INVITAȚIE

Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina,

împreuna cu OSB București,
Muzeul de Istorie al Bucurestiului și partenerii media
TOCpress.info si RBNPress.info
au deosebita onoare de a vă invita la vizionarea în exclusivitate
a filmului „ARMURI IN PIATRĂ”
și în premieră pe țară, a documentarului
„AUTORIZAȚIE PENTRU VIAȚĂ”
Vineri 12 aprilie 2013, ora: 18.00
MUZEUL NAȚIONAL DE ISTORIE A BUCUREȘTIULUI
„PALATUL ȘUȚU”

INTRAREA LIBERĂ !

 




EXISTA UNGURI CARE SUNT RECUNOSCATORI CA TRANSILVANIA APARTINE ROMANIEI !

„Suntem recunoscători că Transilvania aparține României” !

Redactia R.B.N. Press saluta atitudinea si curajul unguroaicei care a publicat acest material ! (De ce curaj? …sa fi ungur si sa te pui rau cu extremismul maghiar care se pare ca a ajuns o atitudine si un sport national in tara vecină si a spune lucrurilor pe nume chiar daca asta inseamna sa-ți pui natia din care faci parte intr-o lumina nu prea buna, este totusi un act de inalta tinuta civica si morala si de doua ori curajoasa.)

maria.blog.hu

″…Suntem recunoscători că Transilvania aparține României

Îmi pare rău, dar oricine care crede că maghiarii din Transilvania au de gând să voteze în masă la alegerile din Ungaria greșește profund. Respingem MASIV modul de gândire din Ungaria și ne bucurăm că ardelenii revin MASIV in România.

Ne-am săturat de certurile permanente, de defăimarea românilor, de lipsa de suflet, de aderarea maladivă la anumite reguli, de deșertificarea relațiilor umane, de lipsa totală a creștinismului. De toate acestea NU avem nevoie în Ardeal. Și nu vrem să fim în conflict nici cu românii.
Până acum, necunoscând situația de la voi, din Ungaria, ne gândeam „uite, ce am pierdut, Ungaria este raiul pe pământ, etc.”. Dar acum, după ce am aflat ce se întâmplă la voi, am început să fim fericiți că Ardealul aparține României, fiindcă altfel ați fi făcut și aici ce ați făcut în țara voastră, unde este considerat ungur numai cel care îi urăște pe ceilalți, care îi detestă pe țigani și pe evrei.
Păi, cu așa ceva noi NU avem nimic în comun. Unei asemenea mentalități noi îi punem stavilă la granița de vest a României. Daca ați fi trăit și în România, țară pe care sunteți în stare să o disprețuiți atât de mult, după mine ar trebui să vă fie rușine. Desigur, onoare puținelor excepții…
Eu sunt unguroaică, chiar dacă vă surprinde. Cunoscuții tăi din Partium merg în Ungaria doar ca vizitatori, dar nu trăiesc acolo. Eu am trăit.
Patru ani acolo și 37 de ani în România. Sunt unguroaică, dar pentru mine ungurimea din țara-mamă este complet străină.
Vă spun vouă ce este ungurimea, sau cel puțin cea văzută din Borsod. Urlete la concertele Kárpátia și răgete de bețivi, moarte jidanilor împuțiți.
Încrederea în teoriile conspiraționiste și convingerea că tot ce există mai important în lume a fost inventat de unguri. Ponegrirea altor popoare, de la francezi la români și de la ruși la negri. Ridiculizarea țiganilor, în glumă dar și în serios. Afirmația că limba maghiară este divină. Credința în tot felul de tâmpenii, ca aceea că evreii vor o patrie nouă în Ungaria pentru proviziile ei de apă (notez că județele Békés și Hajdú importă apă din România pentru că apa de acolo este nepotabilă).
Adică, vorbim aceeași limbă dar nu suntem aceeași națiune. Între noi sunt deosebiri atât de mari încât, după euforia începutului, ungurul din Ardeal privește cu groază în jurul său, încă tremurând din cauza șocului cultural,
înjosirilor și gândurilor neabordabile. Dumnezeule, unde am ajuns…
Atunci când stăm de vorbă cu voi, la început totul pare în ordine, dar după aceea începeți să spuneți niște lucruri incredibile. În clipa aceea, ne dăm seama că ne-am înșelat amarnic și că noi nu putem gândi la fel ca voi.
Societatea maghiară este în declin. În degradare accentuată. Oamenii nu se mai căsătoresc, nu fac copii. Deși ei nu recunosc asta, dar totuși așa trăiesc. Mișcarea „Jobbik” (partid politic radical naționalist, al 3-lea din Ungaria, considerat de unii ca fascist, rasist, antisemit – n.n.) devine tot mai popular tocmai fiindcă declară niște ”adevăruri” pe care oamenii nu le spun, dar le gândesc. Lumea este plină acolo de organizații paramilitare, portaluri fasciste, care îi intoxică în masă pe oameni. Este exact ceea ce nouă nu ne trebuie. Asta nu e adevărata lume maghiară, ci înfumurarea arogantă a unei populații în scădere. Dacă acest proces nu încetează, Ungaria se va auto-falimenta. Un popor care nu este în stare să-și recunoască greșelile și în permanență îi arată cu degetul pe ceilalți, își pierde posibilitatea de vindecare.
Vindecarea începe cu pocăință, nu cu aroganță. Ardealul nu va urma această cale.

…″

Iata si textul in limba maghiara ( pentru necunoscatori puteti incerca google traducere)

„Hálát adunk, hogy Erdély Romániához tartozik”

Címkék: magyarság magyarkodás erdélyi magyarok Románia Erdély

„Ez nem magyarság. Ez egy fogyó nép pökhendi felfuvalkodottsága” – írja a határon inneniekről egy határon túli magyar. Mit gondol egy erdélyi az anyaországi magyarok pökhendi, kirekesztő, melldöngető magyarkodásáról? Megírta kommentben:

 

„Már elnézést, de aki azt hiszi, hogy az erdélyi magyarok majd tömegesen mennek szavazni a magyarországi választások megrendezésekor, az súlyosan téved. Elutasítjuk TÖMEGESEN a magyarországi gondolkodásmódot és örülünk annak, hogy TÖMEGESEN visszatelepülnek az erdélyiek Romániába.

Elegünk van az állandó civakodásból, a románozásból, a lélektelenségből, a szabályokhoz való görcsös ragaszkodásból, az emberi kapcsolatok elsivatagosodásából, a keresztyénség teljes hiányából. Mindez nekünk NEM kell Erdélyben. És nem akarunk összeveszni a románokkal sem.

Eddig, amíg nem ismertük a ti viszonyaitokat, rendre azt gondoltuk, Istenem, mit is veszítettünk… Magyarország… édenkert. De most, hogy megismertük, miként is gondolkoztok, rémülten hálálkodunk, hogy Erdély Romániához tartozik, mert ha nem, ezt is olyanná tettétek volna mint a ti országotok, ahol csak az számít magyarnak, aki gyűlöli a másikat és jól tud cigányozni meg zsidózni.

Na hát ehhez, nekünk TÖMEGESEN semmi közünk. Ennek a mentalitásnak megálljt parancsolunk Románia nyugati határán. Tudjátok, ha mindkét országban éltetek volna, igen, Romániában is, amit annyira képesek vagytok szidni, akkor szerintem nagyon szégyellnétek magatokat. Tisztelet a kevés kivételnek. […]

Magyar vagyok, bármilyen meglepő. A te parciumi ismerőseid, csak látogatóba mennek magyarországra, de nem élnek ott. Én éltem. Négy évet Magyarországon és 37 évet Romániában. Magyar vagyok, de nekem az a magyarság, amit az anyaországban annak értenek, teljesen idegen.

Megmondom, nektek mi a magyarság, legalábbis Borsodban mi az. Ordítani Kárpátia koncerteken és hullarészegen üvölteni, dögölj meg büdös zsidó. Összeesküvés elméletekben hinni és azt állítani, hogy magyarok találtak fel a világon mindent ami jelentős dolog. Más népeket állandóan pocskondiázni, a franciáktól a románokig, az oroszoktól a négerekig. Állandó cigányozás. Viccben és komolyan is. Állítani, hogy a magyar isteni nyelv. Mindenféle marhaságot elhinni, hogy a zsidók Magyarországot akarják új hazájuknak, az ivóvízkészlet miatt (csak megjegyzem, Békés és Hajdú Bihar megye Romániából importálja a vizet mert az ottani ihatatlan).

Szóval egy nyelvet beszélünk, de nem vagyunk egy nép. Közöttünk olyan hatalmas különbségek vannak, hogy a kezdeti eufória után, az erdélyi magyar rémülten néz körbe a kultúrsokk és megaláztatások meg vállalhatatlan gondolatok hatásától még reszketve: Te jó ég, hova kerültem…

Veletek ha beszélget az ember, kezdetben úgy tűnik minden rendben van, de aztán olyanokat mondtok, hogy megáll az óra a falon. Akkor rájövünk, kegyetlenül csalódtunk és nem gondolkozhatunk ugyanígy.

A magyar társadalomban van egy romlás. Nagy romlás. Az emberek nem házasodnak. nem vállalnak gyereket. Bár ezt nem mondják, de mégis úgy élnek. A Jobbik azért terjed mint a rákfene, mert olyanokat mond, amit az emberek nem mondanak ki, de úgy gondolnak. paramilitáris szerveződések, fasiszta portálok tömege, ismétlem tömege mérgezi az embereket.

Ez az, ami nekünk nem kell. Ez nem magyarság. Egy fogyó nép pökhendi felfuvalkodottsága. Ha ennek nem lesz vége, Magyarország fel fogja számolni önmagát. Az a nép, amely nem képes beismerni a hibáit és állandóan másokra mutogat, elveszi magától a gyógyulás lehetőségét.

A gyógyulás, bűnbánattal kezdődik, nem pökhendiséggel. Erdély nem követi ezt az utat.”

SURSE: Cotidianul.ro , asymetria-anticariat.blogspot.ro , maria.blog.hu




Ultima ORA : La Botosani trei presedinti de raioane din R.Moldova văd un singur Neam, o singură Limba și o singura Țară !

Rușii și comuniștii din Basarabia vor înnebuni: trei președinți de raioane invocă o singură țară!

Trei dintre președinții de raioane din Republica Moldova, prezenți la Botoșani, la un seminar bilateral România-Basarabia, au avut declarații prin care au spus verde în față că cele două state reprezintă aceeași țară, că românii și basarabenii sunt un singur popor. Declarațiile lor îi vor înnebuni pe ruși și pe comuniștii din dreapta Prutului.

„Investiții de tipul acesta ar fi putut fi făcută și de CJ Botoșani și, cum se spune LA NOI LA ROMÂNI, LA MOLDOVENI, pofta vine mâncând”, a declarat Valeriu Țarigradschi președintele raionului Glodeni.

„Va fi și un pas de apropiere, SUNTEM UN NEAM, O ȚARĂ, va fi o continuitate”, a completat Ion Parea, președintele raionului Rîșcani.

„Am început de la cultură, SUNTEM ACELAȘI POPOR, și prelungim mai departe cu relațiile economice”, a spus  Andrei Marian, președintele raionului Drochia.

BanulBotosanean.ro




Exclusiv! Documente din Arhiva Națională a R. Moldova privind activitatea și propaganda bolșevică în România, 1918-1919 (partea I)

O cercetare făcută în Arhiva Națională a Republicii Moldova de la Chișinău ne-a adus în posesia unor documente inedite referitoare la propaganda bolșevică făcută de agenții regimului instaurat în Rusia, cu finanțare germană, începând cu toamna anului 1917.

În fața refuzului noului regim (bolșevic) de la Moscova de a recunoaște unirea Basarabiei cu România, fapt petrecut la 27 martie/9 aprilie 1918, pe teritoriul României proaspăt reîntregite au fost trimiși agenți aparținând unor diverse etnii (evrei ruși în majoritate, maghiari, bulgari, macedoneni), buni vorbitori ai limbii române, dar și români care și-au renegat țara și neamul, având acte de identitate false, înzestrați cu sume consistente de bani, ziare și broșuri, care făceau o propagandă generoasă bolșevismului, criticând regimul democratic aflat la conducerea României și îndemnând la mișcări social-politice violente, la revoluție, pentru instaurarea puterii sovietelor la conducerea României.

Interesant este faptul că aceștia nu veneau numai de peste Nistru, frontieră a României cu Rusia bolșevică, râu peste care erau masate însemnate forțe ale Armatei Roșii, cât și din Bulgaria, Ungaria, Anglia, Suedia, cei proveniți din vestul și nordul Europei având ca punct intermediar Elveția, în special orașul Berna, țară prin care și-a petrecut ,,exilul” ,,părintele” comunismului rus, Vladimir Ilici Lenin, creând diverse rețele subversive. Din analiza documentelor rezultă că autoritățile române, prin serviciile specializate, penetraseră cu agenți aceste rețele, având informații despre viitoarele mișcări ale acestora, stopând sau limitând acțiunile agenților bolșevici.

Prezentăm doar o mică parte din documentele cercetate. Ele sunt circulare și telegrame cifrate trimise către Prefectura județului Chișinău de către Direcția Poliției și Siguranței Generale Române, prezentate în ordinea în care le-am găsit în dosarele întâlnite în arhivă. Unde nu am reușit să deslușim numărul circularei, am prezentat numărul de intrare al acesteia în Prefectura Chișinău.

Mulțumim domnului Teodor Candu, director adjunct al A.N.R.M., care ne-a ajutat în identificarea fondului, ținând cont de faptul că inventarele sunt în limba rusă, necunoscătorii limbii având dificultăți în deslușirea lor. Poate și de aceea sunt atât de puțini cercetări din România în această arhivă care abundă în documente extrem de interesante care, studiate, ar face mai multă lumină în istoria Românilor, în special pentru cei din dreapta Prutului.

Ne-a intrigat supervizarea documentelor care urmau să fie fotocopiate de către o doamnă, mai mult ,,tovarășă”, care nu ,,cunoștea” deloc ,, limba de stat, oficială”, comunicarea cu aceasta fiind extrem de dificilă în condițiile în carea aceasta vorbea doar limba rusă, care pentru noi este o necunoscută. Noroc cu poligloții, vorbitori ai limbilor ,,moldovenească”, română și rusă…. Ori poate, ne întrebăm, necunoașterea limbii române este doar o aparență, menită să înșele și să disimuleze adevăratele interese, respectiv ce anume documente interesează o parte a cercetătorilor în condițiile în care accesul la o parte din arhivă a fost interzis până de curând?

***

România

Ministerul de Interne

Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale

No. 31723s                                                                            Personal – Confidențial

8-oct. 1919

Domnule prefect,

Cu ocaziunea unor cercetări făcute pentru descoperirea comitetelor bolșevice din Basarabia, s’a constatat că în ultimul timp au trecut Nistrul trei propagandiști bolșevici, cari au plecat spre Chilia și Ismail, pentru a da instrucțiuni de propagandă organizațiunilor din acele orașe.

Cum nu au putut fi găsiți în acele orașe și este posibil ca să se fi refugiat în țară, avem onoare a vă ruga să binevoiți a dispune să se i-a măsuri pentru urmărirea și arestarea lor, avizându-ne telegrafic în caz afirmativ.

Ei aveau următoarele semnalmente: primul înalt, fața smolită, slăbănog, barba rasă, mustățile mici tăiate și de naționalitate evreu; al doilea de națiune rusă, de statură mijlocie și pe față puține semne de vărsat; al treilea tot rus, de statură înaltă și la față bălan.

Ministru,                                                                    Director,

(ss) indescifrabil                                                        (ss) N. Al. Stoicescu

 

Domnului prefect al județului Chișinău

(Arhiva Națională a Republicii Moldova (în continuare vom nota ANRM), fond 339, inventarul 2, dosar 1, tom 2, fila 244).

***

România

Ministerul de Interne

Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale

No. 26708s – 2 sept. 1919

                                                                      Personal – Confidențial

Domnule prefect,

Marele Cartier General ne-a adus la cunoștință că fostul președinte al poliției din BudaPesta, Dr. Sandor, a comunicat că în timpul din urmă s’au instruit în acel oraș în 3 școli, aproape 20 evrei din Maramureș pentru agitațiuni și propagandă bolșevică.

Fiecare din acești agenți de propagandă a primit câte 100 – 120.000 coroane și au fost trimiși în România pentru a propaga în armată și populația română bolșevismul și a predica răscoala în contra actualului regim de la noi.

