ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "bolsevici"

bolsevici

,

Poetă înregimentată în ritmul eminescian, medicul Ecaterina Arbore-Rally scria în 1916:

Codrule, eu plâng cu tine
Că-mi ești drag…din cale-afară,
Dar pe cerul cel mai searbăd
Văd un colț de primăvară!

Îmbina romantismul poetic cu un romantism revoluționar care nu cadra cu situația concretă din România interbelică.
S-a întâmplat așa că Zamfir Arbore-Rally și-a îndemnat fiica să meargă în URSS și să participe la făurirea primului stat socialist din lume fără să bănuiască că a trimis-o la moarte.

Chiar momentul plecării ei și omul la care urma să ajungă au fost suficiente motive pentru organele NKVD s-o aresteze, s-o tortureze și s-o împuște. Acesta era bunul cunoscut al tatălui ei, Lev Troțki.

Circulă o legendă că Lev Troțki ar fi originar din Basarabia. Există însă o lucrare autobiografică care se numește Moia jizni, reeditată în anii 1990, unde el spune clar că e născut în localitatea Ianovka, regiunea Ecaterinoslav, Ucraina. Și această mărturie nu poate fi pusă la îndoială.
Dar nu numai legăturile de rudenie cu Basarabia fac din Lev Troțki un personaj interesant. Ca om politic, el a influențat foarte mult destinul acestei provincii. Prieten cu Zamfir Arbore, atunci când vizita România, locuia la București în casa acestuia. Acolo l-a și cunoscut în 1908 pe Pan Halippa. Nu-i exclus faptul că atunci când Halippa povestește despre întâlnirile sale cu Lenin, mijlocitor în aceste întâlniri a fost chiar Troțki. Există o dovadă incontestabilă că Troțki a influențat destinul Basarabiei de după Unire. În 1920 când Armata Roșie era gata să treacă Nistrul, Ion Inculeț și câțiva oameni politici din România au luat decizia ca să se adreseze lui Troțki și să oprească posibila intervenție. Drept oameni de legătură au fost alese Ecaterina Arbore, fiica lui Zamfir Arbore, și Maria Codreanu, care era pe atunci o bună prietenă cu Cristian Rakovski, conducătorul Ucrainei la acel moment. Toate detaliile acestei rugăminți se conțin într-o scrisoare confidențială pe care Ion Inculeț a expediat-o lui Pan Halippa, și care din arhiva lui a nimerit în dosarul de acuzare, întocmit de către KGB în 1952:

„19.II.1920
Dragă Halippa!
Am primit scrisoarea ta. Într’adevăr ședința cu Vasile Stroescu a fost, cum povestesc, penibilă. Eu și am asistat. Pe mine m-au chemat să dau răspuns. Acum se așteaptă încă o interpelare în chestia Basarabiei. Atunci voi vorbi, și pe baza materialelor trimise de tine voi lămuri pe deplin situația Basarabiei.

Sunt chestiuni foarte importante și grave la ordinea zilei…

…II. Chestiunea bolșevicilor. Este cum se vede foarte gravă. Ei se apropie de Nistru și noi nu le cunoaștem intențiile. Fiindcă aproape toate statele au început tratativele cu bolșevicii, cred, că ar fi bine și noi cel puțin să luăm contact cu dânșii. Se spune că la Londra Loyd George chiar l-a sfătuit pe Vaida să intrăm în tratative cu bolșevicii și să obținem și de la dânșii recunoașterea Basarabiei. Se mai spune că Vaida și a trimis pe cineva să se întâlnească cu Litvinov la Copenhaga oficial, însă în tot cazul nu s-a făcut încă nimică.
Părerea mea este că trebuie să încercăm să luăm contact cu dânșii. Guvernul vrea să urmeze politica aliaților în chestiunea aceasta. Dar noi trebuie să ne pregătim la orice ocazie. De aceea trimite pe 2-3 oameni de încredere în Rusia ca să ajungă la Lenin și Trozky, să ia contact cu dânșii, propunându-le să fie intermediari între Guvernul Bolșevic și Guvernul Român pentru reluarea deocamdată cel puțin a rapoartelor economice. Pentru că vezi tu, bolșevicii făcând pacea pretutindeni și eliberând forțele, le v-or întoarce toate în contra noastră și atunci v-a fi mai greu de stat de vorbă. Chibzuiți și voi ideea aceasta și aduceți-o la îndeplinire pe o cale, sau alta. Dar toate acestea făceți-le cu cel mai mare secret.

Toate celelalte sunt de mai mică importanță și îți voi comunica după rezolvarea crizei. Vaida nu se știe când v-a veni. Asemenea și Pelivan.
Toate cele bune. Salutări lui Niță.

Inculeț.”.

Este firesc să se facă speculații pentru o virtuală istorie, adică dacă nu învingea Stalin și învingea Troțki URSS ar fi avut o altă soartă. Iluzii. Lev Troțki a arătat că este la fel de crud ca și Stalin. Pentru noi, însă, important este faptul, că în cazul concret al Basarabiei, Lev Troțki a procedat ca un adevărat prieten, înlăturând iminentul pericol al ocupării provinciei de către Armata Roșie reprezentată în acel moment de brigada lui Grigore Kotovski.

Femeie de o inteligență remarcabilă, Ecaterina Arbore-Rally (1873, Geneva, Elveția – 2.XII.1937, Tiraspol), s-a impus în epocă prin două calități proeminente: medic-umanist și publicist militant pentru cauza socialistă.

Fiica mai mare a lui Zamfir Arbore-Rally s-a născut în exil. De aceea a avut un sentiment acut al dreptății sociale. A făcut studii liceale la București și cele superioare tot acolo, la Facultatea de Medicină a Universității.

Întreprinde o călătorie de specializare la Paris, la Institutul „Louis Pasteur”. A mai studiat medicina la Academia Medicală din Sankt Petersburg, unde timp de doi ani a fost discipola savantului cu renume mondial Ilia Mecinikov, descendent din neamul Milescu Spătaru, din Moldova.

Condițiile materiale dificile ale familiei o obligă ca, deja la 17 ani, să se angajeze în calitate de învățătoare de matematică la o școală de fete. Un timp a fost angajata unui spital pentru copii orfani din București. Și tot în acea perioadă se manifestă ca o militantă activă a mișcării revoluționare mondiale. Participă, în 1903, la Congresul Internaționalei a II-a. După 1920, trece clandestin în URSS și cu ajutorul lui Cristian Rakovski, un bun prieten al familiei Arbore, unul dintre liderii comuniști ai Rusiei Sovietice de atunci, este promovată în diverse funcții de răspundere: redactor al unor publicații comuniste de limbă română, membră a Cârmuirii de conducere a Internaționalei a III-a (comuniste), pedagog la Universitatea Comunistă pentru Minoritățile Naționale din Partea de Vest a Țării „I.I. Marhlevski” din Moscova, vice-comisar, mai târziu comisar al poporului pentru Inspecția Muncitoresc-Țărănească din RASSM, comisar al poporului al Sănătății din RASSM (1924-1929) ș.a. În paralel cu această activitate se manifestă ca o publicistă activă având colaborări la ziarul România muncitoare, revista Amicul copiilor. Publică mai multe articole cu caracter revoluționar în revista Красная Бессарабия, inspirate din realitățile României Mari.

A scris și memorii publicate în revista Пролетарская революция. Folosindu-se de autoritatea tatălui său și de relațiile lui prietenești, a corespondat cu mari personalități ale timpului, oameni care formau opinia publică: bulgarul Dimitri Blagoev, scriitorul Vladimir Korolenko, revoluționara profesionistă Vera Figner ș.a.

Formarea în 1924 a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești au adus-o la Tiraspol, unde ea a fost primul comisar al ocrotirii sănătății și membru al Guvernului RASSM. Experiența ei profesională a utilizat-o eficient la crearea bazei materiale a medicinei din republica autonomă.

Optimismul ei este de invidiat. În scrisoarea adresată lui Zamfir Arbore-Rally la 25 martie 1925, adică la jumătate de an de la proclamarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești ea scrie:

„Tu dorești să scriu despre Republica Moldovenească? Ea se află pe malul stâng al Nistrului. Componența ei națională e aceeași ca și în Basarabia. Limba moldovenească e vorbită în sate. Pentru ridicarea nivelului de cultură națională, anul trecut, toamna, a fost întreprinsă o chestionare prealabilă a populației, care s-a pronunțat pentru moldovenizare, păstrându-se limba ucraineană pentru populația ucraineană. A fost proclamată autonomia Republicii Moldovenești, care intră în componența RSS Ucrainene. Se înființează școli moldovenești, a început să apară o gazetă, se începe editarea cărților și, desigur, ne vom strădui ca în Republica Moldovenească Sovietică țăranii să trăiască nu așa ca-n Basarabia, nemaivorbind de sensul politic și cultural, ci pur și simplu, material. Într-un cuvânt, ne vom strădui ca ea să devină într-adevăr înfloritoare.” (scrisoare publicată de Gh. Tulbure în cartea „Zamfir Arbore”, Chișinău, 1983, pag.177).

În 1937 a fost arestată „ca dușman al poporului” și împușcată la Tiraspol, la 2 decembrie în același an, deși ea încă din 1929 demisionase din postul de comisar al Sănătății din RASSM.

Unul din capetele de acuzare a fost și contribuția personală la trecerea scrisului la alfabetul latin în RASSM.

A riscat să scrie și proză, și poezie, dar a lăsat o operă importantă pe plan profesional: Câteva considerațiuni asupra sarcinilor extrauterine (București, 1896), Leagănele de copii (1898), Mama și copilul (1900), Despre tuberculoză în capitală (1907), Femeile în revoluția rusă (1908), Femeia în lupta pentru emancipare (1911), Femeia muncitoare (1912), Cincizeci de zile între holerici (1914).

Reabilitarea ei s-a făcut greu și nu definitiv, pentru că nici până astăzi nu cunoaștem toate detaliile dosarului ei de la NKVD…

Un articol de: Iurie Colesnic

Sursa: timpul.md

,

Sfatul Țării la momentul Unirii Basarabiei cu Țara Mamă România
Sfatul Țării la momentul Unirii Basarabiei cu Țara Mamă România

Deja către sfârșitul lui ianuarie 1918, teritoriul Basarabiei era aproape complet curățat de plaga bolșevică. (vezi Curățirea Basarabiei (II) Bătălia) Armata română disciplinată, motivată, dornică de revanșă, a reușit cu prețul unor lupte grele să curețe întreg teritoriul până la Nistru, obligând bandele rusești să fugă dincolo de râu, aducând liniștea și pacea atât de necesară populației basarabene greu încercate. Nu mai erau bande de soldați care jefuiau, violau, incendiau și omorau totul în calea lor. În locul lor veniseră soldații români care aveau ordine stricte să nu se amestece în disputele politice. Au fost primiți prin sate cu pâine și sare, au fost invitați pe la cumetrii sau nunți, ofițerii români au nășit cupluri sau copii basarabeni, și pretutindeni s-au comportat cu onoare, făcând cinste armatei române. Țăranii basarabeni erau lămuriți acum, nu le mai trebuiau demonstrații, se înțelegeau perfect în limba română cu acești soldați despre care lise spunea că sunt moșieri. De fapt, în discuțiile, șezătorile la care au participat în comun, a fost limpede pentru toată lumea că sunt același popor, spre deosebire de stăpânii ruși de până atunci care nici nu vorbeau limba lor, ba mai mult, îi tratau cu dispreț ca și pe un popor inferior.

Despre cultura românilor

În această idee trebuie menționate scrierile autorilor ruși care permanent încercau să acrediteze ideea conform căreia moldovenii, și prin extensie românii, sunt un popor inferior care au avut norocul să fie „civilizați”, prin cucerire bineînțeles, de cultura superioară a poporului rus. Aici sunt mari semne de întrebare. În primul rând, nu cred că mujicul rus de rând era cultural superior țăranului basarabean sau român, ba dimpotrivă. De sute de ani cercetătorii continuă să descopere noi și noi comori artistice din sufletul țăranului român, nu degeaba folclorul nostru este poate unic în lume. „Veșnicia s-a născut la sat” spunea Lucian Blaga, și avea mare dreptate. Iar noi încă tot mai descoperim bucăți din această veșnicie, din acest patrimoniu unic și nepieritor al poporului român. Toți marii autori, scriitori, compozitori români, și-au extras inspirația de la rădăcini, din arborele imens al creației populare, care încă este departe de a-și fi epuizat tainele. Folclorul nostru este unic în lume la fel ca și poporul român, „o enigmă și un miracol”, după cum spunea istoricul Gheorghe Brătianu, ucis de comuniști în închisoarea de la Sighet în 1953.

Marii noștri savanți, Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor, marii noștri filozofi, mândria universităților din lume, Eugen Ionesco, Cioran și mulți alții, și-au extras seva din acest arbore al culturii populare, atât de vie și atât de necunoscută chiar și astăzi. Să mai spunem că riturile noastre de sărbători încă sunt enigme pentru cercetători din întreaga lume? Că DOINA, acest cuvânt sfânt pentru orice român, nu are echivalent în nicio limbă a pământului?

Grecii au un folclor populat de zei, grecii sunt unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, cu o civilizație înfloritoare. Legendele Olimpului au fost și sunt studiate în întreaga lume. Spre deosebire de ei, românii au un folclor poate mai bogat, populat de eroi. Sunt eroi care luptă pentru biruința binelui, printre personaje fantastice care ar putea să facă să pălească clișeele preluate cu elfi, dragoni, orci sau alte închipuiri mitologice. Noi îi avem pe Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Greuceanu, Harap Alb și mulți alții. Folclorul nostru este populat cu balauri, iele, vrăjitoare, pitici, spâni, dar și cu personaje din creștinătatea timpurie, ca și Sfânta Vineri. Nu prea știu să fi dat ceva comparativ cultura populară rusă, chiar și în materie de legende și balade cred că le suntem superiori.

