ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home 2013 februarie

februarie, 2013

,

„[Pentru SUA] nu mai există o altă țară în Balcani, or, poate chiar mai mult, la Marea Neagră, cu mai mult potențial [higher marginal value] pentru activitatea [proaspătului] secretar de stat [John] Kerry.”* – afirmă Mark H. Gitenstein, fostul ambasador în România până în 2012 în Ambassador Perspectives (15 feb. 2013). Ambasadorul are dreptate: am mai spus și în altă parte că în 2012 „rata copiilor cei mai dotați este de două mai mare [în România] decât în altă parte.” (The Economist, 7 aug. 2012) Au trecut, însă, trei luni, și SUA nu au încă un ambasador în România, „partener strategic”. Ca să fiu cinic, în tonul de tip Wall-street dat de expresia „valoare marginală” din textul ambasadorului, aș spune că mă minunez că Gitenstein folosește cuvântul „țară” (country), când ar putea să-i spună „zonă”: „zona zis românească”. Dar nu aceasta este problema.

Aproape 99% dintre români sunt credincioși – conform unui studiu Soros din 2011  (citat de Antena 3, pe 11 oct. 2011). Se știe că Fundația pentru o Societate Deschisă nu e filocreștină. Dintre acești 99%, arată studiul Soros,   82% sunt ortodocși.  Românii sunt, de altfel,  cel mai mare popor european conservator (Eurobarometrul 2005, p.9). Tocmai această trăsătură este și obiectul de lucru al unor astfel de fundații, ong-uri etc., „civile”.

Unde este sursa credinței? La țară. Orașul, întemeiat pe diviziunea funcțională a muncii, este prin excelență abstract. Relațiile sociale dominante sunt de tipul „weak ties”, legături slabe. Orășeanul este confuz. Chiar și relațiile pe care le are sunt adeseori „condamnabile” (termenul de relații este util, dar oarecum imoral).
La țară, ordinea derivă direct din creștinismul cosmic și se pare că încă vascularizează salvator viața satului, chiar și pentru cei care s-au întors de la muncă din Occident și și-au făcut case-colivii din beton și sticlă. Pentru că la țară esența relației omenești nu este ce știi să faci și să te descurci ci, al cui ești, adică neamul. Neamul, în esența lui, trimite la un alt tip de existență, numit ființare, și care are trimiteri până la Geneză. Pentru că singurul om care trăiește aproximând timpul primordial, prin calendar creștin, orientare spațială, norme cotidiene, este țăranul. Chiar în cavourile acestea moderne numite vile, răsărite în ultimii ani la țară, mai degrabă obiecte de poziționare în ierarhia locală decât de cadre de locuire propriu-zisă.

Ambasadorul Gitenstein remarcă încă un fapt, românii sunt în continuare printre cei mai pro-americani. Mai mult „în opinia mea, în lume nu este un popor mai prietenos, inteligent, plin de compasiune și creativ. … de la care avem multe de învățat  – acesta este motivul pentru care limba română este a treia vorbită în [sediul] Microsft din Seattle.”

Ce nu a înțeles însă ambasadorul Gitenstein este că românii nu prea mai au motive să fie pro-americani. Roosevelt, Truman și Eisenhower au jucat la ruleta istoriei folosind destinele românilor, polonezilor, ungurilor, bulgarilor, sârbilor, balticilor, cehilor, slovacilor etc. Au fost așteptați vreme de 45 de ani (1944-1989). Rareori o mare putere s-a bucurat de un capital moral atât de mare. Când americanii poposiră aici, după 1990, primul lucru de care s-au interesat au fost minoritățile, nu poporul român (vezi uriașa manipulare făcută de congresmanul democrat Tom Lantos). Ca și când comunismul ar fi digerat omul selectiv. Nici o altă țară nu a irosit un asemenea uriaș capital moral – mult mai mult decât simpatie. Simpatic este pudelul doamnei de vis-a-vis. Așteptându-i pe americani, câteva mii de români au luptat în munți vreme de peste 10 ani, iar ungurii au ieșit în stradă în 1956 (Historia, 2010).

veteranul Ion Chiuchiur, partizan anticomunist în zona Nereju,   arătând  o conservă păstrată de la americani, le transmitea acestora peste  timp:  „Ne-ați lăsat prea mult pe mâna rușilor.”

(Evenimentul Zilei, 3 aprilie 2008)

 

Cum a irosit America acest capital? Fiind prinsă în jocurile KGB-ului și practicând la nivelul Departamentului de stat confuzia dintre slăbirea statului român și regimul comunist. Desigur, confuzia a fost, în bună măsură, indusă. Divizia anti-kgb a CIA a fost controlată de ruși prin Aldrich Ames vreme de 10 ani, între 1985 și 1994. Urmările nu putea fi decât unele: de pildă, șeful rezidenței CIA din România, Harold Nicholson, a lucrat pentru KGB între 1994 și 1997 (AP, 5 iunie 1997). Ambii au pe conștiință lichidarea fizică a câtorva zeci de colegi precum și penetrarea sistemului de securitate american pe toate dimensiunile sale: politic, militar, cultural, economic. Nu este de mirare că în România, pe vector american, a poposit o echipă de destructurare a normalului social, în numele „democrației”, „Europei”, „integrării euro-atlantice”, majoritatea fiii sau reprezentanții uni agenturi sovietice veche de aproape jumătate de secol: Tismăneanu (tatăl, Leonte, agent NKVD), Brucan (agent NKVD, unul din întemeietorii grupării GDS), Patapievici (fiul unui cuplu informativ Gestapo preluat de NKVD). Câțiva dintre aceștia fuseseră frumos reciclați ca „profesori americani”. În jocul acesta a fost implicat și SRI la vremea sa, prin scandaluri aranjate de „urmărire politică” a unor „dizidenți față de regimul Iliescu” –  creat tot de agentura străină. Și iată, o bună parte din rețeta „societății civile”. Pentru detalii privind „modul de preparare” a unei societăți civile în acord cu „standardele europene” în serviciul KGB-ului și pe banii contribuabililor români și  americani vezi cartea generalului Aurel Rogojan, „Fereastra serviciilor secrete„. Faptul că Moscova s-a arătat iritată de Rogojan nu poate fi decât o geană de lumină în toată această dramă geopolitică la scară continentală (Vocea Rusiei, 7 feb. 2013)

Revenind la discursul lui Gitenstein. Fostul ambasador recomandă noului secretar de stat al SUA să viziteze România, să se convingă de oamenii și de frumusețile ei. Ceea ce surprinde în textul ambasadorului este absența României ca entitate cu care SUA, de fapt, are un parteneriat. Fostul ambasador pune accent pe legalitate, pe legi. E adevărat, o țară prosperă se ține cu respectarea legii. Dar ce te faci când legea a ajuns în mâna lui Animal, care este mult mai puțin simpatic decât vestitul personaj din Muppet Show? Din păcate, cei care au reprezentat interesele SUA în România nu au reușit să cultive o elită organică. Or, tocmai aici este cheia chestiunii, poporul român era filo-american pentru că crede în democrație și în libertate. 99% dintre români cred. Nu ai nici o șasă să susții America aici cu elite inepte, trădătoare sau străine. Decât dacă trădezi America. Și, din nefericire, America a fost trădată de câteva ori în România, chiar și după arestarea cârtițelor CIA –  este îndeajuns să amintim afacerea Bechtel. Nu putem să nu remarcăm satisfacția cu care Gândul din 22 februarie a.c., ziar care nu are apetență și nici capacități de analiză strategică, publică „Scandalul unui jaf geostrategic[: Bechtel]”. Asta după ce cu o zi înainte pun o fătuță să scrie în cel mai reprezentativ stil de mânie proletară în favoarea homosexualilor, folosindu-se de un așa-numit sprijin din partea Ambasadei SUA. În condițiile în care  doar 1% dintre români n-au treabă cu credința, deci cu familia alcătuită din soț-soție (Gândul, 21 feb. 2013), mesajul nu poate fi decât anti-american. Mesaj ranforsat printr-o curioasă implicare publică a Ambasadei SUA – superputerea cere explicit înlocuirea directorului adjunct al unui muzeu dintr-o țară prietenă, Mediafax, 22 feb. 2013, întocmai cum pe vremea lui Ames susținea „manifestările democratice” prin GDS, care, după cum am văzut, aveau o agendă în bună măsură dictată de interese ostile NATO.
De fapt acesta este esența problemei. America își permite luxul de a practica o geopolitică a indiferenței în raport cu două resurse masive de putere: țara și poporul, în cazul de față, românii și România. România este interpretată legalist, ca și când nu s-ar ști că legea încape ușor pe mâna oligarhiilor. Poporul, românii, nu există în acest cadru de interpretare. Dacă ar exista, atunci America nu ne-ar băga pe gât filme cu „familii gay”, ca în programele de îndoctrinare de pe vremea comunistă când trebuia să vedem „realizărilii” regimului și să le recităm mai departe. Citatul, din președintele Obama, pe care Ambasada îl dă pentru a-și susține imixtiunea în viața civică românească, amintește de practici lozincarde de tristă amintire pentru români**. Ce fel de aliat strategic este România dacă tu îi ataci sanctuarul moral, țăranul român și formula sacră de viață, familia? Și atunci, ca și acum, victimele au rămas aceleași, familia și credința, adică românii și România. Poate că România este încă odată prea mică pentru interesele americane. Dar o geopolitică întemeiată doar pe interese este lipsită de legitimitate. Singura sursă de legitimitate a puterii este dată de popoare. Care se țin cu credință, nu cu îndoctrinare. Nu am auzit nici un ambasador american vorbind de necesitatea unei industrii, sănătăți, educații puternice în România – coordonate de bază ale dezvoltării unei națiuni.  Cum nu am auzit nici un eurocrat. Toți cer ceva de la poporul român. L-ar vrea schimbat. Asta nu știu dacă se poate, oricât de mult s-ar strădui să-l cloneze pe Funeriu. Dacă America vrea, cu adevărat, un aliat la Nistru, în condițiile în care configurația de putere europeană se apropie tot mai mult de cea din 1939, e cazul să se uite mai bine cum își susține … interesele. Dar mai poate să o facă?

Autor Radu Baltasiu

SURSA: radubaltasiu.blogspot.ro

,

       Este cunoscut faptul că, în raioanele din stânga Nistrului și în orașul Tighina au mai rămas doar opt instituții de învățămînt, care activează în baza grafiei latine, conform legislației Republicii Moldova.

       Directorii și cadrele didactice ale acestor școli își declară tot respectul și recunoștința față de Organizația Pentru Cooperare și Securitate în Europa (OSCE) pentru susținerea, pe parcursul a mai mult de 20 de ani, a luptei noastre pentru asigurarea drepturilor copiilor  la studii în limba maternă. Aceste școli există și activează până astăzi dătorită, nu în ultimul rînd, poziției principiale și corecte a acestui for internațional.

       Cu atât mai straniu și dureros pentru noi, cei care am crezut sincer că  până la urmă ni se v-a face dreptate, celor care ne-am sacrificat viața, apărând  drepturile și libertățile omului, în acest spațiu.

        Și iată că, pe neașteptate, ni s-a aplicat o lovitura de grație. La 4 februarie 2013 Misiunea OSCE din Republica Moldova a publicat oficial  raportul “Școlile cu predare în grafie latină,administrate de Moldova, în Transnistria”.

         Trebuie să recunoaștem din start că, în acest document  istoricul, situația actuală și analiza vis-a-zis de activitatea acestor școli este reflectată real. Însă recomandările, pe care le conține acest raport, au trezit în rândurile populației localnice din acest teritoriu, care în 1992 a fost ocupat de către forțele separatiste, susținute și până astăzi  de Moscova, mare nedumerire, neliniște și nesiguranță în viitor. Într-un fel ei i se propune să accepte mântuirea sa, fără să fie cel puțin consultată.

         În primul rând este suspectă lipsa totală de transparență în pregătirea și apariția acestui raport, fără a se ține cont de părerea celor care au avut și au în continuare de suferit, adică a pedagogilor și elevilor liceelor și gimnaziilor cu predare de baza în grafia latina, precum și a părinților lor.

          De asemenea nu sunt cunoscuți comandatarii și autorii lui, a persoanelor care au pregătit acest raport dubios.

          Lipsește răspunsul la întrebarea –  de ce raportul a fost pregătit în noiembrie 2012, iar  publicarea  a fost facuta în februarie 2013? Încă în luna decembrie 2012, după ce directorii instituțiilor respective, au aflat, din alte surse, despre existența și conținutul acestor recomandări,  s-a propus reprezentanților Misiunii OSCE, ca înainte de a publica raportul, să aven o întâlnire, unde urma să fie auzită și luată în considerare părerea noastră. Însă întâlnirea a avut loc deja după publicarea raportului și doar la insistența directorilor.