Aducându-vă la cunoștință cele ce preced, avem onoare a vă ruga să luați măsuri pentru supravegherea de aproape a tuturor persoanelor streine din localitate, pentru a se dovedi și aresta acești agenți de propagandă, deîndată ce și-ar face apariția în localitate.

Ministru                                                                    Director

(ss) indescifrabil                                                        (ss) indescifrabil

Domnului prefect al județului Chișinău

(ANRM, fond 339, inventar 2, dosar 1, tom 2, fila 284).

***

România

Ministerul de Interne

Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale

No. 26706s – 2 sept. 1919

                                                          Personal – Confidențial

                       Domnule Prefect,

În ultimul timp au fost găsite de către jandarmi și autoritățile administrative, aruncate prin curțile locuințelor, pe locuri virane și prin șanțurile șoselelor din Dobrogea și Cadrilater, manifeste și ziare revoluționare, tipărite sau poligrafiate în limbile română, turcă și bulgară.

Manifestele române sunt intitulate: unul ,,Frați și Tovarăși soldați! Soldați români” și semnate ,,Armata Roșie din Ucraina”, altul ,,Muncitori și țărani din toate țările, uniți-vă!”, semnat ,,Grupul Comunist (bolșevic) român din Odessa”; cel bulgar este intitulat ,,Muncitorimei și poporului dobrogean”, semnat Comitetul revoluționar Dobrogean”, tipărit la Odessa, cele turce, unul este redactat de secția musulmană revoluționară din Rusia și tipărit la Odessa, iar la doilea poligrafiat este redactat de comitetul revoluționar din Dobrogea către poporul Dobrogean.

Odată cu acestea s’a găsit și ziarul ,,Comuna” tipărit în limba bulgară, care apare la Odessa, conținând articole revoluționare.

Aducându-vă la cunoștință cele ce preced, vă rog să luați de urgență serioase măsuri pentru urmărirea și arestarea acelora cari le răspândesc, precum și pentru confiscarea și distrugerea tuturoe exemplarelor de asemenea publicațiuni ce vor fi găsite.

Ministru,

(ss) Ed. Ghica

                                                                                  Director,

                                                                                  (ss) indescifrabil

Domnului Prefect al județului Chișinău

(ANRM, fond, 339, inv. 2, dosar 1, tom 2, filele 288-289).

 ***

România

Prefectura Județului Chișinău

No. 75 conf

1919 sept 16

Personal – Confidențial

Domnule Director,

            Avem onoare a vă face cunoscut că suntem informați că de curând trec mereu ziare rusești din Odessa aici în Basarabia, și anume: Odesschie Novosti, în care se relatează fapte care ating demnitatea și interesele noastre de stat.

            Așa, se scrie într-un număr de ziar că un ministru român ar fi spus la Conferința de pace, că imediat ce se va restabili Rusia lui Colciag, Românii, cu solemnitate, vor restitui Basarabia.

Or cum aceste gazete caută să pervertească adevărul și să introducă tot felul de dezorientări, trec din mână în mână și se citesc chiar de copii, cu onoare vă rugăm să binevoiți a dispune să se ia măsuri spre a se desminți aceste versiuni, și a se pedepsi purtătorii acestor gazete.

            Prefect,

            (ss) indescifrabil

                                                                                                          Director,

                                                                                                          (ss) indescifrabil

                                   Domnului Director de Interne

(ANRM, fond 339, inv. 2, dosar 1, tom 2, fila 304, 304 (verso).

 ***

România

Ministerul de Interne

Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale

                                               No. 25029s/ 20 august 1919

                                                                                              Personal – Confidențial

                                               Domnule Prefect,

Șeful misiunei militare române din Berlin ne-a încunoștiințat că foarte mulți ruși, foști prizonieri de război în Germania și adepți ai ideilor bolșevice, vin în România prevăzuți cu acte de călătorie vizate pentru repatriere de comisiunile interaliate, cu toate că misiunea română refuză vizarea notelor unor astfel de oameni.

            Aducându-vă la cunoștință cele ce preced, avem onoare a vă ruga să binevoiți a dispune să se ia măsuri, prin organele administrative, de siguranță și jandarmerie, pentru a se aresta imediat ori ce individ care va fi găsit în aceste condițiuni.

            În același scop vă rog să-i semnalați și punctelor de frontieră din județul dvs.

            Ministru,

(ss) indescifrabil

                                                                                              Director,

                                                                                              (ss) E. Negulescu

Domnului prefect al județului Chișinău

(ANRM, fond 339, inv. 2, dosar 1, tom 2, fila 336.)

 ***

România

Ministerul de Interne

Direcțiunea  Poliției și Siguranței Generale

No. 21541s /29 iulie 1919 (Prefectura județului Chișinău, Intrarea no. 56, anul 1919, luna iulie, ziua 29)

                                      Personal – Confidențial

                                          Domnule Prefect,

Marele Cartier General ne-a cerut să luăm măsuri pentru urmărirea numitului Samuel Holder supus Ceho – Slovac, bănuit de spionaj. El a sosit în Capitală în ziua de 23 mai a.c. descinzând la hotelul ,,Luvru” și a plecat în ziua de 24 Mai fără a i se mai ști de urmă.

            Aducându-vă la cunoștință cele ce preced, avem onoare a vă ruga să binevoiți a dispune, prin organele administrative, siguranță și jandarmerie, urmărirea lui în tot cuprinsul județului și în cazul când va fi găsit să fie înaintat direct Marelui Cartier General Biuroul de Contra Informații.

            Semnalmente: corpolent, fața plină, tânăr, părul dat peste cap.

Ministru,

(ss) indescifrabil

                                                                                              Director,

                                                                                              (ss) E. Negulescu

Domnului prefect al județului Chișinău

 ***

România

 Ministerul de Interne

Direcțiunea

Poliției și Siguranței Generale

No. 16025s  19 iun. 1919

                                              Personal – Confidențial

Domnule Prefect,

Suntem informați că organizația bolșevistă ungară contra României, are agenți speciali, prevăzuți cu pașapoarte elvețiane, cari vin în țară pentru a culege știri militare, politice și economice, aducând cu ei ordine și instrucțiuni pentru agenții cari îi au aici.

            Pentru a se preveni la timp acțiunea acestor indivizi periculoși, avem onoare a vă ruga să binevoiți a dispune, prin organele polițienești și de siguranță, să ni se înainteze cât mai neîntârziat un tablou de toți posesorii de pașapoarte elvețiene, cu stare civilă, semnalmentele lor, ocupațiunea, de când sunt veniți în țară și ca observațiuni, toate informațiunile care ar interesa siguranța statului.

            Pentru cei bănuiți că pot fi germani sau unguri, se vor lua măsuri să fie ținuți sub supraveghere specială, iar acei ce vor mai sosi cu asemenea acte să fie supuși unui riguros control, pentru a se stabili cu certitudine care este rostul lor în țară.

Ministru,

(ss) indescifrabil

                                                                                  Director

                                                                                  (ss) indescifrabil

Domnului Prefect al județului Chișinău

(ANRM; fond 339, inv. 2, dosar nr. 1, tom 2,  fila 360)

***

România

Directoratul de Interne

Basarabia

Serviciul Ad-strației generale

Biroul Polițiilor

Nr. 3384

An 918, Luna sept., Ziua 29

                                                           Ordin Circular

                                                                       către

                                               Prefectura jud. Chișinău

Poliția orașului Chilia nouă prin adresa No. 80775 ne informează că din Odessa vor sosi aci următorii revoluționari ruși și anume:

Sașca Hureanu în etate de 30-35 ani, mărunt și cocoșat, Dl Dubrova și Sașca Iacob, care au fugit de aci la intrarea armatelor române în Basarabia. Cum este posibil ca aceștia să intre în țară și să se ducă în alte orașe înainte de a veni acolo?

Vă rugăm să luați severe măsuri pentru supravegherea acestora în cazul când s-ar ivi undeva, anunțându-ne în același timp.

            Director de Interne

Consilier technic administrativ

(ss) Tomescu                                                                    Șef de Serviciu

                                                                                              (ss) indescifrabil

(ANRM, fond 339, inv. 2, dosar nr. 1, tom 2, fila 473)

 ***

România

Ministerul de Interne

Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale

                                               No. 21540s – 29 iulie 1919

(Prefectura județului Chișinău, intrarea no. 55 anul 1919, luna iulie, ziua 29)

Presonal – Confidențial

                                   Domnule Prefect,

Marele Cartier General ne încunoștiințează că legațiunea noastră din Stokholm i-a semnalat ca suspectă pe numita Vera Valeriano Vnakulibina, care pretinde a fi originară din Basarabia și se află actualmente la Helsingfore, în serviciul de spionaj german. Ea posedă un certificat de naționalitate eliberat de Consulatul nostru din sus zisul oraș.

Aducându-vă la cunoștință cele ce preced, avem onoarea a  vă ruga să binevoiți a dispune să se ia măsuri prin organele administrative, jandarmerie și siguranță, pentru urmărirea, arestarea și cercetarea ei. În cazul când și-ar face apariția în localitate, semnalând-o în același scop și punctelor de frontieră.

Ministru,

(ss) indescifrabil

                                                                                              Director,

                                                                                              (ss) E.Negulescu

Domnului prefect al județului Chișinău

(ANRM; fond 339, inv. 2, dosar 1, tom 2 , fila 342)

 ***

Telegramă cifrată a ministrului de interne, Ed, Ghica, către prefectul județului Chișinău:

Rog luați măsuri urgente prin Poliția Siguranței și Jandarmeriilor pentru urmărirea și arestarea lui Traian Novac bolșevic bănuit a se fi strecurat în țară. Semnalmente: blond, mijlociu, chel. Vă rog să binevoiți al urmări. Gura există în formă de bot, ochi vineți. Comunicați aceasta punctelor de frontieră pentru cazul când ar încerca să treacă granița. P.Ministrul Internelor/Ghica.

(ANRM, fond 339, inv. 2, dosar 1, tom 2, fila 409).

***

România

Ministerul de Interne

Direcțiunea

Poliției și Siguranței Generale

(no. ilizibil, Prefectura județului Chișinău, intrarea no. 33, anul 1919, luna mai, ziua 27.

                                   Domnule Prefect,

Avem onoare a vă ruga să binevoiți a dispune, prin organele administrative, de siguranță și jandarmerie să se ia măsuri pentru urmărirea și arestarea numiților Gh. Baciu, de fel din Brăila, dezertor din marina militară; Stroia, mecanic în atelierele șantierului Fernic din Galați, șef revoluționar al lucrătorilor; Ioan Popovici, căsătorit la Kilia, fost condamnat 10 ani închisoare și evadat; Jean telegrafist pe vaporul ,,Elisabeta”; Iușca, mecanic, dezertor din marina militară și Jean Dumitrescu, cazangiu de pe vaporul ,,Împăratul Traian”.

Toți acești indivizi ne-au fost semnalați că au făcut parte din comitetele revoluționare bolșevice din Odessa și au terorizat pe românii aflați acolo, cari au fost arestat și maltratați de bolșevici, după arătările acestora.

Vom fi avizați telegrafic, îndată ce vre-unul din ei va fi arestat acolo.

Ministru,

(ss) E. Ghica

                                                                                              Director,

                                                                                              (ss) Indescifrabil

Domnului prefect al județului Chișinău

(ANRM, fond 339, inv. 2, dosar1, tom 2, fila 379)

 ***

România

Ministerul de Interne

Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale

(Prefectura jud Chișinău, intrarea no. 32, anul 1919, luna mai, ziua 27)

                                                                                  Personal – Confidențial

                                   Domnule Prefect,

În diferite localități au fost găsite broșuri scrise în limba rusă, cu conținut socialist revoluționar, intitulat: 1) Cântece revoluționare, 2) Păianjenul și musca, 3)Concluziile congresului soldaților ruși ținut pe frontul românesc, 4) Cui îi trebuie răsboiul, 5) Broșura partidului social – democrat al soldaților ruși 6) Ce vrea partidul muncitoresc național socialist, răspândite în scopul propagărei bolșevismului în țară.

Aduncându-vă la cunoștință cele ce preced, avem onoare a vă ruga să binevoiți a ne comunica dacă vi s-a semnalat existența unor astfel de broșuri în județul d-vs. și dacă s-au luat măsuri pentru o contra propagandă românească.

Totodată vă rog să ne comunicați modul și mijloacele cele mai eficace, ce veți întrebuința pentru a trezi printre populație simțul adevărat al patriotismului și pentru a administra la timp antidotul contra propagandei bolșevice.

Ministru,

(ss) Ed. Ghica

                                                                                              Director,

                                                                                              (ss) indescifrabil

Domnului prefect al județului Chișinău

(ANRM, fond 339, inv. 2, dosar 1, tom 2, fila 383).

***

Material realizat de  Prof. Ștefan Plugaru (Huși) pentru România Breaking News – RBN Press / romaniabreakingnews.ro

*Noi materiale si documente in curand.




Grigore Constantinescu, Preot-ziarist, Ziarist-preot, primul profesor de limba romana la Seminarul Teologic din Chisinau si fondatorul Glasului Basarabiei, in urma cu 100 de ani – BasarabiaBucovina.info

Basarabia-Bucovina.Info publica azi un articol aniversar, la 100 de ani de la infiintarea publicatiei romanesti Glasul Basarabiei, si, totodata, comemorativ, la implinirea, pe 7 aprilie, a 81 de ani de la plecarea la Domnul e celui care a fondat acest ziar, la 1913, ziaristul iesean militant pentru limba romana si unirea Basarabiei cu tara Grigore Constantinescu, viitor preot-ziarist si apoi parinte paroh, cu 10 copii, in satucul basarabean Napadeni. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

„Pretutindeni făceam propagandă cultural-națională în chipul cel mai conștiincios, fără a fi trimis și plătit de guvernul român sau de altcineva, cum eram suspectat. Făceam aceasta numai din dragostea către frați și din îndemnul părinților mei.” – Grigore Constantinescu, Preot-ziarist, Ziarist-preot

În 1913, cînd se părea că mișcarea de deșteptare a basarabenilor a intrat într-o criză din lipsa unei publicații în limba mamei, apare pe neprins de veste ziarul lui Grigore Constantinescu Glasul Basarabiei.” – Iurie Colesnic, Basarabia necunoscuta, Chisinau, 1993

Grigore Constantinescu – cateva date biografice:

Nascut la 15 februarie 1875, in Iasi, in familie de preot, decedat la 7 aprilie 1932, in satul Napadeni, jud. Balti (conform recensamintului din anul 2004 populatia de azi a satucului este de 1021 locuitori, dintre care 1009 romani).

Studii la Seminarul “Veniamin” din Iasi (1888 – 1896) si la Academia duhovniceasca din Kiev (1897 – 1902)

Translator la Consulatul roman din Odessa (1904 – 1906)

Primul profesor de Limba romana al Liceului Eparhial de fete si al Seminarului Teologic din Chisinau (1906 – 1918)

Secretar de redactie al revistei “Luminatorul” (de la 1 ian. 1908)

Secretar al tipografiei eparhiale (din 1909)

Fondator, redactor si director al ziarului “Glasul Basarabiei” (1913 – 1914)

Preot la catedrala arhiepiscopala (1918 – 1919), apoi preot paroh in Napadeni (1919 – 1932)

A publicat numeroase articole in:

– “Basarabia

– “Luminatorul

– “Glasul Basarabiei” si alte periodice, toate in Chisinau, militand pentru unirea Basarabiei cu tara-mama, Romania, si pentru reromanizarea vietii culturale si bisericesti din provincia stramoseasca (Via CrestinOrtodox.Ro)

“Numai atunci neamul nostru va deveni fericit și puternic, cînd toți fiii săi vor ști să se solidarizeze în serviciul idealului național.”
Vasile Goldiș

Cine a studiat atent colecțiile ziarului Cuvânt moldovenesc din 1931 la sigur și-a oprit ochii și asupra unor frumoase pagini memorialistice publicate sub genericul Din vremuri țariste, semnate de Grigore Constantinescu, parohul bisericii din Năpădeni:

„Cînd am văzut că se îngroașă treaba în Basarabia… m-am hotărît, mai ales în urma insistenței „luptătorilor”, să mă stabilesc definitiv în Chișinău, deși în Iași mi se propusese un loc foarte bun de preot-paroh, cum mi s-a propus și în 1897.
Noroc că nu eram însurat… deși aveam 30 de ani!
De la 1 decembrie 1907, în aceleași clase ale seminarului se introduse și muzica bisericească moldovenească, ca profesor fiind numit tot eu.
De la 1 ianuarie 1908, începînd să apară revista Luminătorul, am fost numit ca membru și secretar al redacției, ca colaborator obligat, ca traducător și ca corector.
În 1909 am fost numit și ca secretar al tipografiei eparhiale.
În 1910 m-au numit traducător al Zemstvoului gubernial.
Slujbe multe, muncă zi și noapte, dar „lefurile” vai,— vorba ceea: „Slujbe de ministru, dar leafă de paznic !”.
Însă munceam, mă jertfeam pentr-un ideal !….
Român cu drepturi de pensie, dar cu soția și zece copii sărăciți de mine, încă de pe vremuri țariste. Nu-mi e rușine să o spun, că averea mea s-a dus cu politica națională și cu propaganda cultural-națională în Basarabia…
Sub stăpînirea țaristă am fost singurul român, „regățean” pînă la 1918 așezat în Chișinău și era normal ca să îndur de la ruși tot soiul de mizerii, pînă și închisoarea de temniță, în 1915, din cauza unor articole biciuitoare, tipărite în nr. 48 al ziarului Glasul Basarabiei, al căruia director-proprietar am fost în 1913 și 1914”.