Tot timpul rușii, în cursul expansiunii lor și-au motivat tendințele cum au putut mai bine, sub semnul eliberării creștinilor de sub jugul păgân, apoi când au cotropit creștini, în numele ortodoxiei, când au ajuns să cotropească popoare ortodoxe, în numele civilizării lor de către cultura rusească superioară. A apărut comunismul, un alt pretext spre expansiune, în numele „eliberării” proletariatului mondial. După căderea comunismului, este coaptă ideea panslavistă. În momentul în care Rusia a cotropit teritorii poloneze sau românești, ideea civilizatoare a ocupației nu prea a stat în picioare, deoarece atât nobilii polonezi, cât și boierii români aveau un nivel cultural net superior nobilimii ruse. Acesta este unul dintre motivele tendinței continue de rusificare a elitelor, iar mai apoi, în timpul comunismului, când s-a văzut că această politică nu dă rezultate, pur și simplu de masacrare a acestor elite. Preoți, învățători, cărturari, intelectuali, toți cei ce aveau rolul de a lumina poporul, inclusiv țărani înstăriți au fost exterminați. Katyn, Gulag, cuvinte devenite comune acum.

De ce nu au reușit rușii, cu așa zisa lor civilizație superioară față de cea a basarabenilor, să asimileze populația basarabeană, inferioară cultural cum ziceau ei comparând-o cu cea a samoazilor? Mai mult, erau învățați ruși care susțineau că limba moldovenească, respectiv cea română, nu are mai mult de 200 de cuvinte! Atunci, de ce nu au fost asimilați basarabenii de marea cultură rusă în mai mult de o sută de ani de stăpânire crudă, la fel cum au făcut cu alte popoare siberiene, printre care și cel mai sus menționat, al samoazilor, despre care nimeni nu a mai auzit nimic?

Răspunsul este simplu. O civilizație poate fi asimilată doar de o alta superioară, la fel cum românii i-au asimilat pe migratorii care s-au stabilit aici, fie că vorbim de rămășițele cumanilor sau ale slavilor. O civilizație inferioară nu poate asimila una superioară, o poate doar extermina. Iar românii, ca și polonezii, erau cultural superiori rușilor, așa se explică rezistența lor constantă. Un singur exemplu. La începutul secolului XX, în Imperiul Rus funcționau nouă universități (Petersburg, Moscova, Kiev, Kazani, Odessa, Harkov, Varșovia, Tartu, Tomsk) dintre care patru erau înființate de români.

Unirea

Dar românii basarabeni erau deja lămuriți de ascendența și apartenența lor la începutul lui 1918. Proclamarea independenței față de Rusia a venit firesc, prin actul Sfatului Țării de la 24 ianuarie 1918, o dată cu rezonanță istorică în inima tuturor românilor. Era logic și firesc, Basarabia nu mai avea frontieră comună cu Rusia în urma faptului că Ucraina se declarase deja independentă. La 16 martie 1918, apare a doua pretenție a Ucrainei față de Basarabia (prima, din vara lui 1917, a fost respinsă de adunările moldovene cu indignare) a premierului ucrainean Golubovici. Deputații din Sfatul Țării o resping și pe aceasta, se poate ca această pretenție directă să fi grăbit actul de la 27 martie 1918.

Între timp, guvernul român condus de generalul Averescu începe negocieri cu Rumcerodul de la Odessa prin intermediul colonelului Boyle. Scopul principal al lui Averescu era fără îndoială eliberarea românilor arestați de bolșevici la Odessa. Vorbim aici de oficiali înalți, inclusiv de generalul Coandă, fostul atașat român la curtea țarului pe timpul războiului. Se schimbă o serie de propuneri, printre care bolșevicii cer evacuarea de către români a Basarabiei, în etape, și lăsarea doar a unei garnizoane de 10000 de oameni pentru paza depozitelor și căilor de transport. Deși au fost unele acorduri în faza inițială pe timpul negocierilor, până la urmă tratativele au picat odată cu ocuparea Odessei de către austro-germani. Delegațiile române între timp au fost eliberate. Aceste negocieri au fost folosite ulterior de către istoriografii sovietici pentru a demonstra „ocuparea samavolnică” a Basarabiei de către România. Este un fals, au fost negocieri pe mai multe paliere, inclusiv eliberarea ostaticilor români, regimul de transport și multe altele. Sunt mai multe aspecte care în mod sigur Averescu le-ar fi urmărit. Odată, dorea să-i liniștească pe Aliați că armata română nu-și împrăștie forțele și va păstra pe linia frontului suficiente trupe contra germanilor,  mai ales după ce rușii nu mai contau pe frontul românesc, ba dimpotrivă, eram nevoiți să luptăm și împotriva lor. Apoi, ținând cont că eram siliți să pornim negocierile de pace cu Germania și Austro-Ungaria deoarece și rușii făceau la fel, Averescu nu dorea să dea de înțeles că ar accepta Basarabia ca și o compensație pentru o eventuală pierdere a Dobrogei către bulgari la tratativele de pace. Indiferent, după alungarea Rumcerodului din Odessa de către austro-germani, negocierile deveneau caduce, la fel cum s-a întâmplat și cu pacea de la Buftea-București după înfrângerea Austro-Ungariei și Germaniei.

Timpul se grăbea, evenimentele se succedau cu repeziciune. Ofensiva austro-germană în Ucraina care a ajuns până la Odessa ne-a făcut să fim total înconjurați de Puterile Centrale, ce a mai rămas din România și Basarabia, două insule înconjurate de inamici, dar menite să devină una singură. Încă de la începutul anului zemstvele (adunările de reprezentanți) din diferite părți ale Basarabiei trimiteau Sfatului Țării telegrame cu rezoluții în care se cerea unirea cu țara mamă România. La 27 martie 1918, în ședința Sfatului Țării, acesta a decis cu 86 de voturi pentru și 3 împotrivă (Balmez Ștefan, bulgar, Osmolovski Arkadie și Starenki Mihail, ucraineni), 36 abțineri și 13 absenți, unirea Basarabiei cu România. Idealul spre care năzuiseră generații de patrioți mai bine de o sută de ani a devenit realitate prin vot, în mod democratic, în ziua de 27 martie 1918.

“În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna!
Președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț

Vice-președinte, Pantelimon Halippa

Secretarul Sfatului Țării I. Buzdugan”

Recunoașterea Unirii

Rusia bolșevică, la fel cum ar fi făcut și Rusia țaristă, nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei, ci a încercat prin orice mijloace să o recupereze. Pentru început, a confiscat tezaurul României depus la Petersburg cu garanția Aliaților, pentru a nu fi însușit de germani în cazul în care aceștia ar fi ocupat nordul Moldovei. Această sechestrare nerezolvată nici până astăzi reprezintă un act de brigandaj, de tâlhărie internațională. Spre comparație, în 1939, Polonia este atacată și ocupată din două părți, de Germania lui Hitler și URSS-ul lui Stalin. O parte din populație, chiar și din armata înfrântă, guvernul și alți ofciali se refugiază în România. Oficialitățile vor pleca mai departe, către Marea Britanie, dar o mare parte dintre civili vor rămâne în România până la sfârșitul războiului. Odată cu guvernul, prin România a  trecut și o mare parte din tezaurul polonez. Oficialitățile române au avut grijă să nu se întâmple nimic pe timpul transportului, astfel că tezaurul polonez a fost îmbarcat la Constanța și expediat cu bine în Anglia, cu concursul generos al oficialităților române.

În 1918, bolșevicii fac mai mult decât confiscă tezaurul, dar la intrarea trupelor române în Basarabia îl arestează pe ministrul Diamandi la Petrograd, dar acesta este eliberat la intervenția insistentă a celorlalți ambasadori aliați. Bolșevicii nu mai respectau nici imunitatea diplomatică a ambasadorilor. Radiograma lui Troțky anunță confiscarea tezaurului, ruperea relațiilor cu România și expulzarea diplomaților, când de fapt ei au fost arestați, la fel cum s-a întâmplat cu generalul Coandă și ai lui la Odessa. La 1 mai, Lenin ne va da ultimatum, ca în trei zile să evacuăm Basarabia și Bucovina (pe care nu o stăpâniseră niciodată).

La Conferința de Pace de la Paris, rușii, de fapt reprezentanții vechii Rusii, ai țarismului, deoarece bolșevicii nu erau recunoscuți ca reprezentanți legitimi ai Rusiei, au încercat să conteste prin toate mijloacele valabilitatea unirii, dar fără succes. De aici se vede convergența de păreri și aspirații internaționale ale țarismului și comunismului, ambele înclinate spre expansiune și dominație regională, chiar globală, prin intermediul ideologiei, în cel din urmă caz.

La Paris, rușii albgardiști au încercat fără succes să acrediteze ideea anexării Basarabiei de către România, jugul sub care zăcea poporul basarabean sub ocupația românească și multe altele. Au adus chiar și câțiva “țărani basarabeni”, dovediți ulterior ca ucraineni, care să se plângă de ocupația românească. Acești ruși îi aveau în frunte pe A.N. Krupenski (dintr-o familie de polonezi moldovenizați în secolul XVII, apoi rusificați în secolul XIX, fost mareșal provincial al nobilimii din Basarabia până în 1918), pe A.K. Schmidt (evreu de origine germană, fost primar al Chișinăului) și pe Vladimir N. Țiganco (rus, fost conducător al fracțiunii țărănești din Sfatul Țării, s-a abținut de la votarea unirii). Lor li s-a opus delegația basarabeană, pe lângă delegația românească la negocieri. Această delegație basarabeană, formată din Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă (scriitor cunoscut mai mult sub pseudonimul Ștefan Basarabescu) și Emanoil Catelli. Ei au demonstrat românitatea Basarabiei și au demontat propaganda rusă prin conferințe, articole de presă, editarea de broșuri, discuții cu factorii responsabili ai Aliaților, care, în final, au recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Bolșevicii nu au recunoscut noile granițe ale României Mari, dar acestea au fost recunoscute de aliați. Nu au recunoscut unirea Basarabiei, deși la 1920, în preajma și timpul războiului sovieto-polonez, când aveau nevoie de neutralitatea României erau gata să o facă, doar pentru această neutralitate. Ar fi sacrificat Basarabia pentru asta, dar de fapt nu este așa. Românii care au participat la luptele din Siberia în cursul războiului civil dintre albi și roșii spuneau că încheiau acorduri de încetare a focului cu bolșevicii, pentru ca a doua zi să fie atacați de aceștia spunând că nu recunosc nicio înțelegere cu burjuii. La fel au procedat rușii și mai aproape de zilele noastre, în anii 90, în timpul conflictelor din Georgia și Transnistria.

URSS a recunoscut granițele țărilor baltice, ale Poloniei și ale Finlandei. Au împiedicat-o cu ceva aceste tratate să le ocupe, pe unele total, pe unele parțial, începând cu 1939? L-a împiedicat pe Stalin să ia teritorii pe care rușii nu le-au stăpânit niciodată, cum ar fi Rutenia subcarpatică, Bucovia de nord sau ținutul Herța? Pe Stalin, care spunea că tratatele nu valoarează nici măcar cât bucata de hârtie pe care sunt scrise? În concluzie, chiar dacă URSS și Stalin ar fi recunoscut unirea Basarabiei și granițele României Mari, asta nu i-ar fi împiedicat să le cotropească atunci când momentul le-ar fi fost favorabil. Și asta indiferent dacă este vorba de Stalin, Brejnev sau Gorbaciov, dacă este vorba de URSS, Rusia țaristă sau cea postcomunistă. Ce dovadă mai bună decât faptul că Rusia nu lasă nici astăzi Moldova pe drumul ei, ba mai mult și-a pus și trupele într-o regiune smulsă din teritoriul recunoscut de ONU?

Rusia nu s-a mulțumit cu nerecunoașterea unirii, ci a încercat să o reocupe prin forță, în același timp în care făcea același lucru de-a lungul fostului imperiu al țarilor: Siberia, Ucraina, Georgia, Armenia și multe altele. Atunci, de ce nu și Basarabia?

Dar ambițiile sovietice erau mai mari. Cu ajutorul bolșevicilor unguri, urmăreau întreaga Europă centrală. Un atac masiv, concomitent, din două părți, de la est prin Basarabia de către bolșevicii ruși, și de la vest, prin Transilvania, de bolșevicii unguri, ar fi avut drept rezultat dezmembrarea României, noua graniță între bolșevicii unguri și cei ruși devenind Carpații Orientali. Schimbul de telegrame între Lenin și Bela Kuhn este edificator, dar românii vor rezolva problema bolșevismului maghiar prin războiul din 1919 ocupând Budapesta (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) din Apuseni pe Tisa și cele două următoare).

Atacuri bolșevice după unire

Frontul de est a rămas problematic după desființarea Ungariei bolșevice de trupele române, aici luptele și provocările vor continua fără încetare. Voi da numai câteva exemple.

Noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1919, județul Hotin. 83 de soldați bolșevici înarmați trec Nistrul, împart arme populației rusofone și îndeamnă la răscoală, în zona localșității Atachi. Coducătorii sunt Liscun și Tocan. Noi treceri de trupe și de arme fac să se extindă mișcarea antiromânească și la Bârnova, Romancăuți, Ocnița (Lipnic), sub conducerea unui anume Maievski. Regimentul 40 Călugăreni, regimentul 35 Matei Basarab și un batalion condus de ofițerul Lascăr intervin. Luptele durează mai multe zile, bolșevicii fiind aruncați peste Nistru. În aceste lupte cade generalul Stan Poetaș, eroul de la Topraisar, Neajlov și Mărășești. Ulterior i s-a ridicat o statuie la Atachi, dispărută după 1940.

După câteva zile, un nou atac prin surprindere asupra Hotinului. Bolșevicii, trecuți peste Nistru, îmbrăcați ca și oamenii locului, surprind pichetele de grăniceri. Soldații români schingiuți, mutilați, cu limbile tăiate și ochii scoși sunt spânzurați de copacii înghețați. Șeful siguranței din Hotin a fost aruncat în puțul fortăreței. Armata română condusă de generalul Davidoglu intervine și aruncă bolșevicii care au scăpat înapoi dincolo de Nistru.

