De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s’a,
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Si-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pân’ în Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul!
Îndarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui,
Si-i strain în tara lui.
De la Turnu ‘n Dorohoi
Curg dusmanii în puhoi
Si s’aseaza pe la noi;
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate;
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Îsi desbraca tara sinul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca –
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Si neamul nemernicia!

Stefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
În seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s’a ‘ndura Dumnezeu,
Ca sa ‘ti mântui neamul tau!
Tu te ‘nalta din mormânt,
Sa te aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s’aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori,
Îti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara –
Îndragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!

„Suntem români, vrem să rămânem români și cerem egală îndreptățire a națiunii noastre”

M.Eminescu

Mihai Eminescu a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator și jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil și muzică”.

Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea un temperament de o excesivă inegalitate, oscilând între atitudini introvertite și extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând și când aspru; mulțumindu-se uneori cu mai nimica și nemulțumit alteori de toate…  „Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visător cu o extraordinară inteligență, ajutată de o foarte bună memorie.

Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.”

Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani și a decedat la 15 iunie 1889 la București. A fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paternă) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatării iobăgești și a persecuțiilor religioase. Aproape toți frații și surorile i-au murit. O posibilă explicație este aceea că în secolul al XIX-lea speranța de viață depășea cu greu vârsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boală incurabilă până la inventarea penicilinei.

A urmat școala primară la Cernăuți, primele două clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuți, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic.

Se înființează curând o catedră de română și este ocupată de profesorul Aron Pumnul, cărturarul ardelean care a făcut parte din conducerea Revoluției Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revoluției lui Avram Iancu și care s-a refugiat în final la Cernăuți. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul său poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist și scriitor din Ardeal), cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu și de alți membri ai familiei sale.

Între16-19 ani călătorește din Cernăuți la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În această perioadă se angajează ca sufleor și copist la teatru, unde îl cunoaște pe Ion Luca Caragiale.

Între19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie și Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiază cursuri ale diferitelor facultăți, frecventează cu mult interes biblioteca Universității, având o sete nepotolită de lectură. În acest oraș se împrietenește cu Ioan Slavici și o cunoaște pe Veronica Micle.

Se întoarce în țară și se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În această perioadă a avut o bogată corespondență cu Titu Maiorescu care îi propunea să-și obțină de urgență doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului; se îmbolnăvesc trei dintre frații săi, invocă lipsuri materiale. Se întoarce în țară. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. A făcut ordine în Bibliotecă și a îmbogățit-o cu manuscrise și cărți vechi românești. În această perioadă a fost bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a îndemnat să scrie și l-a introdus la Junimea, asociație culturală înființată la Iași și a fost mereu în prezența muzei sale – Veronica Micle, scriind multe poezii.

La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor șef la ziarul Timpul din București. După 6 ani, în 1883 se îmbolnăvește. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă și este introdus cu forța în sanatoriul doctorului Șuțu. Pleacă la tratament la Viena, în Italia, revine la București, pleacă la Iași, la Bai lângă Odessa, revine în țară, lucrează la Bibliotecă câtva timp, se reîmbolnăvește, se internează la ospiciul de la Mănăstirea Neamț. În decembrie 1888  pleacă la Botoșani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica și pleacă amândoi la București; se bucură de o scurtă activitate ziaristică și în februarie 1889 se reîmbolnăvește, este internat la București. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. Un cor a interpretat litania Mai am un singur dor.

Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie să începem cu copilăria pe care a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate prin frumoasele păduri ale Bucovinei. Fac o paranteză amintind că numele de „Bucovina” provine din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Țara fagilor”. Nostalgia copilăriei este evocată în poezia de mai târziu O, rămâi scrisă în 1979. Poetul aude glasul pădurii care-i șoptește: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu știu să le-ascult. În al umbrei întuneric/ te asemăn unui prinț. Ce se uit-adânc în ape/ cu ochi negri și cuminți/ Și prin vuietul de valuri,/ Prin mișcarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi…” Copilăria este pierdută și poetul constată cu durere: „Astăzi chiar de m-aș întoarce/ a-nțelege n-o mai pot…/ Unde ești copilărie,/ cu pădurea ta cu tot?”

Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Iubirea pentru femeie și natură, în poezia lui Eminescu, luminează și tulbură totodată, cele două sentimente însumându-se ajung să aibă o energie cosmică care, până la urmă, pare să scape de sub imperiul voinței, determinând destinul ființei umane.

La începuturile vieții dragostea lui este senină, frumoasă, împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile Dorința,  Atât de fragedă, Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru des și altele.

Plenitudinea sentimentului iubirii este redată însă, în poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă./ Și eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult și parc-aștept/ Ea din trestii să răsară/ Și să-mi cadă lin pe piept…” și în poezia Lasă-ți lumea, în care natura se însuflețește alături de cei doi îndrăgostiți: „Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat și dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos […] Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie.”

Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieții, de lipsa de înțelegere a contemporanilor săi, conștient de societatea nedreaptă în care își ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste și pline de renunțări. Codrul nu mai are bogăția frunzișului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tinereții, cineva parcă stinge încet lumina, culorile devin din ce în ce mai pale, poetul începe să-și pună întrebări, încearcă să definească amorul în poezia Ce e amorul: „Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ți-l leagă,/ Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă.[…] Dispar și ceruri și pământ/ Și pieptul tău se bate,/ Și totu-atârnă de-un cuvânt/ Șoptit pe jumătate./ Te urmărește săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…”

Poetul simte că iubirea pleacă, neputând fi înlocuită cu alta și regretul este redat cu sfâșierea ființei, în poezia S-a dus amorul…: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Și nici pe buze nu-mi mai vin,/ Și nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Și un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă! […] Și poate că nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ străbătător durerii.”

Pasiuni și despărțiri, poetul devine dezamăgit și dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă – Luceafărul,  poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar, în cele din urmă renunță, alege izolarea: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”, versurile sugerând destinul omului de geniu.

În Grădina Copou din Iași se află Teiul lui Eminescu, numit și „Copacul îndrăgostiților”, lângă el fiind scrise, pe o placă, versurile de mai sus. Marele poet a căutat adesea inspirația la umbra ramurilor acestui tei, bătrân de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discuții între marele poet și prietenul său Ion Creangă. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, ființa care a influențat puternic opera poetului.

Eminescu a scris și Rugăciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugăciunea: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară/ Marie!”

Se spune că Eminescu a adus rugăciunea în închisorile comuniste, deoarece deținuții politici recitau această Rugăciune, punând accentul pe versurile: „Înalță-ne, ne mâtuie / Din valul ce ne bântuie”.

S-a consemnat că Eminescu a fost una dintre „personalitățile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antică, dar și de gândirea romantică a lui Arthur Schopenhauer și de filosofia lui Immanuel Kant ( Eminescu a lucrat o vreme la traducerea Criticii rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă).

Să amintim filosofia din poezia La steaua, care trebuie înțeleasă ca o metaforă a călătoriei luminii. Viteza luminii era deja calculată cu aproximație înainte de 1889, prima determinare experimentală a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s., iar Eminescu era la curent cu datele științifice și filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905  a demonstrat că cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea că lumina Soarelui ajunge pe suprafața planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectată de Lună în aprox. 30 de secunde. În aceeași teorie spune că dacă lumina Soarelui ar dispărea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se află la distanțe foarte mari, de milioane de ani lumină, deși ele ar putea să fie de mult stinse, noi încă le putem percepem lumina. Frumusețea este și a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spațiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizică, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali.

„La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem și nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmărește încă..”

Eminescu a dus o imensă activitate jurnalistică. Articolele pe care le scria constituiau o educație politică pentru cititori, prin analiza profundă asupra situației în care se afla țara.

