ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Bratianu"

Bratianu

,

Un articol publicat in data de 14 aprilie a.c. de Revista 22, editata de Grupul pentru Dialog Social, face propaganda in favoarea revizionismului maghiar. Articolul intitulat ”Adevar istoric contra mitologie nationala”, semnat de un anume Dini G. Jónas, vorbeste despre mitul Marii Uniri si despre injustul Tratat de la Trianon prin care Ungariei i-au fost rapite” sirul de trei orase din apropiere de frontiera”. Delirul revizionist maghiar, gazduit de paginile Revistei 22 si deci sustinut de intelectualii Grupului pentru Dialog Social, nu se opreste aici. Autorul textului concluzioneaza chiar faptul ca romanii din Transilvania au fost fortati sa se uneasca cu Romania. Potrivit acestuia, romanii din Transilvania ar fi fost mai interesati sa ramana in Ungaria, ”cu o larga autonomie”.

Lecturand articolul din Revista 22 am impresia ca-l citesc pe Laszlo Tokes sau ca-l ascult pe Csibi Barna. Imi este foarte greu, daca nu imposibil, sa vad care sunt diferentele dintre acest articol asumat de Revista 22 si actiunile si discursurile liderilor UDMR, PCM, PPMT sau ale altor organizatii maghiare care militeaza pentru separatism pe criterii etnice si anularea Tratatului de la Trianon. (de Dan Tănasa)
 *

Cum arată imfamia? (vedeți mai jos)

Adevăr istoric contra mitologie națională

de Dini G. Jónas 1502 afisari | 12 comentarii

Unul dintre miturile cele mai înrădăcinate ale românilor, ridicat până și la nivel de sărbătoare națională, este cel al Unirii de la 1 decembrie 1918. Aceasta ar fi fost un act entuziast al întregului popor ardelean.

Care este însă adevărul istoric? Ni-l spune chiar reputatul istoric român, domnul profesor Lucian Boia, în cartea sa Primul război mondial, apărută anul trecut la Editura Humanitas.

Cu obiectivitate și moderație, eminentul istoric arată cum un grup de intelectuali români, întruniți la Alba Iulia, au decis unirea, fără să țină seama de celelalte naționalități ardelene. Care ar fi fost însă dorința lor reală? Probabil, influențați de cultura maghiară, care înregistrase în ultimii ani progrese repezi printre ei, ar fi preferat să rămână în granițele Ungariei, cu o largă autonomie, la egalitate cu celelalte naționalități conlocuitoare (sârbi, croați, slovaci etc.). De altfel, acești intelectuali nu reprezentau, conform obiectivului recensământ maghiar din 1910, decât aproximativ o treime din populația orașelor. Ceilalți români, care trăiau la țară, nici nu se gândeau la unire.

Autorul stabilește apoi o serie de adevăruri istorice. El arată cum imperialistul Brătianu a cerut, pentru a intra în război, teritoriul până la Tisa. Apoi, cum catastrofala armată română a intrat repede (probabil în câteva zile) în derută, în contrast cu puternica armată austro-ungară, în care multiplele nationalități au arătat atâta entuziasm. În sfârșit, cum injustul Tratat de la Trianon a răpit Ungariei șirul de trei orașe din apropiere de frontieră, ca, de exemplu, cel denumit de localnici Sătmar, în maghiară Szatmar (nu denumirea oficială românească actuală de Satu Mare). Ce importanță avea că zona înconjurătoare era pur românească, dacă orașul principal era majoritar maghiar.

Lucrarea domnului Boia ar trebui cât mai repede tradusă în limbile de circulație internațională, ca și în maghiară.