Tactica bolșevicilor se diversifică, îmbinând activitatea subversivă, atacurile armate cu presiunile internaționale. Permanent, în Basarabia, Siguranța statului descoperea și aresta nuclee teroriste care depozitau arme și împărțeau materiale de propagandă bolșevică. După calculul ministrului de interne Gheorghe Tătărăscu, în perioada 1919 – 1924 au fost descoperite 118 filiale teroriste și efectuate 3002 de arestări. Odată la câteva zile se producea câte un incident în care erau implicați agenții bolșevici, așa cum a fost de exemplu aruncarea în aer la 10 decembrie 1922 a clădirii siguranței din Tighina. În rest acești agenți asasinau, aruncau în aer poduri și alte obiective, jefuiau, provocau deraieri de trenuri, atacau pichete de grăniceri sau patrule românești. Ciocnirile la graniță cu teroriștii ce încercau să treacă Nistrul deveniseră ceva obișnuit. În grupuri de 15 – 30, uneori mai mulți, treceau înarmați cu pistoale, grenade, explozivi, chiar cu mitraliere. Deseori se dădeau adevărate lupte de durată variabilă, până la câteva zile, între grănicerii, jandarmii români sau chiar unități ale armatei cu aceste bande. Un exemplu al unei astfel de lupte a fost publicat în ziarul Timpul (Atacuri bolșevice după unire) sub forma raportului prefectului județului Cetatea Albă referitor la atacul bolșevic din 6 – 7 octombrie 1921.

Cea mai spectaculoasă acțiune teroristă bolșevică a fost plasarea unei bombe în Senatul României la 8 decembrie 1920. Bomba, plasată cu o seară înainte între scaunul prezidențial și cel al principelui moștenitor a explodat la ora 14.30 înaintea începerii ședinței, mai devreme decât era programat, și a ucis pe episcopul greco-catolic de Oradea Demetru Radu, pe ministrul justiției Dimitrie Greceanu și pe senatorul Spirea Gheorghiu, ultimii doi câteva zile mai târziu în urma rănilor. Șeful anarhiștilor bolșevici care au pus bomba era Max Goldstein, care încercase în luna precedentă asasinarea lui Constantin Argetoianu, unul dintre cei mai anticomuniști politicieni români ai vremii, dar atentatul a eșuat, sărind în aer doar o parte a vagonului cu care se deplasa Argetoianu. Max Goldstein a fost arestat și a murit de pneumonie la închisoarea Doftana în 1924.

Tatar Bunar

O altă acțiune de referință a bolșevicilor în Basarabia a fost tentativa de organizare a unei răscoale la Tatar Bunar, în sudul Basarabiei, în 1924, cea mai mare acțiune subversivă bolșevică.

Inițial, bolșevicii au tatonat terenul, mai întâi în reginea de nord, care avea avantajul pentru ei că era populată în parte cu ucraineni. În noaptea de 3 spre 4 iunie 1924, o barcă sprijinită de soldații bolșevici din stânga Nistrului a trecut la Lopatna, atacând postul de grăniceri români cu 15 grenade și peste 400 gloanțe trase din stânga Nistrului. Atacatorii au fost respinși. La 13 august 1924, un detașament de 150 de călăreți sovietici, deci Armata Roșie, trece Nistrul la 30 kilometri de Hotin și jefuiește satul Ianouți. Sunt respinși după o luptă cu cavaleria română.

Se tatonează și în sud, la Limanul Nistrului, la sfârșitul lunii iulie, trei tentative respinse de grănicerii români. Până la urmă se decide asupra sudului, datorită amestecului etnic considerat favorabil de conducerea sovietică. În secret sunt transportate arme și muniții pe mare sau pe lacul Sărățica și sunt depozitate în ascunzători, mai ales în zona localității Tatar Bunar. Acțiunea trebuia coordonată cu una din nord, dar la 1 septembrie 1924 este descoperită de Siguranță o organizație teroristă la Chelmenenț, în județul Hotin. După o luptă aprigă, teroriștii sunt arestați și este descoperită o mare cantitate de armament, această acțiune anihilând acțiunea bolșevică din nord.

Conducătorii acțiunii subversive de la Tatar Bunar au fost Andrei Kliușnikov (cunoscut sub pseudonimul Ninin, rus născut în gubernia Reazan, fost sanitar pe frontul moldovean, apoi conducător al mișcării bolșevice din sudul Basarabiei în 1917-1918), Iustin Batiscev (pseudonim Almazov), Alexandru Dobrovolski (Gromov), Simion Koba (Krasnâi), Statstenco (rus din Ucraina), Barbalat (evreu) și Kolțov (rus).

Acțiunea a început la 11 septembrie 1924. O bandă înarmată condusă de Kolțov a ocupat satul Nicolaevna, 30 km de Cetatea Albă. Au fost uciși primarul, soția lui, un țăran și doi jandarmi. Au început jafurile și distrugerile. Nenin a ocupat Tatar Bunarul, un târg de vreo 10000 de locuitori și localitățile împrejmuitoare, și a anunțat că Rusia a pornit războiul împotriva României și el este aici să pornească revoluția. A împărțit arme populației rusești și lipovene, silindu-i să ia parte la revoltă. Unii au luat parte de bunăvoie, alții siliți. Au fost tăiate firele de telefon și telegraf, pentru a izola localitatea și s-au dispus patrule pentru ca nimeni să nu poată fugi. Cruzimea a fost fără margini, sediul primăriei a fost incendiat pentru a carboniza cadavrele. Au fost jefuiți comercianții, mărfurile, banii și mijloacele de transport au fost “rechiziționate”. Postul de jandarmi a fost atacat de un grup de bandiți conduși de Grigorie Cernenco, comandantul și doi jandarmi fiind uciși. Nenin a răspândit vestea că urmează să sosească două regimente de cavalerie sovietice, dinspre Tighina și Cetatea Albă.

Un grup de teroriști este trimis la Acmanghit, dar șeful postului de jandarmi a reușit să fugă la Sărata, de unde a adunat 40 de civili voluntari și împreună cu ei a pornit împotriva teroriștilor. I-a blocat câteva ore până la sosirea a două companii de soldați români însoțiți de țărani voluntari. În lupta de la Acmanghit, Kolțov a fost ucis.

Armata română și teroriștii s-au confruntat la Tatar Bunar la 17 septembrie 1924. Când rândurile teroriștilor s-au mai rărit, Nenin a dat ordin de retragere spre Nerusai, apoi în dimineața următoare spre Galilești, de unde să ajungă la Vâlcov, pe Dunăre. Un detașament de soldați români i-a încercuit și a capturat 120 dintre ei. Nenin și Batișcev s-au ascuns într-un câmp de porumb, iar în timp ce Nenin dormea, Batișcev i-a furat o valiză cu 200000 lei și a fugit. În timp ce Nenin se strecura printre saline, un jandarm l-a recunoscut și l-a împușcat. Mai târziu a fost arestat și Batișcev.

Au fost arestate peste 500 de persoane, dintre care doar 9 români. Au fost inculpate 279 de persoane, procesul începând la 24 august 1925 și încheindu-se la 2 decembrie 1925. Sentința a fost confirmată în 1926. Printre avocați au fost prezenți și Henri Barbusse și Henri Torres. Din 279 de inculpați, 85 au fost condamnați la închisoare de la 6 luni la 6 ani, 2 persoane la 15 ani muncă silnică și una (Batișcev) la muncă silnică pe viață.

După eșecul de la Tatar Bunar, Stalin decide înființarea RSS Moldovenească la 11 octombrie 1924, în stânga Nistrului, pentru a servi ca un punct de referință la pretențile sovietice asupra Basarabiei și a României. 8434 kmp cu o populație de 576306 locuitori, 60% moldoveni, chiar după statisticile sovietice, care dădeau o populație de peste 500000 de moldoveni la stânga Nistrului. Capitala a fost inițial la Balta, apoi la 1928 la Bârzula (Kotovsk) și mai târziu la Tiraspol. Chiar la prima ședință a Comitetului Central, la 9 noiembrie 1924, secretarul general al acestei republici, un ucrainean a dezvăluit sensul întemeierii acestei republici sovietice moldovenești: “Trăiască Republica Moldovenească autonomă, leagănul României Sovietice”.

Basarabia a rămas a României până la 1940, când tot echilibrul european s-a prăbușit prin alianța dintre Stalin și Hitler. Iar răzbunarea bolșevică pentru umilințele îndurate prin blocarea atât timp a pătrunderii comunismului spre centrul și sudul Europei de către eroica Românie va fi cumplită și nu va ocoli pe nimeni.

Profiluri de eroi

După cum spuneam mai devreme, unirea a fost votată la 27 martie 1918 cu trei voturi împotrivă, un bulgar și doi ucraineni. Pantelimon Halipa ne spune de soarta unuia dintre cei doi ucraineni, Mihail Starenki. După câțiva ani, a plecat în Ucraina lui, la stânga Nistrului, în raiul comunist. Halipa spune că a revenit după nici doi ani, într-un hal de nerecunoscut, slab, cu îmbrăcămintea zdrențuită. Halipa l-a întreținut până și-a găsit un serviciu. În mod sigur că s-a lămurit de binefacerile comunismului, din moment ce a venit înapoi, cum a putut, și nu a fost singurul. Au fost cazuri de evrei, ruși, lipoveni, care în 1940 aruncau cu pietre în armata română ce se retrăgea în urma ultimatumului, iar după un an de stăpânire comunistă, au primit armata română cu flori, apoi la a doua retragere, în 1944, s-au retras în România numai să nu ajungă din nou în raiul comunist. Nu este de mirare atunci că, la 1940, bolșevicii i-au ucis pe membrii Sfatului Țării pe care i-au găsit, nu numai pe cei care au votat pentru unire, ci și pe cei care au votat împotriva unirii.

Voi enumera doar o mică parte dintre patrioții basarabeni care au luptat din răsputeri pentru unire și soarta lor.

Anton Crihan s-a născut la 1893 în satul Sângerei, județul Bălți. La Universitatea din Odessa se întreține lucrând corector într-o tipografie. Izbucnirea revoluției îl aduce la Chișinău, deputat în Sfatul Țării, lider al Blocului Moldovenesc. Ministru adjunct al agriculturii a prezidat comisia care a elaborat instrucțiunile pentru comitetele agrare din Basarabia privitor la împărțirea pământurilor. Arestat de bolșevici la 6 ianuarie 1918, este eliberat de soldații basarabeni și fuge la Iași pentru a chema armata română. Votează unirea și devine deputat de Bălți în Parlamentul României Mari. Doctor în economie politică la Sorbona (1932). În guvernul țărănist din 1932-1933 a fost subsecretar de stat în ministerul agriculturii, în acre calitate a făcut ca Facultatea de Agronomie să se transfere de la Iași la Chișinău. Conferențiar, apoi profesor la această facultate. În 1948 pleacă în străinătate, având soția din Paris. S-a stabilit în Saint Louis, SUA, unde a militat constant pentru scoaterea Basarabiei de sub tutela URSS și reintegrarea în cadrul statului român. A murit la 9 ianuarie 1993, anul în care ar fi împlinit 100 de ani.

Vasile Gafencu a învățat să scrie în armată. A votat unirea în 1918, apoi s-a înscris la Universitatea din Iași pe care o abandonează din lipsa banilor. Acceptă postul de învățător în satul natal, Sângerei. A fost arestat de sovietici în 1940 și nu se mai știe nimic de el.

Emanoil Catelli, născut 1883, Zgârdești, județul Bălți. Școala militară din Odessa, la 1917 căpitan în armata rusă. Tot la 1917, președinte al Comitetului Național Moldovenesc din Odessa. Membru în delegația basarabeană de la Conferința de Pace de la Paris. În perioada interbelică a fost prefect de Bălți și apoi senator, după care s-a retras în zona natală Împroprietărit cu 50 ha de pământ, datorită faptului că a făcut parte din Sfatul Țării. La 28 iunie 1940 nu a vrut să plece dincolo de Prut, cu toate rugămințile prietenilor. Spunea că „mișcarea noastră națională trebuie să aibă și martiri”. Doamne, dar câți martiri a avut! Arestat de NKVD la 5 iulie 1940, ucis în Gulag, la Sverdlosk, 18.02.1943.

Teodor Neaga, născut la 1880, Dânceni, județul Lăpușna. La 1917 a fost președinte al Congresului Învățătorilor și Profesorilor moldoveni din Basarabia la care s-a hotărât introducerea alfabetului latin și naționalizarea învățământului în Basarabia. A votat unirea, deputat între 1926-1927. Arestat de NKVD și ucis în Gulag, la Penza, 20.05.1943.

Daniel Ciugudeanu, născut la 1885, Șirăuți, județul Hotin. Absolvă Facultatea de Medicină din Kiev la 1913. Arestat în mai 1912 de ohrana țaristă pentru activitate națională în cadrul societății Deșteptarea din Kiev. În ianuarie 1918 este însărcinat cu formarea unui guvern acceptat de Sfatul Țării la 16 ianuarie. A salutat unirea, a fost ministru fără portofoliu, vicepreședinte al Camerei Deputaților, senator și președinte al Senatului. În vara lui 1940 fondează Cercul basarabenilor, cu scopul de a ajuta refugiații din Basarabia. Din 1941 este mobilizat ca medic militar, pensionat în 1946. Arestat în 1950, moare în închisoare în ziua următoare.

Ion Pelivan, născut la 1876, Răzeni, județul Chișinău. Facultatea de drept a universității din Dorpat (1903). Arestat și condamnat de autoritățile ruse la un an de închisoare și cinci ani de deportare în nordul Rusiei, dincolo de Cercul polar, la Viatka și Arhanghelsk. În colaborare cu Constntin Stere, Emilian Gavriliță și alții fondează primul ziar de limba română Basarabia (1906 – 1907), în timpul revoluției ruse de atunci. Participă la fondarea Partidului Național Moldovenesc în 1917. A fost propus la președenția Sfatului Țării, dar i-a cedat locul lui Ion Inculeț, mai agreat de minoritățile din Basarabia. A votat unirea și a fost membru al delegației basarabene la Conferința de Pace de la Paris, unde a publicat ziarul Viața Basarabiei în limba franceză, precum și o serie de broșuri pentru popularizarea cauzei basarabene. Participant la Conferința de la Geneva (1922), ministru de justiție (1919 – 1920), deputat în mai multe legislaturi. Arestat de comuniștii români și închis la Sighet alături de generația unirii, ca și Iuliu Maniu sau Gheorghe Brătianu. A murit la 25.01.1954.

