ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Bugeac"

Bugeac

,

romanii_din_Sudul_BasarabieiCea de-a doua zi a vizitei pe care ministrul Angel Tîlvăr o efectuează la comunitatea românească din Ucraina a continuat la Odessa, unde au avut loc întâlniri cu liderii comunității românești și reprezentanți ai mass-media de limba română. Având în vedere slaba reprezentare a presei în limba română care apare în format print în această regiune, ministrul Tîlvăr consideră că trebuie încurajată și sprijinită presa de limbă română în această regiune, însă în același timp nu trebuie neglijate nici avantajele pe care le oferă mediul on-line, care poate suplini absența printului. Din acest punct de vedere, orice publicație în limba română, oriunde apare ea, poate fi ușor accesată oricărei comunități de români din afara granițelor.

Tot în cursul vizitei, ministrul delegat pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni s-a întâlnit și a discutat cu reprezentanții Administrației Regionale Odessa, președintele Consiliului Județean Odessa, Mihail Shmushcovici, președintele Adjunct al Administratiei Regionale de Stat, Vladimir Kulacov și deputatul Iurii Maslov, dar și cu șeful Reprezentanței Ministerului Afacerilor Externe Ucrainean în regiunea Odessa, Rjepisevskii Constantin. În acest context a fost exprimat interesul comunității românești din regiune pentru păstrarea identității și culturii, în condițiile în care în Ucraina se discută despre o posibilă reașezare administrativ-teritorială, care nu ar fi în avantajul comunității de români.

În urma vizitelor pe care le-a făcut în școlile în care se învață limba română, ministrului Angel Tîlvăr a constatat, lucru de altfel semnalat și de reprezentanții mediului asociativ românesc, nevoia de carte în limba română, precum și nevoia de manuale în limba română.

Ministrul a precizat pentru redactorii de la timpromanesc.ro prezenți în cadul vizitei, că în perioada imediat următoare, specialiști ai Departamentului pentru Românii de Pretutindeni vor reveni în regiunea Odessa pentru a evalua și dimensiona corect nevoile comunității românești urmând ca această problemă să fie rezolvată. În acest demers, ministrul Tîlvăr a precizat că se bazează pe specialiștii Departamentului, dar și pe celelalte instituții care fac parte din Consiliul Consultativ Interministerial, astfel încât fiecare să preia în responsabilitate și să rezolve problematica semnalată. Printre instituțiile menționate de ministru au fost Ministerul Educației, Ministerul Muncii, Institutul Cultural Român, Institutul Limbii Române, care, fiecare în parte, au experiență și pot acționa într-un mod integrat și profesionist.

Sursa: timpromanesc.ro prin romaniabreakingnews.ro

Foto: RBN Press -românii la Sfințirea Bisericii Românești din Hagi Curda (2011)

,

MEMORIU al Asociației Național-Culturale a Românilor din regiunea Odesa „BASARABIA”
privind unificarea celor două programe de învățământ existente, pentru instituțiile școlare cu predare în limba română și „moldovenească” din Ucraina, într-o singură programă de învățământ, prin trecerea tuturor acestor instituții școlare la învățământul conform programei pentru instituțiile școlare cu predare în limba română.

(TRADUCERE, originalul este redactat în limba ucraineană)

Domnului Președinte al Ucrainei, PETRO POROȘENKO
Domnului Prim-Ministru al Ucrainei, ARSENII YAȚENIUK
Domnului Ministru al Învățământului și Științei, SERGHII KVIT
Domnului GHENNADII DRUZENKO, Împuternicit al Guvernului Ucrainei privind problemele politicii etnonaționale
Domnului Președinte al Administrației Regionale de Stat Odesa, IGOR PALYȚEA
Doamnei Director a Departamentului Învățământ și Știință a Administrației Regionale de Stat Odesa TETIANA LAZAREVA

Stimate Domnule Președinte!
Doamnelor și Domnilor!

Ne adresăm cănducerii statului și patriei noastre cu rugămintea să atrageți atenția asupra situației care s-a creat, de-a lungul anilor de independență a Ucrainei, în ce privește învățământul în limba maternă pentru reprezentanții populației autohtone române și/sau moldovenești din Ucraina, prin separarea procesului de învățământ în cele mai „bune” tradiții ale puterii sovietice-bolșevice.

După cum bine cunoașteți, în urma evenimentelor istorice locurile tradiționale și permanente de trai ale românilor din Ucraina independentă sunt raioanele Teaciv și Rahău din regiunea Transcarpatică, regiunile Cernăuți și Odesa. În aceste trei regiuni de frontieră timp de veacuri întregi locuiesc reprezentanți ai unui singur popor al latinități orientale, care comunică în numeroase graiuri ale aceleeași limbi – limba română.

Cu părere de rău, istoria contemporană, cuprinzând componenta sa indispensabilă – regimul comunist al Uniunii Sovietice din întregul bloc socialist din Europa centrală și de Est, controlat în totalitate de Kremlin, a dat de înțeles întregii omeniri că regimurile totalitare sunt în stare să distrugă nu numai personalitatea și identitatea națională a persoanei umane, dar și identitatea națională a întregilor popoare, cu forța, prin intermediul unei proceduri implementate sistematic obligând popoare mai mici să renunțe la propria limbă, cultură, religie și învățământ în limba maternă în folosul limbii sau a culturii dominante – în cazul nostru comun – în folosul limbii ruse pe cuprinsul tuturor republicilor sovietice. Astfel, etapizat, prin Marea Înfometare (Golodomor) din prima jumătate a sec. XX și în următorii 40 de ani puterea sovietică din Moscova a extirpat considerabil limba ucraineană din instituțiile de învățământ și de cultură din RSS Ucraineană, popularizând un mit concret privind existența a unui grai ucrainean sau „malorus” („rusa mică”) al limbii ruse.

În acelaș mod, după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost fabricată limba „moldovenească”, și trecută la grafia chirilică, precum și poporul „moldovenesc”, care ar fi diferit în mod consistent de istoria, cultura sau limba celei de-a doua jumătăți a acestuia – românii care locuiesc azi în provincia istorică Moldova din componența României contemporane. După cum observăm – la destrămarea URSS soarta popoarelor din RSS Ucraineană și RSS Moldovenească a fost hotărâtă anume de popoarele noastre, și nicidecum de Moscova, Kremlin, cu atât mai mult Stalin sau fondatorul îmbalzamat al colosului sovietic – Lenin.

Prin urmare, în Declarația de Independență a Republicii Moldova din 27 August 1991, în conformitate cu hotărârea Marii Adunări Naționale din Chișinău de la 31.08.1989 limbă de stat a Republicii Moldova este recunoscută limba română, pe baza grafiei latine. Conflictul armat din Transnistria din 1992, dar mai precis – componenta rusească a acestuia și agentura KGB-istă a Uniunii Sovietice – practic au impus politicul moldovenesc să adopte Constituția Republicii Moldova din 1994 cu acea componentă notorie, și anume – art. 13, prin care recunoaște drept limbă de stat, în contradicție cu Declarația de Independență (!) – limba moldovenească (însă de asemeni, pe baza grafiei latine).

Prin hotărârea Curții Constituționale din 2013, în Republica Moldova este recunoscută denumirea limbii de stat, în conformitate cu Declarația de Independență. Conform p.2 din Hotărârea nr.36 de la 05.12.2013, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a hotărât:

„În cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de Independență și textul Constituției, textul constituțional primar al Declarației de Independență prevalează.”.

Cu siguranță, interpretarea juridică a Curții Constituționale a Republicii Moldova are la bază și expresia pur științifică a acestei probleme. Astfel, în anul 2010 Academia de Științe a Republicii Moldova, răspunzând la o interpelare a Uniunii Interregionale “Comunitatea Românească din Ucraina”, a menționat:

”denumirea corectă, științifică a limbii vorbite de românii din Basarabia istorică (inclusiv nordul și sudul acesteia), din regiunea Cernăuți și cea Transcarpatică, este LIMBA ROMÂNĂ, fapt arhicunoscut de lingviștii contemporani și confirmat în cadrul mai multor întruniri științifice, susținut de altfel și de lingviștii ucraineni, fiind suficient să amintim aici numele regretatului profesor Stanislav Semcinschi. Mai mult, savanții Academiei de Științe a Moldovei și-au expus opinia în problema denumirii corecte a limbii române de nenumărate ori. Astfel, în „Răspunsul la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria și folosirea glotonimului „limbă moldovenească”, adoptat în ședința lărgită a Prezidiului Academiei de Științe a Moldovei din 9 septembrie 1994, se subliniază: „Convingerea noastră este aceea că articolul 13 din Constituție trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul științific, urmând a fi formulat în felul următor: „Limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română”. Ulterior, la 28 februarie 1996, Adunarea Generală Anuală a Academiei de Științe a Moldovei a adoptat o declarație prin care a fost confirmată opinia științifică a specialiștilor filologi din republică și de peste hotare, potrivit căreia limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română. Din 1996 și până în prezent, opinia savanților de la Academie în problema glotonimului „limbă română” a rămas aceeași, în pofida faptului că unii politicieni au ajuns să declare că sintagma „limbă română” e un termen științific, în timp ce sintagma „limbă moldovenească” ar fi un termen politic, acesta, în realitate, fiind un termen ideologic și geopolitic.”

Astfel, în prezent avem două state independente, limbă de stat a cărora este o singură limbă est-romanică – limba română: România și Republica Moldova.
Însă, tot în prezent există un singur stat, care folosește denumirea de limbă „moldovenească”, mai cu seamă în ce privește asigurarea procesului de învățământ a unei părți din populație – reprezentanți ai unei minorități naționale. Aceasta este patria noastră și a Dumneavoastră comună – Ucraina.

Desigur, „limba moldovenească, în grafie chirilică” figurează, demonstrativ, încă într-o regiune – formațiune separatistă – republica moldovenească nistreană nerecunoscută – de facto aceasta reprezentând un teritoriu al Republicii Moldova ocupat ilegal.
La încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale în Sudul Basarabiei se mai preda în limba română în 62 de școli, în localitățile cu populație majoritară românească – orașe și sate. După dispariția Uniunii Sovietice, Ucraina independentă și suverană a moștenit doar 18 din acele școli românești, aflate doar în sate, preponderent în cele trei raioane de la Dunăre – Reni, Ismail și Chilia, dar și în raioanele Sărata, Tatarbunar, Tarutino, Belgorod-Dnestrovski (Cetatea Albă). În așa mod URSS reușind să extirpe învățământul românesc din toate orașele și majoritatea satelor românești sud-basarabene, rusificând 44 (!!!) de școli românești. Astăzi, după 24 de ani de independență a statului ucrainean în raioanele din Sud-Vestul regiunii Odesa mai sunt doar cinci (5!!!) școli naționale în care procesul de învățământ se desfășoară integral în limba română, însă sub denumirea de „moldovenească”, conform ordinului politic de la Kiev. Restul – 13 școli – ori sunt ucrainizate, ori acest proces este în plină desfășurare. Toate acestea în circumstanțele în care se vorbea, în primii ani de independență a statului ucrainean, chiar de o posibilitate de a redeschide clase românești în școlile rusificate de comuniști, atât de democrată și europeană se întrezărea perspectiva!…

Cu tot respectul față de numeroasele realizări ale tânărului, independentului și suveranului stat ucrainean, trebuie să atragem atenția Dumneavoastră asupra faptului că în perioada sovietică acelaș popor – separat de Stalin în români și/sau moldoveni – din RSS Ucraineană dispunea de învățământ într-o singură limbă – „moldovenească” (grafie chirilică), la fel cu școlile din RSS Moldovenească! Cu părere de rău, unica „realizare” a statului ucrainean în acest context este că a mai separat odată acest popor, promovând politica „divide et impera!” în problemele lingvisticii, fapt de care nu s-a încumetat nici măcar puterea sovietică: anume statului ucrainean, prin intermediul nomenclaturii comuniste moștenite, i-a reușit să despartă învățământul în limba română care se dezvolta în Ucraina anilor 1989-1998, implementând limba „moldovenească” în procesul de învățământ din regiunea Odesa.