Dini G. Jónas
8 aprilie 2015

Reacții la  TICĂLOȘIA din pagina Revistei 22  …Cu drumul spre gunoi

Ion Scorobete publicat pe  ioncoja.ro
Sunt stupefiat nu de faptul că un individ isi descrie cosmarurile, este dreptul sau, ci ca o revista din Romania i le face publice. Ca omul delireaza e limpede. Iata: „un grup de intelectuali romani, intruniti la Alba Iulia, au decis unirea[…] Ceilalti romani, care traiau la tara, nici nu se gandeau la unire.
La 1 Decembrie 1918, pe Platoul Romanilor din Alba Iulia au fost prezenti peste 100.000 de delegati ai tuturor localitatilor din Transilvania. Aici nu a fost o adunare spontana, un „miting”, asa cum fusese cea de pe Campia Libertatii de la Blaj in 3/15 Mai 1848, ci un For, o Mare Adunare Nationala constituita din reprezentantii alesi ai tuturor romanilor din Transilvania, delegati abilitati sa ia hotarari in numele acestora. Era in realitate un Parlament ad hoc. Fiecare delegat avea asupra sa un „credentional”, o lista cu numele si prenumele locuitorilor din localitatea pe care el o reprezenta, in numele carora era autorizat sa decida.
Iar acum nu ma refer la omul de rand care nu este foarte la curent cu ce s-a intamplat acolo, ci ii am in vedere pe istoricii profesionisti. Toti pomenesc cu un prilej sau cu altul de 1 Decembrie, dar nu stiu cati dintre ei au avut in mana un „credentional” in original.
Ei bine, eu am avut nu unul, sute. Am studiat nume cu nume insirate acolo. Rubrica ultima din dreapta se intitula „Semnatura”. Aceasta era cea care ma emotiona pana la lacrima (pentru cinicii carora asemenea formulari le provoaca o grimasa incarcata de tot dispretul fac precizarea ca unii oameni, printre care ma prenumar, au si lacrimi ale sufletului). Rar aparea si cate o semnatura, a preotului, a dascalului, a vreunui taran mai rasarit. De regula, se insirau de sus pana jos cruci apasate cu degetul, amprenta dupa amprenta.
Dovada elocventa a nivelului cultural ce le era harazit romanilor din luminatul Imperiu. Degetele acelor romani „care traiau la tara” si care după Revista 22, „nici nu se gandeau la unire” erau manjite cu pamant si cu gunoi de grajd, erau tocite de manerul toporului, de coada sapei si de darjala coasei, dar ei tineau din toata fiinta sa-si pecetluiasca pe coala de harte care-i intimida vointa vietii lor. Pe acele cruci s-a rastignit intreg Ardealul pentru ca sa poata invia La Alba Iulia.
Poetul patimirii noastre a spus:
Avem un vis neimplinit,
Copil al suferintii,
De jalea lui ne-au raposat
Si mosii, si parintii…

Cei a caror febra s-a cronicizat nu au decat sa-si debiteze aiurelile in cadru privat sau in casele de sanatate. Nu le vom ingadui sa-si bata joc de mosii si parintii nostri care nu numai au raposat de jalea unui vis, ci au facut si ca acel vis, providentialul vis al Unirii, sa fie infaptuit.

