ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Cartarescu"

Cartarescu

,

 de Victor RONCEA

“Plagiatul este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un sarlatan.”V.I. Tismaneanu

“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta geniului!” Nicolae Manolescu

“’Orbitor. Aripa dreapta’ este o tâsnire a viitorului în prezentul nostru, una dintre marile carti ale lumii (…). Pe lînga cei trei boieri ai mintii (Plesu, Patapievici, Liiceanu), a aparut al patrulea!“Gabriel Liiceanu

 “Cartarescu Mircea, nascut la 1 iunie 1956, Bucuresti. Fiul unui activist.” Asa incepe o Nota a Securitatii, transpusa de Mihai Pelin in Cartea Alba a Securitatii, aflata la vremea redactarii volumului Istorii literare si artistice in Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 si care, in prezent, ar trebui sa se afle in Dosarul lui Cartarescu de la CNSAS. Mai interesant este, insa, cum se incheie Nota: „Un fapt demn de remarcat este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu – este vorba de “Faruri, vitrine, fotografii“, nota mea – , caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionala in Romania literara, incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatura Universala, 1969, pag. 194).” O istorie mai mult sau mai putin cunoscuta dar care, in lumina recentelor plagiate aparute pe piata media in avalansa, merita lamurita. In primul rand pentru ca, de ani buni, in dosul lui Mircea Cartarescu intra prin intermediului ICR fonduri substantiale ale statului roman destinate promovarii rasfatatului tuturor regimurilor ca candidat la Premiul Nobel pentru Literatura. Insa reputata Academie Regala de Stiinte a Suediei, care confera Premiul Nobel, are o regula de baza in acordarea importantei distinctii: “NO PLAGIARISM!”. Asadar? “Cartea de debut a lui Mircea Cărtărescu, Faruri, vitrine, fotografii, apărută în 1980, se deschide cu un poem amplu (peste 30 de pagini), Căderea“, scria criticul Alex Stefanescu intr-un lung articol elogiator despre M. Cartarescu publicat – unde altundeva? – in Romania literara a lui N. Manolescu. Tot aici, de la Alex Stefanescu, aflam o alta versiune, mai edulcorata, privind meseriei de baza a tatalui lui Cartarescu: “Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în București, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist și ziarist) și al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav)” – de origine bulgareasca. Adevarul nu e la mijloc ci le cuprinde pe amandoua: tatal lui Cartarescu a fost activist pe problemele colectivizarii, a lucrat la publicatia “Agricultura Socialista” si, in ultimii ani ai regimului comunist, era angajat la “Informatia Bucurestiului” (“Ziar al Comitetului Orasenesc Bucuresti al PCR si al Sfatului Popular al Orasului Bucuresti”. Fiul sau avea sa-i continue “opera”. Si nu numai la “Convingeri Comuniste” (organ al UASCB – Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din Bucuresti). Conform confesiunilor unui spion DIE: Mircea Cartarescu a coabitat cu Securitatea ca sublocotenent, a fost antrenat ca politruc in caz de razboi si a scris la revista “Activistul” a Comandamentului Trupelor de Securitate Desi articolul “biografic” al lui Alex Stefanescu din Romania literara era publicat in 2001, ca “fragment dintr-un studiu mai amplu”, criticul uita sa aminteasca despre scandalul de plagiat cu care a debutat Mircea Cartarescu. Intr-o “Retrospectiva Nicolae Manolescu” din Observatorul cultural, Sorin Alexandrescu observa ca despre “Cenaclul de luni” Manolescu nu prea istoriseste nimic concret. “O singura data povesteste Manolescu ceva concret – scrie Alexandrescu -, intrarea la cenaclu, prin 1978, a unui student ‘uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea teribil de fixa. Nu parea nici stingherit nici peste masura de comunicativ’. A citit un poem lung, cu o voce monotona, contrastind – as zice eu – cu imagistica „torentiala“. Manolescu nu l-a putut analiza pe larg in acea imprejurare, dar a declarat ca s-a simtit ‘tintuit pe scaun de imaginatia lirica a autorului’ (I, 392). Tinarul era Mircea Cartarescu, poemul cu pricina se numea Caderea si va fi publicat trei ani mai tirziu in volumul Faruri, vitrine, fotografii.”

