ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "cantarete"

cantarete

,

Ana de Noailles (n. 15 noiembrie 1876, Paris – d. 30 aprilie 1933, Paris)

Ana de Noailles, născută prințesa Brâncoveanu, este prima femeie comandor al Legiunii de Onoare, membră a Academiei Române, Franceze și Belgiene.

Poetă franceză de origine română și vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului 20, Ana a fost fashion-icon-ul Europei în Belle Epoque, admirată și adorată de Proust, Cocteau, Colette, Rodin, Valery, Gide.

Ana de Noailles a fost modelul personajului Gaspard de Reveillon din romanul „Jean Santeuil” al lui Marcel Proust, și s-a considerat cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței.

La slujba de înmormântare a prințesei, ținută la Biserica ortodoxă din Paris, au participat cei mai importanți politicieni și literați ai epocii ei.

Ana de Noailles

Elvira Popescu (n. 10 mai 1894, București – d. 11 decembrie 1993, Paris)

„Un pahar de șampanie cu lacrimi la final”.

Elvira Popescu a fost actriță româncă de teatru și film, jucând alături de Jean Marais, Alain Delon și Claudia Cardinale, precum și directoare de scenă, cu o carieră strălucită în Franța.

Elvira Popescu, devenită prin căsătorie contesă De Foy, a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din București, a fost angajată la Teatrul Național și a întemeiat Teatrul Mic și Excelsior, alături de actorii Ion Manolescu și Ion Iancovescu. Louis Verneuil, care a scris special pentru ea numeroase piese de teatru, a jucat un rol decisiv în viața și cariera actriței, pe care a și angajat-o, în 1923, la Teatrul De la Michodière din Paris, deși ea nu stăpânea bine limba franceză. Aproape instantaneu, „L’accent d’Elvira Popescu” a devenit proverbial. Critica a elogiat-o, ceea ce este foarte rar întâlnit în Franța, supranumindu-o „Reine du Boulevard”, „Notre Dame du Théâtre”, „Monstre Sacré” etc.

Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat 65 de ani, dar repertoriul pieselor cu ea a fost relativ restrâns, pentru că toate țineau afișele cu anii, actrița fiind foarte solicitată de public. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a jucat în creațiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry. Unele piese în care a fost protagonistă au depășit 2.000 de spectacole, ceea ce rămâne o performanță rareori egalată de alți actori sau actrițe. A jucat în filmele „La Présidente”, „Ils étaient neuf célibataires”, „Austerlitz”, „Plein Soleil” etc.

Elvira Popescu a condus și o companie teatrală, fiind co-directoare, alături de actorul Hubert de Malet, la Théâtre de Paris și Théâtre Marigny. A fost distinsă cu premiul „Molière” pentru cea mai bună actriță, decernat de asociația actorilor francezi, și de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincții ale statului francez.

Elvira Popescu a încetat din viață la venerabila vârstă de 99 de ani, în Paris, și este înmormântată într-un cavou din marmură pe o alee lăturalnică, aproape de ieșirea din Cimitirul Père-Lachaise.

Elvira Popescu

Pola Illery (n. 15 octombrie 1908, Corabia – d. 15 februarie 2012, SUA)

Născută Paula Iliescu, românca a plecat din Corabia și a ajuns star de film mut în Paris, fiind totodată muza lui Rene Claire în „Sous les toits de Paris”.

A fost fascinată de teatru din copilărie, iar numele ei de scena, Pola Illery, este inspirat de cel al vampei filmelor mute Pola Negri. În Paris, Paula a fost distribuită în pelicula „Captain Fracasse”. S-a mutat în SUA la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, unde a fost soră medicală voluntară pentru Crucea Roșie, și a obtinut cetățenia în 1946. Un an mai târziu s-a căsătorit cu Daniel Alpert, iar din căsnicia care a durat 54 de ani, până la moartea lui din 1999, au rezultat patru copii.

În 1954, Paula Iliescu s-a mutat în Pennsylvania, unde a murit în acest an, în orașul Scranton. Trecerea ei în neființă nu a trecut neobservată. „The Telegraph” i-a dedicat un necrolog în care precizează că „emana sexualitate și farmec, deși avea înălțimea sub 1,5 metri”.

Pola Illery

Alice Cocea (n. 28 iulie 1899, Sinaia – d. 2 iulie 1970, Franța)

A fost actriță franceză de teatru și film, de origine română. A urmat cursurile Conservatorului din București, dar studiile dramatice le-a absolvit în Paris, în 1917, unde se și stabilise. A debutat în cinematografie în 1917, dar a preferat să urmeze o carieră teatrală.

În anii ’30, când tabloidele nu erau „en vogue”, Alice Cocea, mondenă absolută a Parisului interbelic, făcea vâlvă cu extravaganța, poveștile de iubire, scandalurile personale și preferința ei pentru lux copleșitor.

În perioada celui de-al doilea Război Mondial a fost directoarea teatrului „Théâtre des Ambassadeurs” (1940-1944). După retragerea de pe scena pariziană s-a dedicat pasiunii pentru pictură și a mai avut câteva prezențe pe marile ecrane, în anii ’60, în roluri minore.

Alice este sora avocatului, scriitorului și temutului pamfletar N.D.Cocea și mătușa marii actrițe Dina Cocea.

Alice Cocea

Nadia Gray (n. 23 noiembrie 1923, București – d. 13 iunie 1994, New York)

Născută Nadia Kujnir-Herescu, în București, într-o familie româno-rusă, ea a debutat pe scena de la Majestic la 15 ani și a ajuns mai târziu actriță la Hollywood. A părăsit România pentru Paris, spre sfârșitul anilor ’40 pentru, a scăpa de regimul comunist. Filmul de debut al Nadiei a fost „L’Inconnu d’un soir”, în 1949. Probabil că cel mai cunoscut rol al ei este în celebrul film al lui Federico Fellini „La Dolce Vita”, din 1960.

Nadia, de care a fost îndrăgostit scriitorul Ionel Teodoreanu, s-a măritat la 16 ani cu Constantin Cantacuzino (din 1946, până la moartea lui, în 1958). Ulterior s-a recăsătorit cu tatăl actriței Linda Gray din „Dallas”, cu care a pornit spre California, în anii ’60. Românca nu a trecut neobservată la Hollywood, ajungând să joace în filme alături de Audrey Hepburn și Frank Sinatra.

În 1967, a renunțat la cinematografie și s-a căsătorit a treia oară cu Herbert Silverman, un avocat din New York, iar căsnicia a durat până la moartea ei, în 1994, la vârsta de 70 de ani. Celebra publicație New York Times i-a scris epitaful.

Nadia Gray

Lola Bobescu (n. 9 august 1919, Craiova – d. 4 septembrie 2003, Belgia)

„Diva cu vioara” Lola Violeta Ana-Maria Bobescu a fost violonistă și profesoară de vioară originară din România. Cea despre care maestrul Yehudi Menuhin spunea că e „cea mai mare violonistă a secolului XX” este fiica marelui compozitor și dirijor Aurel Bobescu și și-a început studiile muzicale la vârsta de 5 ani. Solistă-concertistă timp de peste 60 de ani, Lola Bobescu este una dintre violoniștii români cu cea mai solidă carieră artistică. Stabilită în Belgia, a fondat și a condus formațiile Solistes de Bruxelles- actuala L’Orchestre de Wallonie din Liège – și Cvartetul de coarde L’Arte del Suono din Bruxelles.