În paginile sale de Amintiri, tipărite în Viața Basarabiei, numerele 8 și 9 din 1942 Pantelimon Halippa face o remarcă interesantă, amintindu-ne de acela care a fost Grigore Constantinescu:

„Studiile secundare Alexei Mateevici și le-a făcut în Seminarul teologic de la Chișinău, între anii 1904 (de fapt, 1902 — Iu. C.) — 1910 și a avut prilej să studieze limba și scrisul românesc de la teologul Gr. Constantinescu, român din Iași, care își făcuse studiile la Academia teologică din Chiev, și, mulțumită mișcărilor revoluționare din 1905—1906, reușise să fie numit profesor de limba română la Seminarul teologic din Chișinău”.

Cea mai completă biografie a lui Grigore Constantinescu mi-a fost dat s-o citesc în necrologul publicat în aceeași Viața Basarabiei (1932, nr. 4). În vreo 25 de rînduri au încăput zbuciumul și idealurile acestei personalități. Scurta lui biografie te farmecă prin mulțimea zigzagurilor pe care le face linia neașteptată a sorții. Ca și cum s-ar afla într-o cursă automobilistică, ca și cum l-ar urmări cineva și, pentru a scăpa de urmăritori, trebuie să parcurgă drumul în plină viteză, înfruntînd toate legile mecanicii.

Grigore Constantinescu s-a născut la Iași în 1875. A absolvit Seminarul teologic, apoi, binecuvîntat de Mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu, de origine basarabeană, apucă drumul Chievului. După absolvirea Academiei teologice se stabilește la Chișinău. Participă la editarea ziarului Basarabia și a revistei Luminătorul. E corector la tipografia eparhială, predă materna la seminar și la școala eparhială.
D-na Zinaida Constantinescu, fiica lui, într-o scrisoare din 16 decembrie 1990 îmi comunica:

„Știu — ca o precizare — de la mama noastră Ecaterina Surdu-Constantinescu, născută la Năpădeni în 14 februarie 1889, și decedată la 14 martie 1974,— că bunicul de la Iași — tatăl tatălui meu, Dimitrie Constantinescu, preot la biserica Sf. Nicolae din Iași și institutor la Școala Trei Ierarhi din Iași — era bun prieten cu marele compozitor Gavriil Muzicescu care 1-a sfătuit pe bunicul a-1 trimite pe tata la Academia teologică de la Chiev, după absolvirea Seminarului teologic Veniamin Costachi din Iași. Cu această ocazie au plecat la Chiev încă trei persoane printre care și Ion Țincoca — viitor cumnat… Tata l-a avut coleg la academie și pe preasfințitul Gurie…

În 1918, după încheierea armistițiului, am venit de la Iași la Năpădeni (în săptămîna patimilor). Bunicul Ioan Em. Surdu, tatăl mamei, și-a exprimat dorința fermă de a avea un ginere preot—contrar dorinței mamei. A plecat (Gr. Constantinescu.— Iu. C.) la Chișinău și preasfinția sa Gurie l-a hirotonisit (inexact: l-a hirotonisit Dionisie Erhan – Iu. C.) ca preot, dîndu-i tatei și post de slujire chiar la soborul din Chișinău. Dar în Năpădeni ca preot era părintele Vasile Agapiev care, îmbolnăvindu-se de tifos exantematic, a decedat la 25 martie 1919, și atunci preasfinția sa Gurie l-a numit ca preot pe tata, preot Grigore Constantinescu, slujind în această calitate pînă la 7 aprilie 1932, cînd a decedat în urma unei congestii cerebrale.

Ca student la Chiev — știu tot de la mama, că în 1907 a venit la Chișinău — mama terminase liceul așa-zis „Nagovschi” (?), cînd într-o familie cunoscută de bunicul l-a întîlnit pe tata — iar la 29 iulie 1907 s-a celebrat căsătoria lor.
Copii am fost 11 din care 8 sîntem în viață”.

Publicațiile vremii păstrează în paginile lor o doză importantă de material biografic. Constantin Popovici scrie despre el în revista Luminătorul (anul LXVI—1933, ianuarie): „S-a ostenit mult ca corector la redacția Luminătorului și tînărul teolog, absolvent al Academiei din Chiev, Gr. D. Constantinescu, mai pe urmă preot la parohia din Năpădeni. Pe atunci toți scriau cu multe greșeli, așa că cu corectura materialului pentru Luminătorul (chiar și în originale) și cu corectura cărților bisericești, care se tipăreau la tipografie, avea multă trudă și necaz”.

Elevul lui de la seminar, Theodor Inculeț găsește pentru el cuvinte calde și elogioase :

„Era un român venit între noi, moldovenii. Ne-am împrietenit repede. Glumeam, ne trînteam, pînă ce a ajuns profesor de limbă română la seminar, cu care prilej au încetat trîntelile. Îi eram elev și nu se cădea.

Introducerea limbii românești în școala eparhială de fete și în seminarul duhovnicesc este rezultatul grevelor școlare.
Începuse revoluția din 1905, prin greva generală din toată Rusia. Întreaga muncitorime rusă, de toate categoriile nu mai voia să lucreze, protestînd în felul acesta contra stărilor absolutiste. La greva muncitorimii s-au alăturat și școlile toate, de băieți și fete din întreaga Rusie. Se cerea Constituție. La Chișinău încă am făcut grevă. Ca școlari greviști am scos o moțiune prin care ceream ce cereau și alți greviști: jos absolutismul, convocarea Constituantei etc. Mai ceream ca școlari: drepturi de liceu pentru seminarul duhovnicesc, suprimarea obligativității de a frecventa slujbele religioase, să nu se pună note la purtare, să nu mai fie examene de clasă. Noi, grupul elevilor moldoveni de la seminar (între care erau Gh. Stîrcea și Al. Mateevici), am cerut — ceea ce s-a și pus ca ultim punct din cele vreo 40 ale moțiunii — și introducerea limbii moldovenești în școli.

Moțiunea a fost semnată de vreo 370 de elevi și trimisă autorităților. Din toate cele 40 de doleanțe a avut succes numai cea din urmă, adică introducerea în școala eparhială și în seminarul duhovnicesc a limbii moldovenești. Cum pe atunci nimeni din localnici nu cunoștea bine limba română — a fost numit ca profesor de română Gr. Constantinescu, absolvent al seminarului din Iași și al facultății de teologie din Chiev.

Dumnealui își semna la gazeta Basarabia articolele cu pseudonimul de „Dacoromân”. Era singurul care scria citînd din autorii români” (Cuvânt moldovenesc, nr. 51, 1931).

Dar dacă am cita numai amintirile plăcute n-am fi nici pe departe obiectivi. Gr. Constantinescu n-a întîlnit la Chișinău numai prieteni. Ba chiar și unii ziariști din regat îl suspectau. Mult sînge rău i-au făcut îndeosebi d-rul Duscianu de la Opinia și Gheorghe Madan, care era aici, la Chișinău, redactor-editor al gazetei Moldovanul. Într-o polemică sau, mai bine zis, într-o fulgerare de replici între două publicații — Cuvântul moldovenesc și Glasul Basarabiei — a fost implicat și Grigore Constantinescu, care, într-o formă originală, își expune biografia, inclusiv perioada ce ne interesează cel mai mult — cea chișinăuiană :

„În nr. 16 al gazetei Cuvânt moldovenesc, în darea de seamă asupra iubileului de 50 de ani ai școlii eparhiale de fete din Chișinău, D-voastră, ca redactor (se adresează lui N. N. Alexandri — Iu. C.). al sus-numitei gazete, ați tipărit, între altele, și cuvintele: „Din nefericire amîndouă aceste limbi nu se învață în timpul de față în școală: limba latină, fiindcă nu s-au slobozit mijloace bănești trebuitoare pentru învățător, iar limba moldovenească, fiindcă în timpul de pe urmă nu se găsește un învățător vrednic, cu toate că mai sînt și alte pricini, despre care nu e locul să vorbim aici”.
Autorul acestei dări de seamă se ascunde sub pseudonimul Ria, așa că familia dumisale îmi este necunoscută.
De aceea îmi iau îndrăzneala a vă întreba, domnule Alexandri, nu cumva Ria este tot canalia din anul 1907, cînd, întîlnindu-se aici în Chișinău cu d-rul Duscianu, ce era peatuncea redactorul gazetei Opinia din Iași, i-a spus despre mine, cum că eu, în loc să-mi caut de treabă, o fac pe curtezanul, avînd purtarea ușoară față de elevele (ucenițele) din clasa 7 pedagogică și că directoarea (nacialnița) nu o dată mi-a făcut observațiile (zameciania) cuvenite, prevenindu-mă că voi fi dat afară din școală!?
Despre toate acestea, d-rul Duscianu, fără ca să cerceteze, fără ca să mă întrebe și pe mine, căci în Chișinău eram, fiind învățător de limbă moldovenească și la seminar, o crezut canaliei, care îmbla să-mi ieie locul de la aceste școli, și a tipărit o „dare de seamă” în gazeta Opinia.
Prietenul d-rului Duscian — Gheorghe Madan, care era pe atunci aici director-editor al gazetei de tristă amintire Moldovanul…”

În acest moment sacru al destăinuirii rupem pentru o singură clipă firul nara­țiunii atrăgînd atenția cititorului la detaliile relatate de Grigore Constantinescu, detalii care elucidează niște momente necunoscute din mecanismul apariției și evoluției presei naționale în Basarabia.

„…ca redactor al gazetei Moldovanul fusesem eu poftit a fi, cu o 100 rub. pe lună, cu condiția de a lupta împotriva celor de la gazeta Basarabia, care o luaseră, într-adevăr, prea de sus, năpustindu-se și asupra boierilor moșieri, de la care cereau „pămînt” pentru țărani și cîte altele mai scriau… În sfîrșit, o porniseră cam rău, „flăcăii” de la Basarabia.
Deși nu împărtășeam întru totul ideile celor de la Basarabia, decît doar aceea că tipăreau și cîte ceva absolut folositor pentru luminarea poporului moldovenesc rătăcit și întunecat, totuși n-am vrut a fi „redactor”, n-am vrut să lupt împotriva celora care numai începuseră să-și arate păsurile și nevoile în gazeta moldovenească Basarabia, n-am vrut să lupt împotriva fraților mei moldoveni, n-am vrut să fiu renegat, spion, un „donoscic”— pîrîtor, minciunos, n-am vrut să fiu vînzător de neam și nici voi fi cît voi trăi !
Iar ca redactor al gazetei Glasul Basarabiei am urmat și voi urma întocmai după programa tipărită în nr. 1 al acestei gazete, de la 7 aprilie 1913”.

Deci, Gheorghe Madan a reluat în ziarul său articolul din Opinia și Gr. Constantinescu s-a văzut nevoit să dea și să ceară explicații:

„Despre cele tipărite am comunicat îndată directoarei școlii eparhiale N. R. Mihelson, cerînd lămuriri, crezînd că poate are ceva împotriva mea de zis, poate cineva i-o spus ceva rău de mine.
Ea s-o mirat foarte mult de toate acestea, ca și pedagoaga (classnaia dama) clasei a 7-a („classnaia dama” era atunci V. F. Buriianova, moldoveancă, care nu lipsea de la nici un uroc, ca să poată cineva s-o mai facă și pe curtezanul), ca și toți profesorii acestei școli, care niciodată nu vor spune și azi ceva rău de mine.
Am cerut lămuriri de la d-rul Duscianu, rugîndu-l să cerceteze, dacă cele auzite și scrise de el corespund adevărului și apoi să tipărească ce va vrea.
Peste cîteva zile am primit Opinia, în care d-rul Duscianu tipărește o dezmințire (oproverjenie) pe care Gh. Madan n-a mai tipărit-o — se vede că a vrut să facă pe placul canaliei care mă săpa…, că adică a fost amăgit, de o canalie de „frate moldovan”, care stîrnise pe socoteala mea vrute și nevrute : ba că-s revoluționar, ba că-s separatist, ba că-s plătit cu 500 ruble pe lună din București… (iar eu trăgeam mîța de coadă cu vreo 25 de ruble pe lună ca „profesor” la 2 școli și ca corector al cărților bisericești…). Și dacă în acești 8 ani de zile, de cînd trăiesc la Chișinău, am fost asuprit sau nedreptățit, aceasta s-o întîmplat numai din pricina unora dintre „frați”, care-s meșteri să batjocorească și să înjosească în fața lumii pînă și pe cei mai nevinovat și de treabă om, de cele mai multe ori de nevoie, ca să poată roade o coajă de pîine, pe care în alt chip cinstit n-o pot cîștiga”.

E trist tonul acestei adresări cu un titlu foarte simplu și banal : „O întrebare d-lui N. N. Alexandri”, tipărită în nr. 17 din 1914 al ziarului Glasul Basarabiei, unde Grigore Constantinescu era și redactor-editor.

A fost un om al deciziilor neprevăzute, dar ferm în atingerea celor preconizate. În 1913, cînd se părea că mișcarea de deșteptare a basarabenilor a intrat într-o criză din lipsa unei publicații în limba mamei, apare pe neprins de veste ziarul lui Grigore Constantinescu Glasul Basarabiei.

Alexie Mateevici care pe atunci își făcea studiile la Chiev și, aflînd despre noua publicație, îi scrie prietenului său Simion Murafa: „De la dorinți trecem la rînduiala zilei. Gazeta lui Constantinescu m-a băgat într-o mirare bucuroasă. De unde s-a luat? Cu ce mijloace se scoate? Parcă n-auzisem nimic de ea fiind la Chișinău…” (dintr-o scrisoare de la 10 aprilie 1913).

La aceste întrebări cel mai potrivit ar fi să răspundă editorul, dar e cert faptul că el a păstrat taina editorială, nouă însă ne-a lăsat șansa să admirăm cultura poligrafică și fața grafică a publicației și, desigur, stilul articolelor. Constatăm cu plăcere că ziarul era interesant și îndrăzneț. Mostra pe care o propun am spicuit-o dintr-un editorial, în fond, un foarte subtil pamflet la adresa unui arhiepiscop șovin, trimis în Basarabia să mai „astîmpere” spiritele naționale :

„Căci ce-a fost Basarabia pînă la venirea arhiepiscopului Serafim, adică pînă la 1908, și cum este ea, Basarabia, în vremea de față, după 6 ani!
S-o schimbat într-atîta, că nici n-o mai poți cunoaște.
Norodul moldovenesc din Basarabia va pomeni multă vreme pe arhiepiscopul Serafim, care o știut să se facă în scurtă vreme iubit și cinstit de turma sa cea binecredincioasă.
Cine o citit tot ce s-o scris despre nevoințele arhiepiscopului Serafim în Basarabia, s-o putut încredința pe deplin de aceea, că așa păstor n-a avut Basarabia nici-cînd, niciodată, de cînd este ea pe lume și pare că nu s-a scris despre nici un arhi-păstor altul așa de mult, cît s-a scris despre arhiepiscopul Serafim (Ciceagov).
Dintre scrierile mai însemnate, vrednice de amintit, sînt și stihurile de laudă făcute de protoiereul soborului cafedral din Chi șinău — părintele Vasile Gumma, despre care gurile rele vorbeau că preacucernicia sa ar fi un spion, ca și mulți moldoveni — ștafeta sau pîrîtoriul („donosul”) arhiepiscopului Serafim, care în una din cuvintele sale de rămas bun o spus celor ce-l ascultau, că nu-i adevărat; și dacă aceste cuvinte „nu-i adevărat”— le spune un ireu, mai vîrtos un arhiereu, apoi oare să nu credem ?…
…În cuvîntarea sa de rămas bun, ținută în soborul cafedral din Chișinău în ziua de 11 aprilie a. c, arhiepiscopul Serafim a spus, între altele, că pe moldoveni totdeauna i-o iubit, pe români însă nu. (Drept, că-s al dracului românii iștia!— însemnarea cor.)” (Din articolul Sărbătoarea și plecarea arhiepiscopului Serafim din Basarabia, tipărit în Glasul Basarabiei, nr. 14, din 20 aprilie 1914).

