paris, din 1919, unde a participat în calitate de consilier pe lîngă delegația României. Ca președinte al Comitetului Național al Românilor din Serbia, în numele „Ligii pentru libertatea românilor din Timoc”, dr. Atanasie Popovici a adresat „Memoriul românilor din Serbia” pentru Conferința de pace de la Paris. Memoriul se bazează pe numărul, originea, vechimea și continuitatea românilor în spațiul timocean, pe principiul naționalităților și dreptul popoarelor la autodeterminare:

„Valea inferioară a Timocului și a Moravei, din nord-estul Serbiei și platoul care desparte aceste două rîuri, este locuită de o însemnată populație românească /…/ Pe o suprafață de 12.240 km˛, adică o treime din regatul Serbiei la 1912, se întind în cele patru județe, două – Craina și Pojarevăț – sînt locuite de o populație aproape în întregime românească, pe cîtă vreme, în celelalte două județe – Morava și Timoc – populația românească este majoritară /…/ Însemnătatea numerică a populației românești nu este de lepădat. Ea numără astăzi mai bine de 340.000 de suflete /…/ Obîrșia populației române din Serbie este foarte bine cunoscută, ea fiind alcătuită din rămășițele coloniilor romane și trace romanizate care se aflau în această țară, atunci cînd sîrbii s-au revărsat în aceste locuri și care n-au putut fi slavizate decît cu greu și numai în parte. Populația românească s-a păstrat mai curată în văile mai înalte și în pădurile dese ale acestui ținut umbros /…/ Limba românească a fost gonită din Biserică și cărțile sfinte românești au fost arse. Întrebuințarea limbii românești în școli pentru copiii români a fost oprită /…/ Ocîrmuirea, de asemenea, și-a dat osteneala de a tăia orice legătură dintre Românii din Serbia și frații lor in România /…/ Mitropolitul din Belgrad nu dă voie preoților de a da, la botez, copiilor Români nou-născuți, nume românești. O listă cuprinzînd nume sîrbești este atîrnată în fiecare biserică, acestea fiind singurele nume îngăduite. Autoritățile sîrbești merg cu lipsa lor de îngăduință pînă acolo încît l-au înlocuit pe profesorul de obîrșie românească Nicolici, de la Liceul din Negotin, numai pentru că vorbea cu părinții, cu prietenii și cu cunoștințele lui, românește. La 1909, un preot de obîrșie românească, într-un sat curat românesc, a fost dat în judecată, acuzat de a fi propagat românismul prin grai și prin împărțirea de almanahuri și cărți românești. Acest proces s-a judecat la tribunalul din Negotin. (Dos. 9695) /…/ Împotriva acestei politici de înăbușire și sîrbizare, românii din Serbia n-au putut să opună decît o împotrivire îndîrjită și mută. /…/ În două rînduri, la 1904 și 1906, românii din județul Pojarevăț au trimis la București un împuternicit cu un memoriu semnat de toți fruntașii Românilor din județ, prin care rugau guvernul român, fierbinte, să intervină pe lîngă cel sîrb spre a le îngădui de a avea școală și biserică națională /…/ În Serbia sînt socotiți trădători toți aceia care scot la iveală pe românii din Serbia. Românii trebuie să fie nebăgați în seamă sau trecuți sub tăcere. Căci tot ce ar putea să atragă privirile asupra lor ar putea să dea naștere unor probleme românești în Serbia, care, după părerea multora, ar fi foarte primejdioase.

         Un guvern care nu îngăduie cea mai elementară libertate școlară și religioasă supușilor săi – Români – este neîndoios că nu ar putea decît să înăbușe și să împiedice cu cea din urmă asprime, orice mișcare iredentă, orice împotrivire mai dîrză, care ar putea să aibă un răsunet în străinătate /…/ Principiile wilsoniene care au fost primite de toată lumea și mai ales de poporul sîrb – aceste principii în numele cărora iugoslavii, toți, atîți cîți sînt – cer să fie alipiți la regatul sîrb, trebuie să fie aduse la împlinire și în ceea ce ne privește”.

În finalul memoriului a fost trecută lista localităților de români din ținutul timocean. Un memoriu care rămîne valabil chiar în mileniului trei. În presa din Paris au fost publicate mai multe articole destul de iritante pentru delegații sîrbi. N. Pașici, șeful delegației sîrbe, a recunoscut că există o problemă timoceană, dar a cerut instituirea unui plebiscit.