Încă de la 17 ani când scria poezia Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?/ Brațele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor!”și în continuare, pe vremea când era redactor șef la Timpul, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar și împotriva lui Maiorescu. Eminescu a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal și pentru unitatea națională. El critica aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, era intransigent atât față de politica de opresiune țaristă cât și față de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare.

Cu ocazia Sărbătorii de la Iași, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ștefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul său, Doina, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./ Din Hotin și pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o ațin…”

După ani întregi de cercetare și verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astăzi în viață – profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu – a încercat să deslușească misterul bolii și morții poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, scriind cartea „Boala și moartea lui Eminescu”. În rezumat, scriitorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susținerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunța pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedește că Eminescu era incomod și trebuia executată comanda trasată de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care francmasonul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii – francmasonul și parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai de cei din țară, pe 23 iunie 1883. Eminescu care era marcat de o mare suferință pe fond psihic, o psihoză maniaco-depresivă, a fost internat forțat, i-au pus diagnosticul de alcoolism și sifilis, care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, porneau de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conștiința publică drept nebun și nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie, nu va fi luat în considerare. Eminescu a fost declarat nebun și internat la psihiatrie, în clinica francmasonului – dr. Șuțu, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia), prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului și se angaja să îi anihileze pe toți cei catalogați drept „naționaliști”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Șuțu, Eminescu a fost lovit intenționat de un alt pacient cu o cărămidă în cap, lovitura provocându-i moartea, și nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijină pe declarația unui frizer, martor ocular al episodului. Se știa despre mărturia acelui frizer, ea fiind publicată în ziarul Universul în 1926, dar a fost ignorată cu bună știință.

Scriitorul ne mai aduce la cunoștință că Vlahuță l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieții poetului și a redat versurile reținute pe care Eminescu le-a citit în prezența lui: „Atâta foc, atâta aur/ Și-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!” Apoi, spunea Vlahuță, a lăsat tăcut privirea în pământ… După câteva minute de tăcere și-a împreunat mâinile, și ridicându-și ochii în sus, a oftat din adânc și a repetat rar, cu un glas nespus de sfâșietor: „Of, Doamne, Doamne!”

O, Doamne, Doamne, zic, dă-ne puterea să-l înțelegem și să-l iubim pe Eminescu al nostru!

Sursa : asiiromani/Vavila Popovici/Raleigh NC, SUA

Sursa Foto: Secretele Sistemului Blog

Eminescu un Istoric ?

De Dr. Napoleon Sãvescu

Eminescu îmbratiseaza cu dragoste trecutul stramosesc, evoca figurile marete neamului, împrejurarile de viata, se lasa biruit de contemplarea ruinelor ramase marturie ale trecutului nostrum măreț pe car-l aduce în prezent:

”Mai sta-nradacinata-n munti de piatra,Cu murii de granit, cu turnuri gote,Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”
Daca în tinerete Eminescu e mandru de originea noastra latina, vorbind totodata cu deosebita dragoste de eroicul popor dac, în ultimii ani, 1881, declara ca “În România totul trebuie dacizat!”. Poporul dac formeaza subiectul câtorva opere literare ale lui Eminescu ramase neterminate. Într-o poezie numai schitata, el vorbeste de glorioasa rezistenta si moarte a lui Decebal si a tovarasilor lui; în alte poezii neterminate se vorbeste, de asemenea, de eroismul Dacilor, într-un manuscris se afla planul unui poem în patru cânturi intitulat „Decebal”.

În Daci el vede un popor plin de noblete, de iubire de patrie si de libertate: „Era un popor brav acela, care-a impus tribut Romei. Era un popor nobil acela, a carui cadere te împle de lacrimi, iar nu de dispret, si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblete, de amor de patrie si libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost si nu va fi rusine niciodata”. Personal cred azi ca a fi Dac nu este o calitate, ci un dat. Nu alegem sa fim daci, ci ne nastem daci.