Nina Stanski

Se crează impresia că apariția acestui studiu  aparține Federației Ruse și administrației de la Tiraspol. Deoarece imediat după pronunțarea Hotărârei CEDO din 19 octombrie 2012, care a condamnat Federația Rusă de violarea drepturilor copiilor din Transnistria,  Minisreul Afacerilor Externe de la Moscovaa și-a declarat dezacordul vis-a-vis de decizia CEDO. Concomitent  s-au început și atacurile dușmănoase a pretinsei ministru de externe a așa numitei ”rmn” Nina Ștanschi, în care Republica Moldova era învinuită în politizarea  problemei ce ține de activitatea acestor școli. Aceleași idei le vedem astăzi și în recomandările din acest raport.

       Părerea noastră este că raportul dat nu este altceva decît o nouă încercare de a demonstra Înaltei Curți și altor instanțe internaționale că nu Rusia ci Republica Moldova se face vinovată de tragedia copiilor din regiunea transnistreană.

       Această ipoteză este practic confirmată însăși de poziția Misiunii OSCE de la Chișinău, care în raportul său nu a făcut nici o simplă trimitere la hotărîrea acestei prestigioase instanțe judecătorești europene, care după noi trebuia să fie pusă la baza acestui document precum  și la baza altor documente și decizii, care vor mai apărea în viitor, pînă la soluționarea definitivă a acestei probleme..

       Chiar începând cu titlul studiului se vede o abordare incorectă a problemei. Republica Moldova, stat membru al ONU, recunoscut în plan internațional, este pusă pe picior de egalitate cu un regim criminal care, prin forță, încălcând dreptul internațional, a ocupat mai mult de 10% din teritoriul suveran al Republicii Moldova. În așa fel, de facto, sunt încurajate forțele separatiste de la Tiraspol, ce crează un precedent periculos pentru însăși securitatea europeană.

        Republica Moldova, în 1992, suportând dezmembrarea statului, cu peste 300 de persoane decedate și în jur de 1000 de răniți, în urma conflictelor militare cu separatiștii, suferind mari pierderi economice,  astăzi trebuie iarăși să cedeze și după 21 de ani de ocupație, să admită realizarea planurilor de secole ale Rusiei – denaționalizarea populației baștinașe. Propunerea Misiunii OSCE din Republica Moldova de a licenția școlile cu predare în baza grafiei latine de către administrația ilegală de la Tiraspol inevitabil ar duce la lichidarea lor. Iar ulterior și la dispariția limbii vorbite de băștinași.

       În raport se vorbește despre oarecare garanții. Iar noi nu avem nici o dovadă că regimul de la Tiraspol s-au Federația   Rusă și-ar fi onorat vreodată obligațiunile asumate. Ei de obicei le  ignoră.

       Hotărîrea CEDO în cazul grupului Ilașcu, spune deschis că, Rusia este agresor și ea  este obligată   să-și retragă efectivul militar, armamentul și munițiile de pe teritoriul suveran al statului nostru.

       Aceleași obligațiuni au fos puse în fața ei și prin Declarația Summitului  OSCE de la Istambul încă în anul 1999, în care era prevăzut angajamentul Federației Ruse de a efectua, până la finele anului 2002, evacuarea completă a trupelor sale  de pe teritoriul Republicii Moldova. Însă Rusia,  sub diferite pretexte inventate, și până astăzi nu si-a  indeplinit aceste obligațiuni internaționale. Trupele militare de ocupație  ruse, împreună cu armata transnistreană, continuă să afecteze securitatea națională, precum și cea europeană.

        La fel sa întâmplat și în cazul cu Hotărîrea CEDO din 19 octombrie 2012, prin care Federația Rusă se face vinovată de violarea drepturilor copiilor din Transnistria și era obligată, timp de trei luni de la pronunțarea ei, să plătească mai mult de 1 milion de euro, în calitate de despăgubiri morale, celor 170 de reclamanți, majoritatea dintre care sunt copii. De asemenea Moscova era obligată să întreprindă și alte măsuri pentru asigurarea bunei funcționări în acest spațiu, controlat și dirijat de ea, a școlilor nominalizate. Însă Hotărîrea CEDO a rămas deplin ignorată. Fedrația Rusă iarăși nu și-a îndeplenit obligațiunile internaționale.

       Propunerea de a revizui programele de studii și manualele de istorie și geografie, editate în Republica Moldova, care sunt ajustate la standartele europene, în conformitate cu procesul de la Bologna, pur și simplu sunt sfidătoare și lipsite de o elementară logică. Noi suntem nevoiți să credem că, comandatarii acestui studiu doresc ca copiii, care își fac studiile în liceele și gimnaziile noastre, să învețe la fel ca și copiii din școlile moldovenești cu predare în grafia chirilică, subordonate Tiraspolului, avînd la dispoziție manuale editate cu 25-30 de ani în urmă, în defuncta URSS, care nu corespund zilei de astăzi nici moral și nici științific.

        De asemenea suntem mirați de lipsa în raport a situației celorlalte școli din regiunea transnistreană, mai ales a celor moldovenești, care activează forțat în baza alfabetului rusesc și  sunt subordonate Tiraspolului. Misiunea OSCE ar trebui să  fie alarmată de faptul că aceste școli sunt pe cale de dispariție. Iar copiii moldoveni sunt pur și simplu forțați să învețe în școlile cu predare în limba rusă, care se presupune că ar activa  după programe și manuale, elaborate și editate în Federația Rusă.

        Noi  am propus Misiunii OSCE, la întâlnirea pe care am avut-o la 5 februarie 2013, să fie elaborat un studiu care ar reflecta situația în toate școlile din regiunea transnistreană. Deoarece nimeni nu știe cu exactitate după care Curriculă se predă și care este conținutul manualelor din școlile moldovenești cu predare în baza grafiei chirilice, precum și în cele cu predare în limba rusă. Și numai în urma acestu studiu pot fi propuse recomandări pentru ambele părți. Ar fi normal ca și școlle subordonate Tiraspolului să  activeze într-un spațiu transparent. Așa cum activăm noi.

        În principiu propunerea de a supune licențierii școlile cu predare în grafia latină, de către administrația separatistă transnistreană, care a ocupat forțat acest teritoriu și timp de mai mult de 20 de ani, bătîndu-și joc de populația din acest teritoriu, ignoră deschis legislația internațională, este o anormalitate și o susținere camuflată a unui regim terorist

        Și mai ridicolă este recomandarea de depolitizare a  instituțiilor noastre de învățămînt. În orice stat din lume școala are  menirea de a educa patrioți și cetățeni devotați, iar nouă ni se propune să ne dezicem de aceste principii. În același timp școlile subordonate Tiraspolului,dar și în mass-media, de dimineață și până seara, cheamă la luptă cu fasciștii și agresorii, adică cu Republica Moldova.

        Noi nu vrem să credem, că recomandările respective corespund părerilor personale ale sefului misiunii OSCE. La mijloc este o nedumerire sau o diversiune ascunsă față de Republica Moldova. Sau poate secretul se ascunde în statutul deosebit de important al unui stat ca Fedrația Rusă, care rezolvă toate problemele prin dictat economic, avînd la dispoziție robinetul gazului pentru Europa?

        Noi nu cerem ca să ni se facă dreptate pe contul reprezentanților altor etnii, care locuiesc alături. Ei de asemenea au de suferit din cauza regimului dictatorial și antidemocratic. Dar nici nu putem admite lichidarea noastră ca neam și națiune. Dreptul dat de Dumnezeu de a trăi pe pământ,  este în măsură egală pentru toți. Pentru noi el este sfânt și  noi v-om continua lupta pentru adevăr.

Eleonora Cercavschi

Redactor R.B.N.Press

Transnistria.

,

În cadrul ședinței din 25 februarie 2013, membrii Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică au aprobat Apelul către clasa politică din Republica Moldova „Avem nevoie de o țară – parte a marii familii europene”.

Având în vedere ultimele evenimente politice din Republica Moldova, care au marcat începutul anului 2013, precum și pericolul escaladării confruntărilor politice și a extinderii undei de șoc a acestora asupra întregii societăți, Consiliul Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică a Academiei de Științe a Moldovei a decis să lanseze public prezentul

Apel

către clasa politică din Republica Moldova

 

„Avem nevoie de o țară – parte a marii familii europene”

 

Având în vedere ultimele evenimente politice din Republica Moldova, care au marcat începutul anului 2013, precum și pericolul escaladării confruntărilor politice și a extinderii undei de șoc a acestora asupra întregii societăți, Consiliul Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Științe a Moldovei a decis să lanseze public prezentul Apel.

De aproape două luni, societatea din Republica Moldova a devenit ostatica dezbaterilor și confruntărilor politice la vârf. Este o situație care comportă pericole evidente, dacă luăm în considerare importanța perioadei pentru parcursul european al statului nostru, dar și încrederea tot mai redusă (conform sondajelor) a societății față de clasa politică. Obiectivul integrării europene, promovat intens în ultimii trei ani de Alianța partidelor de orientare europeană, aflate la guvernare, riscă să fie subminat de neînțelegerile mărunte și lipsa de încredere care domină dialogul politic. Treptat, aceste dispute păguboase au pus stăpânire pe discursul public, iar subiectele vitale procesului de dezvoltare și modernizare a statului au fost trecute pe al doilea plan.

Anul 2013 este un an decisiv pentru ralierea noastră la principiile democrației europene și integrarea ulterioară în Uniunea Europeană. Semnarea unui acord plenar de asociere în UE marchează trecerea relațiilor moldo-comunitare la o nouă etapă de dezvoltare. Calitatea de membru al familiei europene nu înseamnă doar beneficii politice și economice, dar – înainte de toate – aderența la un spațiu bazat pe principiile statului de drept, drepturi și libertăți fundamentale garantate, instituții în serviciul exclusiv al cetățeanului și o societate civilă pro-activă. Altfel spus, aderarea la UE înseamnă Dreptate, Libertate și Bunăstare pentru fiecare cetățean.

Noi, reprezentanții comunității științifice din Republica Moldova, beneficiem deja de avantajele spațiului european al cunoașterii. Faptul că republica noastră a devenit, de la 1 ianuarie 2012, stat asociat la Programul Comunitar PC7 pentru știință și dezvoltare tehnologică – statut care ne oferă drepturi similare celor din statele membre UE – a permis comunității științifice din Republica Moldova să beneficieze de cea de-a cincea libertate europeană libertatea circulației cunoștințelor. Prin aceasta am reușit să atragem expertiza europeană în rezolvarea problemelor cu care se confruntă Moldova, contribuind, în același timp, la identificarea soluțiilor pentru provocările paneuropene.

         Astăzi, mai mult decât oricând, eforturile instituțiilor guvernamentale trebuie orientate spre realizarea plenară a reformelor de pe agenda europeană. Capacitățile creative ale partidelor politice pot fi deosebit de utile în acțiuni de lobby la nivel extern, menite să consolideze relațiile RM cu UE, dar și în organizarea de campanii naționale de informare a populației privind beneficiile integrării europene. Actorii politici trebuie să conștientizeze că politica eficientă, înțeleaptă presupune și arta compromisului, ceea ce înseamnă jertfirea ambițiilor de partid în numele realizării interesului național, a unei cauze istorice.

În contextul celor expuse mai sus, considerăm necesare următoarele acțiuni:

  1. Stoparea imediată a luptelor politice, a acuzațiilor publice reciproce și accederea la un proces eficient de dialog. Clasa politică este obligată să dea dovadă de un grad înalt de cultură politică în vederea identificării consensului pentru realizarea plenară a interesului național pro-european;

  2. Fundamentarea activității alianței de guvernare în baza unei liste a reformelor ce urmează a fi realizate în vederea avansării parcursului european al statului nostru. Crearea consiliilor consultative cu participarea comunității științifice, a societății civile și a actorilor interesați pentru monitorizarea evoluțiilor pe fiecare domeniu în parte;

  3. Neadmiterea extrapolării dezbaterilor politice în cadrul altor instituții de stat, decât organul legislativ;

  4. Păstrarea funcționalității instituțiilor guvernamentale și realizarea de către acestea a prevederilor programului de guvernare asumat;

  5. Canalizarea concurenței dintre componentele AIE spre realizarea obiectivelor fixate în programul de guvernare pe domeniile sectoriale de care sunt responsabile;

  6. Evitarea numirii în funcțiile publice conform principiului apartenenței politice, dacă acest lucru este în detrimentul principiului meritocrației;

  7. Depunerea eforturilor de către întreaga clasă politică pentru a nu admite antagonizarea societății și tensionarea social-politică din Republica Moldova, pacea, liniștea și armonia socială fiind chezășia succesului pe drumul european.