Asadar, in sfarsit, ceva concret: desi si Sorin Alexandrescu uita sa mentioneze problema plagiatului, aflam ca poemul cu buba, Caderea, este citit prima oara, in 1978, la Cenaclul lui Manolescu. Peste doi-trei ani, cand este publicat in volumul de debut, Mircea Cartarescu i-l dedica, chiar in carte, lui Nicolae Manolescu, insotit de un citat al gnosticului Valentin (din “Stromate” de Clement din Alexandria), a carui intrepretare peste timp devine emblematica: “Caci atunci cand dezagregati lumea si voi insiva nu sunteti dezagregati, voi sunteti stapanii creatiei si ai intregii coruptii”.  O a doua dedicatie, la poemul “Calea Regala”, al doilea din acelasi volum, ii este acordata scrobitului Ovid S Crohmalniceanu (Moise Cohn), la al carui cenaclu, “Junimea”, se produsese in paralel cu “Cenaclul de luni”. Crohmalniceanu, unul dintre cei mai toxici marxisti proletcultisti implicati in razboiul impotriva culturii romane – alaturi de un Ion Vitner sau Paul Cornea -, avea sa-l debuteze pe juvenilul Cartarescu in proza, in 1983 (in volumul colectiv Desantul) si sa-i insoteasca pasii chiar si dupa 1989, cand ii postfateaza productia de serie “Levantul”, inainte de a se “expatria” la Berlin, in 1992, unde a si murit, linistit, in anul 2000. “Dedicatul” Manolescu – pe care nu degeaba marele Calinescu il caracterizase drept “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc” – ii face protejatului o cronica ditirambica in Romania literara (5 ianuarie 1981). Afirmand ca Cartarescu deschide “o viziune cosmogonica”, Manolescu da ca exemplu laudativ al acestei “viziuni” chiar si un sir de versuri “superbe” din Caderea:

„Afurisit fie el pre dinlăuntru și pre din afară afurisit fie el întru părul din capul său
întru creierii săi, întru creștetul său, întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale, întru sprîncenele sale, întru obrajii săi, întru fălcile sale, nările sale, dinții și măselele sale, buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale și degetele sale afuristi fie el intru rarunchii sai, intru vintrele sale intru coapsele sale, intru boasele sale intru pulpele sale. intru picioarele sale, intru laba picioarelor sale si intru unghiile picioarele sale. afurist fie el intru toate imbucaturile si incheieturile
sale din virful capului pana in virful calacielor. si sa aiba parte doar de subrezime.”

 Dar, ce  ne facem, tovarasi, cand tocmai versurile laudate sunt, de fapt, proza, si au fost furate de “hotul si sarlatanul” Cartarescu (apud Tismaneanu) din autorul britanic Laurence Sterne (1713 – 1768) a carui carte “Viața și opiniunile lui Tristram Shandy gentleman“, fusese publicata la Editura pentru literatura universala, in 1969?! Iata dovada:

Dupa mini-scandalul din lumea literara a acelei vremi, Cartarescu publica o “Precizare” (tot) in Romania literara (12 februarie 1981), care, cred eu, ii poate servi lui Victor Ponta ca aparare perfecta, in cazul in care acesta si-ar dori sa se explice pe tema plagiatului intr-o editie retro a emisiunii TVR “Cascadorii rasului”. Cartarescu isi explica furtul literar sustinand ca preluarea integrala a unei fraze altfel prezentate drept creatie personala este “un simplu si foarte cunoscut procedeu artistic”. Insa uita sa-i dea si denumirea: PLAGIAT. Imatur si inconstient, Cartarescu se apara prin fraze rasucite, de-a dreptul tampe, de genul: poemul “cuprinde in substanta sa cateva texte cu caracter de citat cultural (…). Valoare acestor citate este nu este una literara, ci una de aluzie culturala. De aceea, am considerat ca neadecvata interpretarii poemului… marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferand marci de alt gen” (?!) afirmand si ca “o parte din citate sunt date in limba de origine”. Insa nu si cel disputat! “Aluziile culturale indirecte (sic) sunt si ele usor de recunoscut”, mai sustine Cartarescu.