Sa nu uitam ca în 1881 Eminescu a declarat ca : În România totul trebuie dacizat”, în perioada în care N.Densusianu începuse sa lucreze la volumul “Dacia preistorica” lucrare în care alaturi de arheologia materiala, disciplina istorica riguroasa, el va întroduce, pentru prima oara, si arheologia spirituala din multimea de marturii scrise ale antichitatii greco-latine, asociind, probe gasite la mii de ani sau la mii de kilometri distanta. Marele nostru poet, politician si istoric national Mihai Eminescu a înteles importanta istorica si contributia inestimabila a Daciei si a regilor ei în evolutia societatii noastre.

  Eminescu, alaturi de poeziile care i-au dat locul de frunte în literatura noastra, a avut o vasta activitate de ganditor, istoric si ziarist.

Mi-am îndreptat atentia asupra întregii lui activitati, întrucat are legatura cu ideea nationala si l-am studiat pe Eminescu îndragostitul de neam si tara, evocatorul trecutului nostrum istoric maret, optimistul care trasează caile pe care neamul trebuie sa tinda spre a deveni un factor de ordine si de civilizatie la gurile Dunarii, dar si pe criticul neîndurator care a scos în evidenta tarele vietii noastre politice si sociale si a biciuit tot ce i se parea primejdios pentru viata națiunii. Reactualizarea ideologiei lui Eminescu a dat nastere la reactii puternice si azi.

Unii l-au socotit pe Eminescu prea putin nationalist, altii – prea mult obsedat de ideea nationala.

Pe vremea studiilor la Viena i se arunca acuzatia de cosmopolit si vandut strainilor, la una din adunarile Societatii România Juna, chiar si Hasdeu, în articolul sau din Columna lui Traian (23 august 1871), îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e ca dupa moartea lui, desi era usor sa i se cunoasca activitatea politică, istorică si ziaristica întru apararea cauzei nationale a Românilor din Ardeal, din Bucovina, din îndepartata Macedonie, desi la îndemana oricui era Scrisoarea a lll-a ori Doina, lui Eminescu înca i se mai aduce acuzatia de-a fi fost prea putin nationalist.

Mihai Eminescu a fost un istoric de geniu , cu o imensa si cutremuratoare capacitate de a vedea, în profunzime lumea, existenta si fenomene sociale, politice si economice ale vremii sale. M-am întrebat de ce oare el, Eminescu, nu a scris o singura poezie referitoare la Razbiul de Independenta, atunci în 1877- 1878, ceva asemanator lui V.Alecsandri….
Pentru ca a înteles ca în 1877, am facut o mare greseala: am intrat în razboi de partea rusilor când armata acestora era învinsa peste Dunare, am avut cheltuieli si pierderi de razboi enorme, contributia esentiala la aceasta victoria au dat-o taranii români, talpa de jos a tarii, cu un numar imens de morti… peste 100.000 Nu au dat-o nici rusii, nici politicienii români, sau clasa de sus, superpusa, profund corupta, lipsita de valoare, (ca si astazi) si imorala, cum o numea Eminescu.

Pentru ce s-au jertfit atunci acesti tineri români în Razboiul pentru Independenta ? Ca Basarabia sa ramâna în continuare la rusi, iar pe acestia sa nu-i mai putem scoate din tara? Acesta a fost câstigul tinerilor care si-au dat viata pentru Independenta tarii. Da, dupa acest Razboi ne-am reluat, ne-am adus la pamântul mama al Tarii Dobrogea, care si asa, prin prabusirea Imperiului Otoman în deceniile urmatoare ar fi revenit acasa.

Dar ce ar fi trebuit sa facem?

Ar fi trebuit sa ne fi aliat cu turcii împotriva rusilor ca sa ne fi câstigat Basarabia, cu conditia ca dupa razboi turcii, sa ne redea Independenta si Dobrogea. Acesta ar fi fost un exemplu de geniu politic ! Sau dupa ce Carol I a primit celebra telegrama, de la Ducele Nicolae, prin care acesta îi cerea ajutor, caci altfel armata ruseasca ar fi fost zdrobita, sa nu ne fi grabit, neinspirat, sa le sarim în ajutorul rusilor, ci sa le fi pus conditia, ne dati înapoi Basarabia sarim în ajutorul vostru si va salvam, nu ne dati Basarabie nu sarim în ajutorul vostru, ba chiar ne aliem cu turcii. Dupa Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferita pe tava Rusiei, revolta lui Eminescu, acest genial patriot, atinge paroxismul. Agentii Ohranei tariste îsi intensifica urmarirea lui, dupa cum arata arhivele de la Sankt-Petersburg.