Lola Bobescu a avut și activitate pedagogică, fiind profesoară de vioară la Conservatorul din Liège (1962-1974) și la Conservatorul regal din Bruxelles. A colaborat cu marile ansambluri orchestrale ale lumii, a concertat în recitaluri de muzică de cameră, adesea acompaniată de pianistul Jacques Genty, dar a revenit în România cu regularitate, apărând în concerte cu orchestrele Filarmonicii și Radio din București, precum și în provincie. Incredibil de talentată și elegantă, Lola Bobescu a înregistrat discuri la casele Electrecord, Decca, Columbia, Nippon Program, Arcophon etc.

Lola Bobescu

Ana Cumpănaș (n.1889 – d. 25 aprilie 1947)

„Femeia în roșu”, care l-a predat FBI-ului în 1934 pe inamicul public nr. 1 al SUA, John Dillinger, era o prostituată româncă, născută în Comloșu Mare, Banat, cunoscută și sub numele Anna Sage.

În 1909, ea s-a mutat în America, după căsătoria cu Michael Chiolak, iar în 1911 a dat naștere unui băiat, Steve Chiolak. Căsatoria s-a destrămat, Ana a început să lucreze ca prostituată și a devenit mai târziu proprietara unor bordeluri în Chicago și Gary.

S-a recăsătorit cu avocatul Alexandru Suciu și a revenit temporar în România, pentru a-și vizita mama. Ulterior, autoritățile din SUA au catalogat-o drept „femeie ușoară” și au început procedurile pentru a o deporta. în 1934, John Dillinger a început să frecventeze bordelurile Anei, care era apropiată de iubita lui de atunci, Polly Hamilton. După ce a aflat cine era gangsterul, Ana s-a hotărât să îl denunțe, cu gândul de a obține cetățenie permanentă în America.

Astfel, pe 22 iulie 1934, gangsterul a fost împușcat în fața tearului Biograph din Chicago, după ce Ana Cumpănaș anunțase autoritățile că îl va însoți acolo și că va fi îmbrăcată în roșu. Ea a ales, totuși, să poarte o rochie oranj în seara respectivă și se zvonește că s-ar fi răzgândit vizavi de a-l preda pe faimosul criminal.

Dupa moartea lui Dillinger, Ana a primit de la autorități o recompensă de 5.000 $ (jumătate din suma promisă) și a fost mutată în Detroit, apoi în California, iar în 1936 a fost deportată în România, în ciuda eforturilor ei de a împiedica acest demers.

Un an mai târziu, Ana s-a îmbolnăvit și a murit în țara natală, iar între timp numele ei a devenit un adevarat simbol în America, unde era cunoscută drept „Femeia în roșu”. Referitor la cazul Anei Cumpănaș, se spunea că gangsterul John Dillinger a fost ucis de propria slăbiciune pentru femei.

Ana Cumpănaș

Florica Sas (n. 6 august 1841, Aiud – d. 11 martie 1916, Anglia)

Cunoscută ca Lady Florence Baker, Florica a fost exploratoare de origine transilvăneană. A devenit Lady la curtea Reginei Victoria și e cunoscută la nivel mondial drept una din primele femei-explorator din lume.

A fost a doua soție a cunoscutului explorator britanic Sir Samuel White Baker, pe care l-a însoțit în toate călătoriile sale spre izvoarele Nilului, până la lacul Albert din Africa.

Florica era fostă roabă crescută într-un harem și a fost cumpărată de soțul său. Avea reputație controversată în societatea britanică ultra-rasistă, în secolul 19, dar succesul expedițiilor, renumele lui Samuel Baker, rolul jucat de ea în expediții și buna educație i-au deschis în cele din urmă ușile saloanelor „high-life”. Doar regina Victoria a refuzat până la capăt să o primeasca oficial.

Florica Sas

Smaranda Brăescu (n. 21 mai 1897, Hânțești – d. 2 februarie 1948)

A fost prima femeie pilot din România, prima femeie parașutist cu brevet din România, campioană europeană la parașutism (1931) și campioană mondială. În 1932 Smaranda Brăescu bătea recordul mondial deținut de un american, cu saltul de la 7.233 m. Acest record înregistrat în Sacramento, SUA, a fost neegalat timp de 20 de ani.

Proprietară a două avioane, un biplan de tip Pevuez și un bimotor de tip Milles Hawk, în 1932 a stabilit cu cel de-al doilea avion primul record de traversare a Mării Mediterane, în 6 ore și 10 minute, străbătând distanța de 1.100 km, între Roma și Tripoli.

O stradă din București a fost denumită în memoria sa, iar în decembrie 2010 a fost lansat „Jurna­lul celebrei Smaranda Brăescu”, semnat de Ana Maria Sire­teanu și Tudor Sireteanu, strănepoți ai renumitei parașutiste românce.

Smaranda Brăescu

Ana Aslan (n. 1 ianuarie 1897, Brăila – d. 20 mai 1988, București)

Femeia care a descoperit „elixirul tinereții” a fost medic român specialist în gerontologie, academician din 1974 și director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958 – 1988).

A preparat vitamina H3 (Gerovital), produs geriatric brevetat în peste 30 de țări și folosit de personalități internaționale, între care Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali, și a creat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat și introdus în producție industrială în 1980.

În 1922, Ana Aslan a absolvit Facultatea de Medicină, a fost numită preparator la clinica II din București, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care a îndrumat-o și în alcătuirea tezei de doctorat. În 1949, a devenit șeful Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București – punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. A experimentat procaina în afecțiunile reumatice, în cazul unui student țintuit la pat din cauza unei crize de artroză. A continuat cercetările într-un azil de bătrâni și a evidentiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Rezultatele ei remarcabile au fost comunicate Academiei Române.

Se spune că metodele de lucru ale Anei Aslan aduceau statului profit anual de 17 miliarde de dolari.

Ana Aslan

Alexandra Bellow (n. 30 august 1935, București)

Românca Alexandra Ionescu Tulcea, născută Alexandra Bagdasar, în București, a fost matematiciană, specialistă în sisteme dinamice și teorie ergodică. A devenit a patra soție a lui Saul Bellow, scriitor laureat cu Nobel în 1976, deși diferența dintre ei este de aproape 20 de ani. I-a stat alături din 1974 până în 1984, iar Saul Bellow s-a recăsătorit, în 1989, pentru a cincea oară, cu Janis Freedman, o studentă a lui, cu care a ramas până la decesul lui din 2005.

Alexandra, la rândul ei, s-a recăsătorit cu matematicianul Alberto P. Calderon în 1989, alături de care a fost împlinită atât pe plan personal cât și profesional. Românca este fiica profesorului dr. Dumitru Bagdasar – creatorul neurochirurgiei românești – și a Floricăi Bagdasar, fostă Ciumetti, specialistă în psihiatrie infantilă. Florica Bagdasar a fost ministru al sănătății, în perioada 1946-1948, urmând în acest post soțului ei, decedat în 1946.