Ion Codreanu, numit și Moș Ion Codreanu, născut la 1879 în Ștefănești, județul Soroca, pe malul Răutului, a fost un personaj deosebit, un adevărat fenomen, apropiat mai mult de legendă, la fel ca și un alt Moș de la altă unire, Moș Ion Roată. Viața lui Moș Ion Codreanu este atât de extraordinară, încât pare desprinsă dintr-un roman, dar nu este așa. Moș Ion Codreanu a fost numit așa de către Constantin Stere, mai mare cu 14 ani, dar a fost atît de fermecat de înțelepciunea profundă a acestuia și de dragostea sa de neam încât i-a dedicat și un personaj din cartea sa “În preajma revoluției”, cel al lui Ion Coman.

Moș Ion Codreanu era complet analfabet când a fost înrolat în armata țaristă. A învățat carte în armată, de la ofițerii ruși revoluționari. Și-a făcut o cultură rară, de autodidact, învățând germana ca să-i poată citi pe filozofii germani.

În 1905 a luat parte la răscoala de la Brest-Litovsk, înăbușită în sânge. Când s-a tras în răsculați, s-a trântit la pământ, fiind descoperit mai târziu teafăr printre cadavre. În Sfatul Țării a votat unirea, apoi a fost delegat la Conferința de Pace de la Paris. A fost deputat, dar în adâncul său a rămas același țăran îndrăgostit de pământul românesc. Toți cei cu care stătea de vorbă erau fermecați de glasul său și de înțelepciunea vorbelor sale, fie că era vorba Sfatul Țării sau de Parlamentul României. De exemplu, în Parlament, după o polemică cu Nicolae Iorga, în timp ce vorbea, unii din partizanii lui Iorga au început să vocifereze, dar marele istoric s-a întors spre ei strigându-le “Ascultați-l bine pe țăranul acesta, aveți multe de învățat de la el!” Apoi, când a coborât de la tribună, Nicolae Iorga l-a întâmpinat și l-a îmbrățișat.

La 28 iunie 1940, era la câmp, a fost arestat de NKVD, bătut cu cruzime, schingiuit și torturat, totul numai pentru a recunoaște în scris că unirea de la 1918 s-a făcut sub presiunea și amenințarea baionetei românești. A refuzat cu încăpățânare. A stat în celulă o vreme cu Teodor Neaga. La 25 mai 1941 a fost schimbat cu Ana Pauker, fiind unul dintre cei doi foști deputați din Sfatul Țării arestați de sovietici și care au reușit să scape (celălalt a fost Ion Bivol). A murit la București, la 5 ianuarie 1949.

O vorbă a lui merită a fi amintită: „Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa, noi trebuie să ne apărăm Țara”.Bibliografie:Ștefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iași, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmași, Editura Hyperion, Chișinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic și România, Editura Militară, București, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediția a doua, Editura Victor Frunză, București, 1992
Iurie Colesnic, Moș Ion Codreanu, o veșnică călăuză a țărănimii, editura Ulysse, chișinău, 2009

Publicat de Redactor R.B.N.Press – Cristian Negrea

www.cristiannegrea.ro

Rămâi în contact cu noutățile R.B.N.Press ! Apreciază pagina de facebook Romanian Breaking News Press cu un Like ! și selectează opțiunea PRIMEȘTE NOTIFICĂRI !
,

Un lucru cu desăvârșire uitat, România s-a aflat printre primele state care au intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva bolșevismului. Dacă nu chiar primul.

S-a recunoscut și s-a demonstrat prin mii de pagini scrise și documente care continuă să apară adevărul incontestabil conform căruia comunismul a fost un regim criminal, responsabil de moartea a milioane de oameni, mult mai mulți decât a reușit să ucidă nazismul, un regim nu mai puțin odios, dar din fericire care a durat mult mai puțin. Nu mai contenesc laudele către cei ce au contribuit la eliminarea regimului nazist, iar despre eliminarea comunismului se mai amintesc doar contribuțiile occidentalilor care, prin politica lor, au reușit să facă să se prăbușească această ideologie criminală și înrobitoare. Prea puțin s-a spus și se spune despre contribuția acestor luptători anonimi, de cele mai multe ori, sau despre lupta unor popoare întregi care au pus stavilă comunismului chiar din momentele facerii sale, fără de care, poate istoria și implicit harta lumii ar fi ar fi arătat altfel. Iar la loc de cinste, printre aceste popoare care au luptat de la început împotriva ciumei roșii, se numără și poporul român. Poate este chiar primul, alături de rușii albi, care a luptat cu arma în mână împotriva celor ce încercau să cuprindă tot globul în mrejele ideologiei otrăvite promovate atât de intens de aventurierii istoriei cunoscuți sub numele de Lenin, Troțki sau Stalin, și alții ca ei, mai puțin vizibili, dar nu mai puțin periculoși pentru întreaga omenire. Poporul român a luptat împotriva comunismului, cunoscut atunci sub numele de bolșevism, încă din primele clipe ale facerii sale, încă din momentul în care niciunul din liderii lumii nu-și dădea seama cu ce pericol se confrunta omenirea. Fără lupta lor, harta lumii ar fi arătat altfel, iar pentru înfrângerea acestui flagel statele rămase libere ar fi trebuit să depună eforturi mult mai mari, poate peste puterile lor, pentru a readuce suflul libertății în regiunile îmbrățișate de imperialismul rusesc convertit sub masca internaționalismului comunist, dar tot sub hegemonia nemiloasă a Moscovei.

Cum am salvat aliații în 1916

România a intrat în războiul mondial la 15 august 1916 nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greșit spuneau și o mai spun inamicii noștri, ci pentru a elibera ținuturi românești, locuite în majoritate absolută de români, aflate sub stăpânire românească timp de secole, dar atunci, prin capriciile istoriei, supuse monarhiei Austro-Ungare, a cărei singur scop declarat era deznaționalizarea românilor și maghiarizarea lor, în așa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare. De același tratament avea parte și Basarabia, de această dată supusă rusificării de către imperiul țarist de la Petrograd.

România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condițiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părți, dar până la urmă, regele Ferdinand își calcă peste legăturile sale de neam și de familie și decide să fie credincios cerințelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franța, sora sa latină de care o lega atâtea aspirații. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit și Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva țării care i-a dat naștere, împotriva familiei sale și a neamului care l-a crescut și format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.

România intră în război pe frontul oriental alături de ruși, dar fără să știe că aceștia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai rușii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaților, mai cu seamă în cele ale rușilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau și noile granițe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferința de Pace de la Paris, deși aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

României i s-a promis că la începerea operațiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaților, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiția, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaților pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureșului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă și mai ușor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forțe (mai mult, amenințând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menționa că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puțin pentru a lua ofensiva. Am fost mințiți și păcăliți pentru a servi ca și trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război și am înaintat în Transilvania. Cu această mișcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail și a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârșire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunțând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunță la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater și în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia și pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile rușilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca și promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile și armamentul comandat și plătit cu ani în urmă către Franța, Statele Unite și Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările rusești, la Chișinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocrației, ci și din cauza unei rele voințe a Rusiei față de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuși ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeș-Neajlov pentru București, rușii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în așteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câțiva kilometri de tabăra rusească. La sfârșitul anului, când ne-am retras în Moldova, rușii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova și abandonarea întregii Muntenii și a capitalei, Bucureștiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei și a două treimi din teritoriul național? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenții asupra Basarabiei românești, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruși, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră rușii și în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia și trădarea rusească recunoscută și de aliații occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparație, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane și austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare și turcești, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.

Iar exemplele pot continua și vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, dar și al marilor trădări din partea aliaților noștri ruși, care se vor transforma în cei mai mari dușmani ai noștri.

Marile victorii și marile decepții din 1917

În urma înfrângerilor datorate contextului militar din 1916 guvernul și ce a mai rămas din armata română s-a retras în Moldova unde a urmat o perioadă de refacere a capacității de luptă. Rolul misiunii franceze conduse de generalul Berthelot a fost preponderent, ofițerii francezi instruind armata română și aducând-o la pregătirea necesară ducerii războiului modern, iar delegații acesteia reușind să recupereze o parte din materialul militar destinat armatei române și pierdut pe întinsul fără de sfârșit al împărăției rusești. După o muncă tenace, fără oprire, trupele române au putut fi dotate și pregătite pe măsura celor occidentale. Redau aici o situație comparativă ale dotării armatei române în 1916 față de 1917, așa cum apare în cartea generalului C. Găvănescu, apărută în 1918, „Epopeea română. Războiul nostru pentru întregirea neamului”, dotările comparative de materiale ale unui regiment de infanterie la 14 august 1916 și la 1 iulie 1917. Mitraliere, 6,4,2 sau deloc (1916) față de 24 (1917); puști mitraliere, niciuna față de 96; grenade și grenadieri, aproximativ 24 de soldați cu 3-4 tipuri de grenade diferite față de toți soldații cu sacul plin de grenade; telefoane, unele regimente deloc, altele câte unul față de unul la fiecare companie cu suficientă sârmă; rachete de semnalizare, deloc față de arhisuficiente în mai multe culori; căști, la început deloc, venind mai târziu față de toți soldații dotați; măști de gaze, deloc față de toți militarii.

Astfel, în vara lui 1917 românii erau pregătiți de revanșă. Dar evenimentele internaționale se precipită. În martie 1917 izbucnește revoluția în Rusia, care îl alungă pe țar. Conducătorul țării devine Kerenski, care continuă războiul. Dar societatea și armata rusă sunt sătule de război. Idealurile revoluției erau generoase, cu promisiuni de libertate și dreptate, împroprietărirea țăranilor și multe altele. Dar pentru rusul de rând, care pentru prima dată în istorie vedea zorii libertății și simțea gustul ei, a fost prea mult dintr-o dată. Fiindcă această bruscă libertate aducea cu ea, mai ales în rândurile armatei, germenii anarhiei. Luptele politice se întețesc la Petrograd, iar pe fronturi rezultatul este devastator. Soldații refuză să mai lupte, să respecte ordinele. Se organizează în fel de comitete revoluționare, își aleg proprii lideri, își degradează ofițerii și generalii smulgându-le însemnele, batjocorindu-i, insultându-i sau chiar omorându-i. Nimeni nu mai are nicio autoritate asupra acestei armate transformate în bandă. Dar aceste transformări nu se petrec dintr-o dată, ci treptat și din ce în ce mai rapid. Mai ales acolo unde morbul bolșevismului pătrunsese prin agitatori veniți de la centru, care asmuțea soldații contra ofițerilor, alungându-i și înlocuindu-i cu comisari sau reprezentanți aleși, de multe ori simpli soldați inculți care habar nu aveau să conducă o unitate. Astfel de soldați analfabeți ajungeau să conducă companii și regimente, uneori chiar divizii, un plutonier a devenit peste noapte general, și nimeni nu putea face nimic, nici chiar respectivul, care nu avea nici un fel de autoritate, așa cum a fost ales, așa era și răsturnat din funcție. Acest proces de disoluție se va accelera după preluarea puterii la Petrograd de către bolșevicii lui Lenin printr-o lovitură de stat, popularizată mai târziu de propaganda comunistă sub denumirea de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, după noul calendar 7 noiembrie.

Dar până atunci, rușii aveau de ținut un front, de la Marea Baltică în Moldova, unde luptau alături de aliații români. O vor face, dar pe măsură ce trecea timpul din ce în ce mai greu, soldații refuzând din ce în ce mai des să lupte, părăsindu-și pozițiile tot mai frecvent, și tot mai multe unități intrând în disoluție. Soldații bolșevizați făceau în schimb politică, ținând congrese și întruniri, căutând să câștige noi și noi adepți și punând la cale răspândirea revoluției proletare pe întreg mapamondul. Ca să nu-și piardă timpul, jefuiau tot ce găseau.

Armata română refăcută ardea de dorința revanșei, în schimb rușii făceau politică. În urma ofensivei franco-engleze pe frontul de vest, încep și rușii conduși de Kornilov o ofensivă în sudul Galiției care la început merge bine, ajungând la o adâncime de 40 km pe un front de 50-60 km. La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanșează ofensiva la Mărăști, la 11 iulie, obținând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăștilor, Momâia și alte poziții și ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece rușii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) și Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluție să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus și-a părăsit poziția ce o ocupa pe Măgura Cașinului fără luptă și fără să fie atacați de inamic. A fost nevoie ca armata română să-și extindă flancul pentru a reocupa poziția. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărășești. Totuși, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luați peste 4000 de prizonieri și capturate numeroase tunuri, arme, muniții și materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă rușii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.

Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forță redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul și să ocupe ce a mai rămas din țară. Peste două săptămâni la Iași, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operațiunile militare chiar în prezența kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorții chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiției își dăduse obștescul sfârșit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiții. Germanii și austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina și pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau pozițiile noastre din sud, dacă rușii cedau pe frontul lor din nord și lăsau descoperită pe aici calea spre Iași?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărășeștilor pentru a putea constitui o forță care ar putea redresa consecințele rușinoasei retrageri de la Tarnopol și din Bucovina, menținând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiții s-au dat cumplitele lupte de la Mărășești și Oituz, chiar în timpul retragerii rusești, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unități române deplasate în grabă, care după marșuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranșeele părăsite de ruși fără nicio rezistență. Pe frontul Mărășeștilor, patru divizii române epuizate au ținut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeași situație. Ruși părăsindu-și pozițiile, înlocuiți în ultima clipă de români, ținând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut și un fapt mișcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unități rusești, formate din basarabeni, au rămas pe loc și au luptat până la ultima suflare alături de frații lor români. La fel au făcut-o și unitățile formate din voluntarii ardeleni și bucovineni foști prizonieri luați de ruși din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrățire prin sânge, jertfă și luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an și câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în fața României, și următoarele lovituri vor veni nu de la dușmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliați.

Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre și puternice s-au topit în fața baionetei soldatului țăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldații români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiț la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul și dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în fața celor mai buni soldați din lume, iar dacă este condus de ofițeri și generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceștia. Atacat de forțe net superioare, în proporție de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca și până atunci de aliatul său, românul a învins. Și a obținut întreaga recunoaștere a aliaților și admirația întregii lumi. Chiar și astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărășeștii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front.

Luptele cu bolșevicii în Moldova (1917 – 1918)

În acest timp, Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra și nimeni nu mai putea opri procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat și îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia. trupele țariste au fost contaminate de îndemnurile ce îndemnau la nesupunere și părăsirea frontului. Soldații s-au transformat în briganzi care, după ce și-au maltratat sau chiar ucis ofițerii, și-au ales comitete revoluționare și au început să jefuiască, să ucidă și să violeze populația civilă. De morbul bolșevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul României, circa un milion de soldați. Situații bizare se petreceau aici, întregi comandamente rusești fugind să se pună sub protecția trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu virusul bolșevic, în ciuda eforturilor rușilor.

Din imperiu țarist, Rusia devenise democratică și apoi bolșevică, dar apucăturile imperiale rămăseseră. Deși Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-și decide singure soarta, realitatea era că pregătea și încerca pe toate căile menținerea subjugării acestora, prin forța armelor, dacă nu se puneau sub protecția revoluției bolșevice, care ar urma să cuprindă întreg pământul. Așa a fost și în cazul Basarabiei, care își urma calea spre o viață separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puțin bolșevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intențiile lor se îndreptau și împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică.

Trupele rusești din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbaceev, comandantul rus al frontului. Actele de brigandaj împotriva populației civile deveniseră ceva obișnuit. Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul oriental. Înconjurată de dușmani, trădată de aliat, jefuită de același aliat, cu interiorul nesigur, situația era fără ieșire. O speranță apăruse odată cu apariția Ucrainei care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid și acceptară prezența germanilor pe propriul teritoriu. Eram așadar total înconjurați. Sub amenințarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est și a-și concentra forțele în vest, am acceptat armistițiul pentru a câștiga timp, deși aliații occidentali, chiar și generalul Berthelot, ar fi preferat ca România să se sacrifice din nou și să reziste într-un „triunghi al morții” provocând pierderi și imobilizând încă o perioadă importante forțe germane. Să ne mai sacrificăm încă o dată pentru Antanta, distrugând câteva divizii și ținând ocupate altele, câștigând timp până la sosirea americanilor în număr suficient pe teritoriul francez. Dar dacă asta s-ar fi întâmplat, armata română ar fi fost distrusă, întreaga țară ocupată și jefuită, militarii uciși sau luați prizonieri. Atunci cine ar fi dat mâna câteva luni mai târziu cu armata de Dunăre a aceluiași general Berthelot silindu-l pe Mackensen să se retragă, cine ar fi ținut straja pe Nistru împotriva bolșevicilor și cine ar fi înăbușit bolșevismul în Ungaria? Bolșevicii ruși cu cei unguri și-ar fi unit forțele în 1919, înghițind Austria, Cehoslovacia, Polonia n-ar fi rezistat presată și din sud, iar nici Germania, unde revoluția era pregătită de Karl Liebneck și Rosa Luxemburg, n-ar fi stat mai bine. Decizia luată, a armistițiului, a fost cea mai bună, dar nu a rezolvat problema bolșevicilor din țară și din Basarabia, unde continuau aceleași jafuri și omoruri, perturbând comunicațiile spre front și depozitele și furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, încercând să înăbușe speranțele de libertate ale locuitorilor.

La Socola, lângă Iași, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul Scerbaceev. Acesta pierduse controlul asupra majorității unităților rusești, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia și fără a provoca un conflict cu noii conducători”. Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-și salva ființa de stat. Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulțime de arme și tunuri. Ofițerii și comandanții trăiau cu spaima de a fi linșați de soldații bolșevizați. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iași, la câțiva kilometri de reședința regelui și a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolșevizată, inclusiv despre acțiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ține frontul și incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăși o operă devastatoare”.

Pentru a organiza și iniția revoluția bolșevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat inițial ca și comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar era un agitator bolșevic experimentat. În vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei militare rusești. Au fost executați ofițerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au fraternizat ulterior cu bolșevicii lui Lenin. După ce a trecut războiul civil, în 1921, când marinarii s-au trezit la realitate și și-au dat seama că au fost păcăliți și că Lenin își trădase idealurile promise, s-au revoltat, dar au fost exterminați de Armata Roșie. Rochal se afirmase ca lider și un agitator bolșevic, el chiar sechestrând la un moment dat ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea mai joasă speță. Intervenția lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate l-a salvat pe ambasador.

Numirea lui Rochal în funcția de comisar al frontului românesc avea scop clar: eliminarea conducerii rusești a frontului, respectiv a generalului Scerbaceev și a ofițerilor săi, după modelul Kirilenko. Acesta din urmă, fost plutonier devenit generalisim, a eliminat conducerea cartierului general rus de la Moghilev, ucigându-l pe fostul comandant suprem, generalul Duhonin, cu ajutorul marinarilor baltici aduși de Kirilenko. Dar Rochal avea și o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a guvernului, alungarea sau suprimarea regelui și desăvârșirea transformării României în republică bolșevică.

În drumul său Rochal s-a oprit și două zile la Chișinău, unde a pledat în fața sovietelor reunite formate din ruși și bolșevici, respectiv a adversarilor Sfatului Țării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promițându-le ajutorul trupelor bolșevizate de pe frontul românesc și sosirea unor marinari de la Petrograd.

Rochal, alături de amanta sa Boga, precum și de comisarii Reissohn (al armatei a 4-a), Rech și Hermann, îl provoacă la o discuție pe Scerbaceev la cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917. Între timp, două brigăzi bolșevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iași, iar alte grupări bolșevice se îndreaptă spre Socola, spre a face legătura cu bolșevicii de aici.

Împrejurările sunt neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbaceev și ar fi intervenit garda ucraineană nebolșevizată, apoi o subunitatea românească de vânători, care i-ar fi arestat. Rușii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut și i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestați și executați direct din ordinul lui Scerbaceev. Cert este că Rochal și ceilalți au dispărut.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie se ține un consiliu de guvern care decide atacarea taberei de la Socola care devenise un focar bolșevic ce amenința România cu distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor bolșevice să ajungă acolo. Bolșevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu țintind capitala României neocupate, dar românii, prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iași. În zorii zilei de 22 decembrie 1917 soldații români atacă tabăra la baionetă. După o luptă scurtă, bolșevicii sunt dezarmați, încărcați în trenuri și expediați sub pază dincolo de Prut.

A fost prima luptă serioasă între români și rușii bolșevizați, dar nu cea din urmă. Cele două trenuri cu bolșevicii plecați de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola și a contribui la bolșevizarea României sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, sunt întâmpinate de trupe române cu mitralierele și tunurile îndreptate spre ei. Li se cere capitularea și aceștia, înspăimântați, acceptă. Sunt dezarmați și expediați peste Prut, pe urmele celorlalți.

Între timp, guvernul și Statul major al generalului Prezan (foto) luase măsurile de precauțiune și în restul țării. În spatele unităților rusești care se mai aflau pe front au fost poziționate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărțit în opt regiuni cu comandamente militare (Botoșani, Fălticeni, Iași, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău și Bârlad) în care au fost dispuse și întărite trupele de jandarmi cu unități militare care au început să urmărească și să vâneze bandele de ruși ce bântuiau și jefuiau ținutul. Cele mai reduse la număr au fost neutralizate cu ușurință, de cele mai multe ori pe cale pașnică, rușii erau dezarmați și expediați peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acțiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau pașnic.

Nu același lucru se poate spune despre cazurile de dezertare și părăsire a frontului de către mari unități, de ordinul diviziilor sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate în mod pașnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unitățile noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unitățile care se deplasau din proprie inițiativă și fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Se preciza totodată că nu trebuie bruscați unități sau soldați ruși care corecți și păstrează o atitudine demnă. Dar „toți care trăiesc și se mișcă în această țară, indiferent de naționalitate, trebuie să respecte legile noastre și ordinea publică”. Câtă demnitate și hotărâre în dispozițiile generalului Prezan!

Dar ignorarea de către noii comandanți, comisari, ai armatei ruse bolșevizate a acestor dispoziții va pune armata română și frontul deținut de ea într-o situație paradoxală, foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic pentru statul și armata română. Fără acțiunea militară hotărâtă decisă de guvernul Brătianu și pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, țara ar fi intrat într-un colaps politic și militar cu un unic rezultat, bolșevizarea României. În această situație, bolșevicii ar fi ajuns cu ușurință în centrul Europei, deoarece nu le-ar fi putut sta nimeni în cale. Dar să vedem faptele.

Bătălia pentru Galați

După eliminarea focarului bolșevic de la Socola și alungarea trenurilor cu ajutoare de la Odessa, situația era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, rușii dezertează în masă, înarmați, pentru a se întoarce în țară. Erau hotărâți să-și croiască drum cu armele și să prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, și dacă nu întâlneau rezistență, să bolșevizeze totul, după modelul din Rusia.

La 12 ianuarie 1918, Pechea, lângă Galați, o delegație rusească vine la comandamentul diviziei a 4-a pentru a anunța că începând de mâine, 13 ianuarie, trupele ruse vor părăsi frontul și vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului Scerbaceev de a rămâne pe poziții, rușii răspund că nu-l mai recunosc pe acesta drept comandant și vor trece. În caz că trupele române vor opune rezistență, vor trece totul prin foc și sabie, vor arde și distruge totul în calea lor.

În zonă, pe front, în sectorul Tecuci – Galați, se afla armata a 6-a rusă, cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5-6000 de luptători la fiecare divizie. În spatele lor fusese poziționată divizia a 4-a română pentru a le supraveghea. După ultimatumul rusesc, divizia a 4-a ia măsurile necesare și primește două batalioane cu mitraliere și artilerie de la divizia a 13-a vecină ca și ajutor. Rușii se liniștesc momentan, dar pe 16 ianuarie divizia 40 rusă pornește spre Pechea, dar este întoarsă pe front de divizia a 4-a română. La fel se întâmplă și cu divizia 40 rusă. Dar la stânga dispozitivului se găsea Corpul Siberian, unitate de elită, a cărui divizie a 9-a se bolșevizase complet. Aceasta pornește spre Galați, la fel ca și divizia a 10-a siberiană, care avea mulți militari ce forfoteau prin oraș. Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruși în fața germanilor, pentru ca aceștia să nu atace pozițiile rămase goale și a pătrunde în interior, românii trimit ce trupe puteau, respectiv regimentul 5 infanterie care ocupă liniile a două divizii și două plutoane din regimentul 21 în locul regimentului 136 rus.

Descrierile luptelor pentru Galați le citez de pe blogul Din și despre Galați…

Orasul se pregateste de aparare

La Galati, situatia era mai mult decat alarmanta. Orasul era amenintat de un intreg corp de armata, din care disparuse disciplina si respectul pentru ordine. Comandorul de marina Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galati, primeste ordinul de a bara drumul coloanelor ruse spre est si de a apara orasul. Colonelul Badescu, comandantul Brigazii a 8-a de la Fantanele, are misiunea de a ataca dinspre nord si dinspre vest coloanele ruse, aflate in defileul dintre baltile Malina, Calica si Siret. Din pacate, disproportia fortelor este zdrobitoare, rusii fiind mult mai numerosi si mai bine pregatiti. Era vorba de celebrul Corp 4 siberian, in fata caruia romanii nu aveau nici o sansa. In zilele de 20 si 21 ianuarie, in jurul Galatiului se va da o lupta violenta intre acest Corp 4 siberian si fractiuni ale Diviziei a 4-a romane. Comandorul Rizea imprastie putinele sale forte in jurul Galatiului. Cea mai mare parte a trupelor, doua companii si jumatate, din Regimentul 21, sunt pastrate pe Dealul Tiglina, spre a opri iesirea rusilor din defileul baltilor, Calica si Siret. Pe aici se astepta, de altfel, atacul principal. Aici se afla si doua baterii pe afete fixe, ale marinei, o escadrila de 4 vedete, un torpilor si o salupa. O alta companie a ocupat pozitie langa bateriile marine, cu fata spre oras, spre a preveni un eventual atac al rusilor din Galati (Divizia a 10-a, in spatele pozitiei de la Tiglina). Asadar, Galatiul putea fi atacat si din afara, si din interior. Mici detasamente sunt postate la nord-vest de oras, spre Filesti, si la est, spre Reni, iar in oras a fost oprit un detasament de marina si doua plutoane de infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galatiul se afla, timp de doua zile, sub bombele rusilor Rusii incep sa inainteze din doua directii: dinspre nord-vest de Filesti inainteaza Regimentul 34. Dinspre vest, de la Sendreni, inainteaza grosul Diviziei a 9-a. In acelasi timp, puternice patrule rusesti se strecoara pe la sud de Baltita, surprind avanposturile romanesti de pe Tiglina, si captureaza un ofiter si 14 soldati. Comandantul orasului cere ajutoare de la brigada. Tot ce i se poate trimite este o companie de mitraliere si o jumatate de companie infanterie, de 70 de oameni. Cu ei se intareste detasamentul dinspre Filesti si trupa de garda din oras. Aceasta din urma reuseste sa-i impiedice pe rusi sa inarmeze cele 23 de mitraliere din depozitul Diviziei a 10-a din strada Daciana, cu care ei voiau sa atace pe la spate trupele romane de la Tiglina. Detasamentul roman trimis de Brigada a 7-a la Sendreni, pentru a opri inaintarea grupului Diviziei a 9-a rus, e prea slab. Romanii se retrag pe dealurile de la nordul satului, iar rusii isi fac loc si ajung la Movileni, asezandu-si tunurile in baterii indreptate deasupra Galatiului. O delegatie de soldati din Divizia a 9-a, in frunte cu un capitan, se prezinta la Galati si cer sa li se permita trecerea prin oras, pana la ora 3 dupa-amiaza. Daca nu, vor bombarda orasul si vor forta trecerea. Comandantul roman refuza. La ora 3,00 Armata rusa incepe bombardamentul: noua baterii de la Movileni trag asupra Galatiului si asupra pozitiilor armatei romane timp de patru ceasuri. Artileristii rusi trag insa foarte prost si pricinuiesc pagube neinsemnate. Bateriile marinei noastre riposteaza, tragand asupra bateriilor ruse si asupra rezervelor de infanterie. La ora 19,00 bombardamentul se incheie.