Domnule Președinte, Doamnelor și Domnilor,

Într-o viziune pozitivă a acestui subiect, statul ucrainean, ieșind din trecutul sovietic comun împreună cu Republica Moldova, încă de la începutul independenței Ucrainei, prin propriul sistem de învățământ a menținut în regiunile compact populate de populație românofonă – români și/sau moldoveni (regiunile Transcarpatică, Cernăuți și Odesa) – învățământul în limba română în instituțiile de învățământ de treptele I-III. Începând cu anul 1991 Ministerul învățământului din Ucraina aplica o singură programă de învățământ în limba română atât pentru instituțiile de învățământ naționale care activau în localitățile în care populația mojoritară o constituie etnicii români, cât și în școlile din localitățile populate de români oficial denumiți în acte încă de puterea sovietică ca având o naționalitate aparte – „moldoveni”.

Întâmplător sau nu (?!), dar imediat după semnarea Tratatului ucraineano-român de bună vecinătate din 1997, pe valurile unui „moldovenism” de sorginte neo-sovietică venit de nicăieri altundeva decât de la Tiraspol (în fond – cauza prezenței denumirii de limbă „moldovenească” din art. 13 al constituției R. Moldova), Ministerul Învățământului și Științei din Ucraina începe, din anul 1998, procesul de învățământ în unitățile de învățământ din regiunea Odesa în limba „moldovenească” de predare, aprobând o programă școlară duplicitară, practic identică (față de programa românească) în această „limbă”; tipărește din contul statului manuale aparent pentru două școli distincte: unele pentru școlile cu predare în limba română, altele – pentru școlile cu predare în „moldovenească”. Drept apogeu al meseriei editoriale apare tiparul la una dintre editurile din orașul Lvov a două manuale identice 100%, separat pentru școli „românești” și „moldovenești”, schimbând pentru aceasta conținutul unei singure pagini!!!

Și iarăși întâmplător sau nu, însă anume în anul 1998, în timp record și vădit cu sprijinul structurilor de stat cu destinație specială se crează Asociația Moldovenilor din Ucraina, iar drept veritabil conducător inamovibil al acesteia este numit nimeni altul decât Anatolii S. Fetescu – soțul Larisei I. Fetescu, aceasta fiind până în prezent (!!!) metodistă/curator asupra școlilor „moldovenești” din regiunea Odesa. În fapt, statul ucrainean a angajat un cuplu, cu un scop concret: pentru a câta oară să despartă – prin intermediul programei de învățământ controlate de familia Fetescu și prin mass-media românofobă tipărită (bilunarul „Luceafărul”) editat de Asociația Moldovenilor din Ucraina, conform practicilor sovietice comuniste și totalitare – nu numai acelaș popor, ci mai ales comoara cea mai de preț a acestuia – limba – în două limbi aparent diferite, „moldovenească” și română, conferind în acest fel statut de limbă graiului moldovenesc al limbii române.

Această absurditate este foarte eficientă și în zilele noastre, când absolvenții școlilor „moldovenești” din Sudul Basarabiei, având în diploma de absolvire menționată drept limbă maternă „moldoveneasca” urmează studiile la specializarea „limbă română” la Universitatea Umanistă de Stat din Ismail, iar atunci când se reîntorc în școlile de la baștină Direcția Regională de Învățământ de la Odesa îi obligă pe aceștia din urmă – profesori de limbă română – să predea (într-)o limbă „moldovenească”! …

Pe parcursul anilor de independență a Ucrainei suntem martori la o situație absolut absurdă când, fără să părăsească localitatea, absolvenții aceleeaș școli au trecută drept româna drept limbă maternă în diplomele de studii medii necomplete din 1996, iar în diplomele de studii medii complete din 1998 apare drept limbă maternă „moldoveneasca”. Și toate acestea – la buna dispoziție a funcționarilor din Odesa, sau la ordinul politic de la Kiev.
Desigur, conform tradițiilor democratice europene consacrate – nimeni nu a abrogat dreptul la autoidentificare națională, iar în prezent este problema fiecărei persoane cum se identifică – român sau moldovean – în cazul celor 400 de mii de populație românofonă din Ucraina, în cele câteva decenii trecute divizați artificial de regimul comunist în români și moldoveni.

Dar, oare dorește Ucraina de azi să continue „glorioasele” tradiții comuniste-totalitare de asuprire a popoarelor mici, sau – totuși – statul nostru cu adevărat optează pentru valorile democrate? Suntem convinși că în răspunsul Dumneavoastră la această întrebare veți alege ce-a de-a doua teză.

În realitate, din punct de vedere obiectiv, cultural-istoric, științific și nu în ultimul rând – diplomatic – Ucraina modernă și organele puterii de stat de toate nivelele trebuie să recunoscă că românii din Ucraina, inclusiv volohii, maramureșenii, bucovinenii, moldovenii și basarabenii sunt reprezentanții unui singur popor, ai aceleeași culturi, și aceștia au aceeaș limbă maternă – limba română, care de asemeni se împarte în o sumedenie de graiuri locale – maramureșan, bucovinean, moldovean, basarabean, ardelenesc, oltenesc, muntenesc, ș. a., precum și limba ucraineană se împarte în graiuri precum cel de Slobojanșcina, huțul, transcarpatic, de Polissya, al boicilor, de stepă, al Nistrului Superior, al Niprului Superior, ș.a..

Din motive necunoscute nouă, puterea de stat ucraineană din anii precedenți a făcut tot ce a fost posibil pentru a politiza problema învățământului în limba română din regiunea Odesa. O rezonanță deosebită a avut cazul anului 1999, când doamna Zinaida Pinteac – profesoare eminentă a învățământului public din Ucraina, directoare a școlii din Frumușica Veche/Staroselie, raionul Sărata – a fost demisă din funcție, pentru obiectivitatea demonstrată și pentru menținerea denumirii științifice a limbii române în școală. Simbolic este acel fapt că anume în acelaș an în orașul Odesa a fost furat bustul lui Mihai Eminescu, clasic al literaturii române… Chiar și în prezent sunt sub evidența specială a organelor puterii regionale și raionale și a Serviciului de Securitate al Ucrainei toate cadrele didactice care mențin legături de specialitate cu alți români – colegi din Cernăuți, Republica Moldova sau România, ori participă la stagii pedagogice în limba română de peste hotarele Ucrainei.

Regretabil este faptul că și în perioada actuală conducerea Departamentului Regional Odesa de Învățământ interzice drastic profesorilor să folosească denumirea „limbă română” în procesul de învățământ, desfășoară separat de regiunile Transcarpatică și Cernăuți cursuri de perfecționare a cadrelor didactice, olimpiade școlare la limba „moldovenească”, ș.a.. Una dintre dovezile recente ale dimensiunii politice a acestei probleme este organizarea de către Ministerul Învățământului și Științei din Ucraina a „Primei olimpiade panucrainene la limba română” în Cernăuți, la finele lunii Martie 2015, cu participarea doar a elevilor din regiunile Transcarpatică și Cernăuți. Desigur, această acțiune de premieră este un mare plus al noilor organe ale executivului ucrainean, dacă nu ar apare o mică/mare întrebare: o olimpiadă la aceeaș limbă, dar cu denumirea de „moldovenească” s-a desfășurat și la Odesa, desigur că într-un format mai mic, însă cu siguranță cu finanțare de la stat considerabilă, cu scopul de a mai turmenta odată elevii sud-basarabeni că Eminescu nu este poet clasic al literaturii române, ci numai al celei „moldovenești”, și că limba lor se deosebește prin ceva consistent de limba românilor maramureșeni sau bucovineni…

Având în vedere cele relatate mai sus, care nici într-un caz nu sunt noutăți pentru organele puterii de stat din toți anii de independență a Ucrainei,ținând cont de numeroasele concluzii ale savanților de elită și ale ședințelor Academiilor de Științe din Ucraina, România și Republica Moldova privind unica denumire a formei literare a limbii române și existența unor speculații pur politice și falsuri pseudoștiințifice în ce privește existența unei limbi „moldovenești” aparte, bazată pe graiul moldovenesc al limbii române, ținând cont de aspirațiile declarate ale Ucrainei de integrare în Uniunea Europeană, una dintre limbile oficiale ale căreia este limba română – limbă pe care pentru prima dată în toată istoria Ucrainei o posedă Președintele țării noastre Petro Poroșenko, fapt de care este mândră întreaga comunitate românofonă din Ucraina – peste 400.000 de cetățeni, o parte considerabilă (peste 100.000) din care locuiesc tradițional la baștina Președintelui Ucrainei – în Sudul Basarabiei, având drept fundament denumirea oficială a limbii de stat în cele două state vecine și prietene ale Ucrainei – limba română în România și Republica Moldova.

CEREM:
unificarea celor două programe de învățământ existente, pentru instituțiile școlare cu predare în limba română și „moldovenească” din Ucraina, într-o singură programă de învățământ, prin trecerea tuturor acestor instituții școlare la învățământul conform programei pentru instituțiile școlare cu predare în limba română

Cu respect,

Anatol POPESCU
Președinte al Asociației Național-Culturale a Românilor din regiunea Odesa „BASARABIA”