*

Alte reacții la articol pe pagina Revistei 22

25.04.2015 | Dinu G. Ionescu a scris:
Pseudoistoricul Boia nu merită nici măcar osteneala de a-l combate. Este o rușine a facultății de istorie
25.04.2015 | Simina Lazar a scris:
V-am ascultat la conferinta de la Casa Română, ba chiar v-am si cumparat o carte. Regret profund. Nu pot sa Înteleg cum puteti face asemenea informatii absolut false. Bunicul meu, taran de la Sarmas a fost la Adunarea de la Alba Iulia. Faceti jocul extremistilor unguri. Regret profund ca v-am cumparat cartea.
26.04.2015 | Dr Serban Mihaileanu a scris:
Citesc asa zisul editorial, semnat de Domnul Dini G. JĂłnas, impresar improvizat al marelui istoric român contemporan Lucian Boia – gazduit, cu delicioasa dezinvoltura, de redactia Revistei 22. Sa fim pozitivi : marele nostru istoric, i-a deschis ochii tumultosului sau impresar, fiind azi asigurat de cel putin un admirator. Simtindu-se inca intemnitat de tratatul de la Trianon si de  imperialismul lui Bratianu . Daca redactia i-ar fi alocat mai mult spatiu, tanarul nostru european, ne-ar fi vorbit poate si de Horty. Vesteda nostalgie a imperiului apus, il face pe liricul interpret al istoriei sa afirme ca  ceilalti romani, care traiau la tara, nici nu se gandeau la unire. Este adevarat, imperiul a facut totul ca taranii sa nu se gandeasca la unire dar sa se gandeasca zi si noapte la ce li se va intampla daca nu vor fi supusi, saraci si cuminti. Il invit pe tanarul gazduit de Revista 22 sa re-citeasca anumite capitole din istorie, nu cele scrise de marele nostru istoric Lucian Boia, dar cele scrise cu sangele romanilor de Imparateasa Maria Tereza prin bratul armat al generalului von Bukow sau mai recent de asasinatele salbatece comise de ungurii hortisti dupa dictatul de la Viena. Mult stimata redactie, cunoasteti vechiul adagiu : cine nu cunoaste istoria este condamnat sa o retraisca, asta doriti ? In patria nostra, multae silvae sunt, quae bestiis abundantâs et multae codae secures
27.04.2015 | Dan Culcer a scris:
Rugam redactia revistei sa produca o nota privitoare la activitatea stiintifica, deci privitoare la competenta minimala a semnatarului acestei opinii, Dini G.JĂłnas. Ca sa putem aprecia argumentele lui JĂłnas, trebuie ss stim putina istorie ca sa le incadram acolo unde isi au locul, in ideologia revansarda a iredentismului maghiar care are un repertoriu bine structurat din 1919. Argumentul orasului locuit de maghiri si inconjurat de sate romanesti este insa contra-productiv, de vreme ce demonstreaza contrariul, prezenta majoritatii demografice romanesti in numele careia s-a facut Unirea. Redactia ar trebui sa caute un redactor competent pentru a evita publicarea unor astfel de opinii orientate sau pentru a le putea comenta echilibrat. Lucian Boia va fi tradus in maghiara si sustinut de presa maghiara tocmai fiindca canta in struna acestui iredentism. Ca Lucian Boia scrie ce scrie, cu argumente istorice alese ca sa demonstreze tezele preconcepute ale revizionismului istoric practicat de el, asta se poate discuta in cadrul presei de specialitate mai bine decat prin astfel de note de pripas. Dan Culcer
29.04.2015 | Marian Clenciu a scris:
Adevăƒr istoric contra mitologie națională ?.€ Cred cムeste o mică problemă cu titlul. Nimerit ar fi fost €Mitologia revanșardムcontra Adevăƒr Istoric.€ Că sunteți destul bine intenț›ionați€ nu-i o noutate, doar e democraț›ie.  Deplorabil…

Despre ce fel de viata au avut romanii din Transilvania sub dominatia grofilor maghiari a vorbit, cu documente, istoricul dr. Vasile Lechințan

Replica istoricului Vasile Lechințan la afirmațiile REVOLTĂTOARE ale viceprimarului UDMR din Arad. LISTA martirilor români din Hodac uciși de unguri în 1848 DOCUMENTE (Dan Tănasa Blog)

Președintele UDMR Arad, Bognar Levente, viceprimar al municipiului Arad, a opinat în cadrul unei conferințe de presă faptul că afirmația că în 1848-1849 armatele maghiare ar fi ucis 40.000 de români este o minciună a „extremiștilor”, care „otrăvesc” buna conviețuire, istoricii stabilind că „cifra nu este cea reală” (detalii aici). 