Fiul lui Grigore Constantinescu, istoricul Nicolae Constantinescu, mi-a pus la dispoziție cîteva materiale inedite ce ne ajută să aflăm cine au fost primii abonați ai Glasului Basarabiei. Aceste cărți poștale se păstrează în arhiva familiei, dar prezintă un anumit interes și pentru noi.

„La redacția ziarului Glasul Basarabiei, Pușkiniscaia 5, Chișinău. Domnule Director, doresc să mă abonez la ziarul D-voastră. Ca să pot trimite abonamentul vă rog răspundeți la astă poștală ca să știu dacă a ajuns la destinație. Cu toată stima Matilda Poni, str. Kogălniceanu, 9, Iași”. Ștampila poștei Chișinău: „13—4—13”

„Vălenii de Munte, 16 iunie 1913. Stimate Domn, Vă rog să luați notă în ziarul D-voastră că cursurile de vară din Vălenii-de-Munte se încep la 1 iulie st. v. și îndemnați publicul să ia parte. Cu deosebită stimă, Administrația Neamului Românesc”. (Apostilă: „Am publicat Gr. D. Constantinescu”) Ștampila poștei Chișinău: „18—6—13” Pentru confirmare N. Constantinescu”.

Lupta de fiecare zi, hărțuielile incontinui cu adversarii politici, cu tot soiul de birocrați au ruinat încetul cu înpetul averea și resursele sufletești ale energicului român. Decepționat de evoluția evenimentelor nu în direcția dorită de el chiar și după 1917, se retrage, dispărînd de pe firmamentul politic basarabean. În 1919 Grigore Constantinescu se preoțește, luînd o parohie într-un sat de codru, la Năpădeni, Cel care în ziarul Basarabia își va senina corespondențele cu pseudonimul „Bogoslovul” devine un veritabil preot de țară, cu o parohie dispusă să asculte de îndrumările și sfaturile lui.

Colegul de la Chiev, Nicolae Popovschi, îi face un portret reușit: „Fire sociabilă și povestitor bun, răposatul a legat prietenie cu lumea moldovenilor din Basarabia, stăruind oriunde ajungea să vorbească despre cultura românească, despre necesitatea introducerii limbii moldovenești în școală, despre legăturile istorice cu Moldova lui Ștefan cel Mare și despre unirea moldovenilor basarabeni în vederea apărării drepturilor lor. Darul său de povestitor răposatul l-a dovedit și-n acele însemnări și memorii pe care le-a scris și care, împreună cu articolele sale din Basarabia, Luminătorul și Glasul Basarabiei, ar merita să fie scoase în volum.

In anul 1919, răposatul s’a preoțit și în calitatea sa de paroh al Năpădenilor a lăsat în urma sa regrete eterne printre moldoveni dela codru. Biserica pe care o slujit-o cu cinste și neamul pe care l’a iubit cu devotament, vor trebui să’l pomenească ca pe un vrednic fiu, sărind întru îngrijirea celor zece copii care au rămas în seama sărmanei văduve a celui ce a fost Grigorie teologul Constantinescu”. (“Viața Basarabiei”, Anul I, No. 4, Aprilie 1932)

În unele publicații din ultima oră, vizînd perioada de pînă la 1917, se întîlnea și numele lui Gr. Constantinescu purtînd o alură de ironie și dispreț. Realitatea e alta. El n-a fost altcineva decît un intelectual, un adevărat dascăl basarabean…

***
Într-o seară de august, cînd lumina amurgului se revărsa peste culmile dealurilor codrene, am poposit la Năpădeni. În preajma bisericii ruinate descoperii un mormînt modest, îngrijit cu multă dragoste. Este locul odihnei de veci a preotului Gr, Constantinescu, Iar cînd Grigore Ciobanu, omul care l-a cunoscut, a început să-mi destăinuiască din amintir ce țin de vremi de odinioară, parcă l-am văzut aievea energic, convingător, pornit să facă numai bine pentru compatrioții săi.

Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută. – Chisinau, 1993. – P. 176-185 via Centrul de Informare si Documentare “Chisinau”  si Blog Veaceslav

Semnalat de Camelian Propinatiu

Fotografii de Slavut via Panoramio

Satul Napadeni pe Google si pe Harta

Sursa: Basarabia-Bucovina.Info / Roncea.ro




AU INCEPUT ORELE DE LIMBA ROMANA PENTRU COPII ROMANI DIN SERBIA

Copii in clasa de limba romana – vlahi romani, conform televiziunii sarbe din Bor

Din 5 aprilie 2013 și până la sfârșitul anului școlar, în raioanele Bor, Zajecar și Negotin –în zona de la sud de Dunăre din Serbia de răsărit, 415 elevi de etnie română de clasele I-VIII (Zajecar- 190, în 8 grupe, Bor- 158, organizați în 6 grupe, Negotin -67 de elevi în 3 grupe) vor învăța limba română timp de 1,5 ore pe săptămână în fiecare zi de vineri.

„La inițiativa Consiliului Național al minorității naționale române din Serbia ministerul educației din Belgrad pilotează acest proiect pentru introducerea predării limbii române ca un curs optional pentru următorul an școlar” a spus la Radio Televiziunea Bor, Dragoslav Maric, șeful administrației școlare Zajecar. Pentru cursurile de limbă română din 1 septembrie 2013 s-au înscris doar până acum peste 1500 elevi și doar din județele Bor și Zajecear.
În acest moment predau profesori și învățători români din Voivodina (în imagine este doamna Jelena Kožokar, profesor de limba română din Uzdin). Domnia sa s-a declarat fericită că mulți copii vorbesc românește foarte bine, iar copiii au declarat reporterului că le-a plăcut. Peste vară se vor organiza cursuri și pentru profesorii din Serbia de răsărit încât să poată preda și ei limba română.
Bravo, copii! Bravo, doamna învățătoare Elena Cojocar! Bravo, domnule inspector Dragoslav Maric! Bravo, Serbia!
Iată grupele care vor studia în săptămânile următoare limba română pe care mi le-a comunicat domnul Dragoslav Maric, șeful administrației școlare Zajecar (Asociația Generală a Învățătorilor din România a fost permanent în contact cu ministerul educației din Belgrad, cu cancelaria primului ministru al Serbiei, cu școlile din Serbia, cu asociațiile culturale ale românilor din Serbia, cu instituțiile europene, românești și sârbești care implementează sau monitorizează drepturile naționale ale românilor din Serbia):
Општина Зајечар
I група – ОШ ”Десанка Максимовић” Зајечар – 12,00-13,30 часова
II група – ОШ ”Хајдук Вељко” Зајечар – 12,00-13,30 часова
III група – ОШ ”Ђура Јакшић” Зајечар – 12,00-13,30 часова
IV група – ОШ ”Хајдук Вељко” Зајечар – 18,30-20,00 часова
V група – ОШ ”Љуба Нешић” Зајечар – 12,00-13,30 часова
VI група – ОШ ”Десанка Максимовић” Зајечар – 18,30-20,00 часова
VII група – ОШ ”Љубица Радосављевић Нада” Зајечар – 18,30-20,00 часова
VIII група – ОШ ”Ђура Јакшић” Зајечар – 18,30-20,00 часова
Наставу ће држати 4 наставника.
Општина Бор
I група – ОШ ”Браннко Радичевић” Бор – 12,00-13,30 часова
II група – ОШ ”Душан Радовић” Бор – 12,00-13,30 часова
III група – ОШ ”3. октобар” Бор – 12,00-13,30 часова
IV група – ОШ ”Вук Караџић” Бор – 18,00-19,30 часова
V група – ОШ ”Душан Радовић” Бор – 18,00-19,30 часова
VI група – ОШ ”Свети Сава” Бор – 18,00-19,30 часова
Наставу ће држати 3 наставника.
Општина Неготи
I група – ОШ ”Бранко Радичевић” Неготин – 12,00-13,30 часова
II група – ОШ ”Вера Радосављевић” Неготин – 13,45-15,15 часова
III група – ОШ ”Вук Караџић” Неготин – 15,30-17,00 часова
Наставу ће држати 1 наставник

Pentru anul școlar viitor au putut semna pentru ore de limbă română doar părinți ai copiilor de etnie română din Serbia de răsărit de pe raza administrației școlare regionale Zajecar. Sperăm, și trebuie insistat și vom insista să fie așa, ca în lunile aprile- mai să mai poată depune cereri pentru ore de limbă română atât elevii de pe raza administrației școlare regionale Zajecar care include doar județele Bor și Zajecear, cât și elevii de pe raza administrațiilor școlare din Pozarevac -pentru raioanele Branicevski și Podunavski, din Jagodina -pentru județul Pomoravski și din Belgrad- pentru zona Belgrad. Sperăm ca doamnele inspectori Vesna Zdravkovic (tel 012/221-875; 012/530-268, supozarevac@eunet.rs ), Zivota Starcevic (tel 035/222-070; 035/242-630, prosvetna@open.telekom.rs ) și Gordana Cvetkovic (tel 011/3806-916 011/2401-911 лок.220 и 219 subeograd@mpn.gov.rs ) care răspund de aceste zone, că vor proceda la fel ca domnul Dragoslav Maric din Zajecear (tel 019/421-154; 019/421-663, mpszajecar@ptt.rs ).
Ar fi grav dacă nu s-ar întâmpla așa fiindcă ar însemna că discriminarea care în trecut era între românii din Voivodina față de cei din Serbia de răsărit s-ar face acum între românii din Bor și Zajecear față de cei din Branicevski, Podunavski, Pomoravski și Belgrad.
Iată câteva argumente pornind de la datele oficiale ale recensămintelor din Serbia care, între noi fie vorba, sunt atât de eronate încât fac de râs însăși ideea de statistică:
a)Conform datelor oficiale în Serbia de răsărit au fost în 1961 doar 1368 de vlahi după ce în 1953 fuseseră (tot oficial) 198 861! De menționat că recensămintele din secolul IX înregistrează aceeași populație ca români, iar cele din secolul XX ca vlasi.
b)Dintre cei 31 vlahi sub 15 ani și 3 români sub 15 ani înregistrați oficial la recensământul din 2011 în Kladovo, au semnat pentru limba română, la o primă strigare, 155. Deci 155 din 34 (!) cu toate presiunile din presă (unde formularul a apărut bifat la rubrica ,,nu sunt interesat să învăț limba română”) și ale președintelui Serbiei care a afirmat în februarie 2013 că va încuraja standardizarea unei noi limbi vlahe.
c)Cum să nu poată opta pentru limba română și elevii din județul Branicevo și Podunavski când acolo sunt de două ori mai mulți români decât în județul Zajecear (conform recensământului din 2011)!?
d)Cum să nu poată opta pentru limba română și elevii din județul Pomoravski când acolo sunt de 10 ori mai mulți români sub 15 ani decât în Kladovo (conform recensământului din 2011)!?
e)Cum să nu poată opta pentru limba română și elevii din zona Belgrad când acolo sunt de 5 ori mai mulți români sub 15 ani decât în Kladovo (conform recensământului din 2011)!?

Suntem siguri că nu se va repeta povestea din 2009 când în septembrie actualul ministru al educației din Serbia a organizat conferință de presă în care a anunțat că nu există cereri pentru studierea limbii române după ce tocmai aprobase în februarie (cu numărul 610-00-00046/2009-06) solicitarea Consiliului Național al Minorității Naționale Rumâne din Serbia de a se studia limba română în Serbia de răsărit bazată pe cele câteva sute de cereri semnate de părinți anexate. Amintitul consiliu se și îngrijise să pregătească la catedra de limbă română din Novi Sad zeci de profesori din zona Timok-Morava pentru predarea limbii române. Pentru curajul de a solicita limba română fostul consiliu al rumânilor a fost schimbat în 2010 cu un consiliu care afirmă în documente oficiale că limba lui de comunicare este limba sârbă chiar dacă recunoaște că minoritatea pe care din 2010 o reprezintă se autoidentifică ca fiind ,,rumânească”. Cei pățiți suflă și în iaurt și se tem că autoritățile vor ,,lămuri” pe cei 2000 de părinți care au semnat pentru limba română pe chiar formularul emis de școlile din Bor și Zajecear să își retragă semnăturile sau că în lunile aprilie și mai nu vor putea opta pentru limba română și alți elevi din zonă și mai ales cei din Branicevo, Podunavski, Pomoravski și Belgrad cărora li s-a interzis în martie să opteze pentru limba română deși în aceste zone sunt în mod oficial mai mulți români decât în zona în care li s-a permis acest lucru.

Asociația Generală a Învățătorilor din România are încredere că Serbia va confirma până la capăt vocația sa europeană, că va respecta propria sa legislație permițând pe întreg teritoriul său ca etnicii români, loiali statului sârb, să poată învăța din 1 septembrie în școlile publice să scrie și citească ,,mamă”, ,,tată” în limba română maternă.

Salutăm din toată inima acest prim pas făcut de Serbia în aprile 2013. De acum putem spune cu adevărat că Serbia, arătând respect conaționalilor noștri, începe să întoarcă respectul de care întotdeauna s-a bucurat în opinia publică din România.
Sper să văd în curând personal una dintre școlile în care se învață limba română și să mă întorc de acolo poate cu cadouri pentru elevii sârbi din România care tocmai au susținut în județul Arad olimpida națională de limba sârbă

(vezi http://www.money.ro/orasul-nadlac-gazdu … 45465.html ).

… otinu.html

http://www.youtube.com/watch?v=NmLfyKJ_ … -A&index=1

Formularul publicat de presa sărbă

Autor Viorel Dolha

 

Sa speram ca si ceilalti copii romani din Serbia vor ajunge sa se bucure de acest drept, iar firescul si normalitatea unei viziuni Europene, civilizate, de respect al autoritatilor Sarbe fata de drepturile romanilor timoceni se va extinde treptat in toate regiunile locuite de romani, in Serbia.

REDACTIA R.B.N.PRESS




Adevăruri dureroase…. poem de Maria Pruteanu

   Adevăruri dureroase….

Printre-atâtea zile negre

Printre nori și grele ploi

Arde-o sfântă lumânare

Lin în sufletul din noi.

Dar, încet, încet se stinge

Sub povara ce-o avem,

Am ajuns să nu cunoaștem

Cine-am fost, cine suntem.

Nu știm cine-au fost strămoșii,

Nu știm că din daci venim

Că români am fost cu toții

Și așa dorim să fim.

Ani de zile ne-au mințit

Cu dovezi și aberații

Că suntem două popoare,

Două țări și două nații.

Ne-au spus că suntem moldavi,

Să nu vrem în România,

Ne-au spus că voi ne urâți

Și că mama ni-e Rusia.

Am trăit mulți ani de-a rândul,

N-am știut că v-au durut

Și pe voi clipele grele

Chiar atunci când ne-ați pierdut.

Astăzi căutăm răspunsuri,

 Îngeri ne-au șoptit în vis

Că suntem români și punctum

Și mereu de neînvins!

         (Maria Pruteanu)




MUNTELE CU NUME DE SFÂNT – de Pr. Dr. Dumitru Ichim

Varful Omu

MUNTELE CU NUME DE SFÂNT

Prin neam omul nu-și pierde identitatea persoanei, ci dimpotrivă prin neam își găsește, afirmă străvezimile divine ale persoanei avînd ca model Sf. Treime, care este Iubire.

Pr. Dr. Dumitru Ichim (Kitchener, Ontario, Canada)

– Părinte, zise copilul îngenunchind în fața Muntelui, am venit să mă spovedesc. De multe ori am greșit Luminii și nevrednic m-am făcut înfloritului ei. Greșit-am și la cer și la pământ și m-am rătăcit în trupul acestui bătrân și nu știu pe nimeni să mă dezlege.

– Din care parte a timpului vii, călătorule?