Orasul, atacat din toate partile

In noaptea care a urmat, intre patrulele de infanterie si rusi au fost violente incaierari. Colonelul Badescu a incercat, prin parlamentari, sa-i convinga pe rusi sa depuna armele. Nici un rezultat. A doua zi, rusii reincep bombardarea Galatiului si pregatesc un atac concentrat asupra orasului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a ataca cu putere si ocupa stramtoarea dintre Malina si Siret. La centru, trupele rusesti de infanterie si artilerie din Divizia a 10-a, care erau cantonate in cazarmile Tiglinei si la gura Siretului, se concentreaza in spatele detasamentului roman de la Tiglina. Il ataca brusc si prin surprindere si captureaza prima linie: o companie si jumatate, situata pe botul dealului Tiglina, in fata Lacului Calica. Restul trupelor noastre se retrage pe linia a doua, aproape de valea Tiglinei, la 800 m de bateriile marine. Dar informatii foarte rele vin acum si dinspre est. Vasele si pichetele romanesti de pe Prut au fost dezarmate. Detasamentele romane de la Reni si Giurgiulesti, de peste Prut, au fost si ele dezarmate. O baterie grea ruseasca si sase mitraliere au fost asezate pe dealul Giurgiulesti, pe malul Prutului, iar un detasament rus, format din doua companii de mitraliere, un escadron de cavalerie si o baterie de artilerie, a trecut Prutul, inaintand spre Galati. Bateria si-a asezat tunurile langa Lacul Brates. Infanteria rusa desfasurata in linie de lupta inainteaza, precedata de patrule de cavalerie, si patrunde in partea de jos a orasului, unde se intareste cu peste 200 de infanteristi inarmati din Divizia a 10-a. Rand pe rand, ei dezarmeaza posturile noastre de graniceri si militieni. Un vas rus, inarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, urca Dunarea si trage asupra docurilor, vaselor marine si bateriilor noastre. In acelasi timp, tunurile de la Giurgiulesti arunca obuze in oras.

Atacul roman la baioneta ii ingrozeste pe rusi

Situatia trupelor de aparare a Galatiului este mai mult decat dramatica. Ele sunt acum atacate din 4 directii: vest, nord, est si sud. In oras, trupele Diviziei a 10-a ruse se constituie in unitati de lupta, fara a mai putea fi impiedicate de vreo trupa romana. Orice masura pe care o ia armata romana contrasteaza foarte tare cu diferenta numerica intre soldati. In acest moment, armata romana are o tresarire extraordinara de orgoliu. Din detasamentul de la Filesti se iau doua plutoane de infanterie, o sectie de mitraliere, care sosesc in fuga. Infanteristii romani ataca cu o violenta de neimaginat detasamentul rus de la est, il pune pe fuga si-l urmareste pana trece Prutul. Lucrurile iau o intorsatura incredibila si pe dealul Tiglinei. Mana de soldati romani care s-a mentinut pe linia a doua, ajutata de o companie din Regimentul 50, trece la contraatac. Sustinut pe dreapta de Detasamentul Milicescu, sosit de la Filesti (jumatate de companie), iar pe stanga de bateriile marinei si a vedetelor de pe Dunare, romanii reusesc sa-l respinga pe celebrul lor inamic. Dinspre nord, are loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Badescu, intre lacurile Malina si Calica, impotriva grosului Diviziei a 9-a ruse. La inceput, romanii inainteaza foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj al artileriei ruse. Dar bateria romana ii sustine. Vedetele marinei reusesc sa treaca peste barajul rus de torpile, fara nici o piedica din partea marinarilor rusi. Ele bombardeaza din flanc pozitiile ruse. Cu toate acestea, situatia era departe de a fi transata in favoarea noastra. Si atunci, armata romana face ceea ce a facut dintotdeauna: atacul la baioneta. In frunte cu comandantii lor, soldatii romani trec la un atac violent la baioneta, recuceresc dealul Tiglina, ii elibereaza pe camarazii lor capturati si-i pun pe fuga pe rusi. Atacati si respinsi dinspre nord si est, rusii intra in debandada si incep sa se ingramadeasca spre sud, inspre Gara Barbosi, si podul de peste Siret. Artileria noastra si trei avioane de bombardament arunca bombe asupra masei de soldati rusi stransi acolo. Furia cu care romanii, semnificativ mai putin numerosi, contraataca, ii ingrozeste pe rusi, care iau o hotarare disperata si senzationala. La ora 11,00 noaptea incep sa treaca podul si linia frontului si se predau germanilor. A fost un deznodamant total neasteptat si absolut unic in istoria celui de-al doilea razboi mondial. O batalie intre doua armate aliate, in fata pozitiilor inamicului si sub privirile acestuia.

Capitularea

S-au predat germanilor majoritatea regimentelor 33 si 35 de infanterie rusa, in total peste 3.000 de oameni, cu tot materialul si cu un divizion de artilerie. A doua zi dimineata, o delegatie a Diviziei a 9-a siberiene a anuntat capitularea. Restul regimentelor 33 si 35, regimentele 34 si 36 in intregime, Brigada a 9-a de artilerie, siberiana, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene si coloana Statului Major al diviziei, impreuna cu tot materialul (60 de tunuri, arme, munitii, tunuri de transee, care erau concentrate dincole de Siret, la Vadeni, gata sa treaca la nemti), au declarat ca se predau romanilor daca li se lasa libera trecere pentru oameni si caii si carutele lor. Dupa ce au fost dezarmati, li s-a dat voie sa plece. A doua zi au fost dezarmate complet si trupele celei de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Si acestea au fost lasate sa treaca peste Prut, pe sub paza santinelelor romane. Batalia de la Galati – cea mai spectaculoasaBatalia de la Galati a fost singura din timpul primului razboi mondial, cand s-au folosit trupele terestre, marine si aviatice in acelasi timp. Conform istoricului Constantin Kiritescu, lupta de la Galati a fost una dintre cele mai spectaculoase din luptele desfasurate pe teritoriul Romaniei. In semn de omagiu, autoritatile dintre cele doua razboaiei mondiale, au instalat o placa memoriala de cinstire a gloriei soldatilor care au aparat Galatiul in acele zile. Aceasta se afla pe locul unde astazi se gaseste magazinul Stirex, din Mazepa. In 1945-1946, in incercarea de a sterge rusinea de pe obraz, rusii au dat ordin ca aceasta placa memoriala sa fie demolata, iar in istorie, generatii intregi de galateni habar nu au avut despre acest episod cutremurator din istoria Galatiului si a poporului roman.”

Luptele cu bolșevicii în alte părți ale Moldovei

În timp ce luptele de la Galați erau în plină desfășurare, în celelalte regiuni în care se afla armata rusă evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Voi menționa doar câteva dintre ele, cele mai importante.

Pașcani. Armata a 4-a rusă părăsește pozițiile ce le ocupa între munții Neamțului și Pașcani. Era vorba de diviziile 26 și 84 rusești, inițial acceptând să fie dezarmate și apoi expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulți în comparație cu trupele române ce le supravegheau, au decis să forțeze trecerea prin forța armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei este împușcat pe la spate. Românii se năpustesc asupra lor, din nou la baionetă, și îi împrăștie. Se dau în continuare lupte grele între Roman și Pașcani, dar până la urmă rușii capitulează și acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate și expediate spre Rusia regimentele 104, 334 și 335.

Fălticeni. Corpurile 18 și 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni – Străjești pe mai multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriți de grănicerii noștri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noștri. A doua zi capitulează și începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morți și 83 de răniți. Ei au avut peste 100 de morți și 500 de răniți.

Mihăileni. Armata a 8-a rusă contra diviziei a 9-a română, divizia care s-a acoperit de glorie la Mărășești, când a ținut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce părăseau tranșeele. Din 18000 de oameni, după lupta de la Mărășești, a rămas cu 4000 de oameni, arzând de dorința revanșei. În fața unui corp de armată rusesc, detașamentul Arghir Constantinescu. Atacul rusesc eșuează, în primul rând din lipsa disciplinei și coeziunii caracteristice unităților bolșevice, conduse de lideri fără cunoștințe militare. Contraatacul român la baionetă aduce decizia, rușii capitulează.

Timișești. Vânătorii de munte îi potolesc pe bolșevici. la fel se întâmplă la Botoșani, Bacău, Roman.

Până la sfârșitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă este curățată de bolșevici. Reacția lui Lenin și a conducerii bolșevice este dură. Încă din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acțiunea trupelor române a fost calificată drept criminală și îndreptată împotriva revoluției ruse. Eram amenințați cu cele mai aspre măsuri, și asta nu era decât prima amenințare. Vor urma și altele, ultimatumuri și măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului depus în Rusia de către autoritățile române, despre care nici astăzi nu mai știm nimic.

Dar luptele cu bolșevicii vor continua cu furie, acesta fiind doar preludiul. Un nou câmp de luptă pentru trupele române va fi Basarabia, ocupată de trupele rusești bolșevizate ce vor încerca să înăbușe orice încercare de redeșteptare națională, începută demult, dar devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluției rusești din martie 1917. În pericol de moarte, basarabenii își vor îndrepta privirile spre România, și din nou baioneta soldatului român va obține decizia, la fel cum va apăra în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de pericolul bolșevic.

Negrea Cristian

Redactor R.B.N. Press

www.cristiannegrea.ro

,

2_Sfatul_Tarii_1918-unireaMembrii Sfatului Țării după votarea Unirii

27 martie 1918

Deja către sfârșitul lui ianuarie 1918, teritoriul Basarabiei era aproape complet curățat de plaga bolșevică. (vezi Curățirea Basarabiei (II) Bătălia) Armata română disciplinată, motivată, dornică de revanșă, a reușit cu prețul unor lupte grele să curețe întreg teritoriul până la Nistru, obligând bandele rusești să fugă dincolo de râu, aducând liniștea și pacea atât de necesară populației basarabene greu încercate. Nu mai erau bande de soldați care jefuiau, violau, incendiau și omorau totul în calea lor. În locul lor veniseră soldații români care aveau ordine stricte să nu se amestece în disputele politice. Au fost primiți prin sate cu pâine și sare, au fost invitați pe la cumetrii sau nunți, ofițerii români au nășit cupluri sau copii basarabeni, și pretutindeni s-au comportat cu onoare, făcând cinste armatei române. Țăranii basarabeni erau lămuriți acum, nu le mai trebuiau demonstrații, se înțelegeau perfect în limba română cu acești soldați despre care lise spunea că sunt moșieri. De fapt, în discuțiile, șezătorile la care au participat în comun, a fost limpede pentru toată lumea că sunt același popor, spre deosebire de stăpânii ruși de până atunci care nici nu vorbeau limba lor, ba mai mult, îi tratau cu dispreț ca și pe un popor inferior.

Despre cultura românilor

 

Cristian Negrea

În această idee trebuie menționate scrierile autorilor ruși care permanent încercau să acrediteze ideea conform căreia moldovenii, și prin extensie românii, sunt un popor inferior care au avut norocul să fie „civilizați”, prin cucerire bineînțeles, de cultura superioară a poporului rus. Aici sunt mari semne de întrebare. În primul rând, nu cred că mujicul rus de rând era cultural superior țăranului basarabean sau român, ba dimpotrivă. De sute de ani cercetătorii continuă să descopere noi și noi comori artistice din sufletul țăranului român, nu degeaba folclorul nostru este poate unic în lume. „Veșnicia s-a născut la sat” spunea Lucian Blaga, și avea mare dreptate. Iar noi încă tot mai descoperim bucăți din această veșnicie, din acest patrimoniu unic și nepieritor al poporului român. Toți marii autori, scriitori, compozitori români, și-au extras inspirația de la rădăcini, din arborele imens al creației populare, care încă este departe de a-și fi epuizat tainele. Folclorul nostru este unic în lume la fel ca și poporul român, „o enigmă și un miracol”, după cum spunea istoricul Gheorghe Brătianu, ucis de comuniști în închisoarea de la Sighet în 1953.

Marii noștri savanți, Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor, marii noștri filozofi, mândria universităților din lume, Eugen Ionesco, Cioran și mulți alții, și-au extras seva din acest arbore al culturii populare, atât de vie și atât de necunoscută chiar și astăzi. Să mai spunem că riturile noastre de sărbători încă sunt enigme pentru cercetători din întreaga lume? Că DOINA, acest cuvânt sfânt pentru orice român, nu are echivalent în nicio limbă a pământului?

Grecii au un folclor populat de zei, grecii sunt unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, cu o civilizație înfloritoare. Legendele Olimpului au fost și sunt studiate în întreaga lume. Spre deosebire de ei, românii au un folclor poate mai bogat, populat de eroi. Sunt eroi care luptă pentru biruința binelui, printre personaje fantastice care ar putea să facă să pălească clișeele preluate cu elfi, dragoni, orci sau alte închipuiri mitologice. Noi îi avem pe Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Greuceanu, Harap Alb și mulți alții. Folclorul nostru este populat cu balauri, iele, vrăjitoare, pitici, spâni, dar și cu personaje din creștinătatea timpurie, ca și Sfânta Vineri. Nu prea știu să fi dat ceva comparativ cultura populară rusă, chiar și în materie de legende și balade cred că le suntem superiori.