Alexandra Bellow și-a încheiat studiile de matematică în 1957 și a rămas în SUA cu primul ei soț, matematicianul Ionescu-Tulcea, cu care a fost căsătorită în perioada 1956 – 1969, devenind profesoară de matematici la Nordwestern University din Evonston, Illinois.

Imediat după cutremurul din 1977, ea și Saul Bellow au revenit în România și au rămas în București până după moartea și incinerarea Floricăi Bagdasar. Experiența acestei vizite este descrisă în romanul „Iarna decanului”, apărut în 1982. Alexandra mai apare în cartea „Jerusalem and Back” (1976), dar și în romanul „Ravelstein” (2001), scris după 15 ani de la divorț, în care Bellow o atacă dur pe fosta lui soție și pe Mircea Eliade, pe care îl cunoscuse prin intermediul Alexandrei.

Alberto Calderon și Alexandra Bellow

Marta Bibescu (n. 28 ianuarie 1889, București – d. 28 noiembrie 1973, Paris)

Romancieră, poetă, om politic și memorialistă franceză de origine română, Marta Bibescu este fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat.

Marta s-a căsătorit cu prințului George Valentin Bibescu, văr primar cu Ana de Noailles. A fost considerată cea mai inteligentă femeie din Franța, iar frumusețea ei i-a cucerit pe prințul Wilhelm, moștenitorul tronului Germaniei, și pe regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei. în plus, casa Dior, a cărei reclamă vie Marta fusese ani la rând, realiza pentru ea haine speciale, mai ales tunici somptuoase, lungi până la pământ.

Marta Bibescu și-a publicat prima carte, „Les Huit Paradis”, în Franța, în 1908. Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum a deschis seria unei opere impresionante, semnate, parțial, sub pseudonimul Lucile Decaux. Românca este de asemenea autoarea unui jurnal politic.

Din 1916, Marta Bibescu a condus un spital pentru răniți din București, iar din 1955 a devenit membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul ocupat inițial de contesa Ana de Noailles. Cumnatul Martei, prințul Antoine Bibescu, a fost prieten în copilărie cu Marcel Proust, pe care Marta l-a întâlnit de foarte multe ori. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul „Au bal avec M. Proust” (1928).

Marta Bibescu a murit în Paris, iar în porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise se găsește cavoul familiei Bibescu, în care este înmormântată și Ana de Noailles.

Marta Bibescu

Nina Cassian (n. 27 noiembrie 1924, Galați)

„Eu nu sunt o amantă, o culcăreață. Eu sunt o iubeață.”

Renée Annie Cassian este poetă, eseistă și traducătoare româncă, născută într-o familie de origine evreiască. La vârsta de 16 ani, a intrat în organizația Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate. A debutat editorial în 1947, cu volumul de versuri suprarealiste „La scara 1/1”, a scris și literatură pentru copii, a realizat traduceri remarcabile, a publicat peste 50 de cărți de poezie, eseuri și proză și a inventat o nouă limbă poetică, limba șpargă. În 1969, i-a fost decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, Nina Cassian trăiește în New York, iar „proiectul major al vârstei și vieții” sale este scrierea memoriilor.

Poeta spunea despre bărbații din viața ei: „În general, am fost atrasă de intelectuali, da. Dar ei puteau să fie înalți și frumoși, superbi sau monstruoși, chiar oribili la vedere. Am avut parte și de frumoși, și de urâți. În general, da, în sfera intelectualității. Totuși e nevoie de comunicare, nu poți numai să te ții de degetul cel mic.”

Nina Cassian

Hariclea Darclee (n. 10 iunie 1860, Brăila – d. 12 ianuarie 1939, București)

Soprana despre care Charles Gounod a spus că „are în gât o privighetoare” este una dintre personalitățile cele mai importante ale României, născută Hariclea Haricli. În februarie 1881, Darclee s-a căsătorit cu locotenentul de artilerie Iorgu Hartulary. În același an a debutat într-un recital de canto din Brăila, apoi a plecat la Paris unde a fost remarcată de Charles Gounod, care i-a oferit rolul Margaretei în opera „Faust”, cu care a debutat pe scena Operei, în 1888. La Scala din Milano, scena consacrării ei mondiale, Hariclea Darclee a debutat pe 26 decembrie 1890, fiind aplaudată chiar de Giuseppe Verdi. Între 1893 și 1910 a cunoscut faima pe marile scene ale lumii, revenind deseori la Scala din Milano. Unul din cele mai importante momente pentru Hariclea a fost în 1900, când Puccini i-a ofeit rolul Floriei Tosca. Premiera a avut loc la Roma, unde Darclee a cântat alături de tenorul Emilio de Marchi și baritonul Eugenio Giraldoni (marea ei iubire).

Hariclea Darclee a susținut crearea Operei Române din București în 1921, iar fiul ei, Ion Hartulary-Darclée, a devenit dirijor și compozitor. Din păcate, nu au fost păstrate înregistrări pe discuri cu vocea Haricleei Darclee. În ultimii ani ai vieții, artista atât de apreciată de Verdi, Leoncavallo, Mascagni, Catalani și Puccini, care apăruse de nenumărate ori sub bagheta lui Toscanini, a trăit în țară în anonimat și a murit săracă, în București, fiind înmormântată la cimitirul Bellu.

Hariclea Darclee a avut în repertoriu 58 de roluri din 56 de opere compuse de 31 de compozitori. Din cele 56 de opere, 12 au fost interpretate în premieră absolută și 16 în premiere locale foarte importante. 45 % din repertoriul ei reprezintă opere originale, ceea ce atestă poziția singulară pe care o ocupă Hariclea Darclee în istoria tearului liric universal. Festivalul „Hariclea Darclee”, inițiat de soprana Mariana Nicolesco, îi omagiază post-mortem strălucirea.

Hariclea Darclee

Lizica Codreanu (n. 1901, București – d. 1993)

Născută în București, în familia unui avocat, Lizica Codreanu a plecat la Paris în adolescență, cu sora ei mai mare, unde a studiat baletul clasic cu renumitele maestre Valadina și Nijinska. Frecventa cercuri de artiști în care i-a intalnit pe Tzara, Brâncuși, Sonia Terk-Delaunay, Man Ray etc. De la dansul avangardist a trecut la acrobația de circ (cu Fratellini), apoi la gimnastica artistică (cu George Herber). Lizica Codreanu a lucrat cu maeștri celebri precum Diaghilev, Larionov, Iliaz și a apelat la Constantin Brâncuși pentru a-i crea costumele de scenă și scenografia, menite sa-i susțină viziunea îndrăzneață a spectacolelor, unele improvizate chiar în atelierul sculptorului. Pentru spectacolul „Gymnopedies”, care cuprinde trei piese, compuse în 1888 și orchestrate de Claude Debussy, Brâncuși a creat costumele, în 1922, devenind astfel un artist cochetând cu designul vestimentar. Partea capilară a costumației trimite la sculptura în lemn „Vrăjitoarea”.