 –
Despre ”eminentul” istoric Lucian Boia a vorbit foarte clar prof. univ. dr. Ioan Scurtu aici. Fata de articolul stupefiant gazduit de paginile Revistei 22 a reactionat, pe blogul sau, scriitorul Dan Culcer:

Se desfășoară o amplă campanie mediatică, prin care se acreditează ideea că românii nu au capacitatea de a se conduce prin ei înșiși, nu au realizat nimic viabil de-a lungul timpului, istoria lor este o succesiune de mituri, de care trebuie să se debaraseze. Câțiva intelectuali, autoproclamați exponenți ai societății civile, au acaparat mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfășurând o campanie intensă și sistematică de denigrare a poporului român. Unul dintre aceștia, H.-R. Patapievici, scria: “În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”. Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i scoatem din conștiința națională pe Decebal, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza. Cine îndrăznește să-i evoce este un naționalist, demn de disprețul Europei și al “societății civile”. România însăși este prezentată ca o țară demnă de scârbă și dispreț. Să nu se mai spună că avem o țară frumoasă, cu imense bogății, care merită să fie cunoscută și prețuită (așa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit-o “Grădina Maicii Domnului”). Foarte activ și mediatizat este Lucian Boia, care și-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri. În opinia sa, românii nu au fost decât niște anexe ale marilor imperii, incapabili să-și construiască o istorie reală. Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independență și de alte asemenea “mituri”. Cei care susțin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu etc. etc. – sunt niște naționaliști, demni de tot disprețul europenilor. Obiectivul lui Boia și al susținătorilor săi este clar: “Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură față de trecut, față de orice trecut”. Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate națională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere. Poporul român are un trecut incert, a venit de nicăieri și se îndreaptă spre niciunde. Doar duși de mână, ca orbeții, românii ar putea ieși la liman și, ca urmare, ei trebuie să acepte cu recunoștință tot ce li se cere din afară. Guvernanții au acționat în acest spirit. Au înstrăinat principalele bogății naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminați de guvernanții de după 1989 din reconstrucția economiei naționale.

Una dintre direcțiile de ștergere a memoriei românești este abandonarea monumentelor istorice. Au românii vocația distrugerii a tot ce-i leagă de trecut?

Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ștergerea identității naționale a poporului român. În 2013, am participat la lansarea cărții „Palate din București”, de Ion Narcis Dorin, prilej cu care am aflat că, în cei 25 ani de după 1989, s-au demolat mai multe monumente istorice și de artă decât în 45 de ani de comunism. Guvernanții, prin așa-zisa “restitutio in integrum”, au deschis calea unor uriașe abuzuri, la care s-a asociat din plin și justiția. Au fost restituite clădiri istorice – care făceau parte din patrimoniul național – pe care proprietarii (mulți dintre ei obținând decizii judecătorești pe baza unor acte false) le-au demolat, pentru a face loc unor clădiri “moderne”, din beton și sticlă. Evident că asemenea acte au avut loc cu implicarea Ministerului Culturii – care, culmea, se mai numește și al Patrimoniului -, care are obligația de a păstra monumentele istorice și de artă, precum și cu ajutorul primăriilor, care au dat avize de demolare. După 1989, s-a mai înregistrat un fenomen curios, girat de guvernanții de la București: renovarea pe banii statului a unor clădiri monumente istorice și apoi restituirea lor către proprietari, reali sau fictivi. Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, prevedea că bunurile care până la acea dată au aparțiunut statului maghiar treceau de drept în proprietatea statului român. Nesocotind acest Tratat, guvernele și justiția română au restituit multe clădiri unor etnici maghiari, după ce, prin grija miniștrilor Culturii (lideri ai UDMR), acestea au fost refăcute și renovate cu bani grei de la bugetul statului român. Toate acestea, în timp ce numeroase castele, cazinouri, palate, cule românești au fost lăsate în paragină. Nici măcar în “Anul Brâncoveanu” (2014) nu s-au acordat fondurile necesare pentru refacerea unor biserici și palate construite de marele domnitor.