31 Martie 2015, Ismail

Publicat de România Breaking News – romaniabreakingnews.ro

,

Domnului Președinte al României KLAUS WERNER IOHANNIS

SCRISOARE DESCHISĂ

Excelența Voastră,
S-a întâmplat să mă nasc cu numele Popescu, la un deceniu distanță până la destrămarea de jure a imperiului sovietic-comunist, pe pământ românesc furat de unii și abandonat de alții – Basarabia Istorică / Sudul Basarabiei / Bugeac, azi compus din cele 9 raioane dintre Dunăre și Nistru ale regiunii Odesa.
Am avut noroc: norocul să fiu adus pe lume, alături de doi frați mai mari, de părinți școliți în acea adevărată „Mecca a românității din URSS” – orașul Chișinău. Întorși acasă de la studii au profesat o viață în satul de unde au plecat, fiind, fără exagerare, profesori de elită în școala care s-a încăpățânat să rămână românească pe toată perioada sovietică. La încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale în Sudul Basarabiei se mai preda în limba română în 62 de școli, în localitățile cu populație majoritară românească – orașe și sate. După dispariția de jure a Uniunii Sovietice, Ucraina independentă și suverană a moștenit doar 18 din acele școli românești, aflate doar în sate, preponderent în cele trei raioane de la Dunăre – Reni, Ismail și Chilia, URSS reușind să extirpe învățământul românesc din orașele Bugeacului, rusificând 44 (!!!) de școli românești. Se vorbea, în primii ani de independență a statului ucrainean chiar de o posibilitate de a redeschide clase românești în școlile rusificate de comuniști, atât de democrată și europeană se întrezărea perspectiva!…
Sudul_BasarabieiÎn 1997 comunitatea românească din Sudul Basarabiei s-a trezit abandonată pentru a doua (sau a câta!?) oară: a fost semnat foarte simbolic, la Ismail – pe pământ basarabean, Tratatul de bună vecinătate româno-ucrainean. Foarte bine pentru ambele state independente și suverane, mai ales în perspectiva aderării la NATO și Uniunea Europeană a statului român. Până aici, însă. Tratatul nu a adus nici beneficii, nici garanții suplimentare pentru cele trei mari comunități istorice autohtone românești rămase în Ucraina – cele din Maramureșul Istoric, Nordul Bucovinei, ținutul Herța, Hotin și Sudul Basarabiei – în total peste jumătate de milion de români. Văzându-se dezlegat la mâini, Kievul a reactivat politica de deznaționalizare de odinioară a Kremlinului, impunând în sistemul de învățământ românesc din regiunea Odesa predarea obligatorie într-o limbă aparent „diferită” de cea română, dar cu urmări catastrofale – limba „moldovenească” în grafie latină, bazându-se pe prevederile articolului 13 din constituția Republicii Moldova și pe ideile moldovenismului propagat cu înverșunare la Tiraspol.
Astfel, în plin proces de renaștere națională și revenire la rădăcini au fost succesiv rusificate sau ucrainizate în totalitate școlile din Furmanca și Chitai – două din cele patru sate românești din raionul Chilia. Tot după semnarea Tratatului bilateral a început procesul de ucrainizare a celorlalte școli, introducându-se clase cu predare în limba de stat, în detrimentul limbii române „moldovenizate”… Azi, la 24 de ani de independență a statului ucrainean – vecin și prieten al României, în Sudul Basarabiei mai există doar cinci (5!!!) școli în care procesul de învățământ se desfășoară integral în limba română (dar tot cu titulatura de „moldovenească”, impusă de Kiev). Autoritățile ucrainene continuă și la un sfert de veac de independență să dezbine românitatea din Ucraina în români și „moldoveni”, cu un scop aproape deschis promovat de a se debarasa de această insulă spirituală a latinității din marea popoarelor slave. După logica majorității guvernanților de pe Nipru, eu – Popescu din Sudul Basarabiei nu ar trebui să fiu de acceaș naționalitate cu un Popescu din Herța, spre exemplu. Situația este aproape identică și în regiunea Cernăuți, unde se ucrainizează câte o școală pe an. Probleme similare le regăsim și în domeniul culturii românești, al mass-media în limba română din Ucraina.
În prezent, în procesul de destrămare de facto a URSS, încă mai avem și cazuri de cenzură, de interdicție a evoluării pe scenele din Ucraina a unicei formații artistice cu implicare în promovarea culturii tradiționale românești în Sudul Basarabiei. Timp de 10 ani de zile este blocată (neoficial, desigur) activitatea Ansamblului Folcloric „Dor Basarabean” din Erdek-Burnu / Utkonosovka, raionul Ismail, pentru un motiv absurd – prezența brâului tricolor la costumul popular românesc! Autoritățile continuă să susțină aberanta propagandă moldovenistă că brâul tricolor la costumul popular național ar „româniza moldovenii din Ucraina”. Nici pe parcursul ultimului an, cu toată ardoarea declarată a autorităților de democratizare și desovietizare a Ucrainei nu s-a schimbat absolut nimic în ce privește situația românității din Ucraina, dezbinată și deznaționalizată cu aceeaș perseverență.
Domnule Președinte,
Apreciem eforturile depuse de statul român de a sprijini aspirațiile europene și euroatlantice ale Ucrainei, cu atât mai mult apreciem inițiativele pe care le aveți, alături de președintele Petro Poroșenko, în stabilizarea relațiilor și contactelor bilaterale dintre România și Ucraina. În acest sens, cu siguranță veți găsi și sprijinul unei părți considerabile ale comunităților românești autohtone.
Cu părere de rău, însă, nu la fel de bine stau lucrurile în plan local, în sânul românității, după cum bine cunoașteți. Situația poate evolua în bine doar cu aportul comun al tuturor factorilor de decizie din cele două state. Niciodată, însă, nu vom ajunge la o abordare sinceră și la deschiderea spre cooperare în domeniile vitale pentru românii din Ucraina, fără a consulta în acest sens reprezentații comunităților.
Pentru a se ocupa de problemele minorităților naționale de pe teritoriul său un stat național trebuie, în primul rând, să le poarte de grijă propriilor conaționali din alte state. Până în prezent Ucraina nu a instituționalizat într-o formulă viabilă relația cu diaspora ucraineană, iar reacția autorităților ucrainene la relațiile firești ale diverselor minorități naționale cu statele înrudite ale acestora este una de „îngrijorare și permanentă suspiciune”. Acest fapt este vizibil mai ales în ce privește relațiile statelor vecine ale Ucrainei cu etnicii români, maghiari, ruși, polonezi. În unele cazuri aceste îngrijorări sunt bine fondate (anexarea de teritorii de Federația Rusă, în numele creării unei „lumi ruse”), în altele – cum este cazul statului român și a românilor din Ucraina – sunt aberații ordinare și speculații politice pe diverse tematici revizioniste, căzute în desuetudine de o bună perioadă de timp.
Din experiența de colaborare cu autoritățile statului român în ce privește sprijinul românilor din Ucraina, în domeniul culturii și a învățământului în limba română în Sudul Basarabiei am constatat, însă, o reală inechitate în ce privește abordarea de către factorii de decizie de la București a românilor rămași după momentul 1940 de partea răsăriteană a Țării. Românii din teritoriile istorice românești aflate azi în componența Ucrainei trebuie să aibă cel puțin acelaș tratament și să fie la fel de prioritari pentru națiunea română precum sunt și românii din Republica Moldova. Nu uitați că românii din Republica Moldova au limba română limbă de stat, învățământ, cultură, mass-media în limba română!!! Fapt care nu se poate compara cu situația românilor din Ucraina, sub nicio formă! Să nu uităm că actualmente 41% din teritoriile înstrăinate în urma pactului Molotov-Ribbentrop se află în Ucraina, iar populația românească din aceste teritorii nu-i venită aici de bună voie, la muncă de sezon sau în căutarea paradisului pierdut. Suntem români autohtoni de mii de ani, nu coloniști sau diaspora.
În urma celor reflectate vă rugăm să luați în calcul, Domnule Președinte, o eventuală restructurare a metodelor de abordare de la București a problematicii comunităților istorice/tradiționale/autohnoe românești din vecinătatea României, inclusiv a comunităților istorice românești din Ucraina. Dacă nu în perioada de facto de război și ocupație neo-sovietică în Ucraina, în vecinătatea imediată a unei regiuni compact populate și de către etnicii români, atunci când vor mai deveni prioritare relațiile de sprijin ale statului român pentru românii rămași aici?!
Vorbim de 8 ani de zile de un for al românilor de pretutindeni, având în spate o lege dedicată românilor din străinătate, care obligă autoritățile române să ACȚIONEZE, să înființeze INSTITUȚII REPREZENTATIVE ALE ROMÂNILOR DIN STRĂINĂTATE, să consulte, prin intermediul unui CONGRES AL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI și a unui CONSILIU permanent al acestora inclusiv reprezentanții românilor din Ucraina! Guvernanții nu vor putea niciodată să AJUTE efectiv românii din vecinătate și din diaspora, fără să înțeleagă ce-i doare cel mai mult și care sunt domeniile și proiectele vitale ale comunităților românești. Adeseori diurnele pentru o deplasare peste Atlantic ale miniștrilor sau ale secretarilor de stat responsabili cu relațiile cu românii de pretutindeni sunt suficiente pentru editarea pe parcursul unui an calendaristic a unui ziar românesc sau a unei redacții de televiziune sau post de radio în limba română!
Identic stau lucrurile și în sfera diplomatică: pe parcursul mai multor ani de zile unii diplomații români și șefi de misiuni diplomatice iau „poziția struțului speriat” în fața autorităților ucrainene, evitând să abordeze tematica „deranjantă” a respectării drepturilor minorității naționale române, îmbrățișând o atitudine comodă de muncă de birou. Mai ales acest lucru îl simțim noi – comunitatea românească din Sudul Basarabiei, zonă prin care trece drumul european de peste 300 km care leagă Odesa de Galați, împânzită de localități românești prin care nu intră și nu oprește un diplomat român de la Consulatul General al României de la Odesa, de „teama” (sau comoditatea!) de a nu deranja autoritățile românofobe, și de a nu fi acuzați, cumva, de aceeaș „românizare a moldovenilor”… Acum este cazul de a reînnoi echipa Ministerului Afacerilor Externe cu diplomați tineri, cu viziuni normale, europene, în locul „atotcunoscătorilor de limbă rusă”, școliți la Moscova în perioada războiului rece, care sunt plasați în misiunile diplomatice române din spațiul ex-sovietic.
În final aș dori să vă aduc la cunoștință, Stimate Domnule Președinte al României, că unicul președinte al Țării care a fost vreodată la românii din Sudul Basarabiei a fost Emil Constantinescu, imediat după semnarea Tratatului de bună vecinătate cu Ucraina, în iulie 1997. De atunci românii de aici nu au mai văzut la față niciun președinte român, niciun ministru de externe, niciun ambasador al Țării!
Sperăm ca acea ignoranță, de care ați dat dovadă față de românii din Ucraina vizitând Kievul fără a saluta măcar românii din statul nostru de cetățenie, să fie motivată de o pregătire a unei vizite oficiale pe care o veți face inclusiv la românii din Sudul Basarabiei. În acest sens vă așteptăm la Ismail, Reni sau Chilia – NU la Odesa. Vă așteptăm în sânul comunității de români, la noi acasă, în Basarabia Istorică, în calitate de Președinte al tuturor românilor.

Anatol Popescu
Președinte al Asociației Național-Culturale „BASARABIA” a Românilor din regiunea Odesa

Ismail, 18 Martie 2015

pubicat de România Breaking News

Foto: Sudul Basarabiei

,

putin-mapToată lumea se întreabă acum ce mișcare va face Putin mai departe. Sunt fel de fel de supoziții, dar adevărul este că Putin va lovi unde nu se așteaptă nimeni. Și va lovi în așa fel încât nimeni nu va fi pregătit pentru următoarea lui mișcare, din nou lumea întreagă va fi prinsă pe picior greșit. Vă voi spune unde și cum, dar și ce măsuri vor trebui luate obligatoriu de România și Moldova pentru a atenua următoarea lovitură a lui Putin.

Ucraina și Crimeea

USS George H BushAm expus în articolul anterior  (Ce face PUTIN de acum înainte? ANALIZA NOILOR SCHIMBĂRI ALE RAPORTULUI DE FORȚE ÎN MAREA NEAGRĂ!) motivele care îl vor face pe Vladimir Putin să se oprească după anexarea Crimeii. Am explicat chestiunile strategice, creșterea capabilităților NATO în țările partenere ca răspuns față de o posibilă escaladare militară în regiune, prezența portavionului George H. Bush în apropiere tocmai pentru a descuraja viitoarele posibile tendințe expansioniste ale Rusiei. Toate sunt acolo și există, portavionul este în zonă, distrugătorul USS Truxtun face exerciții cu marina română și bulgară, americanii au trimis 12 avioane F-16 în Polonia și 5 în țările baltice ca răspuns la exercițiile militare ruse în Marea Baltică, totul pare să ajungă la un punct de echilibru care să lase loc negocierilor. În sensul că Rusia nu are cum să meargă mai departe pe calea care a deschis-o fără să aibă parte de o reacție militară a NATO, mult mai bine poziționată strategic în acest punct. În sensul că orice mișcare ofensivă viitoare a Rusiei devine foarte riscantă deoarece NATO are posibilități și capabilități superioare în regiune care să o poată contracara punând armata rusă într-o poziție inferioară chiar înainte de a deschide focul.