–  Vezi, Părinte, aici e problema că ”parcă n-am fost niciodată/ călător prin anii mei,/ de-am trăit un timp de tei/altu-mi vine la socoată”.  Timpul acela s-a risipit ca o mireasmă de sunet printre stâncile mele și tocmai în această risipire mă regăsesc, dar nu știu cum să scap de cestălalt care îmi vine la socoată. M-am renăscut pe Muntele Stăniloae, pe unde Dumnezeu mi-a izvodit rădăcinile. Sunt un fel de buruiană ciudată și nu îndrăznesc Părinte…

   – O, da?  Îl cunoaștem. E unul dintre rubedeniile noastre. Știai că are un nume de sfânt? De unde să știi?! Acesta e secretul nostru, al munților, dar pentru că ai avut norocul să te renaști din acel Munte   putem să-ți destăinuim și numele lui, așa cum ne chemăm  noi munții între noi, pe numele mic pe care nu-l găsești în sinaxarele brazilor. Ei, bine   – numele lui adevărat este…Vârful Omului!

                                                    ***

… și astfel spovedania mea a început ca un izvor cu hramul lacrimei, spovedania unui copil care a trăit timpul teiului. Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu ași fi ajuns la Muntele Stăniloae? Acum la ceasul înalt de prăznuire mă întreb ce caut și eu printre mărimurile care s-au strâns în soboare, toți înveșmântați în patrafire cu fir de aur și diamante, la acest acatist al Muntelui? Mă apropii cu sfială de acest Vârf al Omului și voi începe cu noaptea chinuitoare a depărtărilor din mine în care mă pierdusem  în care a înflorit, în întunericul zbuciumărilor mele, chemarea Părintelui: ”Veniți de luați Lumină!”

M-am născut într-un sat de munte din niște oameni foarte evlavioși (tata era dascălul bisericii), evlavie cu care îmi împodobiseră sufletul. De la vârsta când spuneam că vreau să mă fac ”p’eut” idealul meu a fost să devin slujitor al altarului. Primii ani ai seminarului au fost un adevărat urcuș taboric, Mănăstirea Neamțului fiind un adevărat Ierusalim al duhului filocalic românesc. Apoi a urmat prăbușirea. Era în perioada intensivă de distrugere a neamului prin ateism și luptă directă împotriva Bisericii. Am căzut victimă. După o vacanță de Crăciun, în loc de colaci și cârnați mi-am umplut valiza cu tot ce am găsit în biblioteca de acasă pentru a mă vindeca singur, ”științific” de ”boala misticismului” și a ”obscurantismului”. Erau pe atunci ”Biblia ateistului”, ”Călăuza ateistului” și o puzderie de publicații ”științifice”.

Am avut noroc de profesori foarte buni la Seminarul Teologic, printre care Prof.Pr. Mircea Păcurariu care la sfârșitul orei rezerva timp pentru întrebările mele. Săracii profesori, ce pacoste eram pe capul lor! Își luau catalogul la sfârșitul orei, dar nu scăpau de mine. Ca un scai mă țineam după ei până la cancelarie și orișiunde îi întâlneam! Deși eram premiant în fiecare an, sufletește eram un dezastru. Pierdusem puritatea de copil a evlaviei. Datorită bunilor mei dascăli am depășit criza. Eram acum vaccinat împotriva ateismului și ”știam”,  pe la sfârșitul seminarului, totul  despre combaterea lui, totul despre existența lui Dumnezeu, candela era plină de ulei, dar nu avea sămânța de foc aprinsă ca în vremea copilăriei.

A urmat Facultatea de Teologie din București. Profesori excelenți! Generația de aur a teologiei românești. Note bune. Dar criza a rămas. Acum ”știam” teologic și mai mult despre Dumnezeu, dar punțile spre ostrovul Lui erau rupte. Numai Fericitul Augustin ar fi putut exprima ”credința necredinței mele”. Am dat examen la doctorat unde Teologia Dogmatică era predată de Părintele Stăniloae. Nu numai că am fost acceptat, dar a fost în planul lui Dumnezeu ca pregătirea studiilor mele să aibă loc sub îndrumarea directă a Părintelui, ca ucenic al lui. Când spun ”părinte” mă refer la ceva mult mai mult decât celelalte apelative academice sau universitare. O spun în contextul munților care-l chemau, în intimitatea lor. pe numele lui mic de Vârful Omului.Mi-a fost părinte în sensul că mi-a dat viață – lumina vieții,m-a renăscut, mi-a redat punțile și aripi de zburat cuvântul spre Cuvântul ioanin.

         Oare cum ași putea să mulțumesc lui Dumnezeu, care n-a vrut moartea păcătosului, ci mi-a scos în calea devenirii mele, pe cel care m-a întors și m-a făcut viu? De numele Pr. Prof. Dr. Academician sunt legate nenumărate studii de teologie inspirate din magnifica lui operă, teze de doctorat, nume de facultate teologică precum și diverse cărți și articole memorialistic printre care ași aminti, nu întâmplător,  cartea doamnei Lidia Stăniloae ”Lumina faptei din lumina cuvântului – Impreună cu tatăl meu Dumitru Stăniloae”. Ce aduc eu nou prin aceste rânduri este descrierea unei minuni care va putea fi folosită atunci când va avea loc canonizarea Sf.Mărturisitor Dumitru cel Nou.

          A vorbi despre Părintele se poate vorbi timp de rafturi întregi de bibliotecă, dar nu s-a scris îndeajuns despre sfințenia lui. Minunea de care vorbesc a început din toamna anului 1968. Cursurile le ținea într-o clădire dintre Facultatea de Teologie și bibliotecă. M-am trezit în fața unui sfânt. Un cărturar te poate impresiona prin mulțimea cunoștințelor și Stăniloae era mai mult decât un cărturar, era înțeleptul. Nu atrăgea atenția nici prin vestimentar, purta aceași rasă de călugăr, curată dar modestă, nici prin oratorie. Cei impresionați de spectacole academice ar fi fost dezamăgiți după primele zece minute. Ii văd chipul ca o icoană. Se așeza la aceeași masă cu noi, deschidea aceeași servietă veche, scotea cursul dactilografiat (de ce o fi avut nevoie de el, o fi fost vreo obligație  profesorală de control din partea comuniștilor?) și după câteva fraze, scotea ochelarii și privind dincolo de noi începea zborul genunilor. Cuvântul devenea tot mai transparent.

Nu mai era limba cuvintelor, ci limba luminii, pentru că există și așa ceva, limba  de acatist a inimii. Dacă ar fi intrat un fluture în sala de curs, cred că foarte posibil i-am fi auzit aripile. Cineva povestea că la un moment dat, pe când vorbea s-a stins lumina în clasă. Era atât de adâncit în cugetare, că nici nu a observat  aceasta și și-a continuat liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, prin întuneric, nestingherit, firul ideii. Ne învăța cum se zboară lumina după legile ascunse ale Luminii. Avea grijă să nu ne pierdem în deprinderea zborului  spre Lumină și, ca o muzică de Mozart, revenea la laitmotivul unde ne lăsa să ne tragem respirația duhului, ca apoi să ne înălțăm mai departe în abisurile Logosului.

         Când asociez pe Stăniloae cu Sf. Mărturisitor Dumitru cel Nou argumentul meu, unul dintre multele, e cel: ”Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” El ne învăța teologia, în sensul Sfinților Părinți, care ne folosesc sintagma că ”îngerii teologisesc lui Dumnezeu” ajungerea la ”vederea” lui Dumnezeu, îngăduită doar inimii curate de copil și treaptă a sfințeniei la care se ajunge atât de greu. In acest sens, preoția este teologie, nu descriere a lui Dumnezeu, ci trăire a divinului, ”restaurare a omului”. Păcătuim singuri, dar ne mântuim prin Biserică. Singurătatea este starea nefirească a omului, deci omul normal face parte dintr-un neam. Poate că nimeni nu a vorbit atât de adânc despre neamul românesc. Ca orice sfânt ”vedea” cu inima lui curată pe Dumnezeu – drăguțul, sintagma populară îndrăgită de el, umblând pe cărările satului românesc, sălășluid peste noapte în casa și inima țăranului român. Așa cum Dumnezeu este slujit de cetele îngerilor în ceruri, la fel este pe pământ slujit de neamuri.

Prin neam omul nu-și pierde identitatea persoanei, ci dimpotrivă prin neam  își găsește, afirmă străvezimile divine ale persoanei avînd ca model Sf. Treime, care este Iubire. Un Dumnezeu în trei persoane. Ca persoană  este Tatăl. Ca Tată își iubește Fiul ca orice tată. Nimeni nu poate iubi mai mult pe Fiul decât Tatăl și nimeni nu poate iubi mai mult pe Tatăl decât Fiul Lui. Intruparea Fiului  (Stăniloae răspunde scolasticilor) nu s-a făcut pentru aplicarea justiției divine) ci pentru ca și noi prin omenitatea Lui să iubim pe Tatăl cu aceeași dragoste cu care Fiul își iubește Tatăl și Dumnezeu Tatăl să ne iubească pe noi oamenii cu aceeași dragoste cu care își iubește Fiul. Dacă am reduce Sf.Treime la două persoane oricât de dumnezeiască ar fi această iubire ea ar fi mărginită. Cele două persoane se plinesc prin Sfântul Duh, care este tot persoană. Ea purcede de la Tatăl spre Fiu toată iubirea Acestuia, dar nu se reduce la o simplă relație, ci tocmai prin purcedere își subliniază caracterul de persoană necesară Iubirii Infinite ale lui Dumnezeu, trei persoane, dar nu trei dumnezei.

Dacă ar purcede și de la Fiul am avea un ”nepotism” aș îndrăzni să zic (Dumnezeu să mă ierte!) care s-ar pierde în haos, ori Duhul tocmai prin nepurcederea de la Fiul este persoană cum spunem în crez ”care împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit” In relație cu Tatăl avem filiația și purcederea.Filiația nu neagă purcederea și invers.  Taina Sfintei Treimi este cel mai greu de înțeles din teologie tocmai pentru că Dumnezeu este Iubire, iar Iubirea nu poate fi decât taină. Părintele Stăniloae încerca să ne-o explice băbește (să mi se ierte expresia). Sfântul Duh prin purcedere, deci nu prin naștere, arată Tatălui cât de mult este iubit de Fiul, așa cum la noi oamenii cineva ar confirma tatălui iubirea și calitățile fiului, dar în același timp nefiind născut rămâne totuși persoană și numai în această egalitate poate reîntoarce și afirma filiația prin dragostea care nu despersonalizează, ci dimpotrivă subliniază caracterul de persoană.

          In această perspectivă ne vorbea de neamul românesc, nu un naționalism, sau alte isme, ci prin exprimarea pnevmatologică și teandrică a omului. Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie. Deci neamul perfect nu este bărbatul singur ci așa cum l-a creat Dumnezeu ”bărbat și femeie”. Familia, sau neamul (ne gândim la Chesterton) are ontologic model treimic. Familia perfectă, fără a anihila persoana este când bărbatul devine tată și femeia mamă. Așa a lăsat Dumnezeu, care este Iubire, să fie și familia – exprimare a Iubirii. Atât familia care este neam nu devine un pericol pentru un grup de familii pe care îl numim cu același nume – neam. Neamurile mele și neamurile tale împreună formează neamul omenesc, iar noi românii ne sublinia Părintele Stăniloae, numim neamul omenesc lume – adică lumină.

         Aici mi-aș permite mi-aș permite o mică paranteză. Toate dicționarele românești, inclusiv DEX, derivă etimologia cuvântului ”neam”  din ungurescul ”nem”. Nu cunosc maghiara decât ”nem tudom” care mi se pare că înseamnă ”NU înțeleg”.  Deci dece am apela pentru origine etimologică la vecinii de o mie de ani? Originea sugerată de mine este din NOMEN, din indoeuropeanul și nu turanicul, generând în latină pe NOMEN însemnând nume, NOMEN=NAMEN= NEAM așa cum avem în engleză NOMEN=NAME = NUME. Ergo,cei de același NUME,formând un NOMEN, adică un NEAM. Închid paranteza.

          Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiul Omului nu numai a-l readuce pe om la frumusețea cea dintâi, ci mai mult chiar, de a-l îndumnezei. Neamul românesc nu privește cu șovinism existența altor neamuri, pentru că toate neamurile, văzute prin modelul iubirii treimice, formează împreună ”neamul omenesc”. Modelul iubirii de neam la români este văzut în inconștientul folcloric în mod constructiv prin balada Meșterului Manole. Manole ( cineva i-a ”ciupit” ideea] este, cum ne spunea Părintele Stăniloae,  forma românească a lui Emanuel, după cum altă ”ciupitură”, fără a se indica sursa, este cea a explicării baladei Miorița, în care păstorul este de fapt Păstorul care își pune viața pentru oile Sale.

         Orice persoană este o taină. Chiar și lucrurile Creatorului, spunea Părintele, poartă o pecete a tainei. Scolasticismul  descriind a uitat să trăiască taina divinului și a fost numai un pas pentru apuseni să ajungă la cenzurarea tainei și respingerea prin Reformă la reducerea ”tainelor”, și apoi sectanții să ajungă la concluzia că dacă nu mai este taină la ce ne mai trebuiesc  atât de multe”Sfinte Taine”. Chiar ortodoxia românească are un caracter de taină. Popor latin ( interesantă teza protolatinității noastre) ca ortodocși am moștenit de la latini de a sta cu picioarele pe pământ, dar ne deosebim de celelalte popoare latine care au devenit catolice, și chiar de ortodoxia grecească (rigurozitatea legii, iar nu a duhului) și cea rusească ( cu excepția teologilor ruși din Exil).

        Incepusem cu minunea exercitată asupra mea de acest sfânt. Nu cunoștințele lui m-au impresionat ( deși a fost unul din cei mai erudiți teologi) ci trăirea lui a Cuvântului lui Dumnezeu. Crengile mele uscate sub căldura lui au început să înmugurească. Sfințenia lui a început să înflorească în lăuntrul meu. ”Cunoscătorul” cioturos și plin de țurțuri a devenit din nou copil cu inima și sufletul. Mă aducea înapoi nu ca pe-un vânat încăpățânat în sălbătăcia lui, folosind lațul sau harponul, ci prin bunătatea lui de sfânt. Fiind poet, cuvintele lui s-au revărsat peste rănile sufletului meu taumaturgic și taboric. Nu e de mirare că primul meu volum de versuri, cu care debutam în 1970, se numea atât de sugestiv ”De unde începe omul”.  Mă regăseam. O convertire fără spectaculosul marilor întoarceri, așa cum lemnul lui Aaron și-a început prin floare semnul de slujire și preoție.

        Ca și Sf. Nectarie de Eghina, cu care se aseamănă în multe privințe, făcea această teologie vie. Un fapt pe care nu mulți îl știu, era bunătatea de om înduhovnicit și milostiv. Ca și Sf. Nectarie pe câți studenți săraci oare nu a ajutat din modestul lui salariu de profesor?  In smerenia lui nu i-ar plăcea să-i destăinui această dureroasă confesiune. Ca să urmezi doctoratul trebuia să ai ”binecuvântarea” ierarhului. Această aprobare implica și bursa. Părintele Stăniloae a intervenit la acel fost episcop  al armatei, care spunea că nu are nevoie de doctori, ci de preoți, să facă o excepție cu mine, să-mi dea aprobarea și să-și păstreze banii de bursă. Cine nu ar fi ascultat de Stăniloae? Mi s-a dat aprobarea și deși la examenul de admitere luasem aproape la toate note maxime m-am trezit fără bursă în București, fără masă și fără casă, cu o adresă fictivă ( de multe ori ”apartamentul”meu …fiind sub patul doctoranzilor când nu mă prindea spiritualul, sau sala de așteptare din Gara de Nord). Despre masă? Eram tânăr și foarte atletic reușeam să sar cu succes peste mese.

       Imaginați-vă că după doi ani de vagabond prin București, la propunerea și cu excepționale referințe din partea Părintelui meu sunt chemat la Patriarhie să completez o cerere de bursă tocmai în… America! In 1970 plecam ca bursier la Seabury Western Theological Seminary pînă în 1972, iar apoi încă un an 1972-1973 la Princeton, New Jersay.