  8. Solicităm ca președintele Republica Moldova în calitate de garant al Constituției, să-și asume misiunea de a convoca partidele parlamentare în vederea desfășurării unor consultări pentru depășirea crizei politice.

Îndemnăm clasa politică din Republica Moldova să se pătrundă de importanța misiunii ce-i revine și de șansa istorică ce ni se oferă în anul 2013, șansă pe care poporul nostru a așteptat-o sute de ani pentru a reveni acasă, în familia țărilor europene de unde a fost rupt fără voia lui. De Dumneavoastră, stimați politicieni și oameni de stat, depinde dacă vă va rămâne numele înscris cu litere de aur în Istoria Neamului sau în alt mod.

Reamintim în încheiere un dicton al unui om politic înțelept, care poate sluji drept far călăuzitor: „Un om politic se gândește la electorat, un om de stat se gândește la Istorie și destinele Patriei!”.

     Chișinău, 25 februarie 2013

 

Membrii Consiliul Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică:

Acad. Gheorghe Duca, acad.Ion Ababii, acad. Ion Bostan, acad. Grigore Belostecinic, acad. Ion Tighineanu, acad. Gheorghe Rusnac, acad. Boris Gaina, acad. Stanislav Gropa, acad.Gheorghe Tabarna, acad. Valeriu Canțer, acad. Leonid Culiuc, m.c. Ion Guceac, m.c.Mariana Slapac, m.c.Viorel Prisacari,

dr. hab. Irina Condrea, dr. hab. Ana-Maria Plămădeală, dr. Alexandru Roșca

,

Analistul politic ucrainean Alexandr Palii considera ca “societatea ucraineană, slăbită de regimul sovietic și de dezamăgirile post-sovietice, nu a putut preveni instaurarea la guvernare a unor elite cu apucături și valori post-sovietice”

Pe 25 februarie, la Bruxelles, are loc summit-ul Ucraina – Uniunea Europeană. Reuniunea este așteptată atât de Ucraina, cât și de UE, pentru că ambele părți mai au la dispoziție doar acest an pentru a clarifica situația privind semnarea Acordului de asociere. Anul curent este mai favorabil pentru a duce la bun sfârșit acest proiect, întrucât la anul în UE vor avea loc alegeri, iar în 2015 și Ucraina va fi cuprinsă de febra electorală prezidențială. UE a avertizat puterea de la Kiev că mai are luni numărate până la summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius, unde se prevede perspectiva semnării acestui document important, care a fost parafat deja în luna martie 2012. Expertul politic ucrainean Alexandr Palii, candidat în științe politice, a declarat, în exclusivitate pentru Karadeniz-Press, că la ora actuală puterea politică și cetățenii de rând trăiesc în două lumi paralele. Primii vor să se apropie de UE fără să renunțe la deprinderile post-sovietice, caracterizate de corupție, netransparență și lipsa valorilor democratice, în timp ce societatea a obosit să mai aștepte reformele și devine tot mai revoltată.
I:Care este stadiul dialogului Ucraina – UE în ajunul desfășurării summit-ului bilateral de la Bruxelles și care va fi agenda discuțiilor?
R:Tema de bază în dialogul pe care Uniunea Europeană îl are cu Ucraina este democrația, ceea ce confirmă existența unor grave probleme la acest capitol. Relațiile dintre Ucraina și UE pot fi caracterizate, pe de o parte, ca fiind dominate de un șir de interese comune în diverse domenii, începând cu securitatea și terminând cu problema energetică. Pe de altă parte, dialogul este marcat și de caracterul și identitatea țării. Societatea ucraineană, slăbită de regimul sovietic și de dezamăgirile post-sovietice, nu a putut preveni instaurarea la guvernare a unor elite cu apucături și valori post-sovietice. În esență, există o contradicție enormă dintre societate și cei de la conducerea Ucrainei, care lasă o amprentă asupra relațiilor dintre Ucraina și UE.
I:Comisia Europeană a avertizat că noiembrie 2013 (data desfășurării summit-ului Parteneriatului Estic de la Vilnius) este termenul limită până când Ucraina trebuie să se pregătească pentru semnarea Acordului de asociere cu UE. Vor reuși autoritățile ucrainene să îndeplinească tote cerințele stabilite până atunci?
R:Termenii sunt destul de realiști. Dacă noi considerăm Uniunea Europeană o prioritate, atunci încadrarea în acest termen nu va fi o problemă, mai ales că pentru niște decizii în probleme-cheie nu este nevoie atât de timp, cât de voința autorităților. Cum se va comporta puterea? Este foarte greu de presupus. Au fost câteva declarații ale președintelui și prim-ministrului, potrivit cărora trebuie să fie identificată o soluție pentru a rezolva „problema provizorie” legată de ex-premierul Iulia Timoșenko.
I:Președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, l-a asigurat pe comisarul european Stefan Fule că este pregătit să facă unele compromisuri pentru semnarea Acordului de asociere în 2013. La ce s-a referit președintele, dacă deocamdată nu se vorbește despre eliberarea Iuliei Timoșenko, subiect asupra căruia insistă UE?
R:Cred că într-adevăr este vorba despre cazul Timoșenko. Autoritățile de la Kiev pot fi interesate să scape de acest subiect fie permițându-i Iuliei Timoșenko să fie „tratată” peste hotare, fie să o elibereze condiționat, fără dreptul de a părăsi țara. Cei de la conducere ar putea face acest pas pentru ca, pe de o parte, să scape de insistențele UE, iar pe de altă parte să o izoleze pe Timoșenko astfel încât să nu poată influența politica internă.
I:La summit-ul Parteneriatului Estic din Vilnius Ucraina va trebui să raporteze despre progresele în domeniul perfecționării legislației electorale, înlăturarea deficiențelor de la precedentele alegeri parlamentare și realizarea reformei în domeniul justiției. Cum arată situația în aceste domenii la ora actuală?
R:În Ucraina a fost introdus sistemul electoral mixt – o jumătate din componența parlamentului este aleasă pe liste de partid, iar altă jumătate în circumscripții uninominale. Problema este că în circumscripțiile uninominale parlamentarii se aleg dintr-un singur tur. Adică pentru victorie este nevoie de o majoritate relativă care poate constitui 20% sau 30%. Acest sistem a favorizat falsificările, manipulările și intrigile legate de înaintarea „candidaților tehnici”. Sistemul judiciar din Ucraina este extrem de corupt și dependent de putere. Justiția nu se bucură de nicio autoritate în rândul populației. O altă reformă destul de necesară Ucrainei este demonopolizarea economică și liberalizarea activității economice.
I:Până în luna noiembrie 2013 puterea de la Kiev va trebui să se asigure de susținerea țărilor europene, care vor trebui să ratifice Acordul se asociere cu Ucraina în parlamentele naționale. Care sunt statele care susțin integrarea europeană a Ucrainei și care sunt cele care se opun?
R:Nu este corect să vorbim despre cei care se opun vehement. Îi putem numi sceptici. Principalii noștri lobbyști sunt țările din Estul și Nordul Europei. Comunitatea europeană înțelege care au fost condițiile de supraviețuire a Ucrainei în perioada sovietică, chiar dacă situația din țara noastră a fost mult mai gravă decât în orice alt stat din Estul Europei. Imperiul sovietic vedea în Ucraina independentă un mare dușman.
I:Ce va însemna pentru Ucraina și cetățenii ucraineni semnarea Acordului de asociere cu UE?
R:Cetățenii înțeleg că asocierea nu înseamnă calitatea de membru, dar mai degrabă calea spre integrare. Cel mai principal rezultat pentru ucraineni va fi diversificarea relațiilor comerciale cu UE și posibilitatea de a circula liber. Piața UE este foarte importantă pentru Ucraina, pentru că este mare și îi oferă posibilitatea să-și întărească poziția pe piața mondială a muncii. Pe de altă parte, UE la fel este interesată de colaborarea cu Ucraina, mai ales că ucrainenii care învață și lucrează în Europa sunt ascultători, muncesc cinstit și nu sunt implicați în activități teroriste sau criminale.
I:Mass-media ucraineană consideră că președintele Viktor Ianukovici este uneori confuz, pentru că valorile și principiile Uniunii Europene i-ar fi neînțelese, în timp ce Uniunea Vamală îi este mai apropiată. Este Ucraina capabilă să facă o alegere fermă, fără să privească în urmă?
R:Ucraina poate să facă această alegere, problema ține însă de putere. Dar orice conducere este provizorie.
I:Recent, parlamentarii ucraineni au votat cu dificultate Declarația de susținere a aspirațiilor de integrare europeană a Ucrainei din cauza diferitelor disensiuni. Puterea și opoziția înțeleg diferit cursul de integrare europeană?
R:În general, și unii și alții realizează ce înseamnă integrarea europeană. Cei aflați la putere vor însă să ia după ei și apucăturile lor post-sovietice.
I:Pe 25 februarie, în ziua desfășurării summit-ului bilateral la Bruxelles, se împlinesc și trei ani de președinție ai lui Viktor Ianukovici. Cum se pot caracteriza acești ani?
R:Este un timp pierdut în zadar pentru Ucraina. Reforme nu au avut loc, a înflorit monopolul politic și economic, societatea este presată de corupție, iar aceste presiuni devin din ce în ce mai mari. În anumite aspecte, politica actualei puteri este orientată împotriva identității ucrainene –un lucru ieșit din comun pentru orice țară. Una din puținele realizări reale ale actualei conduceri este diversificarea surselor de energie.
Vă mulțumesc.
Interviu realizat de Tatiana Bernevec pentru KARADENIZ-PRESS.

karadeniz-press.ro 

,

Iustinian, Novellae Constitutiones (1580)

Novellae Constitutiones (Iustiniana Prima)

Novellae Constitutiones (nordul Dunarii)

„XI. Despre privilegiile arhiepiscopului din Prima Iustiniana. Același (împărat) către A. Catellianus, prea fericitul bărbat arhiepiscop al Primei Iustiniana

Dorind să ridic prin multe și deosebite căi patria mea, în care Dumnezeu mi-a hărăzit să viu întâi în această lume, pe care a creat-o el însuși, vreau ca în privința supravegherii sacerdotale s-o măresc cu cele mai înalte demnități, în așa fel ca sfințitul episcop de acuma din Prima Iustiniana a patriei mele să devină nu numai mitropolit, ci și arhiepiscop; și să se afle sub oblăduirea sa anumite provincii, adică atât Dacia Mediteraneană însăși, cât și Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, provincia Praevalitana, Macedonia Secunda și partea din Pannonia Secunda, care se află în civitias Bacensis. Căci în timpurile vechi prefectura fusese rânduită la Sirmium și acolo unde se aflase cea mai înaltă autoritate a Illyricului, atât și pentru pricinile civile cât și pentru cele episcopale. Dar după aceea, în vremurile lui Attila, când localitățile de acolo fuseseră pustiite și Apraeemius, prefectul pretoriului, venise ca refugiat din cetatea Sirmium la Salonic, i-a urmat atunci prefecturii și demnitatea sacerdotală, iar episcopul de Salonic a dobândit o situație privilegiată, nu prin autoritatea sa, ci sub umbra prefecturii. Dar, fiindcă în timpul de față, cu ajutorul lui Dumnezeu, statul nostru s-a mărit, așa că amândouă țărmurile Dunării sunt populate acum cu cetăți de ale noastre și atât Viminacium, cât și Recidiva și Litterata, care se găsesc dincolo de Dunăre, au fost supuse din nou stăpânirii noastre, am socotit necesar să așezăm lângă Pannonia, în prea fericita noastră patrie, însăși preaglorioasa prefectură, care fusese rânduită în Pannonia, deoarece Pannonia Secunda nu se află la mare depărtare de Dacia Mediteraneană, dar Macedonia Prima este despărțită de Pannonia Secunda prin spații întinse […]”

Sursa traducerii: Izvoarele Istoriei României (Fontes Historiae Dacoromanae). Vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, București, 1970 (pe www.dacoromanica.ro)

Sursa imaginilor: Iustinianus <Imperium Byzantinum, Imperator, I.>, Avthenticae, Sev Novellae Constitvtiones Dn. Ivstiniani Sacratissimi Principis, Genève, 1580

tiparituriromanesti

,

Tiraspol

Tiraspol

Liderul Partidului Acțiunea Democratică, Mihai Godea, susține că Federația Rusă a deschis la Tiraspol un consulat. Despre aceasta Mihai Godea a anunțat cu puțin timp în urmă la ședința legislativului. Asta chiar dacă anterior autoritățile de la Chișinău au declarat că un consulat poate fi deschis în regiune doar cu acordul Chișinăului.

În context, Mihai Godea a solicitat audierea în parlament a vicepremierului pentru Reintegrare, Eugen Carpov, a ministrului Apărării, Vitalie Marinuța, dar și a ministrului de Externe, Iurie Leancă.