„Realizarea unui grup statuar, care să fie dezvelit la Alba Iulia, cu prilejul centenarului Marii Uniri, ar trebui să constituie un obiectiv esențial al guvernanților”

Majoritatea orașelor din Transilvania nu au statui, busturi și alte monumente construite în ultimii 25 de ani. Dacă n-ar fi cele ridicate în perioada interbelică și chiar în anii comunismului, piețele ar fi dominate doar de eroii altora. Nu au găsit autoritățile postdecembriste figuri eroice în istoria românilor?

Pe întreg teritoriul Transilvaniei s-au instalat zeci de busturi și alte monumente prin care sunt omagiați diverși lideri maghiari. Între aceștia, și un criminal de război, ucigaș de români, Albert Wass, omagiat la Odorheiul Secuiesc. De altfel, liderii UDMR nu s-au disociat niciodată de politica horthystă, nici de liderii lor comuniști. Cu complicitatea guvernanților români, în județele Harghita și Covasna s-a constituit “de facto” un “ținut secuiesc”, în care aplicarea legilor României este facultativă. În ultimii ani se acționează intens pentru legalizarea acestuia și constituirea unei enclave teritoriale pe criterii etnice. Confruntându-se cu această realitate, prefectul de Harghita a contestat în instanță mai multe hotărâri ale consiliilor locale din județ, privind autonomia “ținutului secuiesc”, deoarece încălcau Constituția, care prevede că România este stat național unitar. Guvernul Ponta nu numai că nu a acționat pentru impunerea legalității, ci l-a destituit, în august 2014, pe prefectul român, înlocuindu-l cu un prefect maghiar, susținut de UDMR. Am fost recent în cele două județe și am avut senzația că mă aflu în Ungaria. Presa, televiziunea, radioul, carțile din librării, toate făceau propagangă revizionistă ungurească. Nu numai în magazine, dar și la chioșcurile de pe trotuar, se vând hărți, vase, tricouri cu Ungaria Mare, în care Transilvania este parte a acesteia. Românii de aici sunt tratați ca străini și presați să plece cât mai repede și cât mai departe. În acest timp, oficialitățile de la București dau asigurări românilor că totul este în regulă, să nu se îngrijoreze, deoarece totul nu este decât o propagandă a “extremiștilor români”.   Integral pe ioanscurtu.ro

Publicat de România Breaking News – R.B.N. Press / romaniabreakingnews.ro

Surse: glasul.info,  ioanscurtu.ro, dantanasa.roioncoja.ro prin romaniabreakingnews.ro

,

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii și-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă față de ruși a fost, după toate probabilitățile, războiul dintre aceștia și turci din 1806-1812, „șase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Și dacă, în saloanele din București și din Iași, doamnele vor învăța valsul, iar bărbații vistul și faraonul (n.r. – jocuri de cărți), la țară mizeria, jaful și hoțiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scrie Neagu Djuvara.
Ironia e că, inițial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruși. Neagu Djuvara relatează în cartea „Între Orient și Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrățișaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioșilor, avea să scape popoarele creștine de sclavia în care erau ținute de secole. O mulțime de călugări ruși, sosiți în Principate, în Transilvania și în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiștii cei mai eficace ai acestor mișcări populare și de simpatie față de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova și Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârșitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populația bărbătească se înrolase la ruși.