         Problema timoceană a fost discutată în diferite comisii, cu perspective bune. În ședința din 11 martie 1919, Larouche – reprezentantul Franței – a remarcat faptul „că românii nici un moment nu au intervenit în sensul de a cere Timocul, ci mai degrabă ca o contrapondere față de cererile sîrbilor din Banat”. Destul de slab reprezentată la acest Congres, România a pierdut Timocul și mare parte din Banat datorită diplomației delegaților sîrbi care au tranșat toate teritoriile în favoarea Serbiei. O jumătate de an, Atanasie Popovici a luptat la Paris pentru cauza timoceană, dar prezența diplomaților români a fost nesatisfăcătoare, aceștia lăsîndu-se manevrați de delegații sîrbi, astfel încît nu s-a ajuns la nici un rezultat în favoarea românilor timoceni. Cauza vlahilor/românilor timoceni a fost pierdută.

           Înapoiat în țară, în 1919, dr. Atanasie Popovici a fost numit directorul Școlii Normale din Timișoara. Între cele două războaie mondiale, dr. Atanasie Popovici a fost un adevărat mentor, părintele sufletesc și educator al numeroaselor generații de tineri învățători care au promovat spiritul iubirii de țară și neam în satele bănățene.

           În 1922, s-a format comisia mixtă româno-sîrbă, întrunită la Belgrad, care să stabilească regimul școlar și bisericesc privind românii și sîrbii din Banatul împărțit între cele două țări. Din partea României au făcut parte dr. Valer Braniște – președinte, dr. Atanasie Popovici, ca unul care cunoaște bine problema și era născut în Timocul sîrbesc, și dr. Onisifor Ghibu. Convorbirile au fost anevoioase; începute la Belgrad în 1922, ele au fost continuate la Timișoara, în 1922. O comisie mixtă româno-iugoslavă a redactat un proiect neratificat de guvernul statului vecin; în 1926, datorită unei crize în guvernul iugoslav, comisia nu s-a întrunit; în 1927 a fost semnată o convenție școlară neratificată; în 1929, conferința de la Belgrad a rămas fără rezultat favorabil. Delegații sîrbi au avut o politică de tergiversare, sperînd să-i manevreze pe membrii români ai comisiei: „părerea delegaților noștri, după repetatele discuții care au avut loc pentru încheierea acestei convenții zadarnice, au ajuns la convingerea că guvernul iugoslav urmărește o politică precisă în domeniul bisericesc, în care fragmentul de sîrbi ortodocși din Banatul nostru nu reprezintă nimic: îi va sacrifica pentru a avea mînă liberă în Banatul sîrbesc față de credincioșii români, îndoiți ca număr. Iar dacă se consideră că această convenție avea în vedere numai situația bisericească a românilor din Banatul iugoslav, cu excluderea totală a celor din Craina, Timoc și Macedonia sîrbească, ne dăm și mai bine seama de spiritul șovin al vecinilor și aliaților noștri”([2]).

           În 1933 a fost încheiată convenția școlară dintre România și Iugoslavia și ratificată de ambele state în 1935:

  • În școlile primare minoritare române din Banatul iugoslav și în școlile primare minoritare sîrbo-croate din Banatul Românesc, limba de predare va fi româna, respectiv sîrbo-croata, iar din al treilea an se predau ca obiecte de studiu limba sîrbo-croată și respectiv limba română, iar istoria și geografia erau predate în limba țării în care se aflau școlile respective;

  • Numărul minim de elevi ai acestor școli să fie 20;

  • Institutorii să fie de aceeași confesiune și limbă cu majoritatea elevilor;

  • Institutorii să fie pregătiți la școlile normale din Timișoara și Vîrșeț.

           În anul școlar 1939-1940, în Banatul iugoslav funcționau 33 de școli primare de stat cu limba de predare română, cu 4.324 de elevi și 79 de învățători, dintre care 40 de învățători români din Iugoslavia, plătiți de statul iugoslav, și 39 de învățători români din țară, plătiți de statul român. La secția română a Liceului de stat sîrbesc din Vîrșeț au funcționat 4 clase românești de curs inferior cu 203 elevi, învățămînt asigurat de 4 profesori din România.