„Negocierile în formatul 5+2 au intrat în impas. La Tiraspol a fost deschis un consulat ilegal, fără acceptul Chișinăului. Totodată, a avut loc înnoirea echipamentelor militare a grupului armatelor ruse”, a spus Mihai Godea.

Menționăm că autoritățile de la Chișinău au declarat că Rusia va putea deschide un consulat în regiunea transnistreană doar dacă vor fi întrunite condițiile solicitate, printre care retragerea trupelor ruse de pe teritoriu.

Discuții pe marginea deschiderii a două consulate rusești, la Bălți și la Tiraspol, au fost duse toamna aceasta. În cadrul vizitei reprezentantului președintelui rus pentru regiunea trasnsnistreană, vicepremierul Dmitri Rogozin, la Chișinău, s-a decis deschiderea unui consulat rus la Bălți. Oficialul a declarat că urmează să fie efectuate toate măsurile formale în vederea deschiderii consulatului.

Moldova.ORG

,

Nicolae Costin, Letopisetul (Pentru daci)

(de la rândul 7) „Iară la ce an s-ar fi așezat dații pre aceste locuri de la zidirea lumii, cu greu este a să adeveri, de vreme că nimea ales anii n-au scris; iară de au și scris, însă nu să tocmăsc: când într-un chip grecii, într-alt chip rămleanii socotesc anii de la zidirea lumii; iară, căt s-au putu afla, nu s-au lăsat nescris. Cum s-au scris mai sus, înmulțindu-să neamurile în câmpii despre Marea Neagră, atâta că nu mai putea încăpea pre acele locuri, ci s-au împrăștiat în toate părțile lumii. Atuncea gheții, dații cărora le zice Curțiliu, ce au scris viața lui Alexandru Machidon: dahi, sahi, gheti, masagheti, fiind cursul anilor de la zidirea lumii 5400, au nemerit pre aceste locuri, unde acum sănt moldovenii și muntenii […]

Nicolae Costin, Letopisetul (Hotarele Daciei)

(de la rândul 3) Iară hotarăle Dații despre răsărit era apa Nistrul (la istoricii cei vechi Tiras să numește); despre amiazăzi Marea Neagră și Dunărea; despre apus Panoniia, țăria Budei; despre miazănoapte Morava și Podoliia a crăiia leșască, unde iaste și Camenița. Sănt o seamă de istorici, care dau și Podoliia și cămpii preste Nistru pănă la apa Buhului, și preste Dunăre Misiile amândoo, care să numește Dobrogea, și o parte de Ilirii, să fie fost tot Dațiia. De acești dați scrie și Cvint Curțius, istoricul de lucrurile lui Alexandru Machedon, precum s-au scris anapoi, însă nu Alexandrie mincinosă, precum iaste pre limba rumănească plină de basne. El scrie sahi, dahi, gheti …, tot un niam era, precum s-a scris, când lumea era rară de oameni […]

Nicolae Costin, Letopisetul (Imparatia Ramului)

(de la rândul 4) Înpărățiia Rămului, căriia putere și lățime aseminea n-au fost nici la o înpărăție în lume. Citind istoriile nu vei afla vei afla mai mare și puternică. De această înpărăție vei afla Prorocie aleasă la Daniil proroc cu dezlegarea visului lui Navuhodonosor, înpăratul Asirii. De aceasta înpărăție cântă și Sfânta Biserică a noastră la vecerniia Nașterii Domnului nostru Isus Hristos […]

Nicolae Costin, Letopisetul (romanii)

(de la rândul 3) Așezănd Traiian Înpărat Domni pre la cetăți, precum zic la leași caștalan, cine care Domn cu al său, iar pre la toate marginile și locurile au pus oșteni, cu numele acestor țări Moldova și Țara Muntenească, Dațiia de Gios; iară Ardealul și părților celorlalte Dațiia de Sus, precum s-au scris la hotarăle Dații. Și acest nume au fost la aceste țări pănă la a dooa descălecare cu Dragoș vodă. Mulți zic Țării Moldovei și Țării Muntăniști, streinii: Dația. Însă neamul lăcuitorilor nu ș-au schimbat numele, ce tot rumănii sau romani, și țările deprinpregiur … acest neam de la Italiia, cării țări îi zic streinii vlah, vloh, unii zic valios, unii ulah. După vloh, italiianul au zis vlah, iară latinul Valahiia […]”

Sursa: Fotocopii de la Biblioteca Academiei Române – filiala Iași (Letopisețul lui Nicolae Costin este cuprins în Cronica anonimă a Brașovului)

Textul integral (puțin diferit de cel din Cronica Brașovului) al Letopisețului în Nicolae Costin. Scrieri în două volume. Ediție îngrijită de Svetlana Korolevschi. Volumul I, Chișinău, 1990

 

tiparituriromanesti

 

,

Ceea ce a bulversat, probabil, cel mai mult spațiul media românesc în cursul anului 2012, a fost studiul de paleogenetică realizat în Germania de domnul Prof. univ. dr. Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană și Antropologie al Universității din Hamburg, și doamna Dr. Georgeta Cardoș, cercetător științific biolog, specialist în genetică.

Potrivit concluziilor acestui studiu, populația actuală a României este clar înrudită cu populațiile care au locuit pe teritoriul României în epoca bronzului și a fierului, adică acum 2.500 – 5.000 de ani, un lucru care pune în evidență continuitatea acestui popor, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei. Înainte de a aduce în discuție și celelalte concluzii uimitoare ale studiului, care răstoarnă teoria romanizării Daciei și a descendeței romane a poporului român, să vedem ce este paleogenetica și ce a presupus această cercetare, realizată în Germania, pentru a fi cu bine dusă la capăt…

Prin urmare, am putea spune că Paleogenetica este o „fereastră“ către trecutul omenirii. Fiind un domeniu de studiu al ADN-ului vechi și degradat, Paleogenetica poate aduce informații importante despre originea și evoluția omului și a genomului uman, migrațiile populațiilor umane, relațiile de înrudire dintre populațiile umane vechi și cele actuale. Așadar, ne poate spune, printre altele, cine ne sunt strămoșii reali.

Iar strămoșii noștri reali nu sunt romanii, ci traco-geto-dacii.

Cum s-a ajuns la această concluzie și la altele, chiar și mai șocante?

Iată povestea acestui studiu de paleogenetică: în toamna anului 2001, în urma unei discuții purtate între domnul Decan al Facultății de Biologie (Universitatea București), Prof. univ. dr. Călin Tesio și domnul Prof. univ. dr. Alexander Rodewald, se naște ideea realizării unui studiu de paleogenetică având ca scop determinarea originii poporului român. Un astfel de demers presupunea compararea genetică a unor rămășițe osoase aparținând populațiilor vechi care au trăit pe teritoriul României cu situația genetică actuală a populației acestei țări, pentru a se verifica gradul de înrudire.

În proiect s-au alăturat, pe parcurs, antropologii Andrei Soficaru și Nicolae Mirițoiu de la Institutul de antropologie Francisc Rainer al Academiei Române, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat.
O altă cantitate de material osos a fost pusă la dispoziție, pentru studiu, de doamna dr. Alexandra Comșa de la fostul Institut de Tracologie al Academiei Române.
În total, studiul a avut la dispoziție material osos din peste 20 de situri din România (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50 de indivizi aparținând populațiilor vechi (22 din epoca bronzului, 28 din epoca fierului).

În ceea ce privește probele de sânge de la populația actuală a României, acestea au fost obținute prin sprijinul doamnei Prof. dr. Emilia Iancu, Director al Muzeului Omului din Ploiești și al Muzeelor de Științe Naturale din Regiunea Prahova, respectiv prin sprijinul doamnei Dr. Dorina Bănică, de la Institutul Marius Nasta și Clinica de Fiziologie București.

Și cum o cercetare întinsă pe mai mulți ani (2003-2006) are și cheltuieli importante, precizez faptul că acestea au fost finanțate majoritar din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană și Antropogie al Universității din Hamburg, Germania, prin sprijinul domnului Prof. univ. dr. Alexander Rodewald, directorul instituției, de DAAD – Germania și prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene.

Munca efectivă de cercetare a fost realizată de doamna Dr. Georgeta Cardoș, în cadrul lucrării de doctorat a domniei sale, o muncă dificilă și de lungă durată în care condițiile de securitate ale probelor genetice au fost atât de stricte, pentru a preveni contaminarea, încât până și curățenia din laborator a fost realizată exclusiv de doamna Dr. Georgeta Cardoș.

Având la dispoziție toate aceste informații, putem înțelege foarte ușor complexitatea demersului și prestigiul științific incontestabil al persoanelor și instituțiilor implicate.

Concluziile studiului s-au dovedit, până la urmă, bulversante pentru spațiul românesc, deoarece ele răstoarnă principala teză a istoriei României, cea a etnogenezei poporului român.
Dar pentru a evalua în ansamblu șocul cultural provocat de prezentarea publică a concluziilor studiului, să le prezentăm:

– Între actuala populație a României și populațiile care au trăit pe teritoriul acestei țări acum 2.500 – 5.000 de ani există o clară înrudire genetică, ceea ce vorbește despre o continuitate incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri. Chiar dacă există și urme genetice aparținând diverselor populații migratoare care au trecut pe aici, fondul genetic de bază dovedește continuitatea și legătura cu populațiile vechi;
– Actuala populație a României se înrudește genetic în special cu populațiile Greciei și ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spațiu locuit cândva de traci, cu care s-au și amestecat, și doar într-o mică măsură cu populația italiană;
– S-a mai dovedit, iar aceasta este cea mai șocantă concluzie a studiului, că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiți genetic cu populațiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani.
De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor.

Totuși, există o aparentă contradicție: dacă noi suntem urmașii traco-geto-dacilor, iar o parte dintre italieni au la rândul lor rădăcini tracice, de ce astăzi românii și italienii se înrudesc genetic atât de puțin?

Explicația pare să fie cât se poate de simplă: la sosirea tracului Enea (considerat de istoricul roman Titus Livius, fondatorul Romei) în penisula italică, aici trăiau și alte triburi cu rădăcini tracice – veneții și etruscii, aceștia din urmă dând primii regi și alfabetul noului regat, viitoarea Romă Imperială. Totuși, în penisula italică trăiau, în afara populațiilor cu rădăcini tracice, și populații aparținând altor familii etnice – sabinii și samniții.

În timp, aceste popualții s-au amestecat între ele. Apoi, Roma Imperială a dus o politică agresivă de amestecare a populațiilor în interiorul Imperiului. Astfel, dacă ne referim doar la capitala Roma, constatăm că avea un număr important de cartiere etnice – cartierul grecesc, evreiesc, hispanic ș.a.m.d.

Nu în ultimul rând, pentru aproape 1.400 de ani, între 476, anul căderii Romei și 1861, anul unificării Italiei, Italia nu a existat ca stat național, această perioadă fiind marcată de o serie de invazii și strămutări de populații. Cu alte cuvinte, istoria penisulei italice este marcată de trei etape esențiale în care populațiile cu rădăcini tracice s-au amestecat cu celelalte, diluându-și semnificativ contribuția etnică în acest spațiu.

Iata că, privind din această perspectivă, orice aparentă contradicție dispare, deoarece putem înțelege de ce astăzi, deși o parte dintre italieni, în special cei din nord, se mai înrudesc genetic cu populațiile care au locuit în spațiul carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani, populațiile României și ale Italiei, în ansamblul lor, se înrudesc genetic foarte puțin.

În concluzie, rezultatele studiilor de paleogenetică sunt intărite de izvoarele istorice, iar mesajul final este cât se poate de limpede: nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor!

Cu toate că acest studiu de paleogenetică are o importanță uriașă în stabilirea adevărului istoric, cu toate că concluziile lui sunt extrem de folositoare interesului național, istituțiile statului român și forurile academice și universitare românești care au căderea să îl cerceteze, îl ignoră cu o impardonabilă indiferență!

Fiind curios să aflu dacă autorii studiului au fost contactați de reprezentanții statului român sau de vreo instituție academică ori universitară care să își arate, în mod oficial, interesul pentru acesta, i-am întrebat atât pe doamna Dr. Georgeta Cardoș, cât și pe domnul Prof. Alexander Rodewald, despre o astfel de posibilitate. Răspunsul a fost NU! A existat o singură situație în care cineva de la Academia Română a dat un telefon vorbind despre o posibilă expunere pe această temă, dar apelantul nu a mai dat niciun semn de viață după aceea… În rest, tăcere maximă. Și atunci apare fireasca întrebare: cui slujesc reprezentanții Statului Român din politică, cercetare sau învățământ?!…

Pentru că sunt trei concluzii mari și late născute din acest studiu de paleogenetică, concluzii care vin în sprijinul păstrării integrității teritoriale a României, în folosul restabilirii adevărului istoric și a recuperării demnității poporului român:

1. Conform rezultatelor studiului de paleogenetică, poporul român se dovedește a fi continuatorul populațiilor de acum 2.500 – 5.000 de ani și locuitorul de drept al acestor meleaguri, un lucru extrem de important, astăzi, când pretențiile revizioniste maghiare încep din nou să se amplifice.