Dar iata ca nici marele sau maestru, criticul literar Nicolae Manolescu, la randul lui protejatul proletcultisului George Ivascu, nu a recunoscut – timp de trei ani!, de la debutul cenaclist si pana la publicare – aceste “aluzii culturale indirecte” (?!) din moment ce tocmai pe acestea le-a evidentiat laudativ in cronica sa despre “cosmogonica viziune” a viitorului tele-nobelist scatofag si pornografic (“Sint creier care ejaculeaza si testicule ginditoare… dragule, da-mi-o si-n popou… aaaaah! aaaaaah!”) al lui Patapievici si Liiceanu. In 18 limbi a fost publicat, pana acum, de catre ICR, Mang-ul lui Manolescu, “geniul” care sustine ca “religia este o superstitie” (?!). 18 editii pentru care ICR a platit drepturi de autor atat plagiatorului nostru cu “aluzii culturale indirecte” cat si editurii care l-a publicat “in original”, recte Humanitas. O afacere pe care Curtea de Conturi ar trebui, cred, sa o mai investigheze nitelus. Revenim la plagiat. In ciuda furtului literar jenant, Manolescu isi sustine protejatul prins cu chilotii in vine, pana in panzele albe, si Cartarescu primeste premiul de debut al USR a RSR. Iar Crohmalniceanu il propune la Premiile UTC. In recentul sau articol “Vreau guvern de plagiatori tineri!“, Corneliu Leu aminteste cum “Ov. S. Crohmalniceanu avea o atat de mare specializare in a folosi asemenea argumente, incat si-a inceput o carte cu „Asa cum ne-nvata tovarasul Malenkov”; performanta pe care n-au atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la carma inainte de a ajunge la cultul personalitatii, pe care i-l incepea inaintea lor un autor ce utiliza limba romana.”

Despre zborurile “orbitoare”, cand pe-o aripa cand pe alta (“stango-dreapta” cum ar veni),  ar fi trebuit sa ia aminte mai bine sublocotenentul Cartarescu chiar de la magistrul sau, Ov. S. Crohmalniceanu, care, in – cum altfel? – “magistrala” sa lucrare “Despre articolul lui Lenin: “Organizatia de partid si literatura de partid’” afirma patruns de realitatile socialismului: “Pentru scriitorul care s-a legat deschis de fortele sociale revolutionare, si care urmareste sa le slujeasca prin scrisul sau nu mai exista contradictia tragica dintre intentie si realitate. Lui nu i se mai poate intampla ca, dintr-o constrangere exterioara sau interioara, sa fie nevoit a ascunde adevarul, cu sau fara stiinta. (…) Filosofia marxista il smulge pe artist din asemenea impasuri, ii ofera o perspectiva nelimitata si-l inzestreaza cu un instrument exceptional de investigare a realitatii”. In “viziunea cosmogonica” a lui Cartarescu acest instrument poarta o denumire aberanta, dar strict reglementata penal: PLAGIAT.

Victor Roncea / Ziaristi Online

PS: Pentru ca pe 8 octombrie 2010, M. Cartarescu o ameninta pe Herta Muller ca ii va arata cat de mare luptator cu regimul comunist a fost el si au trecut deja aproape doi ani si nu s-a intamplat nimic – ba mai mult, s-a aflat ca a fost locotenent la Securitate si politruc la revista “Activistul” – am solicitat, spre lamurirea opiniei publice asupra disidentei “senatorului EvZ” si parerea CNSAS. O astept cu incredere.

 Sursa: ziaristionline.ro prin R.B.N. Press

,

Documentele oficiale intrate în posesia noastră scot la iveală faptul că numai pentru traduceri, deplasări și drepturi de autor, Mircea Cărtărescu a primit de la Institutul Cultural Român, doar între anii 2009-2012, uriașa sumă de 4.086.887.500 lei, bani proveniți de la bugetul statului.Cu acești bani s-a construit artificial imaginea unui scriitor pe care, chipurile, toate editurile de pe planetă s-ar fi îngrămădit să-l traducă, cînd (sic!), de fapt, toate traducerile din străinătate erau rodul unor aranjamente de culise, prin care se sifonau banii publici! Cărtărescu a avut în acești ani un statut privilegiat între scriitorii români. În timp ce majoritatea oamenilor de litere își publică operele în regie proprie, încercînd, cu eforturi de neînchipuit, ca volumele să ajungă în librării, el, Cărtărescul, primea bani de la stat și pentru a-și scrie cărțile (rezidențele nu sînt incluse în statistica de mai jos), și să le publice, și să fie traduse în toate limbile pămîntului, și să aibă cronici prin diverse publicații, și să le lanseze prin toate capitalele lumii, dar și pentru ca autorul să se relaxeze după un astfel de efort, fiind însoțit deseori și de familie! Așa s-a creat acest mit al scriitorului Mircea Cărtărescu, veșnic candidat la Premiul Nobel, statut pentru care autorul „Levantului” trebuia să plătească. Și a „plătit”, devenind editorialist săptămînal al lui Traian Băsescu, patronul oficial al ICR, pe care l-a pupat prin toate părțile, l-a hiperbolizat pînă la greață („e un președinte pentru alte coordonate istorice”), de care, însă, se despărțea ori de cîte ori sondajele arătau că acesta va pierde puterea! Cum reveneau lucrurile la normal, Cărtărescu iar se punea pe pupat. Și tot așa, în toți acești opt ani din urmă. Vă prezentăm mai jos cifrele oficiale obținute din evidența ICR din ultimii ani, referitoare la Mircea Cărtărescu, care arată dimensiunea unui jaf nemaiîntîlnit în cultura românească, prin care armata de troglodiți din jurul ICR reușise să pună pe picioare o adevărată rețea, folosită deseori chiar în jocurile politice.