Am și scris în articolul citat: Conflictele din ziua de azi care ajung să opună mari puteri, care nu vor să ajungă la confruntare directă, strategia este asemănătoare unui joc de șah între marii maeștri. Îmi mut tura înainte, dar dacă e amenințată de regină sau de un cal, mă opresc sau dau înapoi. Gândesc altă mutare, unde adversarul are piesele neprotejate. Nu îi iau piesele, mut să obțin poziția cea mai avantajoasă fără să îi iau vreo piesă, fiindcă dacă iau vreo piesă, respectiv deschid focul, iese război. Totul e o mișcare strategică pe punctele slabe ale adversarului, niciunul dintre noi nu dorește deschiderea focului, dar se poziționează în așa fel, încât dacă se ajunge în situația de a deschide focul, să fiu în avantaj maxim. Adversarul vede că sunt în avantaj, și atunci renunță, face un pas înapoi. 

Așa s-a întâmplat și aici, după cum vorbeam. Dar lucrurile au evoluat pe mai multe planuri. În primul rând, armata ucraineană s-a predat fără luptă, este ceva de domeniul ridicolului. Am expus și aici, în articolul(CRIMEEA A CĂZUT ! Analiza invaziei pas cu pas…), desfășurarea operațiunilor de ocupare a Crimeii fără ca armata ucraineană să riposteze cumva. Este absurd ca o forță militară străină să îți ocupe teritoriul tău recunoscut de ONU fără să tragi un foc de armă! Noi am cedat Basarabia și nordul Bucovinei în urma unui ultimatum, dar și în acele condiții au avut loc conflicte militare locale, cu morți și răniți. Dar armata ucraineană ce scuză are? Nu a primit ordin, desigur. Dar atunci cine e vinovat de pierderea unui teritoriu din statul ucrainean, fără luptă? Desigur, noua putere de la Kiev care nu a avut suficient curaj să dea ordin forțelor armate să-și apere țara! Numai așa a fost posibilă ocuparea Crimeii fără luptă, fără un foc de armă! Vezi  CRIMEEA A CĂZUT ! Analiza invaziei pas cu pas… ca să înțelegi în ce mod a influențat slaba conducere politică decizia militară în peninsula Crimeea, dar și cum ar putea să meargă mai departe lucrurile.

crimeea3Situația a ajuns de râsul lumii! Nu numai, de râsul curcilor! Este capturat comandantul flotei ucrainene, al doilea, deoarece primul a trecut de partea Rusiei. Guvernul de la Kiev dă un ultimatum de trei ore ca să fie eliberat. Ori, după expirarea ultimatumului, guvernul de la Kiev decide retragerea tuturor forțelor armate ucrainene din Crimeea! Să te tăvălești de râs, nu alta! Adică dai un ultimatum, ceea ce înseamnă că după ce expiră acesta vei lua măsuri dure, și când acolo, tu te retragi din poveste. E culmea absurdului! E ca și cum moldovenii ar da un ultimatum transnistrenilor să plece acasă, iar dacă ei nu o fac la expirarea ultimatumului, pleacă ei din zonă și le lasă cale liberă până la Chișinău! Absurdul absurdului!

Ori, în acest moment, și NATO își pune anumite întrebări. În sensul în care alianța NATO nu este obligată să intre în război decât atunci când una din țările membre este atacată. Dar Ucraina nu este țară NATO, deși ar fi fost pe aproape să se aproprie de NATO la Summitul de la București din 2008. Deci NATO nu poate interveni dacă Ucraina este agresată, dar poate face ceva în acest caz, deoarece nu vrea ca acest lucru să se întâmple. Își sporește prezența militară în regiune pentru a da un semnal Rusiei, îi dă de înțeles că capabilitățile NATO din regiune îi sunt superioare prin apariția în regiune a portavionului George H Bush, precum și a avioanelor din Polonia și Lituania, dar în toată dezvoltarea militară din regiune există o mare problemă. Una imensă care îl face pe Putin să facă un pas înainte.

Și aceasta este faptul că ucrainenii nu luptă. Nu au ordin sau li se interzice asta, indiferent, ei nu se bat pentru țara lor.

Dacă, să presupunem, că România ar fi agresată în același mod în Harghita și Covasna, să zicem că ar fi apărut niște trăgători necunoscuți care ar fi ocupat punctele cheie, ar fi avut loc niște manifestații de stradă, unitățile armatei române din zonă s-ar fi retras fără luptă? Am fi țipat și protestat, și ne-am fi retras, urlând că ni s-a încălcat dreptul recunoscut de ONU? Fără un foc de armă? Cam asta e situația printr-o comparație simplificată cu Ucraina. Ori, dacă ucrainenii nu luptă, de ce ar lupta NATO pentru ei? De ce un militar român, membru NATO, și-ar risca viața, dacă militarii ucraineni nu își riscă viața pentru țara lor? De ce nu se bat pentru țara lor? Așteaptă să o facă NATO?

Aceasta e întrebarea!

Și răspunsul la această întrebare îl poate face pe Putin să meargă mai departe. Atitudinea ucrainenilor îl încurajează pe Putin să meargă mai departe. Dar cât de departe?

Cât vrea Putin?

E simplu, a spus-o și a recunoscut asta, el vrea refacerea Uniunii Sovietice, despre destrămarea acesteia cu gura lui a spus că este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. Dacă nu era de ajuns, vedeți discursul lui din parlamentul rus cu ocazia anexării Crimeii la Rusia.

Spunând că rușii sunt printre cele mai divizate popoare de pe glob, dacă nu cel mai divizat, iar alipirea Crimeii la Rusia repară injustiția din 1954, ne duce cu gândul că nu se va opri aici, deoarece Rusia ar mai putea avea pretenții și asupra altor regiuni în care trăiesc etnici ruși. Vorbim aici nu numai de partea estică a Ucrainei, dar chiar de Țările Baltice, de Transnistria, dar și de nordul Kazahstanului, de pildă. Și multe altele. Până și declarațiile de la Kremlin anterioare anexării Crimeii ne pun mari semne de întrebare. Până anul acesta, Rusia vorbea de protejarea etnicilor ruși care trăiesc în alte state, așa și-a justificat incursiunea din Georgia din 2008. Dar acum auzim vorbindu-se de protejarea vorbitorilor de limbă rusă, o schimbare foarte importantă de discurs.

Adică Rusia va putea interveni militar nu numai pentru etnicii ruși, ci și pentru vorbitorii de rusă!

Majoritatea moldovenilor vorbesc limba rusă ca și o a doua limbă, asta înseamnă că Rusia își va trimite tancurile să îi apere de nonvorbitorii de rusă?

Păi, după această concepție, de ce nu ne-am trimite și noi armata în Italia sau Spania să-i apărăm pe vorbitorii de limba română? Sau chiar și în Canada, Australia sau Noua Zeelandă! Și americanii ăștia, ce idioți! Au trebuit să intre în Irak ca să caute arme de distrugere în masă, dar nu era mai simplu după noua doctrină a Rusiei? Trebuiau să meargă să-i apere pe vorbitorii de limbă engleză, în mod sigur erau câțiva irakieni care cunoșteau această limbă!

Lăsând gluma la o parte, observăm faptul că Rusia consideră anexarea Crimeii doar un început, dând de înțeles că și alte mișcări de acest tip vor continua în viitorul apropiat. Chiar foarte apropiat. La ora actuală, majoritatea analiștilor militari se întrec în a ghici următoarea mișcare ofensivă a Rusiei.

Unde va lovi Rusia?

Unde nu se așteaptă nimeni, desigur. Am vorbit și am descris în articolul precedent (Ce face PUTIN de acum înainte? ANALIZA NOILOR SCHIMBĂRI ALE RAPORTULUI DE FORȚE ÎN MAREA NEAGRĂ!) despre strategia Rusiei de disimulare, de mascare a următoarei lovituri. Așa a făcut și în 2008 în cazul Georgiei, așa a făcut și în prezent. Și face la fel. Amenință în stânga, lovește în dreapta. Își agită brațul drept, apoi lovește cu cel stâng pentru a-ți surprinde și nimici adversarul. Toată strategia militară se bazează pe disimulare, iar asta a făcut Rusia cu succes.

Ce face Rusia acum? Concentrează trupe pe granița estică a Ucrainei, gata de atac. E normal, estul Ucrainei este o zonă cu preponderență de populație rusofonă, s-a inițiat deja la începutul lunii o mișcarea asemănătoare cu cea din Crimeea (manifestări pro-ruse în principalele orașe, arborările drapelelor ruse pe clădirile oficiale, mai trebuiau să apară mascații care să le ocupe), oprită după întărirea NATO din vecinătate. Dar lucrurile au evoluat pozitiv pentru Rusia, armata ucraineană nu s-a luptat, ba chiar a evacuat Crimeea cu coada între picioare, totul s-a rezolvat foarte simplu și prea ușor pentru Rusia. Practic e vorba de o încurajare pentru acțiuni viitoare.

Rusia își concentrează trupele pe granița estică a Ucrainei, dar și ucrainenii fac la fel, ca o reacție de răspuns. Declară sus și tare că nu vor permite ca același lucru să se petreacă în estul Ucrainei cum s-a petrecut în Crimeea. Că vor lupta, că se vor bate pentru țara lor. De la bun început aceste declarații sunt discutabile, din moment ce nu au făcut acest lucru în Crimeea, care era a lor după toate normele internaționale, recunoscute chiar de Rusia prin Protocolul de la Budapesta din 1994 în care Rusia le garanta granițele. Dar să mergem mai departe, asistăm la o concentrare de trupe pe ambele părți ale graniței de est ruso-ucrainene. Majoritatea analiștilor se grăbesc să spună că acolo va lovi Rusia. Greșeală!

Trupele ucrainene sunt concentrate pe granița de est, plus altele care sunt pe poziții la intrarea în Crimeea. Atunci care e logica militară, unde ar trebui să lovești? Desigur, în punctul cel mai slab. Și care este acesta? Vestul Ucrainei, acolo unde e Transnistria. Forțele ruse din Transnistria au fost întărite în ultima vreme, făcându-i pe mulți să se teamă de o invazie spre Chișinău. Nu, nu va fi spre Chișinău, Moldova va fi următoarea țintă doar după terminarea Ucrainei. Rușii știu că e greu să duci o luptă pe mai multe fronturi. Așa că le vor lua pe rând, în timp ce Occidentul va sta cu mâinile legate fără să știe cum va putea interveni, fiindcă nu o va putea face dacă ucrainenii nu luptă. Și chiar dacă aceștia se bat, în prima fază le va putea furniza doar armament și consilieri militari.

Lovitura va porni din Transnistria dar spre sud-est, cu scopul ocupării Odessei și apoi al avansului spre istmul Perekop, prinzând forțele ucrainene de acolo între două fronturi. Inevitabil, acestea vor ceda, lăsând cale liberă forțelor ruse din Crimeea care vor avansa ocupând tot sudul Ucrainei până la Nistru și chiar dincolo de el, până la Prut.  O mișcare strategică foarte bună, prin care i se taie Ucrainei accesul la mare și o pune pe picior greșit, având trupele concentrate pe frontiera de est. În momentul în care își va deplasa o parte din trupe spre Odessa, Rusia va putea lovi în est, anexându-l după modelul Crimeea.

Este cea mai logică și mai normală lovitură a Rusiei din mai multe motive:

În primul rând, lovește în punctul cel mai slab, conform preceptelor lui Sun Tzu, armata ucraineană fiind concentrată în est, la sute de kilometri de punctul de izbire. Iar din Transnistria până la Odessa sunt 100 de kilometri de teren plat, fără obstacole naturale.