2. Faptul că această cercetare confirmă dovezile istorice care ne spun că romanizarea Daciei nu a fost posibilă și nu s-a produs, că suntem un popor mai vechi, continuator al „nemuritorilor” daci, este un motiv de mai mare mândrie națională decât acela de a fi rezultanta unei etnogeneze formate ca urmare a unei presupuse împreunări a femeilor dace cu un amestec multietnic de coloniști și soldați ai Imperiului Roman.

3. Nu în ultimul rând, confirmarea surselor istorice care spun că romanii aveau la rândul lor rădăcini tracice, nu face decât să ne mărească și mai mult respectul față de adevăratele nostre rădăcini, cele traco-geto-dacice, să ne redea și mai mult demnitatea națională furată!

De aceea, cred că toți ar trebui să medităm la următoarele întrebări:

– Îi putem considera loiali României și poporului român pe politicienii, academicienii și istoricii care ignoră sau combat acest studiu (fără ca măcar să îl cerceteze!!!), în condițiile în care concluziile lui sunt eminamente benefice pentru noi, românii?!

– De ce să ignori sau să lupți cu înverșunare împotriva acestor rezultate, dacă iubești România și românii?!

Comentarii

1. Cezar Moldovan / January 30, 2013

Îmi plec fruntea cu respect și dragoste în fața voastră, frați daci. Este exact ceea ce bănuiam și eu despre trecutul nostru.
Vă aduc o informație suplimentară. A existat o „bulă ” [ordin papal ] care se adresa armatelor austro-ungare prin care se ordona ca tot ce ține de civilizația dacilor să fie transportat la Vatican, dacă putea fi transportat, fie distrus, dacă nu putea fi transportat.

Vaticanul a recunoscut că peste zece mii de obiecte din Dacia au ajuns la Roma, dar că s-au pierdut în negura timpului. Se explică astfel puținele dovezi care se mai găsesc astăzi în România.

S-ar părea că Rusia deține dovezi extraordinare în arhivele KGB. Presupun că știți acest lucru. Din 1934 până la mijlocul anilor 50 echipe de istorici și arheologi ruși coordonați de KGB, având sprijinul armatei sovietice au efectuat cercetări complexe în Crimeea, Ucraina și Republica Moldova. Rezultatele cercetărilor lor nu s-au piedut.

Consider că sunt șanse mai bune că aceste informații de la Moscova să fie făcute publice decât cele de la Vatican. Situația politică e favorabilă. Rusia are multă nevoie de noi anii ăștia.
Uitați-vă la cât au investit în debarcarea lui Băsescu. E o pâine de mâncat. Eu aș lătra mai degrabă la poarta Moscovei decât a Vaticanului. A propos, respectiva bulă nici nu mai apare pe site-ul Vaticanului. Oare de ce ?

,

Nu există, nu poate exista în istorie fapt/eveniment care să nu poată fi explicat: nu pot exista evenimente fără cauze, de orice natură ar fi ele. Important rămâne un fapt: cel/cei care analizează, evaluează, judecă un fenomen istoric, să țină seama de întregul ansamblu de factori cauzali ce a determinat un eveniment sau altul să se producă. În judecata istorică se impune, obligatoriu, ca o axiomă, sfatul istoricului roman Cornelius Tacitus din Anale: „sine ira et studio” (fără ură și părtinire). Dar, când judecata asupra unor evenimente istorice este profund marcată, viciată, de interese care nu au nimic comun cu adevărul istoric, sintagma marelui istoric roman este călcată, cu brutalitate, în picioare, iar interesele de care vorbesc se substituie adevărului istoric.

De câțiva ani buni se scrie mult, îndeosebi de către istorici străini, despre existența unui holocaust românesc în anii celui de-al doilea război mondial. Istoricii români, cu foarte puține excepții, au o reacție palidă, se simt timorați, aproape că le este frică să abordeze chestiunea în cauză. Alți istorici, au trecut fără ezitare și discernământ, de partea acelora care ne așează stigmatul holocaustului pe frunte. Înțeleg că, indiferent cum ar fi fost, noi trebuie să fim solidari, dar și răspunzători, cu/de trecutul nostru. Noi, și nu străinii, trebuie să fim interesați în cel mai înalt grad, de ceea ce s-a petrecut cu poporul nostru în trecutul recent. Căci, în cazul despre care doresc să-mi exprim opiniile, nu mai este vorba doar de aflarea adevărului sau de o reconciliere cu trecutul, ci de culpabilizarea statului român, a poporului român, iar dacă vinovăția care ni se impune cu tot dinadinsul, ne-o vom asuma, consecințele vor fi dramatice.

Sunt sigur că românii au puterea să înțeleagă că fiecare epocă, inclusiv, sau în mod deosebit, a noastră, trebuie să fie solidară cu trecutul; iarăși: românii trebuie să știe că epoca noastră se află prinsă într-o rețea de cauze și efecte ce nu lasă nici măcar puțin loc hazardului, dar, solidaritatea de care vorbeam, ne obligă, ne descurajează la o judecată subiectivă asupra poporului nostru trecut. Nu avem voie, nu trebuie să dăm voie ca alții să ne impună punctele lor de vedere, așa-zisele lor adevăruri cu privire la noi și istoria noastră recentă. Istoricii, acum, sunt obligați să iasă din tăcere, să se aplece organizat, stăruitor, asupra acestor grave acuze ce se aduc statului și poporului român; sunt obligați, de jertfa sutelor de mii de români, victime ale războiului și genocidului bolșevic, să nu tacă sau să fie indiferenți. M-am aplecat, încă din adolescență, prin specificul ocupației mele, asupra îngrozitoarei tragedii provocată poporului evreu de Holocaustul nazist. Am fost, și sunt încă, profund impresionat de suferința imensă îndurată de poporul evreu în Europa ocupată de Germania nazistă. Sunt de acord cu marele istoric englez A. J. Toynbee, că, chiar și după câteva mii de ani de penitență, poporul german numai cu greu va putea fi iertat de crima comisă. Căci, marea crimă înfăptuită de Germania nazistă împotriva evreilor (și nu numai împotriva lor), nu s-a constituit într-un accident, ci a fost expresia unei strategii statale, bazată pe discriminare rasială, rezultatul unor teorii rasiale în care antisemitismul cel mai virulent devenise politică de stat. Consecințele acestei politici se știu: milioane de evrei vor fi exterminați, iar Germania s-a acoperit de rușinea unei crime fără egal în istorie.

În legătură cu această problemă, îmi pun o întrebare firească, știut fiind faptul că Ion Antonescu a fost aliat (nu satelit) al Germaniei naziste: care a fost rolul, ce loc ocupă România în cazul tragediei de care vorbesc? A practicat România lui Antonescu o politică de stat bazată pe o strategie rasială? Sunt românii părtași la „soluția finală” preconizată de Hitler și banda sa? A trimis Antonescu evrei români spre lagărele de exterminare germane? Au existat lagăre de exterminare în România celui de-al doilea război mondial? Iată întrebări esențiale la care trebuie să dăm răspunsuri numai în raport cu adevărurile istorice ale acelor ani.

Spuneam că nu pot exista evenimente istorice care să nu poată fi explicate. Așa și în drama unei părți a evreilor din România lui Antonescu, explicațiile, cauzele acestei tragedii pot fi identificate fără greș, vinovăția fiind, într-o primă fază, de partea unei părți a evreilor basarabeni. Se știe, statul național unitar român se prăbușește în vara anului 1940, ca urmare a înțelegerilor dintre Hitler și Stalin, precum și a agresiunilor ce au derivat de aici. La sfârșitul lunii iunie 1940, când România este amenințată cu războiul de Uniunea Sovietică, regele Carol al II-lea decide să renunțe, fără luptă, la teritoriile românești de peste Prut. În momentul când Armata Română și o parte a populației civile (inclusiv evreii bogați) se retrag din calea invadatorului bolșevic, în Basarabia și Nordul Bucovinei, o parte a populației evreiești de acolo, adoptă o atitudine antiromânească de o violență rară și de neexplicat. În această direcție există mărturii documentare numeroase, certe, atât românești, cât și străine. Nimeni nu putea să explice ura atroce manifestată de o parte a evreilor din teritoriile cedate, crimele comise împotriva românilor ce trăiau o adevărată catastrofă națională. Pentru că din comportamentul agresiv/barbar al unor evrei contra Armatei Române (și nu numai) în zilele de sfârșit de iunie ale anului 1940, precum și din prigoana dusă, tot de ei, împotriva românilor în primul an de ocupație sovietică (1940 – 1941) în Basarabia și Nordul Bucovinei, descind direct represaliile militare românești de mai târziu, precum și deportările în Transnistria. Am să ofer câteva mărturii, extrem de elocvente, cu privire la toate acestea.

Astfel, când sovieticii au ajuns, la 28 iunie 1940, la Chișinău, prin desant aerian, imediat evreii au arborat drapelele roșii, au barat străzile și au oprit accesul spre gară, pentru a nu permite să plece celor ce voiau să fugă din calea sovieticilor. Unii evrei strigau sloganuri precum „Jos Armata Română”, „Trăiască Stalin”; comisarii de poliție Pascu Nicolae, Mateescu Severin și Stol au fost executați. La fel, tot în 28 iunie 1940, a început evacuarea și din Cernăuți. Raportul informativ semnat de generalul de Corp de Armată Florea Țenescu, întocmit cu această ocazie, prezenta următoarea situație: trupele române în retragere au fost atacate și dezarmate de evrei, soldații au fost bătuți cu pietre, opăriți cu apă fiartă, împușcarea unor autorități militare și civile românești, biserici românești devastate și arse, ocuparea și distrugerea unor sedii administrative și militare etc.

La Vijnița, dr. Wisner, șeful Sanatoriului, nu a dat voie personalului român să părăsească locul, a rupt steagul românesc, s-a încins cu un steag roșu pe piept, urlând că „a sosit ceasul evreilor”. La Soroca, tot la 28 iunie 1940, comuniștii evrei au ocupat sediile Poliției și Primăriei. Avocatul evreu M. Flexor a împușcat pe comisarul adjunct Vladimir Murafa și agentul Eustațiu Gabriel; au fost asasinați căpitanul Georgescu și administratorul financiar Ion Gheorghe. La Românești (Lăpușna), elevii, în majoritate evrei, care se aflau la examen de sfârșit de an școlar, au bătut profesorii români; la Cetatea Albă, au dat foc Primăriei; la Tighina, evreii comuniști au dezbrăcat și bătut pe jandarmi. Agravarea situației românilor, în aceste zile, din cauza situației create de numeroși evrei, l-a preocupat și pe regele Carol al II-lea. Așa, în „Jurnalul” său, el notează pe 29 iunie 1940: „Știrile asupra evenimentelor din Basarabia și Nordul Bucovinei sunt din ce în ce mai triste: excese de orice fel ale populației minoritare, mai ales evreii care atacă și insultă pe ai noștri, ofițeri batjocoriți, unități dezorganizate… Evreii și comuniștii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate și molestări ale ofițerilor și ale acelora care voiau să plece.”

Atitudinea evreilor față de români a fost atât de neomenească, încât a revoltat până și pe comandanții trupelor de ocupație sovietice, care au dat ordonanțe prin care avertizau că se vor sancționa cu moartea jafurile și crimele. Șirul crimelor împotriva românilor, comise de unii evrei, în acele zile dramatice, este nespus de lung. Notez încă vreo câteva atrocități nejustificate, neprovocate: au fost uciși cu bestialitate perceptorul și notarul din comuna Ceadar – Lung, preotul din Tighina, perceptorul și agentul de percepție din comuna Calaglia, comisarul Chela Grigore din Vâlcov, preotul catolic din Cernăuți, inginerul CFR Galbenu, primarul din Bolgrad etc.

O altă crimă, adevărat pogrom antiromânesc, greu de înțeles și justificat, s-a produs la Chișinău, unde „400-500 de evrei comuniști constituiți în bande, înarmați cu puști și revolvere, iar alții cu pietre și bastoane, au cerut directorului Ionuț, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l-au împușcat, după care au năvălit în spital, devastându-l complet, iar pe copiii internați, omorându-i și aruncându-i afară pe geamuri”. (Raport informativ al Marelui Stat Major, secția a II-a, din 7 iulie 1940).