Tot timpul rușii, în cursul expansiunii lor și-au motivat tendințele cum au putut mai bine, sub semnul eliberării creștinilor de sub jugul păgân, apoi când au cotropit creștini, în numele ortodoxiei, când au ajuns să cotropească popoare ortodoxe, în numele civilizării lor de către cultura rusească superioară. A apărut comunismul, un alt pretext spre expansiune, în numele „eliberării” proletariatului mondial. După căderea comunismului, este coaptă ideea panslavistă. În momentul în care Rusia a cotropit teritorii poloneze sau românești, ideea civilizatoare a ocupației nu prea a stat în picioare, deoarece atât nobilii polonezi, cât și boierii români aveau un nivel cultural net superior nobilimii ruse. Acesta este unul dintre motivele tendinței continue de rusificare a elitelor, iar mai apoi, în timpul comunismului, când s-a văzut că această politică nu dă rezultate, pur și simplu de masacrare a acestor elite. Preoți, învățători, cărturari, intelectuali, toți cei ce aveau rolul de a lumina poporul, inclusiv țărani înstăriți au fost exterminați. Katyn, Gulag, cuvinte devenite comune acum.

De ce nu au reușit rușii, cu așa zisa lor civilizație superioară față de cea a basarabenilor, să asimileze populația basarabeană, inferioară cultural cum ziceau ei comparând-o cu cea a samoazilor? Mai mult, erau învățați ruși care susțineau că limba moldovenească, respectiv cea română, nu are mai mult de 200 de cuvinte! Atunci, de ce nu au fost asimilați basarabenii de marea cultură rusă în mai mult de o sută de ani de stăpânire crudă, la fel cum au făcut cu alte popoare siberiene, printre care și cel mai sus menționat, al samoazilor, despre care nimeni nu a mai auzit nimic?

Răspunsul este simplu. O civilizație poate fi asimilată doar de o alta superioară, la fel cum românii i-au asimilat pe migratorii care s-au stabilit aici, fie că vorbim de rămășițele cumanilor sau ale slavilor. O civilizație inferioară nu poate asimila una superioară, o poate doar extermina. Iar românii, ca și polonezii, erau cultural superiori rușilor, așa se explică rezistența lor constantă. Un singur exemplu. La începutul secolului XX, în Imperiul Rus funcționau nouă universități (Petersburg, Moscova, Kiev, Kazani, Odessa, Harkov, Varșovia, Tartu, Tomsk) dintre care patru erau înființate de români.

Unirea

Dar românii basarabeni erau deja lămuriți de ascendența și apartenența lor la începutul lui 1918. Proclamarea independenței față de Rusia a venit firesc, prin actul Sfatului Țării de la 24 ianuarie 1918, o dată cu rezonanță istorică în inima tuturor românilor. Era logic și firesc, Basarabia nu mai avea frontieră comună cu Rusia în urma faptului că Ucraina se declarase deja independentă. La 16 martie 1918, apare a doua pretenție a Ucrainei față de Basarabia (prima, din vara lui 1917, a fost respinsă de adunările moldovene cu indignare) a premierului ucrainean Golubovici. Deputații din Sfatul Țării o resping și pe aceasta, se poate ca această pretenție directă să fi grăbit actul de la 27 martie 1918.

Între timp, guvernul român condus de generalul Averescu începe negocieri cu Rumcerodul de la Odessa prin intermediul colonelului Boyle. Scopul principal al lui Averescu era fără îndoială eliberarea românilor arestați de bolșevici la Odessa. Vorbim aici de oficiali înalți, inclusiv de generalul Coandă, fostul atașat român la curtea țarului pe timpul războiului. Se schimbă o serie de propuneri, printre care bolșevicii cer evacuarea de către români a Basarabiei, în etape, și lăsarea doar a unei garnizoane de 10000 de oameni pentru paza depozitelor și căilor de transport. Deși au fost unele acorduri în faza inițială pe timpul negocierilor, până la urmă tratativele au picat odată cu ocuparea Odessei de către austro-germani. Delegațiile române între timp au fost eliberate. Aceste negocieri au fost folosite ulterior de către istoriografii sovietici pentru a demonstra „ocuparea samavolnică” a Basarabiei de către România. Este un fals, au fost negocieri pe mai multe paliere, inclusiv eliberarea ostaticilor români, regimul de transport și multe altele. Sunt mai multe aspecte care în mod sigur Averescu le-ar fi urmărit. Odată, dorea să-i liniștească pe Aliați că armata română nu-și împrăștie forțele și va păstra pe linia frontului suficiente trupe contra germanilor,  mai ales după ce rușii nu mai contau pe frontul românesc, ba dimpotrivă, eram nevoiți să luptăm și împotriva lor. Apoi, ținând cont că eram siliți să pornim negocierile de pace cu Germania și Austro-Ungaria deoarece și rușii făceau la fel, Averescu nu dorea să dea de înțeles că ar accepta Basarabia ca și o compensație pentru o eventuală pierdere a Dobrogei către bulgari la tratativele de pace. Indiferent, după alungarea Rumcerodului din Odessa de către austro-germani, negocierile deveneau caduce, la fel cum s-a întâmplat și cu pacea de la Buftea-București după înfrângerea Austro-Ungariei și Germaniei.

Timpul se grăbea, evenimentele se succedau cu repeziciune. Ofensiva austro-germană în Ucraina care a ajuns până la Odessa ne-a făcut să fim total înconjurați de Puterile Centrale, ce a mai rămas din România și Basarabia, două insule înconjurate de inamici, dar menite să devină una singură. Încă de la începutul anului zemstvele (adunările de reprezentanți) din diferite părți ale Basarabiei trimiteau Sfatului Țării telegrame cu rezoluții în care se cerea unirea cu țara mamă România. La 27 martie 1918, în ședința Sfatului Țării, acesta a decis cu 86 de voturi pentru și 3 împotrivă (Balmez Ștefan, bulgar, Osmolovski Arkadie și Starenki Mihail, ucraineni), 36 abțineri și 13 absenți, unirea Basarabiei cu România. Idealul spre care năzuiseră generații de patrioți mai bine de o sută de ani a devenit realitate prin vot, în mod democratic, în ziua de 27 martie 1918.

“În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama ei România. Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna! Președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț

Vice-președinte, Pantelimon Halippa

Secretarul Sfatului Țării I. Buzdugan”

Recunoașterea Unirii

Rusia bolșevică, la fel cum ar fi făcut și Rusia țaristă, nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei, ci a încercat prin orice mijloace să o recupereze. Pentru început, a confiscat tezaurul României depus la Petersburg cu garanția Aliaților, pentru a nu fi însușit de germani în cazul în care aceștia ar fi ocupat nordul Moldovei. Această sechestrare nerezolvată nici până astăzi reprezintă un act de brigandaj, de tâlhărie internațională. Spre comparație, în 1939, Polonia este atacată și ocupată din două părți, de Germania lui Hitler și URSS-ul lui Stalin. O parte din populație, chiar și din armata înfrântă, guvernul și alți ofciali se refugiază în România. Oficialitățile vor pleca mai departe, către Marea Britanie, dar o mare parte dintre civili vor rămâne în România până la sfârșitul războiului. Odată cu guvernul, prin România a  trecut și o mare parte din tezaurul polonez. Oficialitățile române au avut grijă să nu se întâmple nimic pe timpul transportului, astfel că tezaurul polonez a fost îmbarcat la Constanța și expediat cu bine în Anglia, cu concursul generos al oficialităților române.

În 1918, bolșevicii fac mai mult decât confiscă tezaurul, dar la intrarea trupelor române în Basarabia îl arestează pe ministrul Diamandi la Petrograd, dar acesta este eliberat la intervenția insistentă a celorlalți ambasadori aliați. Bolșevicii nu mai respectau nici imunitatea diplomatică a ambasadorilor. Radiograma lui Troțky anunță confiscarea tezaurului, ruperea relațiilor cu România și expulzarea diplomaților, când de fapt ei au fost arestați, la fel cum s-a întâmplat cu generalul Coandă și ai lui la Odessa. La 1 mai, Lenin ne va da ultimatum, ca în trei zile să evacuăm Basarabia și Bucovina (pe care nu o stăpâniseră niciodată).

La Conferința de Pace de la Paris, rușii, de fapt reprezentanții vechii Rusii, ai țarismului, deoarece bolșevicii nu erau recunoscuți ca reprezentanți legitimi ai Rusiei, au încercat să conteste prin toate mijloacele valabilitatea unirii, dar fără succes. De aici se vede convergența de păreri și aspirații internaționale ale țarismului și comunismului, ambele înclinate spre expansiune și dominație regională, chiar globală, prin intermediul ideologiei, în cel din urmă caz.

La Paris, rușii albgardiști au încercat fără succes să acrediteze ideea anexării Basarabiei de către România, jugul sub care zăcea poporul basarabean sub ocupația românească și multe altele. Au adus chiar și câțiva “țărani basarabeni”, dovediți ulterior ca ucraineni, care să se plângă de ocupația românească. Acești ruși îi aveau în frunte pe A.N. Krupenski (dintr-o familie de polonezi moldovenizați în secolul XVII, apoi rusificați în secolul XIX, fost mareșal provincial al nobilimii din Basarabia până în 1918), pe A.K. Schmidt (evreu de origine germană, fost primar al Chișinăului) și pe Vladimir N. Țiganco (rus, fost conducător al fracțiunii țărănești din Sfatul Țării, s-a abținut de la votarea unirii). Lor li s-a opus delegația basarabeană, pe lângă delegația românească la negocieri. Această delegație basarabeană, formată din Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă (scriitor cunoscut mai mult sub pseudonimul Ștefan Basarabescu) și Emanoil Catelli. Ei au demonstrat românitatea Basarabiei și au demontat propaganda rusă prin conferințe, articole de presă, editarea de broșuri, discuții cu factorii responsabili ai Aliaților, care, în final, au recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Bolșevicii nu au recunoscut noile granițe ale României Mari, dar acestea au fost recunoscute de aliați. Nu au recunoscut unirea Basarabiei, deși la 1920, în preajma și timpul războiului sovieto-polonez, când aveau nevoie de neutralitatea României erau gata să o facă, doar pentru această neutralitate. Ar fi sacrificat Basarabia pentru asta, dar de fapt nu este așa. Românii care au participat la luptele din Siberia în cursul războiului civil dintre albi și roșii spuneau că încheiau acorduri de încetare a focului cu bolșevicii, pentru ca a doua zi să fie atacați de aceștia spunând că nu recunosc nicio înțelegere cu burjuii. La fel au procedat rușii și mai aproape de zilele noastre, în anii 90, în timpul conflictelor din Georgia și Transnistria.

URSS a recunoscut granițele țărilor baltice, ale Poloniei și ale Finlandei. Au împiedicat-o cu ceva aceste tratate să le ocupe, pe unele total, pe unele parțial, începând cu 1939? L-a împiedicat pe Stalin să ia teritorii pe care rușii nu le-au stăpânit niciodată, cum ar fi Rutenia subcarpatică, Bucovia de nord sau ținutul Herța? Pe Stalin, care spunea că tratatele nu valoarează nici măcar cât bucata de hârtie pe care sunt scrise? În concluzie, chiar dacă URSS și Stalin ar fi recunoscut unirea Basarabiei și granițele României Mari, asta nu i-ar fi împiedicat să le cotropească atunci când momentul le-ar fi fost favorabil. Și asta indiferent dacă este vorba de Stalin, Brejnev sau Gorbaciov, dacă este vorba de URSS, Rusia țaristă sau cea postcomunistă. Ce dovadă mai bună decât faptul că Rusia nu lasă nici astăzi Moldova pe drumul ei, ba mai mult și-a pus și trupele într-o regiune smulsă din teritoriul recunoscut de ONU?

Rusia nu s-a mulțumit cu nerecunoașterea unirii, ci a încercat să o reocupe prin forță, în același timp în care făcea același lucru de-a lungul fostului imperiu al țarilor: Siberia, Ucraina, Georgia, Armenia și multe altele. Atunci, de ce nu și Basarabia?

Dar ambițiile sovietice erau mai mari. Cu ajutorul bolșevicilor unguri, urmăreau întreaga Europă centrală. Un atac masiv, concomitent, din două părți, de la est prin Basarabia de către bolșevicii ruși, și de la vest, prin Transilvania, de bolșevicii unguri, ar fi avut drept rezultat dezmembrarea României, noua graniță între bolșevicii unguri și cei ruși devenind Carpații Orientali. Schimbul de telegrame între Lenin și Bela Kuhn este edificator, dar românii vor rezolva problema bolșevismului maghiar prin războiul din 1919 ocupând Budapesta (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) din Apuseni pe Tisa și cele două următoare).

Atacuri bolșevice după unire

Frontul de est a rămas problematic după desființarea Ungariei bolșevice de trupele române, aici luptele și provocările vor continua fără încetare. Voi da numai câteva exemple.

Noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1919, județul Hotin. 83 de soldați bolșevici înarmați trec Nistrul, împart arme populației rusofone și îndeamnă la răscoală, în zona localșității Atachi. Coducătorii sunt Liscun și Tocan. Noi treceri de trupe și de arme fac să se extindă mișcarea antiromânească și la Bârnova, Romancăuți, Ocnița (Lipnic), sub conducerea unui anume Maievski. Regimentul 40 Călugăreni, regimentul 35 Matei Basarab și un batalion condus de ofițerul Lascăr intervin. Luptele durează mai multe zile, bolșevicii fiind aruncați peste Nistru. În aceste lupte cade generalul Stan Poetaș, eroul de la Topraisar, Neajlov și Mărășești. Ulterior i s-a ridicat o statuie la Atachi, dispărută după 1940.

După câteva zile, un nou atac prin surprindere asupra Hotinului. Bolșevicii, trecuți peste Nistru, îmbrăcați ca și oamenii locului, surprind pichetele de grăniceri. Soldații români schingiuți, mutilați, cu limbile tăiate și ochii scoși sunt spânzurați de copacii înghețați. Șeful siguranței din Hotin a fost aruncat în puțul fortăreței. Armata română condusă de generalul Davidoglu intervine și aruncă bolșevicii care au scăpat înapoi dincolo de Nistru.