                                                ***

          Despre această minune a restaurării omului prin ”lumina faptei din lumina cuvântului”, cum își intitulează cartea Lidia Stăniloae, sper să se vorbească mai mult. Fiica Părintelui,prin pagini cutremurătoare, mărturisește greutățile financiare și morale prin care a trecut familia. Cel mai mic compromis făcut cu comuniștii ar fi adus familiei avantaje materiale, iar nu șicane, marginalizare, pierderea serviciului și ani grei de închisoare    pe care i-a trecut cu stoicism. In iadul penitenciar nu a încetat să mărturisească dreapta credință. Doamna Lidia Stăniloae se întreba în cartea pomenită mai sus punctul la care vreau să ajung: ”Nu știu de unde lua tata, ba da, știu de unde,forța de a fi totuși senin, liniștit, calm. Ne insufla și nouă încredere.”Lasă”, spunea, n-ai voie să-îi pierzi curajul. Ai încredere în Dumnezeu, El nu ne uită.” El credea cu adevărat. Sînt sigură că avea momente de  spaimă, dar nu se lăsa niciodată copleșit. Pentru el legătura cu Domnul era o legătură concretă, personală. A-și păstra curajul, a-l insufla și celorlalți devenea o problemă de conștiință, o proba la care se supunea pentru a se verifica , pentrua-și confirma o dată în plus intensitatea legăturii cu Domnul, (p.200-201)

     Există un paroxism al fricii,un prag al spaimei, mîna întinsă a lui Petru când a început să se scufunde. ”În câteva rânduri mi s-a întâmplat să ajung  în pragul unui paroxism al al spaimei. Eram copil încă, îmi lipsea experiența de viață, consecvența credinței. Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât înțelegi că până și în situațiile negative există un relativ, care te ajută să le porți mai ușor… Atunci tata mi-a agrăit cu seriozitate, cu duritate chiar. ”Crezi în Dumnezeu, sau nu crezi?” m-a întrebat el.”Dacă da, atunci concretizează-ți credința prin răbdare și convingerea că până la urmă El te ajută. Dacă nu, atunci trebuie să-ți reconsideri modul de existență. Găsește-L și găsește-te pe tine. Cu trudă, cu efort. Viața, așa cum trebuie s-o înțelegem noi, creștinii,e efort,ascensiune, ca un drum de munte, în care nu există decât un sens, în sus. Fără efort și fără nădejde nu se poate!” ( p.201)

     Cartea lui Lidia Stăniloae, cu subtitlul ”Împreună cu tatăl meu” este cartea de temelie a celor care încearcă să înțeleagă pe cel care ne-a împărtășit ”lumina faptei prin lumina cuvântului”. Sever cu sine însuși până la sfintele nevoințe monahicești, se răsfrângea cu generozitate , înflorind ca o fântână arteziană, tuturor. Cuvântul lui avea acoperire în aurul de aureolă al sufletului. Sfaturile lui erau în primul rând faptele lui.

     Un capitol interesant despre Părintele Stăniloae l-ar putea scrie Lidia Stăniloae de personalitățile literare și artistice care au avut fericita ocazie de a trece prin casa lor. Imi amintesc cu câtă dexteritate trecea de la filosofia Sfinților Părinți, în special sfîntul lui preferat Sf.Maxim Mărturisitorul la filosofia modernă – de la Kierkegaard  la Sartre și Camus, uimind prin cât de bine era pus la punct cu literatura zilelor noastre. De atunci. Ca să nu mai vorbim de subtilitățile poeziei unde era totdeauna acasă. Poiesis, de fapt, nu e versificare, sau un departament al literaturii, ci o stare a punctului omega în care toate converg: matematică, muzică, chimie, rugăciune, lacrimă, fizică – o stare a Facerii (Geneza) în care toate cele omenești devin transparente până la străvezimea transcendentă a Cuvântului, Poiesis ca stare soteriologică și revelațională a Spiritului Sfânt și sfințitor când Kalos nuntește cu Agathos.

       Poate cea mai adecvată caracterizare a acestui titan al cugetării hristice, mărturisitor și taumaturg a făcut-o o femeie  care vindea  flori în Piața Unirii, cum aflăm din cartea mai sus pomenită. Intrebată fiind: ”Cine a murit?” a răspuns cu emoție: ”Îl îngroapă pe cel mai mare preot.” Și avea dreptate.

BOX

Au venit și geologii care știu totul despre pietrele și prundurile văzute și nevăzute, arheologii biblici cu hârlețe, măturici și ochelari și lupe, cei care văd până în străfundul pământului, înțelepți cu scufițe care știu de câte ori a strănutat Părintele și pe ce fel de hârtie a fost scrisă Filocalia și cîte virgule are studiul cutare,și venitu-au… De lăudat, cu ce să mă laud? Păcatele mele, toți se uită la mine peste umăr și tare au dreptate!  Bisericește – nici măcar protopopă, poeticește – nici măcar pupăză printre ciripitoare, și colac peste pupăză, vorba psalmistului, rămas de căruță nu pot să mă laud nici cu telegarii, nici cu căruțele.

Autor – Pr. Dr. Dumitru Ichim

De la mesagerulromanesc.info

 Sursa foto (Varful Omu) – George Avanu




Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un șef sovietic de spioni – de Historia.ro

Cartea de față, Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un șef sovietic de spioni, de Pavel și Anatoli Sudoplatov, a produs consternare la apariția ei la editura Little, Brown and Co. din New York. Puține cărți publicate în America au provocat dezbateri atât de aprinse între istorici ca această autobiografie a generalului-locotenent Pavel Anatolievici Sudoplatov.

Printre dezvăluirile cărții se numără: modul în care savanții atomiști Oppenheimer, Fermi, Szilard, Fuchs și Pontecorvo au furnizat sau au permis transferul de informații științifice esențiale către URSS; cum a organizat Sudoplatov asasinarea lui Lev Troțki la ordinul direct al lui Stalin; rolul real jucat de soții Alfred și Ethel Rosenberg în spionajul atomic al URSS; de ce a inventat Stalin complotul medicilor și conspirația sionistă din URSS, care i-a distrus pe evreii sovietici; cum a creat Stalin criza Berlinului pentru a preveni folosirea de către SUA a bombei atomice împotriva iminentei victorii comuniste în China; cum au organizat Hrușciov și colegii lui arestarea și împușcarea lui Beria pentru a șterge propria lor complicitate la crimele lui Stalin.

Cine este Pavel Sudoplatov?

„SPECIAL TASKS. The Memoirs of an unwanted witness: a Soviet Spymaster” (MISIUNI SPECIALE. Memoriile unui martor nedorit: un șef sovietic de spioni), de Pavel Sudoplatov, Anatoli Sudoplatov, publicată de editura Little, Brown and Co. din New York, 509 pagini

Cititorul se va întreba cine este acest autor și cum a avut el acces la secrete atât de mari, multe dintre ele rămase neelucidate până acum? Pavel Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului extern sovietic între anii 1939-1942. La 15 iulie 1941, el a fost numit director general al Administrației Misiunilor Speciale din Ministerul Afacerilor Interne (NKVD) al URSS. Apoi a devenit directorul general al Direcției a IV-a din NKVD, însărcinată cu războiul de partizani contra Germaniei naziste, care invadase URSS la 22 iunie 1941.

În perioada 1944-1946, Sudoplatov a fost șeful Biroului de Informații al Comitetului Special al URSS pentrul Proiectul Atomic, care a reprezentat principala sursă de informații pentru dezvoltarea tehnico-științifică a armelor atomice sovietice. Sfera de activitate în care era angajat Sudoplatov a fost realmente extraordinară: răpire și asasinare; sabotaj și război de partizani în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial; înființarea de rețele ilegale de spioni sovietici în SUA și Europa Occidentală. Însă domeniul crucial de activitate în care a fost angrenat Sudoplatov a fost spionajul atomic pe teritoriile SUA, Angliei și Canadei.

Pavel Sudoplatov a fost arestat după căderea de la putere a lui Lavrenti Beria. În pofida torturii și a izolării complete în închisoare, acesta a refuzat să se „confeseze”, insistând că acuzațiile aduse contra lui sunt deformări ale activităților sale pentru care el a fost decorat și promovat până la gradul de general-locotenent. A fost eliberat din închisoare după 15 ani de temniță grea, dar abia în anul 1992 va reși să-și obțină reabilitarea. A rămas un adept al comunismului, el atribuind căderea URSS-ului faptului că oameni inferiori lui Stalin au ajuns la conducerea statului sovietic (pag. XIII). În acest sens el scrie că: „cei care pretind a scrie istoria noastră nu pot reabilita imperiul țarist și pe Lenin cu scopul de a-l prezenta pe Stalin drept un criminal, este prea facil, având în vedere intelectul și viziunea lui. Cârmuitorii victorioși ai Rusiei au avut întotdeauna trăsături combinate de criminali și de oameni de stat. În această privință se trece cu vederea că Stalin și Beria, care au jucat roluri tragice și criminale în istoria noastră, au jucat în același timp un rol constructiv, transformând Uniunea Sovietică într-o superputere nucleară. Or, tocmai această realizare este cea care a determinat evoluția ulterioară a evenimentelor din lume” (pag. 5). Acest concept a fost cel mai bine prezentat lumii de către Winston Churchill prin aceste cuvinte: „Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când Stalin a murit, țara sa era cea mai mare superputere militară a lumii, întrecută doar de Statele Unite ale Americii”.

 Sudoplatov a refuzat să-i ajute pe istoricii ruși să se descurce în labirintul arhivelor secrete din Moscova, pe considerentul că Stalin nu poate fi judecat obiectiv prin prisma standardelor de azi și că el trebuie evaluat în contextul timpurilor în care a condus țara. De același refuz ferm s-a izbit și Jerrold Schecter, șeful biroului din Moscova al revistei americane „Time”, când l-a vizitat pe Sudoplatov la spitalul unde se trata de insuficiență cardiacă, la vârsta de 85 de ani. Acesta ar fi dus cu el în mormânt tot ce a dezvăluit în această carte dacă Jerrold Schecter nu s-ar fi dus la fiul lui Pavel Sudoplatov, academicianul rus Anatoli Sudoplatov, căruia i-a cerut ajutorul direct și personal în a-l convinge pe tatăl său să spună ce știe înainte de moartea sa iminentă.


Robert Oppenheimer a fost directorul proiectului Manhattan, proiect care a dezvoltat prima bombă atomică

Cum au furat sovieticii secretul primei bombe atomice

Editorii americani ai acestei cărți semnalează de la primele pagini ale introducerii că aspectul inedit, adus la cunoștința publicului de acest autor militar, este modul concret în care au procedat sovieticii pentru a fura secretele atomice descoperite de savanții de la Los Alamos, pentru construirea primei bombe atomice. Este clar acum că, fără participarea voluntară la trădare a savanților participanți la Proiectul Manhattan, sovieticii n-ar fi putut copia așa repede bomba atomică americană. Prima bombă atomică detonată de sovietici în anul 1949 a fost o copie fidelă a bombei americane. Le-au trebuit savanților sovietici zece ani pentru detonarea cu succes a celei de-a doua bombe atomice, care a fost în totalitate un produs sovietic.

Prima bombă atomică a fost rezultatul unui efort colectiv intens, coerent și insistent, care a costat 2 miliarde de dolari și la care au participat zeci de mii de ingineri, tehnicieni, fizicieni și alți specialiști americani. Munca lor a ajuns de-a gata în mâinile spionilor sovietici, care au dus-o la Moscova cu riscul vieții lor (soții Alfred și Ethel Rosenberg au fost curierii sovietici care au sfârșit pe scaunul electric când s-a aflat ce transportau în valizele lor). Mai mult de 90% dintre agenții recrutați de sovietici în străinătate erau de origine evreiască, a căror ură contra lui Hitler i-a făcut să-și riște viața și avutul pentru a ajuta URSS-ul în lupta contra Germaniei (pag. 4).

Cum a fost posibil ca savanții atomiști să transfere sovieticilor descoperirile lor științifice? Sudoplatov povestește că s-a acționat pe trei idei principale: 1) teama viscerală a savanților că Hitler ar putea fi primul care să obțină bomba atomică; 2) egalitatea statutului de puteri nucleare dintre SUA și URSS va contribui la pacea mondială, altfel s-ar fi anihilat reciproc; 3) exploatarea aroganței depistate de sovietici la discuțiile secrete cu savanții atomiști, care se considerau o specie nouă de oameni de stat, al căror mandat depășea granițele țărilor din care proveneau ei (pag. XIV). Deci n-a fost vorba de bani sau alte valori pentru obținerea colaborării savanților atomiști de la Los Alamos. A fost o colaborare voluntară și gratuită, deși Stalin era pregătit să plătească eventual sumele necesare pentru transferul tehnologiei nucleare. Chiar dacă directorul Proiectului Manhattan, prof. dr. Robert Oppenheimer, era decedat din anul 1967, familia acestuia l-a acționat în justiție pe Sudoplatov la apariția acestei cărți, pentru a salva reputația savantului. Și n-a fost singurul scandal provocat de această carte. Statul ucrainian s-a sesizat din oficiu și l-a dat în judecată pe Sudoplatov pentru asasinarea lui Evghen Konovaletz, eroul național al Ucrainei, despre care nu se știa cine l-a ucis în exil. Sudoplatov descrie în detaliu cum l-a ucis pe Konovaletz, la Amsterdam, din ordinul direct și personal al lui Stalin, pentru că era liderul ucrainienilor din exil cu acces direct la Hitler și Hermann Göring.

Misiune în Mexic: uciderea lui Troțki


Ramon Mercader, cel care, trimis de Stalin, l-a omorât pe Troțki în Mexic, unde acesta din urmă se afla în exil

Un capitol întreg al cărții este consacrat de Sudoplatov modului cum a organizat și instruit echipa trimisă în Mexic cu misiunea uciderii celui mai mare dușman al lui Stalin și unul dintre fondatorii statului sovietic: Leon Davidovici Bronstein, intrat în istorie sub numele conspirativ de Troțki. Se cunoaște faptul că și Lenin se temea de Troțki, care-l întrecea ca orator și ca organizator de geniu al Armatei Roșii. Întrebat de un jurnalist cum explică el succesul constant al cuvântărilor sale în fața unor săli pline cu oameni atât de diferiți ca pregătire, Troțki a dat următorul răspuns: „Eu când mă urc la tribună îmi imaginez că sunt în fața unei săli pline cu idioți și că trebuie să vorbesc în așa fel încât să fiu înțeles de ultimul idiot din ultimul rând al sălii respective”. Cel care l-a ucis pe Troțki, la 20 august 1940, a fost agentul lui Sudoplatov, un comunist catalan cu numele de Ramon Mercader, care n-a reușit să fugă din locuința lui Troțki după ce l-a rănit mortal. A fost prins, judecat și condamnat de mexicani, care l-au închis timp de 20 de ani. A fost bătut în fiecare zi în închisoare până au reușit să scoată de la el informația capitală: cine a fost ordonatorul crimei comise de el. A petrecut ultimii ani de viață la Moscova cu o pensie de general KGB și a decedat în 1978 la 65 de ani.

Eduard Beneș și Imre Nagy, agenți ai Moscovei

Sudoplatov mai dezvăluie că printre agenții lui plătiți s-a numărat și președintele Cehoslovaciei, Eduard Beneș, recrutat de NKVD în anul 1938, și care a facilitat cedarea către URSS a unei părți din teritoriul țării sale (pag. 104). Când Cehoslovacia a fost cotropită de naziști, Beneș a fost scos din țară de oamenii NKVD-ului, pe căi cunoscute numai de ei. Nimeni n-a știut cum a ajuns el la Londra. Sudoplatov scrie că, la plecare, lui Beneș i s-a înmânat suma de 10.000 de dolari, o avere pentru acele vremuri și i s-a cerut o chitanță. Cu acei bani Beneș a trăit confortabil la Londra pe toată durata războiului. În anul 1945 s-a dus la Moscova împreună cu Jan Masaryk cu convingerea că va fi repus în funcția de președinte, numai că Stalin îl pregătea pe comunistul ceh Klement Gottwald pentru funcția supremă a Cehoslovaciei.

După încheierea războiului, Sudoplatov este trimis de Molotov la Praga cu misiunea de a-l determina pe Eduard Beneș să se retragă în liniște din viața politică a Cehoslovaciei. În acest scop, Sudoplatov a luat cu el, la Praga, pe Piotr Zubov, ofițerul NKVD care-l recrutase pe Beneș, și, mai ales, n-a uitat să ia chitanța contra căreia îi înmînase acestuia cei 10.000 de dolari. Pentru cazul că Beneș ar putea opune rezistență cererii lui Molotov, autorul cărții scrie că a luat cu el 400 de militari îmbrăcați în civil, care ar fi intevenit dacă ar fi fost nevoie. Totul s-a desfășurat în secret și fără incidente, Eduard Beneș anunțând public că se pensionează pe motive de sănătate. A murit în anul 1948 (pag. 233-235).