Nu-mi propun o inventariere a tuturor crimelor comise împotriva românilor de unii evrei basarabeni și bucovineni, în acele zile tragice ale verii anului 1940. Nu pot, însă, să nu dau și câteva extrase din presa străină a timpului, care întăresc, și mai vârtos, exemplele de mai sus. Astfel, la 3 iulie 1940, „Journal de Geneve”, în articolul „Scene tragice în Basarabia și Bucovina”, oferea cititorilor săi date despre cruzimile la care s-au dedat sovieticii și unii evrei precum prădarea și incendierea bisericilor, împușcarea oficialilor români, împiedicarea evacuării românilor, incendierea sediilor Poliției etc.

La 1 iulie 1940, ziarul italian „La Stampa” în articolul „Ororile și devastările comise de evrei în Basarabia și Bucovina”, după ce trece în revistă unele din atrocitățile antiromânești, anunță cititorii că la Cernăuți se formase „un guvern provizoriu compus din evrei și comuniști”. Iarăși, importantul „Corriere della Sera”, însera, într-un articol, următoarele: „În timp ce românii încearcă să fugă din teritoriile ocupate, evreii se strâng din alte părți acolo. La Chișinău, și în alte orașe din Basarabia, elemente subversive, în care primau de obicei evreii, au pus mâna pe primărie, biserici, bănci și alte instituții, jefuind totul în timp ce alte bande de alți nelegiuiți cutreierau străzile omorând oameni. Episoade de terorism feroce au avut loc în diferite orașe, între care la Cetatea Albă, unde 80 de copii și 3 profesoare au fost împușcate. La Chișinău, opt biserici, între care și catedrala, ardeau la sosirea rușilor.” (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Scurtu, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 182).

În memoriile sale, Alexandru Șafran, rabin șef în România între 1940 – 1946, scria. „Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 și anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru la Uniunea Sovietică au fost întâmpinate cu bucurie de unii evrei din aripa stângă și comuniști”. Am sublinait, cu altă ocazie, poziția lui Nicolae Iorga față de aceste evenimente, luată în ziarul său „Neamul românesc” (articolul „De ce atâta ură?”), așa că nu o mai reiau. Ceea ce nu trebuie omis, în perspectiva celor ce se vor întâmpla după eliberarea teritoriilor noastre din Nord-Est cu evreii, este faptul că zilele tragice de la sfârșitul lunii iunie – începutul lunii iulie 1940, au însemnat doar uvertura în cumplita tragedie a românilor basarabeni și bucovineni. Spațiul nu ne permite, dar, trebuie spus fără nici o reținere, că în primul an de ocupație sovietică, unii evrei au continuat să manifeste aceeași ferocitate și ură împotriva românilor, colaborând activ la lichidarea fizică a câtorva mii de români, precum și la deportarea, în Siberia, a altor câteva sute de mii, care Siberie le va fi, în veșnicie, iad și mormânt.
„În zilele grele de la sfârșitul lunii iunie 1940, când România traversa o mare dramă națională, unii cetățeni evrei din Basarabia și Nordul Bucovinei, prin comportamentul lor, au adâncit durerea întregului popor român; de aici, reacții firești care s-au manifestat contra lor”. (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 190).

Nu ezit să redau și opiniile a doi diplomați englezi cu privire la tragedia românilor din vara lui 1940: ministrul Angliei la București, Reginald Hoare, îl informa pe superiorul său, lordul Halifax, că „…evreii urăsc pe români și au o pronunțată tentă spre comunism.”, iar J. Le Rougetel, având informații de la un român, martor ocular, notează faptul că „pensionarii unui azil din Chișinău fuseseră gazați și uciși în stil nemțesc și 10 trenuri încărcate cu moșieri și țărani din Basarabia fuseseră trimise în Siberia” (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, op. cit. p. 212). Uciderea și deportarea (tot moarte s-a dovedit până la urmă) a peste 300.000 de români în anii 1940 – 1941 de către sovietici se dovedește a fi un atentat grav la existența biologică a poporului român, un genocid premeditat, înfăptuit de ocupantul sovietic, având ca ajutor/secundant de nădejde, o mare parte a evreilor basarabeni.

Acestea sunt fapte dovedite de istorici, iar acceptarea și asumarea lor în fața probelor de netăgăduit, ar trebui să fie cea mai normală atitudine. Subliniez: acei evrei basarabeni și bucovineni ce au înfăptuit multitudinea de crime și atrocități împotriva românilor în anii 1940 – 1941, erau cetățeni români, se bucurau de egalitate, aveau drepturi egale cu toți locuitorii României Mari, nu suportaseră vreo agresiune sau știrbire a drepturilor cetățenești garantate de Constituția din 1923. De altfel, numeroasa minoritate evreiască din România, în perioada interbelică, a controlat, în mare măsură, economia românească, sistemul bancar iar în profesiunile liberale predominau. În 1939, după cum afirma patriarhul Miron Cristea (prim ministru între 10. II 1938 – 2 martie 1939), în România profesau 4600 medici evrei și doar 4200 medici români. De la imigrarea lor pe pământ românesc (sec. XIX și începutul sec. XX), evreii nu suportaseră, din partea statului român sau a românilor nici o prigoană, nici un pogrom, mare parte dintre ei integrându-se cu succes, românii dovedindu-le din plin înțelegere, toleranță și compasiune.

Odată cu pierderea provinciilor noastre din Nord-Est, tragedia României din iunie 1940, a căpătat dimensiunile unei adevărate catastrofe naționale. Astfel, Armata Română a pierdut 356 de ofițeri și subofițeri și 48.276 soldați, de 5 ori mai mulți decât în războiul de Independență, în afara zecilor de mii de civili uciși sau dispăruți fără urmă ca urmare a activităților criminale a NKVD-ului. Pierderile materiale se cifrează la suma colosală de peste un miliard de dolari. În plan moral, însă, dezastrul României ne va costa și mai scump: fisurarea, alterarea profundă a ființei noastre naționale. Dar, în această chestiune, vinovățiile țin, în primul rând, de iresponsabilitatea celor care conduceau atunci statul român, în frunte cu regele-dezertor Carol al II-lea. Tragedia românilor din iunie – iulie 1940 „a esențializat relația România – evreime, demonstrând, cu puține excepții, lipsa totală de aderență la problematica națională a statului – gazdă a acesteia, disponibilitatea de a colabora cu inamicul, ura zăcută, inumană, refulată de două decenii, dezlănțuită paroxistic, atunci când împrejurările tragice pentru România au permis-o.” (Radu Theodoru, „A fost sau nu Holocaust”, p. 110).

Fără a fi provocată în vreun fel, evreimea din Basarabia și Bucovina a dezlănțuit pogromuri împotriva românilor, a întreprins grave atentate teroriste împotriva autorităților civile și militare românești, a adus grave ofense și injurii simbolurilor naționale ale statului român. Comportamentul criminal al unei părți a evreimii din teritoriile românești din Nord – Est cedate Uniunii Sovietice, a trezit puternice sentimente, reacții antiiudaice justificate. Așadar, anul 1940 poate fi considerat momentul de ruptură în relația români – evrei, determinând, în baza relației cauză – efect, reacții și represalii pe măsura crimelor antiromânești înfăptuite. În acest context istoric extrem de tensionat, se va produce și incidentul de la Dorohoi, la 1 iulie 1940. Dar, despre acesta, ca și alte asemenea incidente cu caracter de represalii militare, voi reveni, nu peste mult timp.

În vara anului 1941, mai precis, la 22 iunie, România răspunde la actul de război al Uniunii Sovietice din 1940, trecând la operațiuni militare pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de sub ocupația rusească. Prin lupte grele, teritoriile românești în cauză sunt eliberate. În fața înaintării armatei românești, rușii distrug totul, transformând târgurile și orașele în mormane de ruine. Odată cu rușii, peste 100.000 de evrei basarabeni fug din calea armatei române, refugiindu-se în Uniunea Sovietică, având conștiința vinovăției față de români. După ce administrația și autoritatea statului român sunt restabilite, Antonescu hotărăște deportarea, peste Nistru, a evreilor din Basarabia și Nordul Bucovinei. În timpul luptelor pentru dezrobirea provinciilor românești din Est, bande de evrei au comis atacuri teroriste și au luptat alături de sovietici, care, de regulă, îi lăsau pe aceștia în ariergardă.

Ceea ce impresionează neplăcut este faptul că, atunci când se vorbește sau se scrie despre unele represalii ale Armatei Române împotriva unor evrei sau despre deportarea altora în Transnistria (care a însemnat, în sine, o tragedie), se prezintă aceste fenomene ca și cum ar fi picat din senin, nefăcându-se nici o legătură între acestea cu ororile antiromânești din 1940 – 1941. Cercetătorii evrei care scriu despre aceste fapte, fac cu totul abstracție, omițând cu bună știință sau, și mai grav, negând atrocitățile comise de evrei împotriva românilor cu un an în urmă. Un exemplu: pe 9 octombrie 2004, la Radio România Actualități, o doamnă evreică (nu i-am reținut numele, dar asta este lesne să aflu) la emisiunea „Destine și pasiuni” de la ora 21.00, vorbea cu siguranță și reproș despre barbariile românești îndreptate împotriva evreilor, în Transnistria, culpabilizându-ne și pe noi, cei de astăzi. Realizatoarea emisiunii, paralizată de frică, îi punea doar întrebări blânde, inofensive, iar când a vrut să afle de la invitată unele cauze ale deportărilor, a declarat disprețuitor și sigur: „Evreii din Basarabia erau acuzați că ar fi comis așa-zise crime împotriva Armatei Române și românilor cu ocazia retragerii din 1940″. Așadar, unii evrei nu au comis crime împotriva românilor din 1940, ci „așa-zise crime”! Se dovedește, dacă mai era nevoie, că în drama, atât a românilor, cât și a evreilor basarabeni, autorii evrei pun accentul doar acolo unde le convine.
Cazul Transnistriei este de o importanță crucială în acuzarea Statului Român de Holocaust. Peste o sută de mii de evrei au fost deportați în Transnistria nu spre a fi exterminați, ci pentru a asigura siguranța statului român față de o minoritate ce dovedise puternice atitudini antiromânești, stat aflat atunci în război cu un inamic de moarte, Uniunea Sovietică. De altfel, dacă România lui Antonescu ar fi practicat cu adevărat Holocaustul, evreii nici n-ar mai fi fost deportați peste Nistru, putând înfăptui crima în țară. Deportările din Transnistria nu înseamnă exterminare, dincolo de Nistru nu au existat lagăre de exterminare românești de tipul celor naziste. Numărul evreilor uciși, chipurile, de statul român în Transnistria, în viziunea Comisiei Wiesel, atinge cifre halucinante, de necrezut: 280 de mii – 380 de mii, Comisia hotărând aceste cifre ca definitive, amenințând pe oricine are alte opinii, cu pușcăria. Greu de crezut că la începutul mileniului III se mai pot adopta și impune judecăți arbitrare, nedrepte, de tipul bolșevico-nazist.

De reținut: exact în acești ani, când unii evrei au fost deportați în Transnistria, majoritatea murind din cauze naturale (după cum o recunosc cercetătorii evrei onești), în Siberia și regiunea arctică sovietică au fost deportați și exterminați peste 300.000 de români din Basarabia și Nordul Bucovinei. Din Siberia nu se va mai întoarce nici un român, din Transnistria mai mult de jumătate dintre evreii deportați vor reveni acasă. Iată două tragedii paralele, a două popoare pentru care se folosesc criterii de judecată arbitrare. Cu ce ar valora, impresiona mai puțin tragedia (genocidul) românilor din Basarabia decât tragedia evreilor din Transnistria?