Două plăți pentru o singură carte?
Primul tabel arată sumele cheltuite de ICR pentru traducerile unor cărți ale lui Cărtărescu, mai exact „Orbitor”, „De ce iubim femeile?” și „Travesti”. Precizăm că Mircea Cărtărescu, pentru întreaga sa operă, a încheiat un contract de exclusivitate cu Editura Humanitas, astfel încît o parte din banii primiți de la ICR intră automat și în contul lui Gabriel Liiceanu pentru dreptul de copyright! Numai în 2009, ICR a plătit 1.235.170.100 lei pentru traducerea romanului „Orbitor” în limba franceză sub tilul „L’Aile tatouée”, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009, traducere în limba franceză de Laure Hinckel. Deși aceasta este singura traducere din Cărtărescu apărută în 2009, observăm în tabelul alăturat că în acest an se plătiseră două facturi: una de 49.078,69 RON și alta de 74.438,32! Explicațiile acestei ciudățenii trebuie să fie oferite de către cei care au gestionat pînă acum banii ICR-ului. La aceste sume se adaugă, după cum se vede în tabelul 3, suma de 5.205,88 RON, reprezentînd cheltuieli de deplasare, necesare, probabil, pentru lansarea cărții în Franța. Dar, iată lista completă a plăților făcute de către ICR pentru Mircea Cărtărescu:
TRADUCERI DIN MIRCEA CĂRTĂRESCU
2009
ORBITOR
49.078,69
ORBITOR
74.438,32
TOTAL 2009
123.517,01
2010
ORBITOR
48.204,76
DE CE IUBIM FEMEILE
19.516,34
TOTAL 2010
67.721,10
2011
ORBITOR
58.260,29
TRAVESTI
15.149,78
ORBITOR
17.366,00
TOTAL 2011
90.776,07
 