           În 1934 a fost semnată convenția bisericească dintre România și Iugoslavia, dar care n-a fost ratificată de parlamentul iugoslav. În Banatul sîrbesc au fost 53 de parohii ortodoxe române, 45 în Episcopia Caransebeșului și 8 în Episcopia Aradului, pentru 67.896 locuitori români, pentru care statul român plătea 2.976.000 lei.

           Aceste convenții pentru care a militat Atanasie Popovici s-au referit numai la românii din Banatul sîrbesc, fiind ignorați românii timoceni care n-au fost recunoscuți ca minoritate: „În ce privește Valea Timocului, ea a rămas mai departe la discreția stăpînitorilor de pînă aici, îngropată de vie. De-acolo nu străbate spre noi nici un semn de viață. Într-o vreme cînd popoarele Africii își întocmesc viața după voința lor, dincolo de apele Dunării un popor de o jumătate de milion de suflete continuă să trăiască în cel mai teribil întuneric, lipsit de toate „drepturile omenești” atît de mult slăvite”([3]).

           În vara anului 1942, în timpul celui de al doilea război mondial, lui Atanasie Popovici i se propusese să preia comanda trupelor române ce urmau, conform planului Hitler Suveică, să treacă în ținutul Timocului. Atanasie Popovici a refuzat, susținînd că „nu se poate angaja la o răspundere atît de extraordinară cu un om (preotul Suveică, s.n.) care, de la început, este pe poziții de ordin moral superior cu totul îndepărtate…, declarînd că nu este aplicat, în împrejurimile date, să ia nici un fel de răspundere asupra sa”([4]).

           O viață dedicată dezrobirii și luminării românilor timoceni: „Popovici este un om de cea mai perfectă bună-credință – remarca prietenul său Onisifor Ghibu – absolut devotat și dezinteresat, modest, înțelept, corect, cu un trecut și un prezent curat, de cristal, și pe deasupra un cunoscător desăvîrșit al chestiunii românilor timoceni, verificat printr-o activitate publică de peste trei decenii”.

           La 14 noiembrie 1958, la Timișoara, s-a stins din viață cel mai mare intelectual român timocean al secolului XX, cel mai credincios militant pentru cauza fraților săi de la sud de Dunăre, uitați de țara mamă și de Dumnezeu.

           Și dacă timișorenii l-au uitat, în anul 2001, studenții români timoceni aflați la studii la Universitatea din Craiova au înființat Asociația Studenților din Nord-Estul Serbiei „Atanasie Popovici”.

Ionel  Cionchin

[1] Arhivele Naționale București, fond Onisifor Ghibu, inv. 1836, dosar 542, f. 33.

[2] Arhivele Naționale București, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 391, 1941, fila 31.

[3] Din Istoria Românilor Timoceni: Atanasie Popovici văzut de Onisifor Ghibu.

[4] Ibidem.

SURSA: astra.iasi.roedu.net

,

  Sursa foto: washingtonpost.com, www.antena3.ro

,

Români în fața bisericii românești din Hagi Curda – Sudul Istoric al Basarabiei
sursa foto : www.hagi-curda.blogspot.com

De șaptezeci de ani, imediat după a doua ocupație sovietică, din partea de sud a provinciei basarabene ne parvin vești numai și numai proaste. De douăzeci de ani, mai exact, după proclamarea independenței Ucrainei, știrile de acolo sunt și mai triste. Puținele școli cu predare în limba română ce au mai rămas în județele noastre de la sud, sunt închise, sunt ucrainizate sau rusificate. Preoții sunt opriți să oficieze serviciul divin în limba băștinașilor, și cel mai des, stilul ucrainean de a împiedica efectuarea ritualurilor creștine constă în a intimida, a zvânta în bătăi, a izgoni preoții din satele moldovenești; a amenința și a tulbura mințile enoriașilor; în fine, a pângări odoarele bisericești și înseși sfintele lăcașe. Absolvenții de licee românești și licențiații universităților din România sunt respinși cu grosolănie, chiar dacă, de ochii lumii, li se permite să depună dosare pentru o candida la vreun loc de muncă potrivit specialității obținute. De altminteri, nici tinerii care fac studii la colegii sau universități din Cahul, Chișinău sau Bălți nu se bucură de un tratament mai civilizat.