Lizica Codreanu a plecat în Shanghai în 1928, unde s-a căsătorit și a devenit mamă, dar a revenit la Paris și a divorțat în 1936. Cunoscătoare a practicilor yoga, ea a deschis propriul cabinet în capitala Franței, numit Hatha Yoga, devenit în scurt timp foarte popular. Însuși Mircea Eliade s-a împrietenit cu Lizica Codreanu „care punea la punct, pe-atunci, o gimnastică medicală, folosindu-se de anumite exerciții hathayoga”, nota filozoful in Memoriile sale. Din această perioadă datează studiul Lizicăi Codreanu „Înțelepciunea și nebunia trupului”, la care a lucrat intens ani de zile, după ce renunțase la dans.

Artista a decedat în 1993, iar doi ani mai târziu a fost omagiată la Biblioteca Națională Franceză, în cadrul expoziției „Le cinema aux rendez-vous des Artes”. Grație nepotului ei, artistul plastic și poetul Dragoș Morărescu, decedat între timp, Lizica Codreanu a devenit cunoscută și în România, după 1989, ca artistă celebră a artei avangardiste interbelice din Paris.

Lizica Codreanu

Mențiuni:

Alma Gluck (1884 – 1938) – A fost soprană americană de origine română, una dintre cele mai faimoase cântărețe din lume la apogeul carierei sale (1910). A fost căsătorită cu violonistul Efrem Zimbalist, cu care a avut doi copii, și a trăit în SUA de la o vârstă fragedă. A cunoscut succesul la Metropolitan Opera din New York și a ajuns foarte cunoscută în SUA, devenind prima cântăreață de muzică clasică care a vândut 1 milion de copii ale înregistrării „Carry Me Back to Old Virginny”, la casa de discuri Victor Talking Machine Co.

Floria Capsali (1900 – 1982) – A fost balerină și maestră de balet din România. A deschis o Școală particulară de dans, unde s-au format marii balerini români. Din 1938, a fost maestră de balet la Opera Națională București, apoi directorul Operei Române. A organizat Liceul de Coregrafie din București, unde s-au format și continuă să se formeze generații întregi de dansatori. În 1998, printr-un ordin al ministrului Andrei Marga, Liceul de Coregrafie din București și-a schimbat denumirea în Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”.

Vera Atkins (1908 – 2000) – A fost cea mai importantă femeie-spion din al doilea Război Mondial. Jan Fleming, și el spion, autorul celebrului „James Bond”, a cunoscut-o bine pe românca născută în Iași și chiar s-a inspirat din personalitatea ei pentru a contura figura lui Moneypenny, șefa superagentului 007. Vera Atkins a fost personajul-cheie al Serviciului Operații Speciale britanic, SOE, iar numele ei real era Maria Vera Rosenberg. S-a retras după mai bine de zece ani „din serviciu activ”, în 1947, într-un sat din Anglia. Numele ei a rămas necunoscut pînă în 2000, când a murit.

Catherine Caradja (1893-1993) – Prințesa Ecaterina Caradja, a cărei urmașă este controversata Brianna Caradja, a avut un destin spectaculos, pe care puțină lume îl cunoaște. Născută în București, ea a fost răpită în copilarie și dusă în Anglia, unde a fost educată la cele mai bune școli. Cunoscătoare a cinci limbi, a devenit înger pentru sute de prizonieri de război, părinte-surogat pentru mii de copii abandonați, a fost prigonită de comuniști și medaliată de americani. A fost măritată cu prințul Constantin Caradja, a devenit personaj de carte și a decedat la vârsta de 100 de ani, în București.

Sylvia Sydney (1910 – 1999) Concurenta elegantei Grace Kelly, muza lui Hitchcock și fiica unei croitorese din Bacău, Sylvia Sydney, al cărei nume real era Sophia Kosow, a fost actriță de film și teatru, devenită celebră la Hollywood în anii ’30. A jucat alături de celebrii Spencer Tracy, Henry Fonda, Joel McCrea, Fredric March, George Raft și Cary Grant. În 1952, a interpretat rolul Fantine în „Les Misérables”, pentru care a fost apreciată de critici și care i-a deschis multe uși în lumea cinematografiei. În 1973 a primit o nominalizare la Oscar pentru rolul secundar din „Summer Wishes, Winter Dreams”, iar în 1982 a primit premiul „George Eastman”, pentru întreaga carieră. A fost căsătorită de trei ori și murit din cauza cancerului la gât, în New York.

Irene Ghica

„Errol Flynn s-a logodit cu o prințesă adolescentă”, titra publicația The Milwakee Sentinel, secolul trecut.

Actorul australian era un playboy cu iz hollywoodian, iar ea era o prințesă ingenuă, care la 17 ani fusese cucerită de șarmul și siguranța de sine ale lui Errol Flynn, atunci în vârstă de 40 de ani. Prințesa Irene Ghica era româncă și considerată „exotică”, toată lumea fiind de părere că relația lor va dura.

Cei doi s-au cunoscut la Paris și au petrecut împreună vacanțe luxoase pe Coasta de Azur, înconjurați de prieteni bogați și excentrici. Într-un interviu, Errol Flynn a declarat: „n-ai cum să nu te îndrăgostești de această tânără româncă, bogată și independentă, cu cei mai frumoși ochi albaștri din lume”. Între timp, Irene spunea: „Îmi place că Errol știe să își țină gura când vreau liniște”.

Totul s-a încheiat prost pentru prințesa noastră, după ce s-a aflat că actorul ducea viață dublă. În timp ce era cu Irene, el îi ceruse mâna lui Patrice Wymore, cu care s-a și căsătorit. Irene Ghica s-a întors la Paris, unde a locuit cu mama ei.

Irene Ghica

Lisette Verea (n. 1914, Bucuresti – d. 2003, New York)

Lisette Verea este considerată o vedetă a cabaretului românesc din anii ’30. Era foarte apreciată și pentru vocea ei, fiind prima care a cântat celebra piesa „Ionel, Ionelule”, compusă de Claude Romano (pseudonimul artistic folosit de George Sbârcea). Pe fondul celui de-al doilea Război Mondial, Lisette, care era evreică, a părăsit țara și s-a mutat permanent în SUA. Numele ei figurează pe o listă de pasageri ai vaporului President Grant, sosit în New York pe 3 octombrie 1941.

Cariera ei cinematografică a început în 1932, primul film în care a jucat fiind „Chemarea dragostei”, în regia lui Jean Mihail. A avut apoi rol principal într-o ecranizare a piesei „Trenul fantomă”, semnată de Arnold Riedley.

Când Claude Romano a fost amenințat cu concedierea de directorii Teatrului „Alhambra”, dacă nu va fi compus o melodie de succes, el a lansat celebra piesă „Ionel, Ionelule”, în 1937. Primele interprete ale melodiei au fost Lulu Nicolau și Lizette Verea, un duet de succes al epocii. Un an mai târziu, Sică Alexandrescu, directorul teatrului „Comoedia” din București, a lansat cu succes cupletul Lizette Verea – George Groner, în comedia muzicală „Dragoste pe note”.

În SUA, Lisette Verea a jucat în „A Night in Casablanca”, produs de frații Marx – Groucho, Harpo și Chico -, în 1946. Artista a mai apărut în opereta „The Merry Widow”, dar cariera ei cinematografica a fost scurtă din cauza accentului neplăcut în limba engleză.

Lisette a murit în 2003, în New York, iar necrologul i-a fost scris de The New York Times.