Ca o paranteză, politica Ucrainei de a juca la două capete se întoarce încă o dată împotriva lor. Dacă ar fi blocat economic entitatea transnistreană prin închiderea ieșirilor acesteia prin teritoriul ucrainean, Transnistria și-ar fi încetat existența în maximum trei luni. Dar nu a făcut-o nici chiar în mandatul președintelui proeuropean Iushcenko, în ideea de a juca o carte de șantaj la adresa Moldovei, alături de Rusia. Ucraina și Rusia au avut dispute în ultimii 24 de ani, dar când a fost vorba de Moldova și România s-au înțeles perfect. Dar istoria se răzbună, de cele mai multe ori.

În al doilea rând, își asigură maximum de avantaje prin această mișcare.

Taie ieșirea la mare a Ucrainei, face legătura între Crimeea și Transnistria, înglobează litoralul ucrainean al Mării Negre sub auspiciul Rusiei. Să nu uităm faptul că o parte din flota ucraineană a fost capturată de ruși, iar ce a mai rămas poate să se adăpostească doar la Odessa.

Iar lovitura de pe uscat pornită din Transnistria va fi în mod sigur dublată de asaltul de pe mare al flotei ruse împotriva Odessei.

În al treilea rând, întoarce prin această lovitură în spate dispozitivul defensiv ucrainean, armata ucraineană trebuind să își scoată forțe din dispozitivul din est pentru a le deplasa spre noua amenințare. De aici apare oportunitatea Rusiei de a lovi în estul rămas cu forțe mai slabe și a-l adăuga Rusiei după modelul Crimeii. Indiferent, Ucraina va pierde din nou. Singura ei șansă este să lupte, sperând la un ajutor NATO în armament și consiliere, dar până acum armata ucraineană nu a dovedit nimic.

De aici putem deduce că e lovitura cea mai logică și cu maxim de avantaje pentru Rusia.

Ce trebuie să facă România? Dar R. Moldova?

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, în ciuda declarațiilor liniștitoare ale liderilor noștri politici, situația securității naționale a României s-a schimbat profund după anexarea Crimeii de către Rusia. Întrebarea de bază este ce va trebui să facă România în momentul în care Rusia va face mișcarea descrisă mai sus, respectiv va porni din Transnistria către Odessa. Am scris acum patru ani un articol despre previzibila rupere a Ucrainei (România și disoluția Ucrainei. Provocări, perspective și amenințări) și ce ar trebui să facă România în acest context, dar din păcate, ca de obicei, evenimentele majore de schimbări geopolitice ne prind din nou nepregătiți.

România nu poate face nimic pentru a preîntâmpina această lovitură a Rusiei despre care vorbeam. Dar poate face multe pentru a atenua șocul geopolitic al acestei mișcări. În primul rând, în momentul în care forțele ruse și proruse din Transnistria vor începe mișcarea spre Odessa, România este obligată să ia atitudine, și nu doar declarativ, ci și o atitudine activă.

În noile condiții geopolitice, România va trebui, de fapt va fi obligată, cu acceptul Ucrainei sau fără acesta, să ocupe militar sudul Basarabiei, Bugeacul, asigurând militar o zonă defensivă pe limanul Nistrului, singura frontieră naturală contra avansului rusesc. Ar fi preferabil ca să fie de comun acord, cu acceptul Kievului, dar în cazul în care acesta nu este de acord sau ezită, indiferent, armata română va trebui, este obligată strategic, să ocupe linia Nistrului în Bugeac. Închipuiți-vă ce ar însemna ca Rusia să ocupe Bugeacul înaintea noastră, malul de nord al brațului Chilia în mâna Rusiei, Rusia peste râu de Galați!

O catastrofă din punct de vedere al siguranței naționale!

Mai mult și mai departe, România va trebui să ocupe Insula Șerpilor înaintea Rusiei, cu acceptul Kievului sau fără acesta, această insulă nu poate fi lăsată sub nicio formă să cadă în mâna Rusiei!

Vorbim aici de niște acțiuni ale armatei române care ar putea părea ofensive, dar nu este așa, sunt doar măsuri cu caracter defensiv împotriva unei amenințări din ce în ce mai mari. Ori, la ora actuală, România prin reprezentanții ei ar trebui să discute la NATO și aceste perspective, să negocieze la sânge, știut fiind faptul că țara noastră este chiar în prima linie a alianței împotriva agresivității rusești. Ori, în cazul unui conflict în estul Europei, noi vom fi printre primii care vom intra în foc. Și pentru asta va trebui să ne asigurăm cele mai bune condiții pentru a ne putea apăra. Iar linia Nistrului este mult mai bună decât Galațiul.

Despre Moldova, un alt aspect. În momentul în care Transnistria face mișcarea ofensivă către Odessa, armata moldoveană va trebui să ocupe Tighina imediat. Fie după modelul Crimeii, fără vărsare de sânge, profitând de legăturile cu românii de acolo, fie prin luptă. Lupta nu va fi de durată, deoarece mare parte din armata din Transnistria va fi plecată către Odessa. Moldovenii vor trebui rapid să ocupe și să țină ferm linia Nistrului, poate vor putea să treacă dincolo și să ocupe Tiraspolul, în funcție de evoluția evenimentelor.

Indiferent, Nistrul va trebui securizat ca și un obstacol contra noii expansiuni a Rusiei. În acel moment problema găgăuză se va stinge de la sine.

Prinsă între românii care țin Bugeacul și moldovenii care au eliminat Tighina, Găgăuzia se va stinge, responsabilii vor fi judecați, iar populația va reveni la normal.

Dar totul depinde de viitoarea mișcare a Rusiei așteptată de întreg mapamondul.

BasarabiaBugeac

 

 

Redactor R.B.N.Press

Cristian Negrea

Istorie, Geopolitica, Știință Militară

www.cristiannegrea.ro

,

Cahul, Bolgrad și Ismail (1856 – 1878)Înfrîntă în Crimeea, de către Marile Puteri aliate Turciei, Rusia este nevoită, în 1856, să întoarcă Principatului Moldovei o bună parte din Bugeac: vestul și toată linia Dunării, inclusiv o îngustă ieșire la mare în dreptul satului Jibrieni, cu o suprafață totală de 10.977 km2.

Restituirea acestor teritorii s-a făcut în urma unor complicate negocieri între Franța, Austria, Anglia și Rusia (Imperiul Otoman, și cu atît mai mult Principatele, erau spectatori).

Deși cunoștea prea bine, fie și numai din rapoartele consulului de la Iași, Victor Place, românitatea întregii Basarabii, Napoleon al III-lea al Franței a dorit să menajeze Rusia, un posibil viitor aliat, și nu a impus, ca de altfel nici Austria, părăsirea întregului teritoriu ocupat cu cîteva decenii înainte, ci doar a malurilor Dunării.

De altfel, Tratatul de pace de la Paris, din 30 martie 1856, a fost modificat printr-un protocol, care înapoia Turciei Delta și Insula Șerpilor, atribuite inițial Moldovei; memorandumul Adunării ad-hoc de la Iași, prin care se argumenta românitatea Deltei și se cerea restituirea sa, a fost ignorat. Totodată, Rusia reușea să recîștige, în schimbul orașului Bolgrad, din care făcuse o chestiune de amploare europeană, 329 de verste pătrate (cca. 350 km2) din pămîntul basarabean retrocedat, inițial, Principatului Moldovei.

În teritoriile revenite la Moldova s-au păstrat toate drepturile coloniștilor Bulgari și Găgăuzi așezați după 1812, precum și posesiunile lor. Divanul a aprobat, prin lege, funcționarea școlilor primare de limbă Bulgară, avînd ca obiect de studiu și limba Română.

A fost sprijinită înființarea unei biblioteci și a unei tipografii la Bolgrad (1860). De asemenea, încă din 1858 s-a deschis Liceul Bulgar din Bolgrad, care a primit și o bază economică, și anume dreptul de exploatare a lacurilor dunărene.

Acest liceu, deschis în Bugeac înaintea vreunei școli similare de limbă Română, a avut rolul cel mai important în formarea generației care a restabilit statalitatea Bulgariei.

O vreme, atitudinea coloniștilor Bulgari față de administrația Românească a fost de respingere violentă; s-au revoltat în 1860, au cerut guvernare directă de la Istanbul, iar către cancelariile diplomatice au redactat proteste și au publicat broșuri precum “Les atrocites du gouvernement Moldave” (1861).

Ele au fost primite cu răceală pentru că, așa cum a recunoscut unul dintre autori, nu atît necazurile pricinuite de unii funcționari, cît banii și instigațiile Imperiului Țarist i-au îndemnat la agitații. În scurt timp, emițîndu-se și un decret ce întărea drepturile acestei minorități, tensiunea se risipește.

Bugeacul a făcut parte din Statul Român, constituit în acei ani, prin dubla alegere, la Iași și București, a domnului Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866).

Reformele legendarului Cuza-Vodă și ale primului său ministru, Mihail Kogălniceanu (ale cărui origini sînt într-adevăr legate de Cogîlnicul Bugeacului) au determinat stabilirea capitalei la București, organizarea armatei și a jandarmeriei, a învățămîntului primar gratuit și obligatoriu, a primelor Universități (Iași și București); de asemenea, a fost secularizată averea mănăstirilor (care ocupau un sfert din pămînturi și erau controlate de clerul Grec), s-a impus sistemul metric (“ocaua lui Cuza”) și, mai ales, s-a realizat actul de împroprietărire cu pămînt a țăranilor (1864).

Doi ani mai tîrziu, primul domnitor al României a fost constrîns să abdice. Statul s-a menținut sub forma unui principat, apoi (1881) a unui regat parlamentar, condus de Carol I de Hohenzollern (1866 – 1914).

Ținutul Basarabean redobîndit în 1856 a fost împărțit în trei județe: Cahul, Bolgrad și Ismail, cuprinzînd comune urbane și comune rurale. În fiecare comună s-au înființat școli primare de băieți și de fete, precum și școli secundare la Ismail (Școala normală de învățători rurali, Seminarul ortodox, liceul, din 1873), Cahul (școală de catiheți); ființa, de asemenea, Liceul Bulgar din Bolgrad. Cazinoul comercial din Ismail a întreținut și un gimnaziu de băieți, cu profil economic.

Tot la Ismail s-a organizat și Episcopia Dunării de Jos (1864), aici fiind intronizat eruditul ierarh Melchisedec Ștefănescu. Ea acoperea județele Ismail, Bolgrad, Covurlui și Brăila, în timp ce județul Cahul depindea de episcopia de la Huși.

La început, situația bisericii din ținut fusese mai mult decît precară: în 1857 consistoriul ecleziastic pentru Basarabia socotea nu mai mult de zece preoți corespunzător pregătiți. În același an s-a deschis la Ismail o școală primară și seminarială, în limbile Română și Rusă.

Seminarul de pe lîngă Episcopia Dunării de Jos s-a deschis în 1864, formînd preoți pentru județele mai sus amintite. Gavriil Muzicescu, originar din Ismail, a funcționat cîțiva ani (1866 – 1871) ca profesor de muzică la acest seminar.

Între personalitățile care se ridică de aici amintim și pe Mareșalul și omul politic Alexandru Averescu (1859 – 1938). El s-a născut în satul Babele (azi Oziornoie) de pe malul lacului Ialpug, clasele primare urmîndu-le la Ismail.

Lunga sa carieră militară a început cu voluntariatul în Războiul de independență și a culminat cu apărarea Văii Oituzului și victoria de la Mărăști, în vara anului 1917, după care s-a angajat în viața politică.