Nu mai e cazul să amintim câte înjosiri și nedreptăți îndură, cum sunt terorizați cei care au redobândit cetățenia română… Ca și cei care au curajul de a se declara români, respectiv, vorbitori de limbă română. În condițiile în care cărțile, ziarele și revistele de la București, Galați sau Chișinău nu mai au nicio șansă de a ajunge la destinatarii din satele și orașele sud-basarabene, aceste nefericite localități sunt inundate de tone de maculatură „moldovenistă“, mai simplu spus – antiromânească. S-a ajuns până într-acolo încât se reduce drastic, consecvent, metodic (și cu totul nejustificat) numărul de curse de autobuze sau microbuze cu destinația Cahul sau Chișinău sau oricare altă localitate din R. Moldova, numai ca să se limiteze, până la o eventuală suspendare, a oricăror legături între frații de neam, limbă și credință din actuala regiune Odesa a actualei Ucraine cu cei din Republica Moldova și chiar din… actuala regiune Cernăuți a aceleiași actuale Ucraine!… De barierele care se pun pentru a zădărnici legăturile dintre sud-basarabeni și frații lor din dreapta Prutului, cu regret, nici nu face să vorbim: se pare că sârma ghimpată ridicată pe Prut de către sovietici a fost transformată într-un nou Zid al Berlinului, de către „bravii” fii ai Ucrainei independente, stat a cărui conducere pretinde a avea aspirații europene.

De fapt, avem deja toate motivele să numim această nouă frontieră de pe Prut „Zid al plângerii”, căci lista nelegiuirilor la care se dedau autoritățile ucrainene în județele de sud ale Basarabiei istorice poate fi continuată la infinit. Dincolo de interdicții, presiuni, intimidări – care, firește, nu au nimic bun încât nu le dorim nici dușmanilor noștri – poate cea mai mare tristețe o provoacă dezbinarea oamenilor de același sânge și „stricarea” unora, poate chiar a multora, prin asmuțare împotriva conaționalilor, prin falsificări și minciuni predicate non-stop, încât, uneori, se creează impresia că conducerea de la Kiev nu mai are niciun fel de probleme decât să-i deznaționalizeze, să-i terorizeze, să-i înjosească zi de zi pe moldovenii / românii din aceste raioane. Cu regret, unii conaționali de-ai noștri de la sud (dar și de la nord) cad în capcana pe care le-o întinde monstruoasa „Bezpieka” (Securitate) ucraineană; alții, din lașitate sau din comoditate acceptă a fi – nu cetățeni loiali ai statului ucrainean, cum sunt majoritatea absolută a moldovenilor / românilor din sudul Basarabiei –, ci de a se face slugi ascultătoare și credincioase ale unor autorități cu comportament criminal și / sau complici, părtași ai unor ticăloși „lideri” de pretinse organizații chipurile reprezentative, „moldovenești” (ghilimelele aici sunt absolut necesare).

În acest context sumbru, apăsător, jalnic, deplorabil, ni se pare și mai demnă de laudă și admirație îndărătnicia, forța, rezistența, dorința nestrămutată a unor oameni din sudul Basarabiei de a rămâne ceea ce sunt de la Dumnezeu – români într-o țară străină. Unii, pe deasupra, încearcă a-i dumeri și pe alți conaționali de acolo de dreptatea lor, de necesitatea de a-și păstra integritatea și demnitatea națională și pur umană. Printre acești adevărați eroi ai acelor locuri, în timpurile noastre, se află și dl Tudor Iordăchescu, cunoscut și apreciat departe de satul natal după lansarea monografiei Hagi Curda (Camâșovca). Un sat românesc din Basarabia istorică (Chișinău, Editura „Prometeu”, 2011. Autorul proiectului, coordonator și imagini dr. Vasile Șoimaru). Cartea la a cărei elaborare dânsul a muncit mai mulți ani, în scurtul răstimp de la apariție s-a bucurat de un frumos succes, interesul față de acest volum monografic fiind în continuă creștere. Lucru firesc, doar hagicurdenii nu au mai avut așa ceva, mai mult încă: dacă la noi, în R. Moldova, elaborarea monografiilor consacrate diferitelor localități e un fenomen frecvent, aproape că general, apoi acolo, unde conaționalii noștri au devenit minoritari, străinii au grijă de a-și ticlui cât mai multe istorii proprii, pentru a-și justifica prezența pe aceste pământuri, neglijând intenționat sau chiar împiedicând scrierea și a unor istorii ale locuitorilor ce dețin adevăratul statut de băștinași. Om simțitor și iubitor al baștinei străbune, dl Tudor Iordăchescu nu vrea ca ai săi consăteni și compatrioții din localitățile megieșe, risipite în raioanele de la sudul Basarabiei, să-și uite obârșia și nici să se lase speriați și descurajați de agresorii de la conducerea regiunii. Tocmai de aceea, în pofida intimidărilor la care a fost supus el însuși și familia sa, Tudor Iordăchescu ține, cu tot dinadinsul, să ofere în continuare un exemplu cum nu trebuie să te lași bătut, nici să faci pe plac răuvoitorilor neamului.