Lisette Verea

Mitza Bricard

În anii ’50, Christian Dior era cea mai importantă casă de modă haute couture din Paris. Rivalii brand-ului erau Pierre Balmain și enigmaticul designer spaniol Cristobál Balenciaga. Niciunul dintre aceștia nu avea, însă, susținerea de care se bucura Dior, grație celor trei „muze” ale sale, care îl ajutau la crearea colecțiilor. Raymonde Zehnmacker, Marguerite Carré și românca Mitza Bricard – designer de pălării, stilist și șefa departamentului de creație.

După moartea lui Christian Dior, Jacques Rouët, care i-a construit afacerea din umbră, a organizat o conferință de presă, în cadrul căreia a declarat că cele trei femei vor fi continuat să lucreze la casa Dior. „Mitza Bricard va continua să imprime bunul ei gust asupra colecțiilor”, spunea atunci Rouët. De altfel, ea a impus în modă și în colecțiile lui Dior nuanțele de lila și imprimeurile „panthere-jungle”.

În anii ’50, Mitza Bricard era tot tiimpul în preajma lui Dior, fiindu-i și prietenă bună. Invidiată de Parisul secolului trecut, ea devenise subiect de cancan mai ales pentru că ar fi fost tentată de relațiile cu bărbați mai tineri decât ea. Se spune că Mitza avea mereu la încheietura mâinii o eșarfă mică, „leopard-jungle”, pentru a acoperi semnul durerii unei mari iubiri. Ea nu purta niciodată lenjerie intimă, însă era tot timpul acoperită cu bijuterii somptuoase. Turbanul, perlele și pantofii stiletto erau preferatele ei. Întrebată ce flori preferă, Mitza Bricard a răspuns simpu: „Cartier!”

Despre ea, faimosul Dior spunea: „Este una dintre acele persoane rare pentru care eleganța este singura rațiune de a trăi”.

Mitza Bricard

Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, București – d. 22 iunie 1963, București)

„Privighetoarea” din mahalaua Cărămidarilor din București a apărut în premiera pe scenă în 1921, iar la 21 de ani s-a angajat la Teatrul „Cărăbuș”. În aceeași perioadaă a imprimat prima ei romanță, „Mansarda”, iar în 1938 a debutat la radio și din acel moment avea să devină cea mai cunoscută interpretă de muzică populară.

Supranumită de Nicolae Iorga „Pasărea măiastră”, Maria Tănase a lucrat la Teatrul „Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu, iar în 1939 a mers la Expoziția Universală din New York (New York World’s Fair), unde au mai venit George Enescu, prof. Dimitrie Gusti și Constantin Brâncuși. Acolo a cântat cu orchestra lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca.

În 1940, Garda de Fier a distrus toate discurile artistei, sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic. Motivul real era că din cercurile de prieteni ale Mariei Tănase făceau parte și evrei (folcloristul Harry Brauner și jurnaistul Stephan Roll).

În martie 1941, Maria a plecat într-un turneu artistic în Turcia, unde a devenit „cetățean de onoare”, desemnată chiar de președinte.

A avut o relație cu premierul Armand Călinescu, ucis de un comando legionar, și s-a căsătorit cu juristul Clearch Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie), în 1950. Pentru că nu a putut avea copii, în 1960 Maria Tănase a adoptat o tânără de 16 ani, pe nume Minodora Nemeș.

În primăvara anului 1963, într-un turneu la Hunedoara, a aflat că era bolnavă de cancer pulmonar. După ce a întrerupt turneul, rugând-o pe Mia Braia să o înlocuiască, s-a întors acasă, iar o lună mai târziu a decedat în Spitalul Fundeni, nu înainte de a scrie un testament. Repertoriul ei cuprinde aproape 400 de cântece din toate regiunile României.

Maria Tănase

Maria Prodan Bjørnson (n. 16 februarie 1949, Paris – d. 13 decembrie 2002, Londra)

Maria Elena Viviane Eva Bjørnson a fost fiica Miei Prodan, născută în Cluj, și a unui om de afaceri norvegian pe nume Bjørn Bjørnson, nepotul dramaturgului câștigător al Premiului Nobel pentru literatură, Bjørnstjerne Bjørnson. Bjørn era însurat cu altă femeie când a cunoscut-o pe Mia Prodan și inițial a refuzat să își recunoască fiica. Mia l-a da în judecată și a câștigat, iar Bjørnson a fost obligat să plătească pentru întreținerea Mariei.

Considerată una dintre cele mai impotante scenografe din Anglia, cu o carieră de peste 30 de ani, Maria Prodan Bjørnson a realizat scenografia celebrului musical „Fantoma de la Operă”, în regia lui Andrew Lloyd Weber, pentru care a obținut, în 1988, două premii Tony, pentru costume și decoruri.

La vârsta de 14 ani, Maria l-a întâlnit pe Cecile Collins, care a îndrumat-o spre scenografie. Susținută de mama ei, ea a urmat cursurile la Glen Byam Shaw School, apoi la Central School of Art Design, unde l-a avut professor pe scenograful Ralph Koltai. Și-a început cariera în 1970, la „Citizens Theatre” din Glasgow, a mai lucrat pentru „Scottish Opera” și pentru Wexford Festival, iar recunoașterea ei a venit odată cu spectacolul „The Tempest”, pus în scenă la „Royal Shakespeare Company”, în 1983. Producătorul Cameron Mackintosh i-a propus apoi să lucreze pentru „The Phantom”, prima ei producție comericală, pentru care a fost premiată. Maria a mai primit Medalia de aur la Quadreniala de scenografie din Praga, în 1975, și Premiul Franco Abbiato, în 1999. Creația ei pentru „Fantoma de la operă” a devenit reper în domeniu și a restabilit standardele din scenografie.

Maria Prodan a moștenit de la Bjørn Bjørnson 2 fabrici, una de perne și saltele și una de flori din mătase, o fermă de vulpi și câteva case de vacanță pe coasta Norvegiei. A donat mare parte din banii moșteniți și câștigați unor asociații caritabile din România, a inființat Asociația scenariștilor și autorilor români, a susținut proiecte de terapie prin vorbire în Sri Lanka și a sprijinit în carieră studenții la design.

Înainte de deces, Maria Prodan pregătea producțiile „Il Trovatore”, pentru Opera din Paris, „Les Troyens”, pentru Opera Metropolitană, și „The Little Prince”, pentru Houston Grand Opera.

Maria Prodan Bjørnson

Mica Ertegun

Mica Ertegun, născută Ioana Maria Banu, este unul din cei mai importanți designeri de interior din New York. Mica a emigrat în SUA după venirea comuniștilor la putere și trăiește de mai bine de 60 de ani pe continentul nord-american. A fost căsătorită cu producătorul de muzică Ahmet Ertegun, cel care i-a descoperit pe Led Zeppelin, The Rolling Stones, Eric Clapton și Phil Collins. Ahmet a murit în 2006, în urma unei leziuni la creier. După un an de la moartea acestuia, trupa Led Zeppelin s-a reunit, pentru prima dată în 27 de ani, și a susținut un concert în memoria sa, pe Arena O2 din Londra.

Mica Ertegun și-a făcut o carieră în design interior, iar anul acesta Universitatea Oxford a anunțat bursele Mica și Ahmet Ertegun, donațiile filantroapei depășind 30 de milioane de euro.