Bugeacul la 1900

Bugeacul a fost reocupat de către Imperiul Rus în 1878. Trupele sale sosiseră în țară cu permisiunea, riguros condiționată, a României (convorbirile de la Balta – Liman) și trecuseră Dunărea, într-un nou război Ruso-Turc.

După ce Mihail Kogălniceanu a proclamat Independența (9 mai 1877), Armatele Românești au fost solicitate, în urma înfrîngerilor Rusești, să treacă Dunărea la rîndul lor și să participe la lupte.

Turcii au fost respinși pînă aproape de Istanbul. Rusia și-a însușit o parte din teritoriul aliatei sale România, motivînd că Basarabia este pentru sine o chestiune de onoare, că minoritatea Bulgară de aici a fost prost tratată, că, în sfîrșit, cedează României o parte din Imperiul Otoman – Dobrogea, pînă la linia Silistra – Mangalia.

În ziarul “Timpul”, urmărind pas cu pas această tîlhărie, Mihai Eminescu indică termenii reali ai problemei; “Dacă Rusia voiește într-adevăr să realizeze teoria granițelor naturale, atuncea ar trebui să anexeze toată România, dacă cerința de granițe naturale ar fi… un drept.

Noi știm că sub pretextul de-a avea granițe naturale s-ar putea cuceri universul întreg”. În același timp, criticînd teama și slăbiciunile politicienilor Români, el a stabilit poziția de principiu față de insolența imperială: “Rusia voiește să ia Basarabia cu orice preț: noi nu primim nici un preț.”

În toamna anului 1878, în urma hotărîrilor Tratatului de pace de la Berlin, la care România nu a putut lua parte decît printr-un protest al ministrului de externe, Mihail Kogălniceanu, colțul de sud-vest al Basarabiei este reîncorporat Rusiei.

S-a suprimat legătura Românilor cu țara, s-a interzis alfabetul latin și apelativul de Român, Episcopia Dunării de Jos a fost retrasă la Galați, slujbele bisericești au fost admise doar în Rusește, în învățămînt au fost închise iarăși toate școlile Românești, adică liceul clasic complet de la Bolgrad, o școală normală, un gimnaziu cu seminar, două gimnazii de fete, 7 școli primare urbane, 124 școli primare rurale.

Pînă la prăbușirea Imperiului țarist, în 1917, nici o oră de curs nu s-a mai ținut în Bugeac, de altfel ca în toată Basarabia, în limba Română.

Un fapt puțin cunoscut este că sistemul instituțional Românesc a persistat, într-o anumită măsură, și după reanexarea din 1878. În Bugeacul Românesc s-a păstrat ca diviziune administrativă județul (județele Cahul și Ismail), cu consilii, în loc de “zemstve”, comune, în loc de obștii și “voloste”. S-a păstrat și codul civil al României, în vigoare la data anexării.

Către 1900, cîmpia Bugeacului aparținea, în cea mai mare parte, noilor veniți. Țăranii colonizați aici dețineau suprafețe cu mult superioare mediei din “gubernia” Basarabiei: în județul Cetatea Albă 99.6% din proprietăți cuprindeau peste 5 deseatine (5,5 ha) de teren, în timp ce în Basarabia centrală, cu populație aproape exclusiv Românească, această proporție era de 6,7% în județul Orhei, 19,9% în județul Lăpușna.

Autoritatea ecleziastică duce aceeași politică anticreștină, în care se distinge acum un alt episcop, fost colonel în armata țaristă și fost infractor – episcopul Serafim.

Confirmînd spusele lui Napoleon – “un arhiepiscop e în același timp și un inspector de poliție” – el a fost intronat, în 1908, ca să înlăture “moldofilismul” unor preoți, adică mișcarea de renaștere națională, ce prindea contur în anii de după Revoluția Rusă din 1905.

În Bugeac, pentru a contracara acest curent, s-au înființat un vicariat și o mănăstire Rusă; Serafim considera că s-a făcut puțin pentru aderarea acestei “părți spălate de Dunăre” la “spiritul pravoslavnic Rus și la cultura Rusă”.

Totuși, speriat de călugărul Inochentie de la Balta, care îi grupa pe Moldoveni în mișcarea sa, Serafim a trebuit să admită susținerea de predici și discursuri de combatere în limba Română.

Trebuie să adăugăm că “inochentismul”, cu toată cumplita prigoană, este activ pînă astăzi, mai ales în satele Românești de la est de Nistru, și constituie un factor ignorat încă, deși esențial, de conservare a naționalității.

Revoluția de la 1905, care are drept explicație imediată înfrîngerea Rusiei de către Japonia, a rezonat puternic și în conștiințele Românești din Bugeac.

În 1906, din Ismail s-a trimis către țar următoarea telegramă: “Noi locuitorii orașului Ismail și ai mahalalelor ne declarăm solidari cu Duma (Parlamentul Rusiei – n.n.) cerem cu stăruință amnistie și drepturi naționale”.

Însă, la alegerile pentru Dumă, Basarabia nu a trimis nici un deputat Român (din 9 locuri). Explicația este simplă, dacă vom preciza că mulți lideri Români – precum, în Bugeac, Mircea Bondariu (învățător din Cetatea Albă), Bolzuș și Gălățeanu de la Comrat, Captarencu și Vornicu, din Gălilești – Gheltova – au fost arestați și eliberați în ajunul deschiderii Parlamentului, deja ales (27 aprilie 1906).

În Duma de la Sankt Petersburg s-a depus, în 1911, un proiect de lege pentru funcționarea școlilor primare.

Deputatul (lipovean) al Basarabiei, Gulikin, a fost de părere ca și Moldovenii să aibă dreptul la acest fel de învățămînt. Consultați, ceilalți deputați ai guberniei Basarabia s-au opus; în răspunsul său, deputatul Purișchevici (al cărui nume este legat de mai multe pogromuri organizate, cu sprijinul autorităților, în orașele Basarabiei) a arătat că Moldovenii sînt nedemni de cultură, “sălbăticiuni”, ca de altfel și Iacuții, Bureații, Ceremîșii, Osteacii, țiganii!

Cu toată politica de ignorare voită, asuprire și dispreț, ideea naționalității s-a păstrat mereu vie între autohtoni. În satul Zaim din partea Tighineană a Bugeacului se forma în acești ani Alexei Mateevici, marele apostol al Românismului, autorul supremei definiri poetice a limbii Române.

Etalonul de normalitate

Victoriile românești de pe Siret, din vara anului 1917, au ferit Basarabia de ocupația Puterilor Centrale, altminteri sigură, pentru că Rusia a fost cuprinsă de revoluție, armatele sale au refuzat lupta și s-au destrămat.

Basarabia era colindată de bande de dezertori și de jefuitori. Instituțiile civile au devenit, la rîndul lor, “colegiale” și fără autoritate. În ciuda propagandei venită de la centru, în gubernia basarabeană nu se poate vorbi de transformarea societății în sens comunist, ci se face simțită tendința de organizare după criteriul național.

Românii din Basarabia și Transnistria organizează un Partid Național Moldovenesc (la 3 aprilie 1917, Vasile Stroescu fiind președinte de onoare); el este susținut de îndată și în Bugeac: la 11 aprilie se organizează Comitetul național de la Bolgrad (Ion Andronic, Ștefan Ciobanu – viitorul mare cărturar, F. Mungiu, G. Grigorescu, D. Lungu).

Un Partid Progresist Moldovenesc organizează la Odesa căpitanul Emanoil Catelli. Acest militar patriot, alături de generalul Donici și “praporșcicul” Ciornei, are o inițiativă hotărîtoare: organizează primele comitete ostășești Moldovenești, în marea garnizoană de acolo.

Un mare miting al acestora s-a organizat, chiar de Ziua Internațională a Muncii (18 aprilie / 1 mai 1917). Alte unități și nuclee organizatorice Românești apar la Sevastopol, Iași, Herson, Nicolaev, Chișinău (“Sfatul central al deputaților de soldați și ofițeri Moldoveni”); în garnizoana Bolgrad, unități de Moldoveni au organizat ofițerii Lupu, Rotar și Posa.

Formată în aprilie 1917, Republica Ucraina are de la început în intenție înglobarea Basarabiei. Ea va cere să participe și la convorbirile de pace dintre Germania (și celelalte puteri aliate) și România, pretinzînd cel puțin Bugeacul și Hotinul. Intenția a iscat numeroase proteste, printre care nu au lipsit cel al evreilor din Chișinău (în iulie 1917) și chiar al Partidului socialist-revoluționar ucrainean din Chișinău (8 iulie 1917). Acest lucru a canalizat eforturile de conducere autonomă a fostei “oblastii” Basarabia.

Se mențineau legăturile cu puterea de la Petrograd, care intenționa reorganizarea imperiului ca federație de republici.

Una dintre primele cereri ale congreselor, sovietelor, adunărilor de Moldoveni a fost oprirea colonizării Rusești. Acest lucru a scandalizat pe alogenii Basarabiei, care au început o intensă propagandă antiromânească. “Zemstva” (consiliul ținutal) din Cetatea Albă a protestat contra autodeterminării Basarabiei și a cerut ca ținutul să fie recunoscută ca parte a Rusiei. Forța populației autohtone începe să se manifeste.

Același căpitan Emanoil Catelli organizează la Chișinău, la 20 octombrie, Congresul tuturor Moldovenilor din Rusia, care decide, între altele, o “autonomie teritorială și politică” pentru Basarabia și hotărăște “a constitui de îndată un Sfat al Țării pentru a administra toate treburile Basarabiei autonome” (25 octombrie 1917).

Deputații în Sfat sînt desemnați de către “zemstve”, orașe, partide și categorii profesionale. La 21 noiembrie Sfatul Țării și-a început lucrările. Naționalitățile din Basarabia erau reprezentate proporțional, în conformitate cu situația etnică a momentului; din 150 de deputați nominalizați pentru prima ședință (21 noiembrie 1917), 105 erau Români (70%), 15 ucraineni, 14 evrei (“izraeliți”), 7 Ruși, 2 Bulgari, 2 Germani, 2 Găgăuzi.

Între deputații Români din Bugeac, amintim pe Elena Alistar-Bălan (medic, ținutul Cetatea Albă), Ion Creangă (învățător, Tighina), Vasile Cijevski (ofițer, Tighina), Gheorghe Mare (profesor, Cetatea Albă), Vitalie Zubac (ofițer, Ismail). Au fost reprezentate și minoritățile din Sudul Basarabiei; reținem pe Germanii Filip Almendingher (țăran, Cetatea Albă) și Lesch von Robert (contabil, Cetatea Albă), pe ucraineanul Teodor Nichitiuc (agronom, Cahul), pe Bulgarul Cristo Misircov (profesor, Bolgrad).

Jaloanele istorice ale activității acestui Parlament au fost 2 decembrie 1917 (proclamarea Republicii Democratice Moldovenești), 24 ianuarie 1918 (proclamarea independenței acestei republici) și 27 martie 1918 (proclamarea unirii sale cu România). Ca și cei din restul Basarabiei, deputații Români ai Bugeacului au votat pentru Unire, iar cei minoritari s-au abținut (la aceștia se adaugă și țăranul român Alexe Culava, din ținutul Ismail). Consemnăm, încă o dată, celebrul proces-verbal al ședinței consacrată Unirii: 86 de voturi pentru, 3 împotrivă (un Bulgar și doi ucraineni), 36 de abțineri, 12 absențe (din care una motivată).

Sfatul Țării a hotărît ca și după actul Unirii, să se mențină și să continue realizarea Reformei agrare. Într-adevăr, în 1918 se expropriază peste 14.000 km2 de pe 4.900 de moșii, din care 10.430 km2 vor fi împărțiți țăranilor, în loturi individuale.