…Lecturând textul monografiei ți se umple sufletul de tristețe și durere de ce se întâmplă în sudul Basarabiei, de nenorocirile continui pe care le este dat să le îndure conaționalii noștri de pe această palmă de pământ românesc. Pe de altă parte, sufletul mi s-a luminat, totuși, văzând admirabila îndărătnicie a autorului nostru, curajul cu care înfruntă el durerile personale și pe cele ale consătenilor; când mi-am dat seama că visul ucrainenilor de a-i corupe, de a-i face trădători și vânzători de neam pe hagicurdeni și pe alți băștinași din partea locului este departe, poate chiar foarte departe de a se realiza!… Dovadă e și faptul că T. Iordăchescu nu a completat manuscrisul cu laude aduse autorităților pentru nenumăratele lor isprăvi cu totul urâte, reprobabile, fără pic de omenie. Nici cu justificări ale cedărilor comise de unii conaționali mai slabi de caracter, care se schimbă după cum le cer liderii din centrul raional sau din capitala regiunii. Astfel, cititorii cărții vor afla amănunte privind venirea ocupanților, realități neștiute din anii celui de-al Doilea Război Mondial, precizări despre grozăviile prin care au trecut oamenii noștri în timpul foametei și al deportărilor, un subcompartiment al cărei s-ar putea intitula Ucrainizarea (rusificarea) continuă ori, poate și mai potrivit pentru situația de acolo – Tragedia (terorizarea) băștinașilor în sudul Basarabiei nu mai are capăt.

…Cu doi ani în urmă, în prefața cărții, îmi exprimam speranța că apariția monografiei îi va uni pe hagicurdeni, le va consolida rândurile cam risipite de noua stăpânire și rărite de exodul masiv al basarabenilor spre alte limanuri, cu nădejdea că vor găsi măcar acolo o viață mai bună, mai liniștită, mai demnă. Rămân la aceeași idee și acum, când scriu aceste rânduri cu următoarea precizare: am o mare dorință ca adevărul și dragostea ce străbat din filele adunate de Tudor Iordăchescu să lumineze mințile și sufletele la cât mai mulți consăteni și, în general, basarabeni. Numai în acest caz, autorul nostru, ca și celelalte persoane implicate în editarea monografiei, s-ar putea considera împliniți ca fii ai unui neam care, deocamdată, n-a putut fi doborât de nenorocirile ce s-au abătut continuu peste plaiurile noastre binecuvântate de Sus.

Vlad POHILĂ

Martie 2013

Un post-scriptum ce se impune

Am mai scris și cu alte ocazii despre cartea satului Hagi Curda, despre importanța ei pentru sătenii și fii satului, pentru alți consângeni aflați într-o situație similară. Parcă am spus destule, în aceste rânduri și totuși ceva a rămas „în afara paginii”. Și cele nespuse se cer a fi înșirate aici, pentru a împlini un crez, un ideal, un rost. Voi încerca să punctez absolut telegrafic gândurile restante.

…Aveam impresia că patrioții ucraineni luptă pentru stoparea rusificării populației țării lor, care a suferit nu mai puțin decât noi, românii basarabeni în perioada de ocupație sovietică. Dar, de unde!… Acești patrioți ucraineni – și nu am nicio îndoială că printre politicienii de la Kiev, Odesa, Cernăuți, Ujhorod etc. sunt și veritabili iubitori ai neamului lor – însă acești patrioți, zic, preferă ca cele câteva sute de mii de români să fie rusificați, numai să nu învețe limba lor strămoșească, română.