UN SAT ÎNTREG, ALUNGAT PE CÂMP ÎN TOIUL IERNII

Românii și-au dat însă destul de repede seama că se înșelaseră, iar „eliberatorii” ruși nu erau apărătorii creștinătății, ci doar soldații unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale țarilor se dădeau pe față, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor rusești de ocupație din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povestește același Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau rușii pe teritoriul Moldovei și al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea rușilor”. Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitați prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp și stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară înghețat. Apoi a dat foc unui sat întreg și i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger și zăpadă, lăsându-i să moară de frig și de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse și trimise în Rusia, pe moșiile sale.
Deși lefegiu în armata țarului, nobilul francez nu împărtășea metodele pe care le foloseau colegii săi ruși: „Am putut judeca grozăviile la care ofițerii noștri se dedau prea adesea în Moldova și, chiar dacă n-aș fi fost martor, aș fi putut judeca și după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un țăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit și nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ți facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic și rămâne ca o stană de piatră. (…)”.
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din țările române nu le mai erau favorabili rușilor, pe care-i priveau cu teamă și-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece. Iată ce scria un alt francez, prințul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situație precum a oamenilor aceștia, bănuiți de ruși că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceștia îi cred mai legați de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.
„Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.
Contele Louis Langeron, general în armata țaristă

 

Domnitorul Carol I in negru, Tarul Alexandru al II-lea -stand asezat, Marele Duce Nicolea in dreapta (Plevna)

NAPOLEON NE-A SALVAT

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa țările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de șase ani, tratativele dintre ruși și turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor.
Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providențială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Încolțiți, rușii s-au mulțumit cu puțin. Dar dedesubturile păcii de la București, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare și astăzi, după 200 de ani.
Invazia franceză în Rusia era iminentă și nu există explicații logice pentru care marele vizir Ahmet-pașa și marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărțite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovații au fost judecați, marele vizir – destituit și exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata țintă a rușilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, și încă am fost foarte mulțumiți că am căpătat această frontieră”.

MAI CORUPȚI DECÂT TURCII

În materie de administrație, rușii s-au dovedit mai hrăpăreți decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient și Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerțului între Vidin și Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-și însușească sume fabuloase și a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducați de aur, ascunși în două butoaie. La București, generalii Engelhart și Isaiev vindeau autorizațiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii și colonelul Melentiev luau bacșișuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.
După retragerea rușilor, în 1812, țările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toți călătorii care sosesc din ținuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de șase ani și că va fi nevoie de multă muncă și de grijă ca să arate iar așa cum erau înainte”.
La 1830, românii se săturaseră de „frații creștini”. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în țară sentimentul antirusesc și, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populației”.
Teama că rușii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor și politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un țăran boierului său: „Conașule, îi văd ducându-se, venind înapoi și întorcându-și spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toți deodată!”.

 

Desen reprezentându-l pe țarul Alexandru al II-lea (in dreapta, pe cal) asistând la intrarea trupelor rusești în Ploiești, în 1877

„RĂZBOIUL” ALIAȚILOR RUSO-ROMÂNI DE LA 1878

Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească față de ruși s-a produs după încheierea Războiului de Independență, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite și Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puțin cunoscute.
După ce a fost salvată de la înfrângere de intervenția armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut țării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei județe din Basarabia de Sud care aparțineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziției disperate a domnitorului Carol și a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu.

BUNI ÎN FAȚA PLEVNEI, „UITAȚI” LA TRATATIVE

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foștii aliați. Pacea dintre Turcia și Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliații” ruși: „Guvernul de la București a luat cunoștință de conținutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoștință a Rusiei față de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independența României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării și Insula Șerpilor către Rusia, care, la rândul său, își rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la București, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor rusești care staționau în Bulgaria”.

 

1877: intrarea trupelor rusești în București

RUȘII ASEDIAZĂ BUCUREȘTII

Aceste întâmplări au adus armatele celor două țări pe picior de război. „Vădit nemulțumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la București, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ținea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privința dreptului de trecere a trupelor rusești. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autoritățile de la București se opun unei asemenea acțiuni, țarul «va ordona ocuparea României și dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeași carte.
România n-a cedat și s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată și de reprezentantul britanic la București, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
„(…) trupele rusești au primit ordin să ocupe România. Bucureștii au fost asediați. În fața acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală și să se pună în fruntea oștilor românești din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziție avantajoasă, pentru prima și singura dată în istorie”, scrie și istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eșecul democrației române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleași evenimente.