 
2012
ORBITOR
54.230,99
TOTAL 2012
54.230,99
 
 
TOTAL TRADUCERI
336.245,17
DREPTURI DE AUTOR PENTRU MIRCEA CĂRTĂRESCU
2010
2.276,00
2011
24.552,00
2012
14.917,94
6.303,00
TOTAL DREPTURI DE AUTOR
48.048,94
DEPLASĂRI PENTRU MIRCEA CĂRTĂRESCU
2009
5.205,88
2010
2.484,06
2011
14.324,48
2012
2.380,22
TOTAL DEPLASĂRI
24.394,64
TOTAL CHELTUIELI PENTRU MIRCEA CĂRTĂRESCU
408.688,75
Este incredibilă ușurința cu care Patapievici, în cîrdășie cu Gabriel Liiceanu (titularul copyright-ului), au risipit cu Cărtărescu peste 4 miliarde de lei de la buget, adică echivalentul a 1000 de pensii amărîte, exact în perioada în care Guvernul Boc tăia chiar aceste pensii mici, impozitîndu-le pe motiv că nu mai sînt bani la buget!!!
Cărți cu pașaport turistic!
Reamintim că aceste peste 4 miliarde de lei au fost cheltuite pentru Mircea Cărtărescu doar între 2009-2012, autorul fiind clientul banilor publici și în anii anteriori, însă cifrele respective nu ne-au parvenit încă. Iată și lista traducerilor apărute în perioada la care facem referire: – L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceză de Laure Hinckel); Cegador (Orbitor. Aripa stângă), Editura Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Manuel Lobo Serra);  El Ruletista (Ruletistul), Editura Impedimenta, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Marian Ochoa de Eribe); Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone);  De Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura De Bezige Bij, Amsterdam, 2010 (traducere în limba neerlandeză de Jan Willem Bos);  Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Viena, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka); Lulu (Travesti), Editura Impedimenta, Madrid, 2011 (traducere în limba spaniolă de Marian Ochoa de Eribe; Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, New York, 2013 (traducere în limba engleză; Γιατί αγαπάμε τις γυναίκες (De ce iubim femeile), Editura Allotropo, Atena, 2011 (traducere în limba greacă de Panos Apalidis; Corpul (vol. II al trilogiei Orbitor), 2012, Editura vieneză Paul Zsolnay;   Jurnal. 1994-2003, 2012, Editura Albert Bonniers din Stockholm; De ce iubim femeile, 2012, la Plymouth, Marea Britanie; Aripa dreaptă (vol.III din Orbitor), 2012, Editura Bokvennen, Oslo, Norvegia;  Travesti, 2012, Editura Impedimenta, Madrid. Ca să avem tabloul complet al tratamentului preferențial de care beneficiază Mircea Cărtărescu, iată ce acțiuni de promovare anunță editura Humanitas numai pentru lansarea a două cărți, „Corpul” în Austria și „Jurnal” în Suedia:
„În perioada 24 oct.- 3 nov. în Austria, Elveția și Germania cu lecturi publice în Berlin, Leipzig, Frankfurt, Salzburg, Viena, München, Basel și Zürich… Turneul de promovare din Suedia va cuprinde întâlniri cu publicul la Stockholm, Göteborg și Malmö, evenimentul principal fiind o discuție publică la Litteraturhuset din Stockholm”. Ne poate spune actuala conducere a ICR cît urma să coste huzurul lui Cărtărescu din această toamnă? Și, mai ales, dacă fondurile destinate mai sînt valabile? De fapt, toate mofturile acestea legate de „promovare” nu sînt decît banale pretexte pentru o excursie prin Europa, nicidecum semnul vreunui interes din partea iubitorilor de literatură din diverse țări! Dovada? Iat-o! Dacă lecturați lista de mai sus a cărților lui Cărtărescu, traduse între 2009-2012 (ca să înlăturăm orice speculație, precizăm că lista a fost copiată după Wikipedia și completată cu datele de pe site-ul editurii Humanitas), veți observa subliniate cu literă roșie două dintre ele:  Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Viena, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka;  Corpul (vol. II al trilogiei Orbitor), 2012, Editura vieneză Paul Zsolnay; Așadar, aceeași carte, vol. 2 al romanului „Orbitor”, care are subtitlul „Corpul”, este tradusă în 2011 la editura Zsolnay din Viena, iar un an mai tîrziu este tradusă din nou la aceeași editură! Nu era suficientă suplimentarea tirajului dacă prima tranșă s-a epuizat așa de rapid? Și dacă în 2011 chiar s-au bătut austriecii și nemții pe cartea lui Cărtărescu, de ce trebuia să se mai organizeze în 2012 acțiunea de „promovare”? Ori, nu cumva tirajul din 2011 era aproape confidențial și, un an mai tîrziu, trebuiau să mai fie storși niște bani de la buget, mizîndu-se pe faptul că nimeni nu va îndrăzni să controleze vreodată ICR-ul, adică instituția aflată sub pălăria Președinției?
Iată de ce, noua conducere a ICR trebuie să ne comunice urgent că a stopat suma prevăzută pentru plimbările din această toamnă ale lui Mircea Cărtărescu!
Ce este, de fapt, „Orbitor”?