„Noi am dus-o foarte foarte bine. Ne-am răsfățat. Nu am copii. Ce altceva era să fac cu banii – să-mi cumpăr diamante? Mulți oameni donează bani unor spitale, dar pentru mine este mai interesant să investesc în educație”, a declarat Mica.

Tatăl ei, George Banu, a fost medic și apropiat al familiei regale din România. În 1947 Banu a fost închis. La insistențele lui și pentru a-și putea scoate familia din țară, Mica s-a căsătorit, la 16 ani, cu un boier pe nume Ștefan Greciani, în vârstă de 31 de ani. Familia Banu a reușit să ajungă în Elveția, iar de acolo s-au mutat la Paris, unde Mica a fost, pentru scurt timp, fotomodel Dior. Ulterior s-au stabilit în Canada, unde familia a cumpărat o fermă pe malul Lacului Ontario, cu ajutorul unui împrumut. În 1960, Mica s-a dus la New York în încercarea de a obține eliberarea tatălui ei din închisoare. George Banu suferea de cancer și, in ciuda eforturilor fiicei sale, a murit închis. În timpul acelei vizite Mica l-a cunoscut pe Ahmet Ertegun, care fusese căsătorit cu o femeie din Scandinavia.

În 1947, Ahmet a înființat casa de discuri Atlantic Records, iar în 1961 el și Mica s-au căsătorit. Românca și-a descoperit în acea perioadă pasiunea pentru design-ul interior și a deschis o companie numită MAC II, iar astăzi creațiile ei sunt recunoscute în toate lumea.

Mica Ertegun

Maria Virginia Andreescu Hareț (n. 1894, București – d. 1962, București)

Maria, nepoata marelui peisagist român Ion Andreescu, a devenit prima femeie-arhitect din lume și a fost soția savantului Spiru Haret.

Născută in 1894 la București, Maria Andreescu a rămas orfană de mamă la 9 ani și s-a văzut obligată să aibă grijă de gospodarie și de cei trei frați ai săi. A studiat acasă și a făcut în privat liceul, iar la 18 ani a intrat prima la Școala Superioară de Arhitectură. În paralel a studiat Belle-Arte și a realizat un număr mare de acuarele care, astăzi, fac parte din Colecția de Stampe a Bibliotecii Academiei Române.

La 29 de ani s-a angajat în serviciul tehnic al Ministerului Educației Naționale, unde a lucrat până în 1947. Ea este prima femeie care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei organizat la București, în 1981. În perioada interbelică a reprezentat România la Congresele internaționale de arhitectură la Roma, Paris, Moscova și Bruxelles. Pentru activitatea sa a primit de-a lungul vieții nenumărate premii care i-au confirmat valoarea.

Multe dintre proiectele sale au fost realizate în București: pe bd. Schitu Magureanu – palatul fostei societăți Tinerimea Română, clădire cu 7 etaje, ornată cu basoreliefuri reprezentând scene din antichitate; pe Calea Victoriei a ridicat un fronton de clădiri, printre primele blocuri de beton armat; pavilonul administrativ și dependințele subterane ale aeroportului Băneasa; liceele Cantemir Vodă și Gheorghe Șincai; alte clădiri de stat sau particulare.

Maria Virginia Andreescu Hareț

Maria Cutzarida-Crățunescu (n. 10 febr. 1857, Călărași – 16 nov. 1919, București)

Maria Cutzarida a devenit prima femeie medic și prima care a obtinut titlul de doctor în medicină, din România. De numele ei se leagă și începutul mișcării feministe de la noi, precum și cele dintâi demersuri din domeniul asistenței sociale, prin înființarea primelor creșe din țară.

Maria a studiat la Școala Centrală din București și la Zürich, unde, în 1877, s-a înscris la Facultatea de Medicină. Ulterior s-a transferat la Montpellier, unde a absolvit Facultatea de medicină, dar stagiile de spital și de pregătire a doctoratului le-a făcut la Facultatea de Medicină din Paris. Aici a primit titlul de doctor în medicină, în 1884. Pentru a obține libera practică în țară, Maria – căsătorită Crățunescu – și-a echivalat diploma din străinătate, promovând examenul cu „magna cum laude”.

După revenirea în țară, Maria Cutzarida a deschis o clinică particulară. În 1886, a devenit șeful catedrei de igienă la Azilul „Elena Doamna”. S-a ocupat de asistență medicală în Fabrica de Tutun din București, îngrijind, între 1885 și 1898, aproape 2.000 de muncitoare. În 1899, a inființat prima creșă internă din România, iar în 1898 a pus bazele „Societății Materna”, în scopul ocrotirii copiilor nevoiași. În 1904 a renunțat la cabinetul particular, dedicându-se total „Societății Materna”. Spre sfârșitul vieții a acordat îngrijiri medicale la Institutul și internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134), în timpul Primului război mondial. A murit pe 16 noiembrie 1919, la 62 de ani.

A doua femeie care a urmat cursuri de medicină, de data aceasta la Facultatea de Medicină din București, a fost Olga Secară Tulbure.

Maria Cutzarida-Crățunescu

Smaranda Gheorghiu (n. 5 octombrie 1857, Târgoviște – d. 26 ianuarie 1944, București)

Smaranda Gheorghiu a fost scriitoare, publicistă, militantă activă în mișcarea feministă a secolului trecut și membră a mai multor societăți culturale. A devenit prima femeie exploratoare a Polului Nord.

Smaranda era nepoata lui Grigore Alexandrescu și descendentă a familiilor boierești Andronescu și Vlădescu. Ea scris celebrele versuri: „Vine vine primăvara / Se așterne-n toată țara / Floricele pe câmpii / Hai să le-adunăm copii”.

La sfârșitul secolului 19, Smaranda a condus un cenaclu frecventat și de poetul Mihai Eminescu și a fost prietenă cu Veronica Micle, cea care a supranumit-o „Maica Smara”. A colaborat la cele mai importante ziare și reviste ale vremii, între care „Convorbiri literare”, „Fântâna Blanduziei”, „Literatorul”, „Tribuna”, „Universul”, a fost membră a unor organizații culturale – „Dante Alighieri”, „Storia et Arte di Roma”, „Alianța Universală a Femeilor” – și a participat la diverse congrese internaționale, ca reprezentantă a României.

Pasiunea ei de scriitoare a fost călătoria. A străbătut România și multe țări din Europa și din Asia, apoi a scris cărți și a ținut conferințe pentru a relata impresii din aceste călătorii. Cea mai interesantă călătorie a ei a fost în 1904, spre Capul Nord, urmând itinerarul Transilvania, Budapesta, Viena, Praga, Dresda, Berlin, Rostock, Copenhaga, Upsala, Capul Nord. La întoarcere, a vizitat orașul Cristiania (în prezent Oslo), unde s-a întâlnit cu Henrik Ibsen.

În parcul Mitropoliei din Târgoviște și în parcul Cișmigiu din București au fost ridicate monumente în amintirea Smarandei Gheorghiu.

Smaranda Gheorghiu

Sofia Ionescu-Ogrezeanu (n. 25 aprilie 1920 – d. 21 martie 2008)

A fost primul medic neurochirurg din România și totodata prima femeie care a efectuat o operație pe creier.