Un important cercetător israelian al problemei, Jean Ancel, în cartea sa „Transnistria”, mânuiește documentele după bunul său plac, acordă credit nelimitat unor afirmații nefondate (cum ar fi cea a lui V. M. Molotov, din 1942, prin care acesta afirma că armata română a ucis 25.000 de evrei la Odesa, important document, nu încape vorbă!), pleacă de la premise și adevăruri dinainte stabilite, dar, fapt de mare gravitate, culpabilizează Statul Român precum și întregul popor român ca făptuitori de Holocaust. Iată un exemplu: „Armata Română a fost deplin implicată la toate nivelele, în crime de război și în crime contra umanității la Odessa, mai mult chiar decât în Basarabia și Bucovina. Armata română a primit și implementat un ordin de comitere a unui genocid”. (Jean Ancel, Transnistria). Asemenea afirmații, prin care românii și instituțiile statului român sunt acuzați global, fără discernământ, sunt extrem de numeroase în cartea autorului israelian. De altfel, Jean Ancel, în fața adevărurilor ce reies din documente, nu are ce face și conchide, la un moment dat, că „moartea zecilor de mii de evrei în raioanele nordice și centrale (din Transnistria – n. n.), a fost de tifos, foame și frig…” (op. cit., vol. III, p. 259). Același autor, fără să-și dea seama, probabil, notează la un moment dat, că: „în iarna lui 1941/’42, autoritățile române care erau instalate în întreaga Transnistrie au încetat să se mai intereseze de soarta evreilor” (op, cit., vol. III, p. 81). Afirmația de mai sus îl contrazice flagrant pe Jean Ancel, că România lui Antonescu ar fi practicat Holocaustul. Ce fel de Holocaust ar fi acela când un stat „a încetat să se mai intereseze de soarta evreilor”?
În Transnistria, cei peste 100.000 de evrei deportați, nu au fost închiși în lagăre de exterminare de tipul celor naziste, ci au fost așezați în localități, pe la localnici. S-au administrat singuri, fiind liberi să muncească și să se autoadministreze. Și-au creat grădinițe, școli, spitale, azile de bătrâni, după cum se va vedea cu altă ocazie; primeau pachete și erau inspectați de lideri ai Comunității lor. O soartă crâncenă, în Transnistria, au avut-o doar evreii care au fost așezați în localități cu etnici germani sau au încăput pe mâna instituțiilor de represiune germane, caz în care au fost lichidați cu toții. Aprovizionarea și adăpostirea celor 110.000 evrei deportați în Transnistria, (cifra o dă cercetătorul evreu Al Dallin), a ridicat probleme grave; de aici, apariția epidemiilor și a foametei, creșterea mortalității în rândurile lor. Pus în fața evidenței, o recunoaște cu onestitate și Radu Ioanid, în cartea sa „Evreii sub regimul Antonescu”: „Majoritatea deportaților evrei din Basarabia și Bucovina au murit din pricina tifosului exantematic, a foametei, mizeriei și frigului… din peste 110.000 deportați, numai 77.000 se aflau încă în viață în martie 1943″ (Radu Ioanid, op. cit., p. 281).

Așa stând faptele, „Auschwitz-ul românesc de peste Nistru”, cum denumesc unii autori evrei deportările din Transnistria, nu se poate susține, se dovedește un clișeu propagandistic fără suport documentar. La fel, cu toate că dă crezare și unor ficțiuni memorialistice, același fapt îl recunoaște și cercetătorul englez Dennis Deletant: „din cei 147.000 de evrei din Bucovina și Basarabia… majoritatea au murit din cauza febrei tifoide și foametei” (Dennis Deletant, Transnistria: soluția românească la „problema evreiască”, în vol. „Despre Holocaust și comunism”, p. 79). Nici vorbă să se mai poata susține un holocaust românesc. Cine cercetează și dorește să afle adevărul privind tragedia evreilor din Transnistria în 1941 – 1944, are de stabilit și analizat faptele, de stabilit, cu nume, vinovații; dacă aceștia nu pot fi identificați, de arătat unitatea administrativă, militară sau de jandarmerie corespunzătoare; la fel, în acest caz nu au relevanță, în raport cu adevărul istoric, acuzele globale, generale, la adresa românilor, ci emitenții feluritelor ordine, de la centrul puterii și până la executanți. Comentariile și formulările cu caracter global doresc să inducă în rândul opiniei publice următoarele: că românii cu instituțiile lor, sunt cu toții, global, răspunzători de cele făptuite în anii 1940 – 1944; că antisemitismul, chipurile, ar fi o trăsătură caracteristică și constantă a națiunii române; iar vinovăția aruncată asupra națiunii întregi din 1940 – 1944 este explicit extinsă asupra celei de astăzi.

O asemenea manieră de cercetare cu caracter etnicizat, când vina este atribuită unei întregi colectivități umane, armatei și instituțiilor ei, pentru crime săvârșite de anumiți indivizi și unități, când scrisul exprimă fățiș sau abia ocolit, resentimente, ostilitate și chiar patimă, când incriminarea românilor este proiectată global în trecut și sugerată și pentru prezent, atunci cercetarea nu mai respectă regulile cumpănirii și obiectivității, cu atât mai imperative, cu cât faptele au fost de o maximă gravitate.
Este un fapt cunoscut, în România celui de-al doilea război mondial, au existat numeroase reacții antievreiești, unele motivate și religios (Un exemplu: la Ripiceni, în anii războiului, într-o clasă se afla un singur elev evreu, iar copii români aruncau cu pietre după el, strigând: „Voi l-ați ucis pe Iisus!”), a fost impusă o legislație antisemită care a fost îndreptată împotriva averilor evreiești, nu a vieților lor. Așadar, în România celui de-al doilea război mondial, nu cred că a existat holocaust pentru că:
– statul român a făcut din emigrarea evreilor din România și Europa Centrală politică de stat, reușind să ajute să emigreze, cu acceptul lui Antonescu, cca. 200.000 de evrei;
– școlile, sinagogile, liceele evreiești au funcționat, manifestările culturale s-au desfășurat normal;
– Antonescu a rezistat tuturor presiunilor germane de a-i preda pe evreii români spre a fi duși și exterminați în lagărele germane;
– la București, activa teatrul Barașeum, singurul teatru evreiesc din Europa dominată de Germania, pe toată perioada guvernării Antonescu;
– Antonescu a avut relații amicale cu capii comunității evreiești, Al. Șafran și dr. W. Filderman, salvându-le viețile de furia legionarilor;
– pentru că în Transnistria – și nu numai – nu s-au descoperit gropi comune cu evrei executați;
– Comisia Wiesel, care acuză România de Holocaust, trebuie să ne prezinte dovezile acestuia, argumentele pe care se bazează, statisticile celor uciși.
O profesoară de la Facultatea de Istorie din Iași, Janeta Benditer, care a fost deportată în Transnistria, niciodată n-a vorbit colegilor săi sau nouă, studenților, despre crime în masă care s-ar fi petrecut dincolo de Nistru. Or, Janeta Benditer n-a avut deloc reținere în a folosi catedra universitară pentru a ne spune minciuni de cea mai joasă speță privitor la unele aspecte ale celui de-al doilea război mondial. Așa, și acum îmi amintesc cum declama retoric/agresiv, de la catedră, despre „cei 15 mii de ofițeri polonezi uciși de criminalul de Hitler la Katin!!!”. Ceea ce este greu de acceptat din punct de vedere științific, este faptul că această Comisie coordonată de Elie Wiesel, întâi a stabilit fără nici o reținere, faptul că România, poporul român, sunt vinovați de holocaust, fără să aducă dovezi, adică întâi au stabilit, în pură tradiție bolșevică, sentința, pentru ca după aceea cel acuzat să fie obligat să-și probeze nevinovăția!!!

Această Comisie a procedat în sensul spuselor secretarei șefe a Facultății de Istorie din Iași, din anii studenției mele, d-na Folescu, care avea obiceiul să spună profesorilor: „Cel mai bun proces verbal este cel scris înainte de ședință”. Adică, întâi acuzăm, îi punem la zid, iar adevărul nu ne interesează. Tot Comisia lui E. Wiesel a pus un premiu de 10.000 de dolari, bani pe care i-ar fi primit cel ce ar fi denunțat vreun român care a ucis evrei în anii războiului; în România, nu s-a primit nici un singur denunț, spre deosebire de Polonia, unde această inițiativă a dat roade în direcția dorită de laureatul premiului Nobel. Și acest fapt, mărunt dar deosebit de relevant, contrazice existența vreunul holocaust românesc. Dacă ar fi existat un holocaust românesc, târgurile și orașele din Nord-Estul României, Iași, Dorohoi, Botoșani, Darabani, Săveni etc., ar fi fost depopulate de evrei, or, la sfârșitul războiului, geografia umană a populației evreiești din Moldova a rămas aproape intactă. Aceasta-i realitatea, în condițiile în care, la sfârșitul războiului, peste fiecare casă din satele românești se așternuse doliul, sute de mii de flăcăi murind pe front.

Dl Teșu Solomovici, atât de înverșunat și de convins de existența unui holocaust românesc, uită să ne spună că, în anii războiului, învăța liniștit la un liceu din Focșani, iar tatăl său muncea pentru a-i asigura traiul. Ce fel de holocaust a practicat un stat în care tinerii elevi învățau carte în licee evreiești, sinagogile erau deschise, apăreau gazete, tot evreiești, capii evreilor se întâlneau cu șeful statului cu care colaborau și se întrețineau amical, puteau să emigreze (chiar cu acordul guvernului acuzat de holocaust), funcționau teatre, iar cultural mozaic era subvenționat de același stat? Ciudat, straniu holocaust! Iarăși nu cred în existența unui holocaust românesc deoarece România lui Antonescu nu a adoptat și practicat o strategie statală premeditată care ar fi avut ca fundament rasismul.

Ideea unui holocaust românesc se bazează pe cu totul alte considerente decât cele cu caracter științific. Speranța lui Antonescu, la procesul său, că „în ce privește tratamentul la care au fost supuși evreii deportați în Transnistria, din Basarabia și Bucovina, și din țară, afirm că se exagerează și se va dovedi aceasta mai târziu, atât în privința morților, cât și în privința tratamentului”. (Procesul Mareșalului Antonescu, Documente, II, p. 172), în condițiile actuale, riscă să rămână doar un deziderat. Așadar, consider construcția istorică de tipul aceleia ce dorește să demonstreze și să impună ideea existenței unui holocaust românesc se dovedește cu totul inconsistentă, și nu poate convinge că statul român a practicat holocaustul în anii celui de-al doilea război mondial. Această construcție istoriografică se bazează, în mare parte, pe ficțiuni memorialistice (de observat explozia de titluri memorialistice, spre anul 2000, a unor „supraviețuitori” ai „holocaustului românesc”) pe măsluiri de cifre (nici cei care ne acuză nu au căzut de acord asupra cifrelor), iar „campania insistentă făcută în străinătate cu scopul de a prezenta poporul român drept antisemit, autor al holocaustului, prin demonizarea figurii lui Ion Antonescu” urmărește „pretenții financiare și patrimoniale”, (Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. II, p. 336).

Formularea tezei vinovăției de holocaust a poporului român, la aproape 70 de ani de la sfârșitul războiului, înainte de a se face proba acestei vinovății, ne obligă să credem că scopurile urmărite de cei din spatele acestei teorii urmăresc nu adevărul istoric despre acei ani tragici, ci spolierea statului român de imense sume de bani. Căci, e bine să se știe, statul care recunoaște că a practicat holocaustul în anii ultimei conflagrații mondiale, va fi obligat, în consecință, să plătească despăgubiri uriașe supraviețuitorilor sau urmașilor acestora. De luat aminte!

Autor: Prof. dr. Gică Manole

Gică Manole s-a nascut nascut din parintii Cozma si Zamfira, la 22 aprilie 1953, în loc. Tătărășeni, jud. Botoșani, într-o familie de țărani autentici. A facut școla în localitate și liceul teoretic din orașul Darabani. A urmat Faculatatea de istorie-filosofie a Univesității „Al.I.Cuza”, Iași, dr. în istorie. Este profesor de istorie la lieul „Gr.Ghica Voievod” din Dorohoi, jud. Botoșani. Membru al cenaclului lieterar Septentrion.

Carți publicate:

  • Gică Manole, Ciprian Voloc, Exorcismul tăcerii. Convorbiri între doi anonimi, Ed. Axa, 2002;
  • Gică Manole, Ștefan cel Mare, Ed. Ovi-Art, 2004;
  • Gică Manole, Ciprian Voloc, Exorcismul tăcerii. Morala: eșecul unui concept, Ed. Axa, 2005;
  • Gică Manole, Memoriile sergentului Anichitei, Ed. Axa, 2006;
  • Gică Manole, Ispita memoriei, Ed. Axa, 2006;
  • Gică Manole, Istoria,intre minciuna si adevar,ADI CENTER,Iasi,2007;
  • Gică Manole, Revista Viata Romaneasca. Anii 1929-1933,ADI CENTER,Iasi,2007;
  • Gică Manole, Ciprian Voloc, Exorcismul tacerii.Responsabilitatea elitei:de la constiinta la destin,Ed.GEEA,Botosani,2007;
  • Gică Manole, Ciprian Voloc, Exorcismul tacerii(antologie,1038 pagini),Ed.GEEA, Botosani, 2007. Sursa:ro.wikipedia.org/wiki/Gică_Manole

romaniabreakingnews.ro

,

Românii, ca toți europenii, sunt într-un moment de răspântie. O răsturnare absurdă a valorilor ne marchează pe toți, chiar dacă nu tuturor ne îngăduie timpul să conștientizăm acest dezastru. Alte popoare se pregătesc temeinic pentru experimentele campionilor globalizării. Nu toți europenii vor să devină „sat mondial” și se pregătesc să riposteze. Înainte de Crăciun, Parlamentul de la Budapesta a adoptat o lege uluitoare pentru liderii de la Bruxelles: „Începând cu 1 ianuarie 2013, numai ungurii vor putea cumpăra pământ în Ungaria”, a comunicat ministerul maghiar al Dezvoltării Rurale. Ungurii își conservă spațiul cucerit târziu. Noi ne înstrăinăm pământurile. L-am sunat pe Mircea Druc, primul șef de guvern anticomunist de la Chișinău, excelent cunoscător al teoriilor antropologice și realităților actuale din spațiul euroasiatic. Mi-a spus: „Mie îmi place constatarea zen: «Cine știe nu vorbește, iar cine vorbește nu știe»”. După mai multe replici țâfnoase, l-am convins totuși să vorbim.