„PRIETENIA PENTRU RUSIA ERA SFÂRȘITĂ”

Intervenția marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor și Marea Mediterană, a pus capăt acestei situații dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării și Dobrogea.
În planul percepției populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu. Constantin Bacalbașa (1856-1935, om politic și ziarist) concluziona: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă. Rușii sunt de acum priviți cu răceală sau cu dușmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată țara cu militarii ruși. Ingratitudinea rusească, cât și călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convențiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele românești. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile și umilințele aduse românilor de către armatele țariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naționalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, și apoi infiltrația comunistă în presa și politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariția sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din țară în 1958, și care funcționează și astăzi la aceleași dimensiuni aparent interminabile”.

 

ATENTATELE, TRĂDAREA, TEZAURUL, BASARABIA, BUCOVINA…

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu și fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ținta a numeroase atentate organizate de ruși. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverșunată împotriva tatei și a fost inițiatoarea acelor atentate contra lui”.
În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mișcările țărănești din 1888 și 1907 au fost inițiate de instigatori ai rușilor, care aveau în plus și agenți de influență în politică și în presă.
Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolșevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia și Bucovina, au alimentat tensiunile. Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupația rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violențele de tot felul și impunerea cu forța a comunismului.
După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum și ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor față de vecinii din Răsărit.
Fricțiunile între România și Rusia continuă și acum. Imperiul din Est a reacționat agresiv la intrarea țării noastre în NATO și UE, iar relațiile dintre cele două părți sunt caracterizate de specialiști ca fiind „tensionate”.

 

SURSA:  Adevarul.ro

,

În ciuda curgerii timpului, problemele noastre au rămas aceleaşi: nimeni n-a fost in stare să spună adevărul dintr-o poziţie de putere, precum cea a lui Antonescu atunci.
În zilele minciunii univesale, a spune adevărul e un act de dizidenţă.
Pentru a înţelege prezentul, e necesar să ne cunoaştem trecutul: să-l aflăm!
P.S. Dupa ce o citesti, parca ar fi vorba despre ce se intampla acum pe meleagurile noastre…
Nimic nou sub soare…
Alte personaje, aceleasi metehne…
Ajuta-ne, Doamne !
Ion Antonescu, „Scrisoare de răspuns adresată lui C.I.C. Brătianu” (29 octombrie 1942)
Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră.
Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.
Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu.
Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni.
În virtutea cărui drept?
Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele d.stră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?!
Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari.
În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.
Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea d.stră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.
Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat,în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia;
Câte răspunsuri aveţi?!
Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor d.stră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d.stră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie -mari şi mici- făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.
Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor d.stră de ieri, cu care -ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie- sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc.
şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.
Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată -de totdeauna- atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi -de la cel dintâi dintre d.stră, până la cel din urmă- încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.
Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre d.stra. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor.
Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi d.stră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de d.stră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca d.stră.
Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui d.stră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea d.stră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914-1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.
Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.
Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de d.stră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu d.stră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se salva, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul d.stră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.
Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele d.stră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al d.stră şi când aclama un om nou, care eram eu.
Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra.
După ce am reluat Basarabia şi Bucovina, v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi d.stră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru.
V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat.
După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi.
V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.
Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.
Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului.
Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.
Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii?
Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră, de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie.
Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei.
Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia.
Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.
A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic -şi aceasta este cea mai mare crimă- a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic.
Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.
Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun.
Conducătorul nefericit al Franţei -şi mai nefericite de azi- a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.
Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.
Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi d.stră, ci neamul ar plăti-o scump.
Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată.
Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”.
Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.
V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea d.stră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.
V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub d.stră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care -împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă- aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza.
Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”
(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu,dos. 61/1940, f. 88-221)