A urmat Liceul de Fete Fălticeni și Școala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu” din București, apoi Facultatea de Medicină Umană din București. Din 15 octombrie 1943 a efectuat un stagiu de internat în Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București. A intrat în prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur, alături de Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești, și de doctorii Constantin Arseni și Ionel Ionescu, care în 1945 i-a devenit soț. Sofia Ionescu a spus într-un interviu ca este prima femeie neurochirurg, nu din lume, ci din Sud-estul Europei.

După ce a operat un copil care căzuse victimă bombardamentelor asupra Bucureștiului, în 1944, cariera Sofiei a atins un punct de cotitură. „Această operație mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, cât am stat în neurochirurgie, și mi-a adus-o la 180 de grade față de ceea ce îmi propusesem eu, o viață liniștită de medic internist în orașul meu natal, Fălticeni”, a declarat Sofia.

În 1945 și-a susținut doctoratul în medicină și chirurgie și tot atunci s-a căsătorit cu doctorul Ionel Ionescu, cu care a avut doi copii. În 1954 a fost încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, iar în 1976 a obținut gradul de medic primar neurochirurg II. Sofia Ionescu a avut contribuții remarcabile în domeniul neurochirurgiei, fiind recunoscută în special pentru operațiile pe măduva spinării și creier, și a semnat numeroase lucrări stiințifice, apărute în „Acta chirurgica Belgica”, „Journal de chirurgie”, „Neurologia”, „Psihiatria”, „Neurologia”, „Neurochirurgia”, „Revue Roumaine d’ Endocrinologie”.

Numărul articolelor și comunicărilor ei prezentate în țară și în străinătate se ridică la aproape 120. Pentru meritele deosebite dovedite încă din anii studenției, Sofia Ionescu a fost răsplătită de-a lungul anilor cu premii și diplome importante, totul culminând cu acordarea celei mai înalte distincții din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler, acordată în martie 2008.

Sofia Ionescu-Ogrezeanu

Ștefania Mărăcineanu (n. 18 iunie 1882, București – d. 15 august 1944)

Chimistă și fiziciană română de renume internațional, Ștefania Mărăcineanu a formulat teorii importante despre radioactivitate și a surprins-o pe Marie Curie când și-a susținut la Paris teza despre radioactivitatea artificială, temă nemaiauzită până atunci.

A studiat la Liceul „Elena Doamna” din București și a urmat cursurile Facultății de Științe Fizico-Chimice, pe care a absolvit-o în 1910. A fost profesoară la Școala Centrală din București, iar din 1922, cu ajutorul unei burse, a urmat cursurile de radioactivitate ținute de Marie Curie la Institutul Radiului din Paris. Doi ani mai târziu și-a susținut lucrarea de doctorat pentru care a primit calificativul „Tres Honorable” și a rămas șase ani în Paris pentru a studia efectul radiației solare asupra substanțelor radioactive, timp în care a făcut observații revolutionare.

În 1930 s-a întors în România și a reusit să înființeze primul Laborator de Radioactivitate, iar cu ajutorul profesorilor Dimitrie Bungențianu și Nicolae Vasilescu-Karpen a experimentat o metodă de declanșare a ploilor artificiale prin dispersarea de săruri radioactive în nori. În 1935, Ștefania a fost consternată când premiul Nobel pentru chimie a fost câștigat de Frédéric Joliot-Curie și Irène Joliot-Curie, pentru descoperirea radioactivității artificiale. Irene Joliot-Curie folosise mare parte din observațiile Ștefaniei, fără să menționeze. Ștefania a susținut public că a descoperit radioactivitatea artificială în timpul anilor ei de cercetare din Paris, dar i-a fost recunoscut meritul post-mortem.

Savanta care a studiat și relația dintre cutremure și precipitații, s-a lansat în diverse ipoteze controversate, cum ar fi influența razelor de soare sau a apei de ploaie asupra radioactivității. Ipoteza că razele de soare ar putea induce radioactivitate artificială a fost dezbătută intens în comunitatea științifică din Franța, Germania și Anglia, iar disputa a devenit atât de aprinsă încât Ștefania Mărăcineanu a fost izolata de grupul de la laboratorul Curie.

În 1944, savanta a murit după ce se îmbolnăvise de cancer din cauza iradierii.

Ștefania Mărăcineanu

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu (n. 27 aprilie 1867 – d. 26 august 1935)

Prima româncă avocat și prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris a fost și prima femeie din lume care a devenit Doctor în drept. A obținut licența în științe juridice în 1887, iar în 1890 a devenit prima femeie din Europa care a obținut doctoratul în drept. În 1891 a fost admisă în Baroul Ilfov, prezidat de renumitul avocat și om politic Take Ionescu.

Totuși, Sarmiza Bilcescu nu a practicat niciodată avocatura. Ea s-a măritat cu Constantin Alimănișteanu dupa șase ani de la admiterea în Barou și s-a retras din avocatură, continuând să fie, însă, activă în cercurile feministe. S-a numărat printre fondatoarele Societății Domnișoarelor Române, care își propunea să lupte pentru creșterea gradului de educație în rândul femeilor.

Mihail Fărcășanu i-a publicat biografia în 1947, sub pseudonimul Mihai Villara.

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912 – d. 6 octombrie 2003)

Despre Elisabeta Rizea cu siguranță că n-au auzit prea mulți. S-a născut într-o familie de țărani, în apropiere de Curtea de Argeș și a fost nepoata fruntașului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de Securitate în 1948. Elisabeta Rizea a fost simbolul rezistenței țăranului romîn în fața Evului Mediu comunist. Câți mai știu astăzi că pentru a învinge sătucul de munte Nucșoara trupelor de Securitate și Miliție le-au trebuit zece ani și mobilizarea celui mai mare număr de securiști pe cap de locuitor din întreaga istorie a represiunii comuniste?

În 1945, după ocuparea țării de armatele și consilierii sovietici, Elisabeta Rizea și soțul ei, Gheorghe Rizea, s-au alăturat Rezistenței anticomuniste din munți Muscelului (sud-estul munților Făgăraș), sprijinind cu mâncare, haine, unelte, bani și informații grupurile de partizani cunoscute după numele comandaților Arsenescu și Arnăuțoiu.

Elisabeta Rizea a fost arestată pe 18 iunie 1949 și ținută în detenție, fără judecată, doi ani, în faimoasa închisoare din Pitești, unde a fost pusă in lanțuri și aruncată într-o celulă de maximă securitate. Comuniștii nu se jucau! Sentința pronunțată împotriva ei a fost: 7 ani de temniță pentru „favorizarea infractorului”. Eliberată în primăvara anului 1958, după 9 ani de detenție cumplită, Elisabeta a continuat să ia legatură cu ofițerii și cu consătenii din Rezistență. Când conducatorul rezistenței anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu, a fost arestat, în 1961, Elisabeta Rizea a fost reținută din nou și condamnată la moarte. Pedeapsa i-a fost comutată, iar sentința i-a fost prelungită cu 25 de ani.