Trecem printr-o perioadă specială din istoria eroziunii națiunilor, provocată de globalizare. Fenomen promovat de transnaționale, ce și-au impus astfel interesele pentru libera circulație a capitalurilor. Destul de frecvent, beneficiar e și omul de rând. El se bucură că poate deveni cetățeanul Terrei: circulă liber, studiază unde poate, muncește pentru el sau își deschide afaceri proprii, dacă reușește. Nimic nu pare mai atractiv. Unii chiar gândesc că așa e bine și li se pare normal să plece oriunde pentru propriul confort. Ceea ce se întâmplă în UE cu statele altădată prospere, care deja nu mai pot să-și plătească salariile, pensiile, alocațiile sociale, e edificator pentru tendința acestui fenomen extrem de nociv. Ce destin mai are națiunea astăzi, în secolul al XXI-lea și ce noi provocări vor mai fi pentru statul-națiune în Europa?

Acest diagnostic este relativ corect. Asta rezultă „când corporațiile conduc lumea”. Teza lui David Korten este greu de combătut. Cred că marile corporații transnaționale se comportă ca niște celule canceroase și vor împărtăși destinul acestora.

Da, dar organismul viu poate să moară.

Celulele canceroase se dezvoltă egoist într-un organism și uită de întregul armonios. Noi, doar noi! Până moare organismul și atunci mor și ele. Dacă dinozaurii economiei corporatiste globale distrug statele (nu numai statele-națiune se află în pericol), vor pieri.

Se creează iluzia că în locul statului național se poate constitui o structură suprastatală, cu funcțiile unui stat, ca UE sau Uniunea Eurasiatică, în care statul național nu-și mai are nici un rost și funcțiile lui sunt preluate de noua structură geostrategică, unde se apără drepturile individuale, nu drepturile naționale, etnice. În plină criză, ne vor convinge că numai transferul suveranității spre un centru unic de comandă ne mai poate salva. Și toată lumea e fericită.

Așa a fost și așa va fi. Imperiul Roman, Imperiul Austro-ungar, Imperiul Otoman, Uniunea Sovietică au dispărut la fel. Tot pe valul unei mari cotituri istorice s-a creat UE și vor mai veni și alte suprastructuri care, prin definiție, se nasc și mor.

Credeți că ne aflăm iarăși în fața unui experiment artificial, ce nu are legătură cu natura dezvoltării societății umane?

În sensul pozitiv al cuvântului, e vorba despre forme inventate. Cei ce au făcut URSS poate credeau sincer în proiect. Aveau și principii meschine, ascunse pentru înțelegerea oamenilor obișnuiți, dar și viziuni sincere: credeau că „paradisul terestru” e un model viabil. URSS a exacerbat politicul, ce trebuia să fie pe prim-plan, ignorând economicul și psihicul. UE ignoră psihicul și politica națională, dar pune pe prim-plan economicul. Și acest model e eronat. Vor apărea forme de rezistență etnopsihologică. Problemele naționale nu dispar, oricât de prosperă ar fi țara. UE nu e o noutate. Cei ce au construit Imperiul Roman credeau că realizarea lor e culmea civilizației. S-a prăbușit. Ce putea fi mai frumos decât Dacia Felix? Țara cea mai fericită într-o lume decadentă a Imperiului Roman, ce era oricum construcția perfectă a lumii antice. „Brandul Dacia Felix” era mai tare ca „brandul Elveția” de azi. Nu dacii au creat conceptul. De ce nu au fost percepute similar și alte spații acaparate de Imperiul Roman: Britania Felix, Palestina Felix, Iberia Felix? Imperiul Roman a găsit soluția salvării sale temporare: aurul și argintul Daciei. Celelalte provincii fuseseră complet epuizate. Unde au dispărut primii creștini evrei? S-au volatilizat?

Exact în această perioadă de diluție mondială a statului național încep să apară manifestări, tendințe ce vor să justifice și revendice origini îndepărtate, cuprinzătoare pentru anumite etnii. Modele de supraviețuire. Ungurii se dezic de sorgintea lor fino-ugrică, pretind că ar fi turanici, turcici. Rușii vor să-și salveze imperiul în jurul ethosului cultural rusesc, indiferent de națiunile componente. Vor reuși modelele să devină alternative salvatoare?

Ungurii sunt creativi, au perspicacitatea lor. I-a adus de dincolo de Urali, în Europa, „marea migrație a popoarelor”. Cu 1.000 de ani în urmă, au luat o decizie crucială. Au ales, prin Ștefan cel Sfânt, să treacă la catolicism. Și-au renegat „ființa ancestrală”, dar au intrat în civilizația europeană. Ungaria a ajuns imperiu dualist. Ceva asemănător s-a întâmplat cu khazarii de pe Volga.

Pe ce mai pot miza acum ungurii?

Au mizat pe destrămarea URSS. Au mizat pe triumful UE. Erau siguri că, după înlăturarea lui Ceaușescu, România va fi dezmembrată. Nu se îndoiau de acest epilog. Erau siguri că în 1994 Ucraina se va destrăma, că Galiția și Transilvania vor intra, împreună cu Ungaria, în NATO și UE. Nu era anexarea clasică, dar ar fi fost mulțumiți. Ideea fino-ugrică era frumoasă, dar pare mai atractivă originea turcică. La un calcul aritmetic, nu dă bine originea fino-ugrică. Sunt prea puțini. Estonienii – circa două milioane, mai sunt patru milioane de finlandezi, komi-permiacii, mariiții. Și aici se termină cu fino-ugricii. Vreo 10 milioane. Lumea turanică e altceva! Turcia, Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan.

II

Atunci, specificul național trebuie căutat dincolo de religie?

Nu are nimic comun religia cu specificul național. Religiile, ca și doctrinele internaționaliste, sunt în detrimentul națiunilor. Fiecare religie dorește să devină universală.

Atunci ce definește o națiune?

Spațiul moștenit e esențial, decisiv pentru națiune. Patria mea înseamnă: Carpații, Dunărea, Marea Neagră, Nistrul și Tisa. Dacă ai înscris în codul genetic această realitate, ești român autentic. E ca la regnul vegetal sau animal. Pământ, apă și câmp magnetic. Limba. În secolul al XIX-lea se făceau studii de lingvistică, de etnopsihologie pentru a încadra națiunile. Apoi fondul genetic. Cercetările genetice arată că turanicii reprezintă doar 2% – 3% din zestrea genetică a ungurilor. Evreii fac studii genetice în toate satele de munte din Spania și Portugalia, pentru a dovedi că mulți au fost obligați să se creștineze. Prin urmare, națiunea e definită de factorii spațiu, lingvistic și genetic. Spiritualitatea e un produs al educației. Oamenii vii produc spiritualitatea, nu invers.

Apar gânditori ce susțin că Rusia va avea din nou un rol decisiv în lumea contemporană, prin intermediul religiei pravoslavnice. Ei cred că Rusia ar putea să redevină A Treia Romă, cu toate că lumea contemporană a ajuns, în felul ei, la A Patra Romă, laică: America. Mai e posibil un asemenea model?

E o speranță atât de naivă a unui segment mic de intelectuali ruși, încât te cuprinde o tristețe iremediabilă. Ideea celei de-A Treia Rome e veche de pe timpul Imperiului Țarist și nu are nici o șansă, cum lumea comunistă a fost un mit și nu a rămas nimic din ea. Așa au crezut unii că după căderea URSS vor reface fenomenul „Kazacestvo”.

Modelul Eurasia, la care visează Putin, Are șanse? Vine cu un model de construcție ce nu e nou, dar e introdus în programul electoral. Baza națiunii ruse nu ar fi etnică, ci de natură spirituală rusă.

Care spiritualitate rusă? Să impui limba rusă în fostele colonii și mai ce? Să impui religia pravoslavnică tuturor? Putin nu vorbește de religie, doar se afișează cu patriarhul. Se alege praful și de acest model.

Rușii fac marșuri la Moscova și Sankt Petersburg. Scandează numele zeului Perun al slavilor vechi, dar discută despre religia ortodoxă. E un melanj straniu, ce denotă porniri contradictorii și paradoxale, o derută spirituală totală. Ce se întâmplă cu pretinsul naționalism rus?

Proiectul pravoslavnic vine în contradicție cu actuala stare de spirit a societății ruse. Azi din Rusia pleacă, de bună voie, mai mulți decât după puciul bolșevic din 1917.

Globalizarea ar putea fi un rău decisiv pentru națiunea rusă?

Globalizarea e nocivă în primul rând pentru Rusia. Într-o Uniune Eurasiatică rușii nu pot rezista. Cum vor integra (asimila) Ucraina Apuseană, cu vreo douăzeci de milioane de greco-catolici, fascinați de idealul lui Stefan Bandera? Sau Tatarstanul, ce vrea să introducă alfabetul latin, iar tineretul a declarat: „2013 – Anul hanului Batîi!”. Nu sunt nici rusofob, nici rusofil. Aș dori, chiar aș putea contribui modest la consolidarea unor relații interstatale adecvate intre România mea și Rusia. Dar e necesar să înțeleg mai întâi: ce vrea clasa politică de la București de la cea de la Moscova? Sunt gata românii să întoarcă armele? Că prea deșănțat se agită unii pe la București, cu „noua politică rusă”.

Bântuie speculații de vreo 20 de ani: Rusia ne-ar da gaze ieftine, Rusia abia așteaptă să cumpere de la noi …

N-are urdă mătușa! Rusia a obținut tot ce a dorit de la România: a luat o rafinărie la Ploiești, metalurgia, țevile, aluminiul și multe altele prin intermediul occidentalilor. Ar mai trebui și sistemul de transport al gazelor. România nu mai produce încălțăminte, vagoane, mobilă, ca să exporte garantat și planificat în Rusia. Mie îmi pare curios modelul promovat de revista „Peremenî”, unde elita foștilor ofițeri GRU lansează alternativa „Hoarda de Aur”: renașterea modelului politic spiritual al lui Ghinghis Han. Perioada cea mai frumoasă din istoria lor nu a reprezentat-o victoria creștinismului în Rusia, ci cei peste 300 de ani cât au trăit în Hoarda de Aur!

De două decenii, politicienii români au pretins și încă pretind că au creat un model strategic pentru România: integrarea în UE. Cum vor supraviețui românii ca națiune într-o lume ce va cunoaște crize tot mai puternice?

Când plutești pe o navă multiculturalistă în derivă, ce poți face? Germanii ar propune verificarea motoarelor, repararea sau chiar înlocuirea lor. Britanicii ar căuta să plece pe altă navă. Convinse că nava nu poate fi salvată, unele seminții ar începe să învețe a înota. Primul lucru pe care l-ar face unii români ar fi să-l spânzure pe căpitan. Un singur matelot va formula corect problema: „Dacă nu știm exact încotro se îndreaptă nava, toate soluțiile sunt inutile!”. De șapte ani, tot strigăm „Jos Băsescu!”. Românii naufragiați rar când își pun problema direcției. După ce elitele au băgat România în impas, l-au chemat pe mareșal s-o salveze. Peste patru ani l-au dat pe tavă sovieticilor ca să-l împuște. Ungurii l-au ajutat pe Horthy să scape, să plece în Portugalia. Îi fac monumente și azi. Ne-am mândrit cu Ceaușescu că nu a intrat în Cehoslovacia, că a scos țara din mizerie, apoi l-am împușcat ca pe un câine. Husak a trădat „Primăvara de la Praga”, a chemat tancurile sovietice, dar cehii nu l-au executat. Nici pe Todor Jivkov nu l-au omorât bulgarii. Kadar l-a trădat pe Imre Nagy, care a fost spânzurat, dar nu i-au făcut nimic ungurii. Noi nu ne batem capul cu proiecte pentru propria salvare. La nimereală! Avem o mentalitate conjuncturistă, de talcioc.

Nu sunteți prea dur cu românii?

Sunt ai mei și îmi permit să îngroș culorile, am dreptul. Vorbesc de mine, nu mă menajez. Așa-i la noi! Apare o chestiune vitală, cineva vine cu soluția. Intervine specificul nostru național: prima reacție a românului e să caute probleme la această soluție. Bețe-n roate! La noi nu merge! Mai ales la moldoveni.

 

interviu cu Mircea Druc

sursa: www.revistamiscarea.ro

 

 

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press