Legea agrară din 26-27 noiembrie 1918, care a încheiat activitatea Sfatului Țării, a stabilit ca fiecare familie nevoiașă să primească cam 6 hectare – în realitate s-au obținut între 3-6 hectare, transmise titularilor între anii 1920-1923. În Bugeac au sosit mai multe sute de familii de țărani din restul Basarabiei, care au primit loturile din trupurile marilor moșii de aici; pămînturile coloniștilor Germani au fost și ele restrînse cu o pătrime.

Pe plan politic, votul a devenit mult mai democratic (totuși erau excluse femeile). La început, un mare succes l-a avut Partidul Țărănesc din Basarabia, ce trimite în Parlament 100 de deputați; în 1920 se unește cu Partidul Țărănesc din România; acesta a contribuit la adoptarea unei legi agrare lărgite în întreaga Românie, pornindu-se de la modelul Basarabean.

În Bugeac se vota, în general, pentru partidele ce se proclamau agrare, țărănești, naționale și țărănești. Liberalii, care apărau băncile și marea industrie, au avut mai puțin succes. Minoritățile votau și ele cu aceleași formațiuni, numai Germanii avînd un partid etnic reprezentat în Parlament.

În anii ‘30 a crescut influența dreptei, din ce în ce mai alterată de exclusivismul etnic și de către fascism.

În Bugeac, această opțiune a alegătorilor se explică cel puțin printr-un fapt: atentatele pe care Imperiul Sovietic nu a încetat să le organizeze, strecurînd arme, material propagandistic, spioni, chiar comandouri în interiorul țării. Între 15-17 septembrie 1924, după o serie de omucideri și jafuri în întreaga regiune, teroriști trimiși de către URSS au ocupat, conform acțiunii prestabilite, localitatea Tatarbunar, unde au proclamat o “Republică Sovietică Moldovenească”, și au anunțat că revoluția a început în Bugeac.

A fost necesară utilizarea forțelor armate pentru eliberarea satului; nici unul din cei 85 de condamnați penal nu a fost de naționalitate Română.

Partidul Comunist a fost interzis de către Statul Român în 1924, pentru că, urmînd recomandările Internaționalei Socialiste, nu a recunoscut granițele României.

O mare parte din activiștii săi erau alogeni, lucru valabil și pentru organizația comunistă din Basarabia, (375 membri în mai 1940, 9/10 din rîndul minorității evreiești). Mai mult, această organizație nici măcar nu aparținea Partidului Comunist Român, ci direct Partidului Comunist (bolșevic) din Uniunea Sovietică!

Două județe acopereau în cea mai mare parte Bugeacul – Ismail și Cetatea Albă, la care se adaugă părțile de sud ale județelor Cahul și Tighina.

În fruntea județelor erau numiți prefecți, de către guvern. Primarii, consiliile județene și cele comunale (comunele erau urbane – majoritatea orășele, sau rurale) erau stabilite prin alegeri locale.

Profilul economic al zonei nu s-a schimbat prea mult în cele două decenii interbelice. Rețeaua bancară a devenit mai densă (Banca Sud-Basarabeană, Banca Cetatea Albă, Banca Germană, Banca Tighina, Banca Dunării de Jos etc., pe lîngă filiale ale băncilor centrale).

A crescut fenomenul asocierii economice (cooperativele, băncile populare). În domeniul investițional, merită amintită construcția, de către unități de geniu, și inaugurarea, în 1931, a căii ferate Căinari – Revaca.

Această linie a scurtat distanța dintre Chișinău și Bugeac cu 114 km, și era gîndită ca parte a unei magistrale nord – sud, care ar fi pornit de la Soroca, pînă în Cadrilater. S-au amenajat mai multe șosele, s-a extins rețeaua telefonică, s-a inaugurat una dintre primele linii aeriene interne: București – Galați – Cetatea Albă.

Bugeacul nu era lipsit de industrie, în special aceea alimentară, dar și a utilajelor și mașinilor agricole, textilă, de pielărie și încălțăminte. Cetatea Albă (36.000 locuitori în 1928) era al doilea centru industrial al Basarabiei, unde se fabricau conserve de pește, postav, săpun, dulciuri (fabrica “Record”), mobilier, produse de panificație.

În județ, reținem Fabrica de mașini agricole “Iacob Staib” din Sărata; selectorul “Victoria”, conceput de ing. C. Rieb și produs aici, a obținut Marele premiu al Expoziției economice din Chișinău (1933). Unități industriale existau în mai multe localități germane, dar și la Ismail, Tatarbunar, Bolgrad, Reni etc.

Agricultura asigura an de an o producție excedentară (o bună parte era exportată). Din Bugeac provenea cel puțin jumătate din uleiul de floarea soarelui, precum și o treime din fructele exportate de către România. În județul Cetatea Albă viile ocupau o suprafață uriașă – 285 km2, aici funcționînd și o stațiune viticolă.

O activitate meritorie se înregistrează în învățămînt. Rata analfabetismului s-a redus de la 90% în 1917 la 62% în 1930 (date pentru întreaga Basarabie; în ansamblul României, această rată era, în același an, de 43%).

Școlile erau de nivel primar, gimnazial și liceal (cel puțin cîte un liceu în fiecare oraș), la care se adăugau grădinițele (o inovație pentru Basarabia) și școlile speciale și de meserii. În limbile minorităților existau mai ales școli particulare, dar și unități de stat – de exemplu Liceul din Bolgrad.

Iată care era structura rețelei școlare în 1923, la Cetatea Albă: liceu de băieți, liceu de fete, școală normală (de pregătire a învățătorilor), liceu particular de fete (“Chemnitz”), liceu particular comercial (mixt, două gimnazii mixte, 5 școli primare de băieți, 2 școli primare de fete, 2 școli primare mixte, un orfelinat.

Pentru învățămîntul superior, se recurgea de obicei la serviciile centrelor universitare București, Iași, Chișinău (pentru învățămîntul agricol și teologie).

Tot în mediul educațional s-au format și grupările de literați de la Cahul (Andrei Ciurunga, A. Tibereanu, Ion Enache, N. Nicolaev), Cetatea Albă (B. Baidan, B. Frunte), Tighina, Ismail. La Bolgrad, în jurul revistei culturale Bugeacul (1935 – 1940), sub directoratul lui Dragomir Petrescu, s-au grupat scriitori precum Vladimir Cavarnali, Gh. Bujoreanu, T. Nencev, I. Slavov.

Cu performanțele și scăderile lor, anii interbelici reprezintă pentru istoria Bugeacului etalonul de normalitate și bunăstare.

Vîrsta de fier

În 1940, România, neutră în războiul care se declanșase, se află izolată. După îngenuncherea Franței, Poloniei, Ceho-Slovaciei de către Germania nazistă, statele dimprejur (Ungaria, Bulgaria, uniunea sovietică), în acord cu aceasta, formulează pretenții teritoriale.

Amenințat cu invadarea simultană din mai multe direcții, Statul Român cedează mai întîi în fața notei ultimative a Rusiei (26 iunie 1940), apoi în fața Ungariei (Diktatul de la Viena, 30 august 1940) și a Bulgariei (7 septembrie 1940), abandonînd, fără luptă, mai bine de o treime din teritoriul său. Aceste acte politice au determinat drame nenumărate, în viața a milioane de oameni.

Dacă în Dobrogea s-a putut organiza un schimb de populație (existau Bulgari în județele Constanța și Tulcea, precum și Români în Durostor și Caliacra), în nordul Ardealului, în nordul Bucovinei ori în Basarabia tratamentul la care a fost supusă populația Românească, ce n-a dorit ori nu a putut să se refugieze, a fost cumplit.

Pentru Ardeal, se cunosc nenumărate tratate, documente oficiale, precum și fotografii, mărturii, memorii ce relatează despre masacrarea unor sate întregi (Treznea, Ip), mii de martiri, profanări, persecuții.

Pentru Bugeac și celelalte teritorii ocupate din est, asemenea fapte neomenești devin abia acum publice. Anul 1940 fusese bogat, totuși produsele alimentare au lipsit încă de la început, luînd drumul înfometatei uniuni sovietice.

De exemplu, la Moscova au ajuns în octombrie, în două transporturi, 150 de vagoane de fructe de la Călărași și Tighina (56 vagoane de prune, 37 de mere etc.) Țăranilor li s-au rechiziționat recoltele pe chitanțe și li s-au impus cote de produse, imposibil de atins.

Multora li s-a luat lotul individual și au fost încadrați în colhozuri și sovhozuri. Mii de Basarabeni din Bugeac au fost declarați chiaburi („culaci“), fiind executați sau aruncați în ținuturi asiatice pustii.

Un imperiu, cel sovietic, se războia cu o populație demilitarizată, rurală în mare majoritate, și a avut grijă, de pildă, să suprime preoții (revenind în municipiul Tighina, Armata Română regăsește un singur preot), sau să execute pe țăranii ce transportaseră peste Nistru o parte din materialul retras din Basarabia în 1941.

De altfel, foarte mulți locuitori au fost mobilizați în echipe de muncă forțată. Un supraviețuitor dintr-un asemenea detașament, sosit înot de peste Nistru, Boris Oltu, arată că nici cele 100 grame de pîine pe zi nu erau distribuite, că în fiecare zi se produceau omoruri și că supraviețuitorii trăiau din mila țăranilor Români din Transnistria.

La Ismail, între alte orori, autoritățile Române au descoperit, în subteranele vechii cetăți, o temniță a Poliției secrete sovietice. Aici fuseseră uciși sute de oameni. Însă familiile acestora primiseră vești bune despre cel plecat, chipurile, la muncă. Scrisorile erau dictate condamnaților, înainte de execuție.

Populația Română a fost redusă, în acest prim interval de ocupație sovietică (iulie 1940 – iulie 1941), cu cel puțin 25%.

Tot acum s-a încheiat și epopeea comunității Germane. Numai 2.000 din cele aproximativ 93.000 de persoane din această comunitate nu au dorit să se repatrieze, la apelul lansat de Germania nazistă, în septembrie 1940.

Ceilalți au fost aduși în Germania, triați și diferențiați în impuri din punct de vedere rasial – aceștia au fost trimiși în România – și puri – aceștia au ajuns în regiunile din nordul Poloniei, Wartegau și Danzig; aici, în iarna anului 1945, la sosirea armatelor sovietice, foștii coloniști Germani ai Basarabiei au fost în mare parte uciși sau au înghețat, încercînd să se salveze de la atrocități.

Germanii din România au fost și ei vînați de autoritățile sovietice; așezările rămase pustii au fost repopulate – primele, chiar în 1940, cu ucraineni sosiți din România, de la Galați (satele Sărata, Tarutino, Tatarbunar, Berezina).

În noiembrie 1940 sînt fixate granițele noii Republici sovietice socialiste Moldovenești, cuprinzînd numai două treimi din fosta Basarabie, precum și 6 din cele 14 raioane ale mai vechii Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, create în Transnistria în 1924.

Nordul județului Hotin, nordul Bucovinei și sudul Basarabiei au fost incluse în componența Ucrainei. Partajarea aceasta a fost cerută cu insistență de către conducerea de la Kiev, care a obținut și teritorii neprevăzute inițial de către autoritățile moscovite: plasele Reni, Bolgrad, raioane Transnistrene precum Valea Hoțului. Faptul a părut ciudat pînă și presei sovietice; relatînd despre „alegerile“ de deputați ai poporului în Ucraina, cotidianul moscovit „Izvestia“ din 14 noiembrie 1940 se întreba, ironic, de ce se mai tipăresc broșuri de propagandă în limba Română, dacă nordul Bucovinei, împreună cu partea de nord a județului Hotin și cu sudul Basarabiei au fost atașate Ucrainei, pe motiv că n-ar avea populație Românească: „Cum se vede, autoritățile s-au lovit cu capul de realitate, și acuma, pe ocolite, constată că și în aceste ținuturi au de-a face cu bietul Moldovean.“

Bugeacul, atribuit în cea mai mare parte Ucrainei, a format inițial o regiune, cu reședința la Cetatea Albă; după război, reședința se mută la Ismail, pînă în 1954, cînd este inclusă, fără alte diferențieri, în regiunea Odesa, din care face parte și în prezent.