Germania dorea sa atraga Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlaturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelasi lucru, pentru îndepartarea Bucurestiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcatuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia si Dobrogea.

Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienta pe ambasadorul nostrum Petre Carp si i-a spus ca Regatul Român trebuie sa priveasca spre Orient si sa lase Transilvania în pace. Carp a facut o excelenta prezentare în fata cancelarului Bismarck, pe care îl informeaza cu privire la rapirea Basarabiei, a judetelor Cahul, Ismail si Bolgrad, despre ortodoxie si despre strategiile de deznationalizare a românilor, aplicate de rusi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare. Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii.

El duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru înstrainarea Basarabiei, este intransigent atât fata de politica de opresiune tarista (,,o adânca barbarie“) cât si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar În 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, înscrisa de fatada ca ,,Societatea Carpatii“ Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata.

,,Societatea Carpatii“ era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar si re-alipirea la Tara. Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se încredinta studentilor transilvaneni de nationalitate româna sarcina, pe timpul vacantei lor în patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari“. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora românii de acolo îi asteapta cu bratele deschise pe fratii lor“.

În Basarabia el vede naționalitatea noastrã oprimatã în mod sistematic; în Ardeal și Țara ungureascã asemenea. Amîndouã puterile — deși singure de vinã la rãspîndirea ideii dacoromâne, cãci marea Ecaterina și Iosif II sînt pãrinții acestei idei — persecutau niște biete plaiuri de plugari, despre cari presupun cã s-ar putea rãspîndi prin ele ideea unei Dacii Mari.

(Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Înformationsburo, I.B.- Akten, K.159)

O nota informativa a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, denunta articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor românesti în Transilvania si îl ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Sa nu uitam ca la sãrbãtorile nationaliste de la Iasi, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si când Eminescu, perfect sãnãtos, a citit la Junimea poemul sãu, Doina au iritat puterile centrale. Alãturi de Eminescu s-a aflat si Petre Grãdisteanu, care a avut un discurs la fel de înflãcãrat si patriotic.

Daca anul1883 era un an al noilor proiecte de aliante europene pentru politicienii si casa regala româna, nu era si pentru Eminescu. El prezinta politica de maghiarizare a numelor românesti din Transilvania si îl critica vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era însa urmarit atent la Palatul Regal.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica României nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact în aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

Regele si regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Bratianu, Petre Carp si Titu Maiorescu pleaca în Germania sa potoleasca spiritele.

D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Statescu si Petre Gradisteanu se duc la Viena. Aici, Gradisteanu îsi cere scuze personal pentru ca a organizat la Iasi dezvelirea statuii lui Stefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu. Tot ce se facea aici se stia în cele trei capitale de imperii. Asa ca trebuiau “potoliti” nationalistii. Începe arestarea ziaristilor, iar lui Eminescu i s-a pregatit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul sef Emil Galli este expulzat din tara. Societatea “Carpatii” a fost desfiintata. Grigore Ventura, alias Rica Venturiano, Simtion, Chibici, Ocaseanu si Siderescu – toti îl vor trada pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune si camasa de forta….. ca prieteni

Revolutia sociologica din învatamântul superior care a avut loc dupa 1990 a adus azi la putere în România „studiosi” care fac alergie la auzul cuvântului natie – nationalism si sunt gata sa puna mâna pe constitutie si s-o aplice asa cum vor ei, când aud cuvintele : Dacia, traditie, patriotism; asa ca Eminescu nu mai poate exista în aceasta Tara „a dânsilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevaratii intelectuali români” Eminescu pare a fi irecuperabil.