A fost transferată la Mislea, închisoarea centrală a femeilor-deținut politic și torturată pentru ideile ei. A fost atârnată cu părul de un cârlig și bătută până la pierderea cunoștinței. Rizea a ieșit din închisoare în 1964. Aproape 30 de ani a fost ținută sub supraveghere strictă și era chemată mereu la interogatorii, ea și soțul ei fiind considerați „dușmani ai poporului”. 35 de ani mai târziu, povestea femeii a fost publicată în ziarele românești și prezentaă în documentarele despre perioada comunistă.

Elisabeta Rizea

Maria Rosetti (n. 1819 – d. 1893)

Prima femeie ziarist din România era „oacheșă, nu chiar frumoasă, dar cu nurii unei meridionale, expresivă, pasionată, artistă. (…) Scria bine cu însuflețire romantică, scotea frumosul din orice lucru întreprindea și îl împrăștia în jurul ei. Cu puține obiecte rânduia o cameră de-ți era drag, croia o rochie cântând, parcă se juca: credeai că a prăpădit stofa, dar ieșea ceva grațios și îi punea o mică garnitură care o deosebea de toate celelalte”, aflăm din corespondența familiei Brătianu.

Maria Rosetti a fost modelul picturii „România revoluționară”, a lui C.D. Rosenthal. O muză nu doar pentru revoluționari în sine sau pentru lumea artistică, ci și pentru poporul pe care l-a adoptat cu sufletul. Când revoluționarii de la 1848 erau urmăriți pentru a fi arestați, Maria le-a fost alături, îndrumându-i pe Dunăre, cu fiica ei de câteva luni în brațe, pe care o botezase Liberté Rosetti. „Mama Rose”, cum era denumită de Sabina Cantacuzino, sau „Gitana”, cum era strigată de Ion C. Brătianu și Alexandru Golescu, a fost nu doar redactor de succes, ci și editoarea publicaței „Mama și copilul”, revistă literară săptămânală în care apareau articole și traduceri despre educarea copiilor. În cadrul acestei publicații Maria Rosetti coresponda cu micii cititorii și le oferea sfaturi.

Maria a militat toată viața pentru ideea de maternitate și a organizat diverse evenimente de caritate pentru combaterea foametei. La moartea ei, un necrolog mare a fost publicat în ziarul „Voința Națională”, care a proclamat-o una dintre cele mai remarcabile românce din generația ei. Maria Rosetti a devenit și personaj de carte, în romanul „Un om între oameni”, al lui Camil Petrescu.

Maria Rosetti

Marina Știrbei (n. 19 martie 1912, Austria – d. 15 iulie 2001, Franța)

Fiica prințului George Știrbei, nepoata lui George Valentin Bibescu și verișoara lui Bâzu Cantacuzino, a obtinut brevetul de pilot gr. II, în 1935, după un stagiu la Școala de Pilotaj, condusă de Ioana Cantacuzino.

În 1936, Marina a ocupat locul I la primul concurs aerian organizat în România și a participat la un mare raid în nordul Europei, singură la bordul avionului, pe ruta București-Stockholm. A devenit apoi prima româncă ce a survolat în condiții de ceață deasă Marea Baltică. A participat la prima Conferință tehnică internațională de ajutorare aeriană, în1937, la Budapesta. La inițiativa ei au fost obținute două avioane sanitare care puteau transporta câte doi răniți și o însoțitoare. În 1938, a participat, în calitate de membru în comitetul de conducere al Crucii Roșii Române, la manevrele militare regale din Galați, iar după ce a zburat pe un avion sanitar, i-a venit ideea creării unei escadrile sanitare militare, cu personal navigant feminin, după modelul organizației feminine finlandeze „Lotta Svard”.

La 25 octombrie 1940, din ordinul subsecretarului de Stat al Aerului, comandorul Gheorghe Jienescu, a fost constituită Escadrila Sanitară („Escadrila Albă”), cu sediul pe aerodromul de la Băneasa. Trei aviatoare au fost aduse în noua unitate: Mariana Dragescu, Virginia Thomas și Nadia Russo. Supranumele „Escadrila Albă” venea de la faptul că avioanele mici, tip RWD-13, de fabricație poloneză, au fost inițial vopsite în alb, având pe aripi și pe partea laterala a fuzelajului cruci roșii și tricolorul desenat spre extremități. Ulterior, pentru că sovieticii nu țineau cont de avioanele sanitare și le bombardau, spre sfârșitul anului 1941 acestea au fost vopsite în culori de camuflaj.

În februarie 1942. Marina s-a căsătorit cu prințul Constantin Basarab Brâncoveanu, nașii lor fiind Marta Bibescu și George Matei Cantacuzino. După instalarea comunismului în România, familia Marinei Știrbei a fost deposedată de toate bunurile, soțul ei a fost arestat în 1947, iar ea și cei doi copii ai lor au ajuns să trăiască din vânzarea bunurilor rămase, din mila prietenilor și din ajutorul Crucii Roșii. Au reușit să plece din țară cu ajutorul Martei Bibescu, prin intermediul Crucii Roșii.

Marina Știrbei

Mențiuni:

Elena Caragiani-Stoenescu (b. 13 mai1887 – d. 29 martie 1929) – Prima femeie aviator din România a zburat prima dată în 1912, însoțită de instructorul ei de călărie, Mircea Zorileanu. S-a înscris la Școala Civilă de Aviație din Mourmelon le Grand, în Champ de Chalon, condusă de Roger Sommer, a dat toate examenele și a primit, la 27 de ani, Brevetul Internațional de Pilot Aviator, cu nr. 1591, eliberat în 22 ianuarie 1914 de Federația Aeronautică Internațională.

Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1864 București- d. 17 februarie 1947 Paris) – Scriitoare franceză de origine română, a fost dublă laureată a premiului Academiei Franceze și a avut o idilă cu regele Ferdinand, interzisă de Casa Regală. A debutat în anul 1886, publicând la Paris volumul „Chants d’Aurore”, premiat de Academia Franceză.

Ella Negruzzi (n. 11 septembrie 1876, Iași – d. 19 decembrie 1949, București) – Juristă româncă și figură proeminentă în mișcarea feministă din România, în perioada interbelică. A fost președinta Asociației „Emanciparea femeii”. După instaurarea fascismului în Germania, Ella s-a remarcat ca luptătoare împotriva războiului, a făcut parte din organizația „Grupul avocaților democrați”, înființată în 1935, a înființat organizația „Frontul feminin”, în1936, dar s-a remarcat și în publicistică.

Elisa Leonida Zamfirescu (n. 10 noiembrie 1887 – d. 25 noiembrie 1973) – Sora inginerului Dimitrie Leonida și prima femeie inginer din lume a fost șefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României. Membră a Crucii Roșii în timpul războiului, Elisa a fost decorată cu „Medalia de Război a Republicii Franceze”. A fost profesoară de fizică și chimie, a evidențiat calitățile bentonitei în filtrarea vinului și a contribuit la cercetarea bogățiilor minerale ale României. Din 12 noiembrie 1993, fosta stradă Salcâmi nr. 9 din București se numește ing. Eliza Leonida-Zamfirescu.

Zsofia Toma – Prima româncă arheolog a studiat la Cluj, unde a primit titlurile academice. În 1875 a descoperit, în Turdaș, Alba Iulia, locuințe neolitice, fiind cea care a făcut primele săpături. Situl de aici a dat și numele „Culturii Turdaș”.

sursa: apropo.ro