…S-ar părea că ierarhii ucraineni, ortodocși ca și noi fiind, sunt extrem de îngrijorați de năvala tot mai agresivă a numeroaselor secte care nu știu de astâmpăr nici zi, nici noapte. Iată însă că și ierarhii ucraineni preferă ca românii din sudul Basarabiei, ca și cei din actualele regiuni Cernăuți și Transcarpatică, mai bine să înmulțească numărul sectarilor (numiți, nu întâmplător, de un teolog grec „cel mai mare pericol al ortodoxiei”) decât să-și manifeste iubirea de Dumnezeu în limba unei Biserici-surori, la urma urmei – în limba mamei, cum, printre altele, preconiza și Fiul Domnului, Iisus Hristos.

…Trăiam cu iluzia că politicienii ucraineni, făuritori ai statului lor independent, militează pentru consolidarea poporului lor, extrem de dispersat: în „apuseni” și „răsăriteni”, „pro-occidentali” și „pro-orientali”; filoruși înflăcărați din zona industrială Doneț și adepți înverșunați ai separării Crimeii prin alipirea ei la Rusia; ortodocși, greco-catolici (uniți) și catolici etc., etc. În realitate, însă, liderii de la Kiev, în complicitatea cu tot soiul de liderași de la Odesa și de la Cernăuți îi dezbină pe românii din Ucraina în români și „moldoveni”, scuipând pe adevărul istoric, științific, lingvistic; sfidând opiniile unor somități ca M. Eminescu sau N. Iorga, părerile unor savanți de talie mondială, dar făcând pe plac unor secături de teapa lui V. Stati ori A. Fetescu. Acesta să fie oare adevăratul nivel al liderilor politici ai Ucrainei independente?

Sunt doar trei aspecte ale prigoanei la care-s expuși mereu conaționalii noștri din Hagi Curda și din alte localități românești ale actualei Ucraine. Ce alta poate demonstra asemenea atitudine decât o ură zoologică a ucrainenilor față de concetățenii lor de etnie românească? Însă nu numai aceasta scoate la iveală agresivitatea ucrainenilor față de moldovenii / românii ajunși, printr-o tristă ironie a sorții, cetățeni ai Ucrainei. Desigur, ies la suprafață și niște penibile complexe ale noilor autorități ucrainene: modestia vocației de a guverna normal, dar și aceasta înăbușită de dorința arzătoare de a-și manifesta apucăturile de „stăpân”, de „șef”, de „patrician”. Este la mijloc un oribil sindrom microimperialist și / sau neoimperialist, în care mulți lideri ucraineni se complac ca într-o unică, poate și ultimă șansă de a fi și ei mai mari peste cineva. Nu au învățat nimic politicienii șovini de la Kiev de la frații lor de pe butoiul de praf de pușcă din Balcani, nicio concluzie nu au tras din „lecția iugoslavă”. Sau poate pur și simplu nu le place să admită adevărul elementar că cine prigonește ca sârbul, ca sârbul își va frânge și gâtul, și țara cârpită nu numai din teritorii, dar și din dureri străine. În ultimă instanță însă, cruzimea nestăvilită cu care ucrainenii îi apasă, îi prigonesc, îi umilesc pe românii sud-basarabeni și nord-bucovineni trădează și o mare teamă, o frică obsesivă… Vom menționa că de asemenea sentimente sunt dominați nu numai ucrainenii, ci și alții, ba chiar toți străinii ce devin peste noapte stăpâni pe pământuri, oameni și destine care nu au cum să le aparțină de drept.

A-i apăra pe conaționalii noștri de ura și cruzimea autorităților ucrainene este o datorie de onoare, dar și una pur omenească și a Bucureștiului, și a Chișinăului. A-i sprijini acum, când se află la grea restriște, înseamnă a proceda cum au făcut, în situații poate și mai dificile, marii noștri înaintași: Eminescu, Hasdeu, Maiorescu, Kogălniceanu, N. Iorga, câți alții!… Tipărirea și difuzarea unor cărți ce povestesc adevărul despre noi, ce pledează pentru dreptatea și drepturile băștinașilor este, la ora actuală, cel mai sincer și cel mai sigur mod de a întinde o mână de ajutor fraților noștri de la miază-zi și de la miază-noapte, ajunși, mai mult decât noi, pe culmile disperării despre care vorbea Emil Cioran cu exact opt decenii în urmă.

Vlad Pohilă

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press