Un alt lider european care este demascat de Sudoplatov ca fiind agent plătit al NKVD este Imre Nagy al Ungariei, despre care scrie următoarele: „Beria avea de asemenea planuri de schimbări în conducerea Ungariei. El a avansat propunerea ca Imre Nagy să fie candidat la postul de prim-ministru. Încă din anii 1930, Nagy a fost un agent NKVD cu normă întreagă, cu numele de cod Volodea, ale cărui servicii erau considerate de mare valoare. Ideea lui Beria era de a avea prin Nagy pe omul său într-o poziție cheie în conducerea Ungariei. Nagy va executa supus instrucțiunile Moscovei” (pag. 367).

Tito către Stalin: „eu voi trimite la Moscova un singur om și nu va mai fi nevoie de altul”


Caricatură înfățișându-l Tito, vândut americanilor. Președintele Iugoslaviei era cunoscut pentru părerile contrare lui Stalin

Pagini întregi sunt dedicate descrierii planurilor lui Stalin de asasinare a mareșalul Iosip Broz Tito, președintele Iugoslaviei. După trei încercări nereușite, efectuate de alte cercuri din anturajul lui Stalin, acesta decide să apeleze la Sudoplatov pentru uciderea lui Tito. Îl cheamă la Kremlin și-i arată o scrisoare olografă și nesemnată, care cuprindea o propunere de atentat la viața lui Tito. După citirea scrisorii, Sudoplatov a demonstrat punct cu punct toate detaliile care probau că autorul scrisorii este fără experiență în domeniu. Stalin a fost impresionat de sistemul puternic de apărare construit în jurul liderului iugoslav, informații pe care Sudoplatov le avea de la un agent al său aflat în garda personală a lui Tito. Chestiunea ridicată de Sudoplatov era că în condiții de pace se pune problema morală a trimiterii unui agent sovietic la moarte sigură, întrucât el nu avea nicio șansă de a scăpa neprins. În plus, se cunoștea că Tito nu va intra în panică având experiență personală de luptă în război (pag. 339). Două zile mai târziu, planurile contra lui Tito au fost abandonate de îmbolnăvirea lui Stalin și decesul său la 5 martie 1953. În biroul lui Stalin de la vila Kunțevo s-a găsit, printre alte documente personale, următoarea scrisoare de la Tito: „Ați trimis aici trei oameni ca să mă ucidă și toți trei au fost capturați. Dacă nu încetați, eu voi trimite la Moscova un singur om și nu va mai fi nevoie de altul”. Șochează limbajul specific corespondenței dintre doi gangsteri.

Finlanda a facilitat Pactul Molotov-Ribbentrop

La 8 aprilie 1938 – povestește Sudoplatov – Boris Rîbkin, șeful rezidenței NKVD din Finlanda, este convocat la Kremlin, unde Stalin și alți membri ai Biroului Politic îi încredințează oficial misiunea de a oferi verbal guvernului finlandez un pact secret, fără participarea ambasadorului sovietic la Helsinki. În schimbul semnării de către Finlanda cu URSS a unui Pact de Asistență Mutuală Militară și Economică în caz de atac din partea unei terțe puteri, sovieticii ofereau finlandezilor siguranța eternă contra unui război din partea puterilor europene și privilegii economice reciproce pe o bază permanentă. În această ofertă s-a inclus împărțirea sferelor de influență militară și economică din zona țărilor baltice care se aflau între Finlanda și URSS. Guvernul Finlandei a respins oferta, preferând o colaborare cu Germania.

Mareșalul Carl Gustav Mannerheim, președintele Consiliului de Apărare al Finlandei, l-a informat pe Hitler despre pactul propus de Stalin, fără să evalueze consecințele indiscreției sale. Hitler a tras concluzia că Stalin este apt pentru o asemenea abordare cu Germania, din moment ce un pact similar fusese oferit Finlandei. Așa a ajuns Ribbentrop la Moscova, unde a semnat cu Molotov pactul care le poartă numele. Deși refuzată de Mannerheim, oferta sovietică a produs o sciziune profundă în conducerea Finlandei, fapt care va fi speculat de sovietici la încheierea unei păci separate cu Finlanda în anul 1944. Ca urmare a înfrângerii în război, Finlanda a pierdut 22.000 de mile pătrate din teritoriu în favoarea URSS-ului, iar frontiera de stat dintre cele două țări a fost mutată cu mult mai spre nord de orașul Leningrad (azi Sankt-Petersburg) decât prevedea pactul propus de Stalin în anul 1938.

Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în 1939. Molotov, ministul de externe rus, se află pe scaun, în spatele său este Ribbentrop (în centrul imaginii, cu cravată), ministrul de externe al Germaniei naziste; Stalin se află în stânga lui

Sudoplatov aduce și detalii inedite privind negocierile secrete purtate de Stalin cu Hitler în lunile premergătoare invaziei URSS de către Germania. Astfel, la 10 ianuarie 1941, Molotov semnează cu ambasadorul german la Moscova, Friederich Werner von der Schulenburg, un protocol secret prin care Germania cedează URSS-ului, în schimbul a 7,5 milioane dolari-aur, teritorii ale Lituaniei care aparțineau Germaniei, precum și dezvoltarea cooperării economice pe toată durata anului 1941. Alt detaliu inedit oferit de Sudoplatov este acela că în consultările secrete dintre Hitler, Ribbentrop și Molotov privind o alianță strategică între Germania, Japonia și URSS, au fost manifestări care l-au condus pe Stalin la iluzia că va putea cădea la o învoială cu Hitler. Din rapoartele spionilor sovietici la Londra (Philby și Cairncross), Stalin știa că Hitler căuta insistent o formulă pașnică de soluționare a litigiilor Germaniei cu Imperiul Britanic înaintea atacării URSS-ului pentru evitarea unui război pe două fronturi. Asta l-a făcut pe Stalin să calculeze greșit că mai are cel puțin un an până la agresiunea nazistă contra URSS. În sprijinul acestei teorii, că Stalin se baza pe contactele sale personale cu Hitler în a-l convinge să nu atace URSS, Sudoplatov aduce și următorul detaliu semnificativ: în luna mai 1941, Stalin se autonumește prim-ministru al guvernului URSS, iar în declarația agenției TASS privind această schimbare în conducerea guvernului sovietic se comunică publicului larg că Stalin este gata de negocieri internaționale și că el va conduce personal tratativele cu Germania. Toate aceste detalii aruncă o lumină nouă asupra circumstanțelor care l-au făcut pe Stalin să ignore toate avertismentele privind iminenta invazie a URSS-ului de către Germania nazistă.

Otrăvurile fără urmă, o specialitate sovietică

Sudoplatov scrie că absolut toți cârmuitorii sovietici de la Lenin la Gorbaciov au manifestat un mare interes pentru otrăvuri și administrarea lor secretă oamenilor deveniți indezirabili. În acest subiect autorul se pronunță cu competență și autoritate ca specialist militar însărcinat pe linie de serviciu să folosească otrăvuri puternice ca instrumente de asasinare rapidă, secretă și eficientă a celor condamnați politic să dispară.

La ordinul direct al lui Lenin, în secretariatul lui de la Kremlin s-a înființat un laborator în subordinea primului-ministru, numit „Spețialnîi Kabinet”, care avea ca obiect de activitate cercetarea, proiectarea și fabricarea de otrăvuri puternice. De la acest laborator a cerut Lenin să i se aducă otravă la vila sa de la Nijni-Novgorod (azi orașul Gorki), unde zăcea paralizat și informat de medici că sifilisul de care suferea duce în final la demență. Stalin a supus spre examinare această cerere Biroului Politic, care a refuzat s-o aprobe. În 1937, acest laborator a fost transferat la NKVD, în subordinea directă a ministrului securității statului. Între anii 1960-1970, acest laborator special de otrăvuri purta numele strict-secret de „Laboratorul Toxicologic nr. 12”, aflat în structurile KGB.

Notorietatea acestui laborator continua să fascineze președinții URSS-ului, Gorbaciov fiind interesat despre acesta când aflase că Brejnev afirmase public că Hrușciov era mai ușor de îndepărtat de la putere prin Laboratorul 12 decât printr-o Plenară a C.C. al PCUS.
Otrăvurile acestea nu lăsau urme, iar la autopsie se constatau indiciile unui infarct miocardic sau o comoție cerebrală. Așa a fost ucis diplomatul suedez Raoul Wallenberg, la ordinul lui Molotov, care se temea că va povesti în Suedia despre procedeele prin care NKVD a încercat să-l recruteze ca agent de influență. La fel a fost ucis jurnalistul bulgar Markov, care, fiind angajat al televiziunii britanice, îl critica constant pe președintele Bulgariei, Teodor Jivkov. Otrava a fost administrată prin vârful unei umbrele cu care Markov a fost împuns „din greșeală” pe un pod din Londra. La autopsie n-au apărut urme toxicologice. Cazul a ajuns celebru grație generalului KGB Oleg Kalugin, care a emigrat în SUA și a povestit acolo că el a furnizat otrava colegilor săi din Bulgaria.

Potrivit lui Sudoplatov, pe lista celor otrăviți de autor sunt agenți-dubli și opozanți politici de-ai lui Stalin, Molotov și Hrușciov. Cadavrele lor au fost incinerate și îngropate la o groapă comună. „Autoritățile au admis șovăielnic că figuri proeminente ca Iakir, Tuhacevski, Uborevici, Meyerhold și alții au fost trimiși pe lumea cealaltă în această manieră. Întrucât până în anul 1965 «Donskoi» era singurul crematoriu din Moscova, este probabil că cenușa lui Wallenberg, Iejov și Beria este îngropată în aceeași groapă comună” (pag. 271).

Reciclarea spionilor la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial

La invazia URSS-ului de către germani era o lipsă mare de specialiști în domeniul spionajului. Sudoplatov cere – și Beria aprobă – scoaterea din închisori a 140 de foști ofițeri NKVD arestați în anii 1930. „Dosarele arătau că ei au fost arestați la inițiativa și din ordinul direct al lui Stalin și Molotov. Din nefericire, Shpigelglas, Karin și Maly, preotul maghiar, fuseseră deja împușcați” (pag. 127). Preotul Maly a fost omul care i-a recrutat și dirijat la Londra pe spionii britanici MacLean și Philby din rețeaua Universității Cambridge. MacLean a lovit sever interesele economice ale României pe vremea când ea era pe lista țărilor beneficiare ale Planului Marshall. Ca șef al cancelariei ambasadei britanice la Washington, MacLean avea acces la corespondența secretă a ambasadei cu șefii de la Londra. Astfel, dintr-o telegramă cifrată primită de la ministrul britanic Bevin, MacLean află că URSS nu va mai primi din Germania reparațiile de război convenite la Ialta ca să fie plătite de nemți timp de 5 ani, deoarece refacerea economiei URSS și a Europei de Est se va face prin Planul Marshall.

Fiind în solda NKVD, MacLean trimite lui Stalin o copie a telegramei de la Bevin. Sudoplatov descrie consecințele dramatice ale acestei telegrame: „Asta era total inacceptabil deoarece va împiedeca consolidarea controlului nostru în Europa răsăriteană. Însemna că partidele comuniste deja instalate în România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria vor fi deposedate de pârghiile economice ale puterii. Șase luni după ce Planul Marshall a fost refuzat de Uniunea Sovietică, regimul pluripartidelor din Europa de Est lua sfârșit. La instrucțiunile lui Stalin, Vîșinski a trimis un mesaj cifrat lui Molotov, aflat la Paris, care cuprindea în sumar raportul lui MacLean. Pe baza informației lui MacLean, Stalin l-a instructat pe Molotov să obstrucționeze implementarea Planului Marshall în Europa răsăriteană. Vîșinski personal a condus tratativele cu Regele Mihai al României pentru abdicarea lui, garantându-i o parte din pensia sa” (pag. 232). Așa a pierdut România miliardele de dolari nerambursabili ale Planului Marshall.

„Sora” NKVD-ului era serviciul de spionaj al Armatei Roșii, cunoscut după inițialele sale în rusă: GRU. Sudoplatov scrie că și GRU se ocupa de asasinate, cu precădere ale dezertorilor și ale agenților dubli, inclusiv în perioada postbelică, atunci când însărcinat cu aceste misini de suprimare era generalul-maior Markelov (pag. 425). Ilustrativ pentru orizontul global al lui Stalin este următorul dialog citat de Sudoplatov: „Mi s-a redat de către Vetrov, aghiotantul lui Molotov, ulterior ambasador în Danemarca, ce a spus Stalin lui Molotov: «Hai să ne dăm acordul pentru înființarea Statului Israel. Asta va fi o durere în cur pentru statele arabe și le va face să întoarcă spatele către britanici. Pe termen lung asta va submina total influența britanică în Egipt, Siria, Turcia, Irak.»” (pag. 296). Au trecut 63 de ani de atunci și influența britanică în țările menționate mai sus a rămas o amintire.

Gorbaciov, un lider urât de ruși

Sudoplatov oferă detalii negative pentru reputația lui Gorbaciov ca șef de stat. De exemplu, Gorbaciov a refuzat să le spună polonezilor ceva despre actele privind genocidul comis de sovietici la Katyn, unde au fost uciși 21.857 de ofițeri polonezi, la care trebuie adăugat numărul civililor polonezi împușcați acolo, preoți, magistrați, profesori, elita Poloniei, un total înfricoșător de 35.000 de victime nevinovate (pag. 277). Abia Elțîn a făcut asta, după căderea URSS, dând Poloniei copiile actelor din arhivele KGB. „Gorbaciov și Iakovlev s-au comportat ca șefi de partid obișnuiți, exploatând numele democrației pentru a-și întări propria lor bază de putere. Au fost naivi ca oameni de stat și au trăit sub iluzia că pot să-și depășească rivalii și să se mențină la putere… El și Șevardnadze au fost incapabili de a negocia concesii economice din partea Occidentului, în schimbul retragerii Uniunii Sovietice din Europa de Est” (pag. 428). Când Gorbaciov a văzut, în toamna lui 1990, că scapă din mână controlul țării a ordonat KGB-ului și forțelor armate să pregătească legea marțială. Ca să-și asigure sprijinul lor, a dublat salariile tuturor celor care aveau un grad militar (pag. 425). A scos dosarul lui Beria de la Procuratura Supremă și l-a dus la cabinetul său de la Kremlin, de unde a dispărut. Gorbaciov nu are un bun renume printre concetățenii săi și sondajele de opinie din Rusia confirmă constant acest lucru.

Autor: Michael Nicholas Blaga

SURSA: historia.ro




Ziaristi Online – Cum a salvat evrei de la deportare “antisemitul” Vladimir Iliescu si familia sa, impreuna.

Despre scandalul “holocaustului de la Academie”, portalul Ziaristi Online a relatat in cateva randuri, atragandu-si si niste caracterizari hazardate din partea directorului Institutului “Elie Wiesel”, controversatul Alexandru Florian, studiate in prezent de avocatii nostri. Este straniu ca conducerea acestui institut, intrat sub acoperire guvernamentale, alege ca intr-o singura luna sa condamne public doi romani care au salvat evrei de la moarte, unul chiar cu pretul propriei vieti, respectiv Valeriu Gafencu si, apoi, pe Vladimir Iliescu. Asemenea mostre de recunostinta dau nastere la precedente si interpretari periculoase. Astazi, in exclusivitate, profesorul Vladimir Iliescu ne ofera noi detalii biografice fascinante despre Cernautii dintre ocupatiile sovietice si cum a salvat familia sa evrei in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Dar mai intai iata si trimiterile la articolele noastre, cat se poate de echilibrate:

Profesorul Vladimir Iliescu la Academia Romana: “In Romania nu a existat holocaust. Este o minciuna enorma pe plan cosmic”. VIDEO/AUDIO

Scandalul holocaustului de la Academie se intoarce: Ionel Haiduc regreta si se disociaza de afirmatiile istoricului Vladimir Iliescu. VIDEO

Profesorul Vladimir Iliescu revine: Romania a salvat evreii si nu i-a supus unui holocaust. Procesului Holocaustului de la Academie: dupa acuzare si condamnare urmeaza si apararea

In urma afirmatiilor profesorului Vladimir Iliescu, publicatii de agitatie si propaganda din Romania au declansat o campanie furibunda, de linsare a profesorului de 87 de ani, fara a oferi apoi cuvenitul “Drept la replica”. Unul dintre ultimile de acest gen, publicat de Adevarul, emite, normal, un neadevar, respectiv: Profesorul Vladimir Iliescu, cel care a negat Holocaustul în aula Academiei Române, a fost dat afară de la o prestigioasă universitate germană

Profesorul Iliescu nu crede versiunea Adeverului si prezinta scrisoare prin care s-a despartit de Universitatea din Aachen, cu urmatorul comentariu: “Adevărul minte, fiindcă se bazează – ceea ce nu-l scuză – pe promisiunea prof. Heinen către P. Manu, M. Shafir si Dan, că eu nu voi mai ține cursuri [ca pedeapsă].In realitate venia legendi, care se dă pensionarilor și celor care nu fac parte din schema universității, se acordă anual (2 semestre), nu a fost cerută rectorului toamna trecută așa că eu de fapt am predat ilegal în semestrul de iarnă 2012 / 2013.