Pentru ei, Eminescu nu ne mai poate aparea decât ca exasperant de învechit. Or, se stie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinta „esti învechit”. Iar cultura româna din ultimii ani, în lupta pentru întegrare euro-atlantica, nu se doreste decât sa se scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura româna de azi doresc sa-si faca un nume bine vazut în afara, Eminescu joaca rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale în Flacara, nr. 1-2, 2002, p.86)

Si totusi pentru noi, cei ce nu vrem sa facem parte din categoria favorizata a „intelectualilor români” de azi, crezul si, implicit, îndemnul lui Eminescu ramâne, peste timp, ca un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a caror semnificatie este la fel de actuala acum, asa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.

Filozoful și eminescologul Constantin Barbu, cel care și-a dedicat întreaga viață salvării operei eminesciene, scoate la lumină noi documente și mărturii monumentale: Jurământul necunoscut al lui Eminescu, din 1 octombrie 1884 și Codex Aureus Dacoromanorum, carte ce se înfățișează în 20 de volume, având aproape 10.000 de pagini cu documente ce privesc istoriile populațiilor de pe teritoriul marii Dacii și României actuale de la anul 500 î.e.n până astăzi.

Arhivele prezintă documente noi care schimba din temelii biografia lui Eminescu. În ceea ce privește Codex Aureus Dacoromanorum,  este comparabil în istoriografia României cu Documentele Hurmuzaki, la care s-a lucrat aproape 100 de ani, de la Eminescu până la Iorga și dincolo de Iorga. „Este o carte de rememorare și refundamentare a destinului țării”, spune filozoful Constantin Barbu.

În Codex sunt adunate documente, mărturii, acte, hărți, manuscrise, comentarii și interpretări celebre privind teritoriul și populațiile României care ar putea susține ideea că „România” este centrul vechii Europe (Marija Gimbutas) sau miezul străvechiului Imperiu Arian (după Ștefan din Bizanț). „Codex Aureus Dacoromanorum prezintă mărturii istorice, scripturale, culese din arhivele românești și străine, din Sankt Petersburg, Vatican, Roma, Constantinopol, Paris, Viena, Veneția, multe dintre ele inedite”, mai adaugă Barbu.

SARMIS

Mijește orizonul cu raze depărtate, Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească Eterna-i neodihnă cu liniștea cerească. Natura doarme dusă, tăriile în pace. Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface O stea, apoi iar una; pe ape diafane Iși limpezesc în tremur pe rând a lor icoane. Tot mai adânc domnește tăcerea înțeleaptă ­ Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă. …………………………………………………………………………….

Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg. Tăind în două apa, ea poartă o păreche: Pe SARMIS, craiul tânăr din Getia cea veche, Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână, Stetea și pe-a lui umăr își sprijină o mână. Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în jos, Iar tei cu umbra lată și flori până-n pământ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

LA ARME!

Auzi!… departe strigă slabiiSi asupriții către noi:E glasul blândei Basarabii,Ajunsă-n ziua de apoi.E sora noastră cea mezină,Gemând sub cnutul de Calmuc,Legată-n lanțuri e-a ei mână,De ștreang târând-o ei o duc.Murit-au?… poate numia doarme.S-așteaptă maortea de la câni?La arme,La arme români!

…………………………………

Iar tu iubită Bucovină, Diamant din stema lui Stefan, Ajunsă-i roabă și cadână Pe mâni murdare de jidani. Rușinea ta nu are seamăn, Pămânul sfânt e pângărit… Mișel și jidan și faman Ce ra mai stă la suferit… De-acuma trâmbiți de alarme! Nălțați stindardul sfânt în mâini

………………………………………………………………

Si smulge spada ta din teacă Si-ți chiamă toți copiii tăi, Si la război cu dânșii pleacă, Cu fii de șoim, și fii de zmei. In valuri, valuri să se farme Calmuci, tătari, dușmani, stăpâni. La arme, la arme! La arme, frați români.