Nu e locul aici să analizăm opera lui Cărtărescu și nici nu vom face acest lucru, rezervîndu-ne plăcerea pentru altă ocazie. Totuși, cîteva chestiuni trebuie să fie reținute. Conform propriilor declarații din interviuri, Mircea Cărtărescu a scris acest roman „sub influența lui Thomas Pynchon”, așa cum „Levantul” (des citita carte de către Traian Băsescu și Elena Udrea) fusese scris sub influența lui James Joyce. De altfel, chiar de la primul volum de versuri, Cărtărescu a fost acuzat de plagiat, scandal care, la vremea respectivă, a fost stins cu formula: „a împrumutat tehnica enciclopedizant-alexandriană de la T.S. Eliot”! Așadar, putem să vorbim despre orice altceva la Cărtărescu, dar nu și despre originalitate, trăsătură pe care suținătorii săi se străduiesc s-o sublinieze în ciuda evidențelor. Ce este original la Cărtărescu este stilul vulgar pe care croșetează eventualul discurs literar. L-a exersat chiar și în poezie, cititorii noștri fiind deja familiarizați cu volumul „40238 TESCANI”, despre care am mai scris aici (vezi la http://www.cotidianul.ro/si-nevasta-lui-cartarescu-este-abonata-la-banii-icr-182519/), volum pe care criticul Alex. Ștefănescu îl numea „text în grup” pentru excesul de sexualitate din interiorul său. Acolo, împreună cu viitoarea lui soție, poeta Ioana Nicolaie, pe atunci nevasta bunului său prieten Gelu Vlașin, Cărtărescu scria „celebrele” versuri: „Numai când mi-am băgat botul în sexul ei blond, un tip mustăcios, cu ochi negri și cu nasul drept s-a ițit dintre cârlionți și mi-a băgat limba drept în gură”. Apetența pentru astfel de formule poetice s-a păstrat și în „Orbitor”, unde personajele sale (cum singur scria într-un fel de drept la replică) spun pe șleau: „îmi bag pula în regina Angliei”! Sîntem curioși cum a fost tradusă această expresie în engleză și care este reacția autorităților în fața acestei adevărate crime de lèse-majesté. Despre începutul scrierii romanului „Orbitor” ne povestește chiar soția lui Cărtărescu într-un interviu din revista „AS”, nr. 872 din 2009: „Pe noi ne-a ajutat plecarea la Berlin. Mircea deținuse o bursă importantă a statului german și l-am însoțit. Timp de aproape doi ani am stat departe de țară, de prieteni, de familie, dar nedespărțită de Mircea nici o secundă. Nici pînă la pîine nu mergeam separat. Asta ne-a legat extraordinar, dar mi-a dat și o senzație de inadecvare, în momentul în care ne-am reîntors în țară și a trebuit să îmi găsesc un loc de muncă. Mircea m-a cerut în căsătorie într-un autobuz berlinez”. Dacă poate cineva să ne explice ce a stat la baza (sic!) acestei burse germane, ar fi foarte bine, dar este ilogic ca un scriitoraș din România (și asta era pe atunci Cărtărescu) să primească o bursă din partea statului german pentru… a scrie un roman! Iar în acea bursă, o adevărată rezidență de creație, să meargă împreună cu – în acea vreme – amanta sa! Și huzurul familiei Cărtărescu n-a încetat odată cu acea bursă. Ne dă amănunte tot soția lui, care, cu o naivitate teribilă, povestește mai departe: „Eu și Mircea ne-am scris cărțile în străinătate. Am mers în diverse locuri unde el a primit burse sau rezidență. Ni se asigurau casă și bani suficienți cît să trăim decent și să ne permitem să ducem și copilul la grădiniță. Am avut un noroc extraordinar. Și acum, abia aștept să plecăm la Berlin. Îl vom lua și pe Gabriel cu noi și-l vom înscrie la școală acolo”.
Toate aceste ciudate finanțări pentru un scriitor român îl fac pe Mircea Cărtărescu nu numai un profitor al banilor de la bugetul statului român, ci și un client al finanțărilor transnaționale, în spatele cărora nu pot sta interese literare, ci de altă natură. Cum și-a decontat el aceste privilegii poate că am afla doar dacă am citi cu atenție articolele sale din presă, căci, nu întîmplător, ditamai scriitorul, veșnic abonat la Premiul Nobel, a scis săptămînal editoriale politice prin ziare!
Dar, ceea ce așteptăm imediat de la cei responsabili este explicarea sumei uriașe cu care a fost susținut Cărtărescu cu bani din bugetul și așa sărac al României. Căci nu este el buricul pămîntului, pentru ca, dintre toți scriitorii români, să beneficieze de huzur, în timp ce toți ceilalți se chinuiesc să-și scoată cărțile prin sponzorizări mărunte care abia asigură un tiraj de cîteva sute de exemplare! Ca să nu mai vorbim de traduceri în vreo limbă de mare circulație, în timp ce Cărtărescu, pe bani publici, cred că este tradus și în limba urșilor polari!
Deși nu este în literatură decît un compilator, prin susținerea mai marilor băsiști spirituali ai acestor vremuri, Cărtărescu dă impresia că el este cel care-i întinde pe spate gelul potrivit lui Gabriel Liiceanu, în celebra scenă din romanul filosofului, „Scrisori către fiul meu”, unde se vorbește despre „voluptatea” și „răsfățul” dușului matinal, urmate de geluirea hoitului.
Căci ce altceva este disprețul față de banii publici, din care se dau pensii amărîților, dacă nu o voluptate și un răsfăț, pe care anumiți scriitori le-au împrumutat de la politicienii care-și cumpără stikuri de buze și creme anale din banii statului? Dacă nu cumva raportul de influență o fi invers!
© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press