Probabil că prof. Heinen vroia să ceara prelungirea acum – fie retroactiv, fie pentru următoarele două semestre – dar n-a mai făcut-o de supărare pentru declarațiile mele.

In nici un caz Universitatea din Aachen nu “m-a dat afară” acum pentru declarațile mele.”

Iata traducerea scrisorii in cauza:
RWTH Aachen 52056 / 010810            

RWTH AACHEN UNIVERSITY

Rectorul

                                                                                                                   Abt. 8.1

Data 28.02.2013

Profesorul-Univ-Dr-Vladimir-Iliescu-in-plenul-Academiei-Romane-vorbind despre holocaust 14_02_2013Domnului Profesor

Dr. phil. Vladimir Iliescu

Schinkelstr. 30

40699 Erkrath

Insărcinare de a ține Cursul universitar  cu tema  Istoria Europei de Răsărit

Scrisoarea Institutului de Istorie 25.02.2013

Mult stimate domnule Profesor Iliescu,

 

După comunicarea Institutului de Istorie însărcinarea de a ține cursuri a expirat în semestrul de vară 2012 (octombrie 2012 – martie 2013).

Aș vrea să vă mulțumesc pentru serviciile aduse Politehnicii din Renania-Westfalia și să vă doresc  tot binele pentru viața D-voastră viitoare.

Cu deosebita consideratie,

Pentru Rector

Cancelarul de Serviciu

Iscălitura

Klaus Gertig

“Antisemitul” Vladimir Iliescu si istoria vietii sale alaturi de evrei si salvatorii lor

Placa Cernauti Primar Traian Popovici

3. În ce privește competența mea în problematica evreiască, sunt nevoit să vă dau multe amănunte personale, ca să se vadă că eu sunt mai competent,  chiar decât cei care-mi fac reproșuri, deși aproape toți sunt evrei, iar eu nu sunt.

Cunoștințele mele despre evrei și compasiunea mea pentru ei provin pe de o parte din biografia mea bucovineană, iar pe de altă parte din cursurile mele despre Europa de Răsărit, ca și din reuniunile științifice de specialitate cu această temă la care am participat.

3. A. Autobiografia mea este destul de complicată și lungă, drept care o echipă suedeză de televiziune  din Germania a vrut să facă pe baza ei o emisiune televizată, luându-mă ca un martor al sec. al XXlea din răsăritul Europei, ceea ce eu am refuzat.

Tatăl meu Dr. veterinar Ioan Iliescu, de la Călărași, a venit la Cernăuți cu divizia a opta a generalului Zadek, în noiembrie 1918, când Bucovina s-a alipit României. Era o divizie românească ce n-avea nici blindate și nici camioane, dar dispunea de mii de cai. Tatăl meu s-a căsătorit aici  cu o doamnă de origine germană, catolică, Adela Tijan, care nu știa românește, deoarece alesese ca limbă în liceul real pe care-l urma, ucraineana. Ulterior mama a învățat perfect românește și a fost activă în conducerea societății „Femeile Române“ din Bucovina. Tata care urma să devină generalul  corpului veterinar al armatei române, a demisionat, deoarece se căsătorise cu o minoritară, dar a rămas locotenent colonel de rezervă, cu mare influență în armată și la autoritățile civile, datorită marii clinici veterinare pe care a înființat-o și unde caii armatei se tratau gratuit. In serviciul civil a ajuns după zece ani inspector general veterinar zootehnic  al Bucovinei, incluzând  și Hotinul și Dorohoiul. Impreună cu avocatul Gh. Vîntu – cumnatul marelui chirurg Hortolomei – fost prefect liberal, erau considerați „protectorii minorităților”, care în Bucovina erau numeroase, printre care 100.000 de evrei.

3. B.    Eu am început școala primară la școala unde a învățat și Eminescu. Venind însă după o săptămână cu păduchi acasă, urmând sfatul bunicii, mama m-a dat la școala cu cel mai bun renume din oraș, la școala Meißler, frecventată de burghezia evreiască. In clasa de 19 fete și 17 băieți erau numai doi creștini, eu și fiul celui mai bogat ucrainean din Cernăuți. Cu această ocazie am învățat idiș și, cu unii colegi de clasă am rămas în relații de prietenie, cu alții m-am revăzut peste ani (mulți au trăit în Israel).

[spațiue] Când, după reocupareaa Bucovinei de către români, în 5 iulie 1941, tata s-a întors ca unul din marii demnitari, care împreună cu guvernatorul militar, generalul Calotescu și cu secretarul general Florescu, conducau Guvernământul Bucovinei, eu urmam cursurile liceului Aron Pumnul și ale Conservatorului din Cernăuți.

3. C. Când au venit ordinele de deportare ale evreilor din Bucovina, care purtau deja steaua galbenă a lui David, au fost incluși și evreii din sudul Bucovinei (Suceava, Rădăuți și Câmpulung), zone care nu fuseseră nici măcar un an sub ocupație sovietică și, deci, nu putuseră să manifeste sentimente antiromânești față de armata și autoritățile românești, după cum a pretins Mareșalul despre evreii din Nordul Bucovinei și din Basarabia.  Marea majoritate a bucovinenilor a fost șocată.

Primarul dr. Traian Popovici, sprijinit de regățeni influenți , ca dr. Ioan Iliescu – tatăl meu  – și Gh. Vîntu, au protestat vehement. La argumentele umaniste ale primarului, mareșalul a răspuns că evreii„au păcătuit față de România” și de aceea vor fi pedepsiți.

Primarul a obiectat că și economia va suferi grav, deoarece bărbații ceilalți sunt pe front, iar din Bucovina se exportă mult lemne (lemnul de rezonanță pentru pianul Steinway din Hamburg, ca și bârnele de stejar  pentru stăvilarele din Olanda), vite și porci. Tata a făcut un raport fals despre zootehnia din Bucovina, deși toată lumea, de la portar la guvernator știau că totul este o minciună sfruntată. De aceea Mareșalul a admis ca o treime din evrei să rămână pentru muncă la Cernăuți. Astfel au apărut 18.500 de pașapoarte „Popovici”.

Cum totul a fost prost organizat – ca și sovhozurile din Transnistria unde mulți evrei au ajuns teferi, cu trenul sau chiar pe jos, dar când a venit primul ger și au început epidemiile, mureau ca muștele.

Tot la Cernăuți am cunoscut din întâmplare pe senatorul român din partea evreilor, Dr. Manfred Raifer, fost Studienrat austriac, care era unul dintre conducătorii sioniști din România. Timp de peste un an l-am vizitat aproape zilnic. El zăcea în pat cu o formă gravă de angina pectoris. Aceasta i-a salvat viața. Impreună cu alti 4.500 de evrei din bogata burghezie evreiască a fost îmbarcat pentru Siberia. Făcînd repetate  atacuri de angina  a fost mereu coborât și iar urcat in tren. Până la urmă, crezându-se că tot moare, a fost lăsat pe peronul unei gări mici de unde a fost ridicat si salvat.

Aceasta persoana, Manfred Raifer,  a fost decisiv pentru alegerea drumului meu in viață. El e cel care m-a sfătuit să las celalte mici „talente“ pe care le-am avut (șahul – am fost campion al orașului Cernăuti – și vioara – am dat și concerte, dar am fost socotit a fi un talent mai mare decât eram în realitate) și să studiez istoria. M-a și ajutat să achiziționez o importantă biblioteca istorică a unui coleg al său decedat.

3. D. După terminarea studiilor la Universitatea din Bucuresti (și anume Filologie clasică, Istorie, Drept și Balcanistica) am fost numit la catedra acad. Al Graur la 1. oct. 1949 iar la 1. oct.1951 am ajuns cadru de predare, fiind cel mai tânăr șef de lucrări al Universitătii Parhon – cum mi-a spus tov. Popescu de la personal când mi-a înmânat cartea de muncă – fiind atunci conducătorul a două colective (istorie și drept) și titularul a trei cursuri.

La sfârșitul anului 1952 decanul (maiorul) Orzea a scos  o serie de profesori de la filologie și impreună cu ei și o parte din personal. Acad. Al Graur fusese și el dat afara ca „dușman al poporului“, iar o serie de tineri asistenți și șefi le lucrări, cred că zece la număr, printre care mă număram atât eu cât și soția mea, am fost “mutați” în două sate diferite din Dobrogea.

Amândoi am avut noroc pentrucă am putut lucra la institutele de cercetări ale Academiei.

Abia în anul 1965 am putut reveni în învățământ la Institutul Pedagogic din Constanța, după ce fusesem numit și la Craiova, unde nu i-am plăcut rectorului de atunci, fiindcă nu eram membru de partid.

Când în 1973 s-a desființat Institutul Pedagogic din Constanța, rectorul, conf. Lungu,  mi-a oferit un loc de conferențiar la catedra de etică în cadrul  științelor  sociale, pe care nu l-am primit. M-am întors la Institutul de Istorie Nicolae Iorga, având statutul de cercetător științific.

In anul 1976, cred, când m-am întors din URSS de la Congresul de Studii ale Antichității, (Eirene) unde am fost șeful delegației, deoarece știam rusește fără să fi studiat in US, am îndrăznit la o ședință în plen să mă opun părerii că epoca contemporană începe cu alegerea lui Ceaușescu ca secretar general al Partidului. Am combăt´ut de asemenea „tracomania“, sprijinită de Ceaușescu și de adepții săi, arătând că e o teorie antiștiințifică și periculoasă politic.

După câteva zile un tovarăș activist de la CC al PCR mi-a spus că sunt un contestatar, adică un disident al regimului.

Aceasta a dus la emigrarea mea, după ce am câștigasem un concurs pentru catedra de istorie antică la Universitatea din Iași, primind avizul de partid  de la Iasi, dar nu și pe cel de plecare de la București.

Apoi mi s-a oferit catedra de bizantinologie de la Institutul Teologic de la București, pe care am refuzat-o, deoarece intenționam să plec din țară. Am emigrat împreună cu familia în Germania în august 1983.

3. E. In Germania, predând istoria Europei Răsăritene, am aprofundat cunoștinăele mele despre problema evreiască în tot răsăritul Europei. Acum 15 ani, Fundația Seidel mi-a propus să devin unul din experții ei pentru Europa de Răsărit și pentru Balcani. În calitatea aceasta am juns la sesiunea NATO de la Bruxelles (1990). Am prezentat problemele Poloniei și am reușit să pot discuta și problemele României. Când contele von Staufenberg din Parlamentul European, moderatorul sesiunii, a remarcat că s-a omis o problemă importantă, și anume acea a evreilor din răsăritul Europei, am susținut și acest referat. In urmatoarea pauză  directorul pentru Europa  al Fundației Bnai Brith m-a întrebat de unde vin și că (deși nu sunt istoric evreu) am prezentat problema foarte clar și chiar cu simpatie!  Ca urmare am fost invitat ca unul din primii profesori germani la un congres la Tel Aviv.

In anii 90 am fost chemat de urgență la München de către „Deutsches Kulturwerk” la o mică sesiune, deoarece legionarii locali – veniți după ianuarie 1941, în frunte cu un sculptor cunoscut amenințau să tulbure sesiunea, spunând că în România evreii n-au fost persecutați. Doamna Zach, directoarea acestei instituții, considera că eu sunt singurul român din Germania care este competent să-i combată pe legionari. Cu această ocazie l-am cunoscut pe tânărul Armin Heinen, atunci akademischer Rat la Saarbrücken,  care în 1999 avea să devină  profesor  la Aachen. Din România au participat acad. Dan Berindei și rectorul de la Cluj Andrei Marga. Din fericire legionarii au venit numai să asiste și nu s-au manifestat.

R. Ioanid dă impresia în Adevărul, că nu mă cunoște. Ar fi bine să-și aducă aminte de sesiunea de la Berlin, unde  participat și prof. Heinen. Intr-o seară, la aceeași sesiune scriitorul german Hilsenrad, de aceeași vârstă cu mine, care se refugiase,  după ”noaptea de cristal” sau din cauza legilor rasiale din Germania din 1935, la rudele mamei sale de la Siret și care fusese deportat la Moghilev, a citit din amintirile sale. După ce s-a încins un lung dialog, cu întrebări și răspunsuri de ambele părți, m-întrebat la sfârșit cum de știu aproape mai mult ca el și a  venit apoi ca să-mi dea un volum de al său cu dedicație.

3.F. Despre raporturile mele cu acad. Cajal a scris prof. Heinen dumineca trecută dlui dr. Singer de la Viena, așa  încât ”îndoielile” jignitoare ale lui R. Ioanid pot fi considerate nule.

Un ultim punct ar fi proiectul unui Memorial al durerii în care să figureze toate victimele ale celor patru dictaturi din România – singura țară care a cunoscut toate patru tipuri de dictaturi, adică cea regală (carlistă), cea legionară (de dreapta), cea militară a lui Antonescu și cea comunistă, care a fost cea mai lungă.

Ponderea cea mai mare, alături de victimele comunismului urmau s-o aibă victimele evreiești.

Acad. Cajal a sprijinit această frumoasă și foarte importantă inițiativă. Premierul României semnase deja acordarea locului în acest scop în Parcul Carol, lipit de monumentul victimelor comuniste, așa puține cum erau. O coaliție de diverse forțe obscure a împiedicat realizarea acestui proiect. Lucrul acesta l-a întristat mult pe acad. Cajal, care puțin după aceasta a și murit.

Ce om admirabil a fost acest mare medic, acest mare umanist și acest mare prieten al al tuturor romanilor!

Prof. dr.dres h.c. Vladimir Iliescu

Addenda:

Cu privire la articolele din Romania legate de filmul despre evreii din Cernauti salvati de primarul Popovici, in care se pare ca va juca Dustin Hoffman, actor evreu cu origini din Basarabia, dl profesor Iliescu face urmatoarele precizari:

1. Eu am amintit de episodul Popovici in faimoasa mea interventie  (vedeti mai jos) si am spus ca au fost eliberate 18.350 sau 18.500 de pasapoarte Popovici. Asta face  1/3 din evreii cernauteni si nu 1/2.

2. In Transnistria au fost lagare de CONCENTRARE si nu de EXTERMINARE. Vezi discutia mea de la Berlin cu scriitorul Hilsenrad, din luarea mea de pozitie lunga, pe care Adevarul pana la urma a redat-o. Nici macar Vapniarka, considerata de exterminare pentru detintii politici, adica evrei comunisti, n-a fost lichidata decat la retragere  de SS germani si voluntari ucraineni.

3. Popovici a cerut lui Antonescu oprirea deportarilor din motive umanitare, la care Antonescu a raspuns ca evreii au tradat Romania  odata cu venire sovieticilor  si de aceea trebuie pedepsiti. Nici Antonescu si nici Popovici nu s-au gandit ca sudul Bucovinei (Suceava, Radauti, Campulung) n-a fost ocupat si ca deci  evreii de acolo n-au motiv sa fie deportati.

La a doua intrevedere Popovici a venit cu argumentul economic: barbatii romani fiind toti pe front e nevoie de evrei. Pentru aceasta tatal meu a facut raportul zootehnic, mentind de ingheata apele, dar toata lumea a fost de acord, in ascuns. Pe baza aceasta Antonescu a concedat ca o treime din evrei sa fie mobilizati pe loc pentru munca. Acestea sunt toate fapte de netagaduit.

4. In afara de Hoffmann si actorul Keitel provine – respectiv parintii lui – din Bucovina. Intr-un interviu, pe care l-am citit intr-un ziar german, a declarat ca vrea sa participe si el la acest film.

Vladimir Iliescu

via
Ziaristi Online
Foto: Memorial Traian Popovici

SURSA: ziaristionline.ro