În vara anului 1941, Bugeacul este reîntors țării, prin acțiunile Armatelor Germană și Română, desfășurate între 22 iunie – 25 iulie.

Retrăgîndu-se, forțele Imperiului sovietic au organizat un jaf sistematic și au căutat să distrugă cît mai mult. Orașul Ismail a fost salvat de la totala dinamitare prin acțiunea curajoasă a locuitorilor săi; tînărul Victor Borisov a trecut Dunărea înot, urmărit de împușcături, vestind unitățile Române de situația creată și grăbindu-le înaintarea; în acest timp, în oraș au fost arborate pe ascuns drapele Românești și Germane, fapt care a mărit confuzia în orele de dinaintea cuceririi orașului; numai o mică parte din clădirile și instalațiile portuare minate au putut fi distruse.

Inventarul agricol a fost rechiziționat aproape în totalitate, laolaltă cu mijloacele de transport, animalele, rezervele alimentare etc.; au fost distruse instalațiile industriale; au fost arse de pildă, toate vestitele mori de vînt ale Bugeacului. Alte mii de oameni, și în primul rînd tinerii apți de luptă, au fost ridicați din satele lor.

Fanatizate, ariergărzile sovietice au recurs la atentate asupra populației civile care rămînea pe loc. De exemplu, preotul Mihail Mizumschi, din satul Volintiri (azi raionul Ștefan-vodă, Republica Moldova) a fost torturat prin smulgerea părului de pe cap, scalpare, scoaterea ochilor cu baioneta, după care a fost împușcat.

Alături de el a murit, după ce a fost desfigurată și violată, bătrîna Fevronia Tretiacov, de 60 de ani.

După îndepărtarea frontului, potențialul zonei a putut fi în bună măsură refăcut. Din acești ultimi ani de administrație Românească reținem un fapt demografic unic: repopularea unor localități din fosta zonă de colonizare Germană, cu țărani sosiți din satele românești din nordul Mării Negre, pînă în zona Caucazului.

După clipe emoționante de regăsire sufletească, primii care și-au exprimat intenția de a fi repatriați au fost locuitorii satelor Moldoveanca (Moldovanscaia) din Caucazul de Nord și Dunăreanca (Dunaievca) din județul Melitopol, Ucraina, pe coasta Mării de Azov.

Repatrierea s-a făcut prin grija personală a Mareșalului Antonescu, care a împuternicit în acest scop pe sociologul Anton Rațiu. Românii repatriați au primit cîte o casă și cinci hectare de teren, cei mai mulți fiind așezați în comuna Sărata (centrul Bugeacului).

Perioada contemporană

După cum se știe, a doua conflagrație mondială s-a soldat cu ocuparea întregii Europe de est de către armatele sovietice. Deși armele amuțiseră, pentru populația Bugeacului au urmat chinuri la fel de cumplite ca acelea din vremea războiului – chinurile foametei.

La seceta din anul 1946 s-au adăugat cotele uriașe fixate țăranilor, precum și distrugeri cauzate de lupte; s-au mîncat șobolani, pisici, frunze, ghindă, troscot, cadavre; fapt îngrozitor, numai în județul Cahul, între decembrie 1946 – februarie 1947 au fost înregistrate 10 cazuri oficiale de canibalism! (În același timp, conducerea RSS Moldovenești raporta depășirea planului la unt cu 33,2%, la carne cu 32,5%, la ulei cu 39,5% – Raport, pe anul 1946). Foametea a durat pînă în august 1947, la noua recoltă de grîu.

Pacea de la Paris, din același an, a oficializat statutul teritoriilor Românești ocupate în 1940, și apoi în 1944, ca părți componente ale Uniunii Sovietice. Cîțiva ani de zile, după încheierea păcii, imperiul a continuat să se extindă pe tăcute, cu kilometri întregi, sau cel puțin cu sute de metri, în dauna statului Român (devenit la 30 decembrie 1947 din Regat, republică populară).

În Bucovina, bornele erau mutate, peste noapte, tot mai aproape de localitățile Straja, Vicovu de Sus, Bîlca, Frătăuții Noi, ocupîndu-le acestora ogoarele. La 4 februarie 1948, în acord cu conducerea comunistă de la București, ministrul de externe V. M. Molotov se angajează, printr-un protocol „să asigure frontiera maritimă Română“, în schimbul ocupării Insulei Șerpilor (aceasta rămăsese României și la invazia din 1940). Acest protocol nu a fost ratificat niciodată.

De asemenea, la 25 noiembrie 1949 frontiera pe Dunăre, la vărsare, a fost mutată de pe brațul principal, Chilia, pe cel mai de vest canal, Musura (care vara poate fi trecut și cu piciorul). A fost acaparat astfel ostrovul Limba, iar imperiul a ajuns la circa 6 km nord de orașul Sulina, pe unde se face accesul navelor din Marea Neagră în Dunăre.

Un fapt aproape necunoscut, este că au existat, încă din vremea terorii staliniste, demersuri oficiale ale unor lideri ai Rss Moldovenești de refacere a unității administrative a teritoriilor Românești din Uniunea Sovietică, prin încorporarea în această republică unională a restului Basarabiei, a nordului Bucovinei și, uneori, chiar a teritoriilor Românești din Transnistria.

Aceste încercări nu au fost departe de reușită (se pregătiseră, în 1946, și textele decretelor în acest sens), fiindcă această reunificare era văzută la Moscova ca un argument în plus pentru ocuparea întregii Moldove, și chiar a unor județe din Ardeal, sub pretextul refacerii unității „poporului moldovenesc“.

Argumentația liderilor comuniști F. Brovko, N. Salogor, N.Koval, Artiom Lazarev este la fel de interesantă ca intenția însăși, pentru că în aceste proiecte secrete se recunoaște unitatea istorică și economică a teritoriilor dezmembrate.

Mai mult, statisticile oficiale sovietice, ca și cele țariste, sînt considerate false și se propun cifre, mai apropiate de evaluările Românești. V. M. Senkevici, director al Institutului de Cercetări Științifice al RSS Moldovenești, dezvăluia (1946), în interesul informării exacte a superiorilor, matrapazlîcurile statistice: „în județul Akkerman (Cetatea Albă – n.n.) satele cu populație mixtă, formată din Moldoveni și ucraineni, erau incluse în rîndul localităților populate de Maloruși, adică de ucraineni“, atrage el atenția, printre altele.

În ansamblu, istoria postbelică a Bugeacului înseamnă colectivizare, industrializare, rusificare. În perioada terorii staliniste a continuat deportarea populației Românești, pentru cei mai mulți drumul rămînînd fără întoarcere. Regiunile de destinație au fost Tiumen, Aktiubinsk, Kurgan, Tomsk, Primorie, Djambul etc.

Nu a existat și aproape că nu există nici astăzi o viață culturală Românească. Școlile s-a căutat mereu să fie desființate, încă de pe vremea așa-numitei stagnări brejneviste. De pildă, în 1971 școala din satul Românesc Cioara – Murza (Nadrecinoie) din raionul Tarutino a fost trecută la limba Rusă de predare.

Procesul continuă și după destrămarea Uniunii Sovietice, cu școli precum cele din Borisăuca, Satu Nou (în 1991), Chitai (în 1996) și altele. Dacă în 1940 existaseră în această zonă 62 de școli Românești, în 1995 mai erau doar 18, de nivel primar și gimnazial; aceasta nu reprezintă decît jumătate din numărul satelor Românești.

Dintre aceste școli, unele sînt de fapt mixte, Româno-ucrainene, sau numai cu cîteva ore de predare în Românește. La oraș limba Română este în continuare interzisă. În 1992 Comitetul executiv Ismail a blocat deschiderea unor clase, amenințînd și pe părinții solicitanți cu concedierea din serviciu.

Pentru Românii din Bugeac s-a constituit la Chișinău, în 1990, societatea culturală „Dunărea și Marea“. Liderii săi, printre care amintim pe Anatol Cocoș, Petru Grozavu, Dumitru Hajdău, Tudor Iordăchescu, Valeriu Cojocaru, Geo Capsamun, caută să mobilizeze comunitățile Românești.

Ei aduc și la Ismail această societate, încearcă să susțină publicații precum „Luceafărul“ de la Odesa, sau „Scînteia Dunării“ de la Reni, care însă dispar. O filială a Alianței Creștin – Democrate a Românilor, ce activează la Cernăuți din 1991, n-a putut fi deschisă; cu mari greutăți și obstrucții, în satul Babele (Oziornoie) s-a ținut doar o conferință a acesteia. În noiembrie 1991 Românii au fost chemați, prin foi volante, să protesteze și să boicoteze referendumul pentru independența Ucrainei, de la 1 decembrie, același an.

Legal, n-ar fi trebuit să aibă loc și pe teritoriul atribuit acesteia în 1940. Unele proteste și-au dovedit eficiența imediată, cum este cel din anii 1992-1993, ce privea rusificarea școlii de la Erdec-Burnu (Utkonosovka), rusificare la care s-a renunțat, intervenind și ambasada României la Kiev.

Tratatul din anul 1998 dintre România și Ucraina stipulează o recunoaștere reciprocă a granițelor și o protejare a minorităților Română din Ucraina (cel puțin 600.000 de persoane, diferențiate în „Români“ și „Moldoveni“) și a celei ucrainene din România (66.800 persoane în 1992); aceasta din urmă este situată mai ales în nordul județului Maramureș și în județul Suceava, în timp ce Românii locuiesc pe Valea Tisei din Maramureșul controlat de Ucraina, în Nordul Bucovinei, în Transnistria, în Bugeac, în interfluviul Ingul – Bug, precum și în sate puțin cunoscute și depărtate între ele din restul Ucrainei de sud, din bazinul carbonifer Donbas, din Crimeea; la aceștia se adaugă comunitățile Românești din marile orașe ale Ucrainei, în primul rînd din Kiev, comunități lipsite de organizare și supuse cel mai ușor deznaționalizării. Conștiința apartenenței la neamul Românesc variază mult, de la o regiune la alta, fapt care este explicabil istoricește.

Liderii Românilor din Bugeac încearcă să strîngă legăturile cu restul națiunii Române. Piedicile din partea autorităților sînt mari, și constituie, în limbajul democrației, încălcări ale drepturilor omului.

Printre altele, Românilor li se interzice abonarea la publicațiile românești din Nordul Bucovinei (ca să nu mai vorbim de cele din Republica Moldova sau din România). Situația se poate îmbunătăți mai ales prin sprijinul necontenit cu care este dator Statul Român – în acest sens consemnăm vizita președintelui României în Bugeac, la Babele, Ismail, Reni (1998). Poate avea urmări pozitive un proiect precum Regiunea economică comună Dunărea de Jos, cu participarea Regiunii Odesa din Ucraina, a Republicii Moldova (județul Cahul), a județelor Galați, Brăila și Tulcea din România.

Idealul comunității Românești este ca o parte din tezaurul inalterabil al națiunii să poată fi păstrat și în Bugeac.

Autor -Ioan RĂDUCEA

Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com

PASSWORD RESET

LOG IN