Tactica bolșevicilor se diversifică, îmbinând activitatea subversivă, atacurile armate cu presiunile internaționale. Permanent, în Basarabia, Siguranța statului descoperea și aresta nuclee teroriste care depozitau arme și împărțeau materiale de propagandă bolșevică. După calculul ministrului de interne Gheorghe Tătărăscu, în perioada 1919 – 1924 au fost descoperite 118 filiale teroriste și efectuate 3002 de arestări. Odată la câteva zile se producea câte un incident în care erau implicați agenții bolșevici, așa cum a fost de exemplu aruncarea în aer la 10 decembrie 1922 a clădirii siguranței din Tighina. În rest acești agenți asasinau, aruncau în aer poduri și alte obiective, jefuiau, provocau deraieri de trenuri, atacau pichete de grăniceri sau patrule românești. Ciocnirile la graniță cu teroriștii ce încercau să treacă Nistrul deveniseră ceva obișnuit. În grupuri de 15 – 30, uneori mai mulți, treceau înarmați cu pistoale, grenade, explozivi, chiar cu mitraliere. Deseori se dădeau adevărate lupte de durată variabilă, până la câteva zile, între grănicerii, jandarmii români sau chiar unități ale armatei cu aceste bande. Un exemplu al unei astfel de lupte a fost publicat în ziarul Timpul (Atacuri bolșevice după unire) sub forma raportului prefectului județului Cetatea Albă referitor la atacul bolșevic din 6 – 7 octombrie 1921.

Cea mai spectaculoasă acțiune teroristă bolșevică a fost plasarea unei bombe în Senatul României la 8 decembrie 1920. Bomba, plasată cu o seară înainte între scaunul prezidențial și cel al principelui moștenitor a explodat la ora 14.30 înaintea începerii ședinței, mai devreme decât era programat, și a ucis pe episcopul greco-catolic de Oradea Demetru Radu, pe ministrul justiției Dimitrie Greceanu și pe senatorul Spirea Gheorghiu, ultimii doi câteva zile mai târziu în urma rănilor. Șeful anarhiștilor bolșevici care au pus bomba era Max Goldstein, care încercase în luna precedentă asasinarea lui Constantin Argetoianu, unul dintre cei mai anticomuniști politicieni români ai vremii, dar atentatul a eșuat, sărind în aer doar o parte a vagonului cu care se deplasa Argetoianu. Max Goldstein a fost arestat și a murit de pneumonie la închisoarea Doftana în 1924.

Tatar Bunar

O altă acțiune de referință a bolșevicilor în Basarabia a fost tentativa de organizare a unei răscoale la Tatar Bunar, în sudul Basarabiei, în 1924, cea mai mare acțiune subversivă bolșevică.

Inițial, bolșevicii au tatonat terenul, mai întâi în reginea de nord, care avea avantajul pentru ei că era populată în parte cu ucraineni. În noaptea de 3 spre 4 iunie 1924, o barcă sprijinită de soldații bolșevici din stânga Nistrului a trecut la Lopatna, atacând postul de grăniceri români cu 15 grenade și peste 400 gloanțe trase din stânga Nistrului. Atacatorii au fost respinși. La 13 august 1924, un detașament de 150 de călăreți sovietici, deci Armata Roșie, trece Nistrul la 30 kilometri de Hotin și jefuiește satul Ianouți. Sunt respinși după o luptă cu cavaleria română.

Se tatonează și în sud, la Limanul Nistrului, la sfârșitul lunii iulie, trei tentative respinse de grănicerii români. Până la urmă se decide asupra sudului, datorită amestecului etnic considerat favorabil de conducerea sovietică. În secret sunt transportate arme și muniții pe mare sau pe lacul Sărățica și sunt depozitate în ascunzători, mai ales în zona localității Tatar Bunar. Acțiunea trebuia coordonată cu una din nord, dar la 1 septembrie 1924 este descoperită de Siguranță o organizație teroristă la Chelmenenț, în județul Hotin. După o luptă aprigă, teroriștii sunt arestați și este descoperită o mare cantitate de armament, această acțiune anihilând acțiunea bolșevică din nord.

Conducătorii acțiunii subversive de la Tatar Bunar au fost Andrei Kliușnikov (cunoscut sub pseudonimul Ninin, rus născut în gubernia Reazan, fost sanitar pe frontul moldovean, apoi conducător al mișcării bolșevice din sudul Basarabiei în 1917-1918), Iustin Batiscev (pseudonim Almazov), Alexandru Dobrovolski (Gromov), Simion Koba (Krasnâi), Statstenco (rus din Ucraina), Barbalat (evreu) și Kolțov (rus).

Acțiunea a început la 11 septembrie 1924. O bandă înarmată condusă de Kolțov a ocupat satul Nicolaevna, 30 km de Cetatea Albă. Au fost uciși primarul, soția lui, un țăran și doi jandarmi. Au început jafurile și distrugerile. Nenin a ocupat Tatar Bunarul, un târg de vreo 10000 de locuitori și localitățile împrejmuitoare, și a anunțat că Rusia a pornit războiul împotriva României și el este aici să pornească revoluția. A împărțit arme populației rusești și lipovene, silindu-i să ia parte la revoltă. Unii au luat parte de bunăvoie, alții siliți. Au fost tăiate firele de telefon și telegraf, pentru a izola localitatea și s-au dispus patrule pentru ca nimeni să nu poată fugi. Cruzimea a fost fără margini, sediul primăriei a fost incendiat pentru a carboniza cadavrele. Au fost jefuiți comercianții, mărfurile, banii și mijloacele de transport au fost “rechiziționate”. Postul de jandarmi a fost atacat de un grup de bandiți conduși de Grigorie Cernenco, comandantul și doi jandarmi fiind uciși. Nenin a răspândit vestea că urmează să sosească două regimente de cavalerie sovietice, dinspre Tighina și Cetatea Albă.

Un grup de teroriști este trimis la Acmanghit, dar șeful postului de jandarmi a reușit să fugă la Sărata, de unde a adunat 40 de civili voluntari și împreună cu ei a pornit împotriva teroriștilor. I-a blocat câteva ore până la sosirea a două companii de soldați români însoțiți de țărani voluntari. În lupta de la Acmanghit, Kolțov a fost ucis.

Armata română și teroriștii s-au confruntat la Tatar Bunar la 17 septembrie 1924. Când rândurile teroriștilor s-au mai rărit, Nenin a dat ordin de retragere spre Nerusai, apoi în dimineața următoare spre Galilești, de unde să ajungă la Vâlcov, pe Dunăre. Un detașament de soldați români i-a încercuit și a capturat 120 dintre ei. Nenin și Batișcev s-au ascuns într-un câmp de porumb, iar în timp ce Nenin dormea, Batișcev i-a furat o valiză cu 200000 lei și a fugit. În timp ce Nenin se strecura printre saline, un jandarm l-a recunoscut și l-a împușcat. Mai târziu a fost arestat și Batișcev.

Au fost arestate peste 500 de persoane, dintre care doar 9 români. Au fost inculpate 279 de persoane, procesul începând la 24 august 1925 și încheindu-se la 2 decembrie 1925. Sentința a fost confirmată în 1926. Printre avocați au fost prezenți și Henri Barbusse și Henri Torres. Din 279 de inculpați, 85 au fost condamnați la închisoare de la 6 luni la 6 ani, 2 persoane la 15 ani muncă silnică și una (Batișcev) la muncă silnică pe viață.

După eșecul de la Tatar Bunar, Stalin decide înființarea RSS Moldovenească la 11 octombrie 1924, în stânga Nistrului, pentru a servi ca un punct de referință la pretențile sovietice asupra Basarabiei și a României. 8434 kmp cu o populație de 576306 locuitori, 60% moldoveni, chiar după statisticile sovietice, care dădeau o populație de peste 500000 de moldoveni la stânga Nistrului. Capitala a fost inițial la Balta, apoi la 1928 la Bârzula (Kotovsk) și mai târziu la Tiraspol. Chiar la prima ședință a Comitetului Central, la 9 noiembrie 1924, secretarul general al acestei republici, un ucrainean a dezvăluit sensul întemeierii acestei republici sovietice moldovenești: “Trăiască Republica Moldovenească autonomă, leagănul României Sovietice”.

Basarabia a rămas a României până la 1940, când tot echilibrul european s-a prăbușit prin alianța dintre Stalin și Hitler. Iar răzbunarea bolșevică pentru umilințele îndurate prin blocarea atât timp a pătrunderii comunismului spre centrul și sudul Europei de către eroica Românie va fi cumplită și nu va ocoli pe nimeni.

Profiluri de eroi

După cum spuneam mai devreme, unirea a fost votată la 27 martie 1918 cu trei voturi împotrivă, un bulgar și doi ucraineni. Pantelimon Halipa ne spune de soarta unuia dintre cei doi ucraineni, Mihail Starenki. După câțiva ani, a plecat în Ucraina lui, la stânga Nistrului, în raiul comunist. Halipa spune că a revenit după nici doi ani, într-un hal de nerecunoscut, slab, cu îmbrăcămintea zdrențuită. Halipa l-a întreținut până și-a găsit un serviciu. În mod sigur că s-a lămurit de binefacerile comunismului, din moment ce a venit înapoi, cum a putut, și nu a fost singurul. Au fost cazuri de evrei, ruși, lipoveni, care în 1940 aruncau cu pietre în armata română ce se retrăgea în urma ultimatumului, iar după un an de stăpânire comunistă, au primit armata română cu flori, apoi la a doua retragere, în 1944, s-au retras în România numai să nu ajungă din nou în raiul comunist. Nu este de mirare atunci că, la 1940, bolșevicii i-au ucis pe membrii Sfatului Țării pe care i-au găsit, nu numai pe cei care au votat pentru unire, ci și pe cei care au votat împotriva unirii.

Voi enumera doar o mică parte dintre patrioții basarabeni care au luptat din răsputeri pentru unire și soarta lor.

Anton Crihan s-a născut la 1893 în satul Sângerei, județul Bălți. La Universitatea din Odessa se întreține lucrând corector într-o tipografie. Izbucnirea revoluției îl aduce la Chișinău, deputat în Sfatul Țării, lider al Blocului Moldovenesc. Ministru adjunct al agriculturii a prezidat comisia care a elaborat instrucțiunile pentru comitetele agrare din Basarabia privitor la împărțirea pământurilor. Arestat de bolșevici la 6 ianuarie 1918, este eliberat de soldații basarabeni și fuge la Iași pentru a chema armata română. Votează unirea și devine deputat de Bălți în Parlamentul României Mari. Doctor în economie politică la Sorbona (1932). În guvernul țărănist din 1932-1933 a fost subsecretar de stat în ministerul agriculturii, în acre calitate a făcut ca Facultatea de Agronomie să se transfere de la Iași la Chișinău. Conferențiar, apoi profesor la această facultate. În 1948 pleacă în străinătate, având soția din Paris. S-a stabilit în Saint Louis, SUA, unde a militat constant pentru scoaterea Basarabiei de sub tutela URSS și reintegrarea în cadrul statului român. A murit la 9 ianuarie 1993, anul în care ar fi împlinit 100 de ani.

Vasile Gafencu a învățat să scrie în armată. A votat unirea în 1918, apoi s-a înscris la Universitatea din Iași pe care o abandonează din lipsa banilor. Acceptă postul de învățător în satul natal, Sângerei. A fost arestat de sovietici în 1940 și nu se mai știe nimic de el.

Emanoil Catelli, născut 1883, Zgârdești, județul Bălți. Școala militară din Odessa, la 1917 căpitan în armata rusă. Tot la 1917, președinte al Comitetului Național Moldovenesc din Odessa. Membru în delegația basarabeană de la Conferința de Pace de la Paris. În perioada interbelică a fost prefect de Bălți și apoi senator, după care s-a retras în zona natală Împroprietărit cu 50 ha de pământ, datorită faptului că a făcut parte din Sfatul Țării. La 28 iunie 1940 nu a vrut să plece dincolo de Prut, cu toate rugămințile prietenilor. Spunea că „mișcarea noastră națională trebuie să aibă și martiri”. Doamne, dar câți martiri a avut! Arestat de NKVD la 5 iulie 1940, ucis în Gulag, la Sverdlosk, 18.02.1943.

Teodor Neaga, născut la 1880, Dânceni, județul Lăpușna. La 1917 a fost președinte al Congresului Învățătorilor și Profesorilor moldoveni din Basarabia la care s-a hotărât introducerea alfabetului latin și naționalizarea învățământului în Basarabia. A votat unirea, deputat între 1926-1927. Arestat de NKVD și ucis în Gulag, la Penza, 20.05.1943.

Daniel Ciugudeanu, născut la 1885, Șirăuți, județul Hotin. Absolvă Facultatea de Medicină din Kiev la 1913. Arestat în mai 1912 de ohrana țaristă pentru activitate națională în cadrul societății Deșteptarea din Kiev. În ianuarie 1918 este însărcinat cu formarea unui guvern acceptat de Sfatul Țării la 16 ianuarie. A salutat unirea, a fost ministru fără portofoliu, vicepreședinte al Camerei Deputaților, senator și președinte al Senatului. În vara lui 1940 fondează Cercul basarabenilor, cu scopul de a ajuta refugiații din Basarabia. Din 1941 este mobilizat ca medic militar, pensionat în 1946. Arestat în 1950, moare în închisoare în ziua următoare.

Ion Pelivan, născut la 1876, Răzeni, județul Chișinău. Facultatea de drept a universității din Dorpat (1903). Arestat și condamnat de autoritățile ruse la un an de închisoare și cinci ani de deportare în nordul Rusiei, dincolo de Cercul polar, la Viatka și Arhanghelsk. În colaborare cu Constntin Stere, Emilian Gavriliță și alții fondează primul ziar de limba română Basarabia (1906 – 1907), în timpul revoluției ruse de atunci. Participă la fondarea Partidului Național Moldovenesc în 1917. A fost propus la președenția Sfatului Țării, dar i-a cedat locul lui Ion Inculeț, mai agreat de minoritățile din Basarabia. A votat unirea și a fost membru al delegației basarabene la Conferința de Pace de la Paris, unde a publicat ziarul Viața Basarabiei în limba franceză, precum și o serie de broșuri pentru popularizarea cauzei basarabene. Participant la Conferința de la Geneva (1922), ministru de justiție (1919 – 1920), deputat în mai multe legislaturi. Arestat de comuniștii români și închis la Sighet alături de generația unirii, ca și Iuliu Maniu sau Gheorghe Brătianu. A murit la 25.01.1954.

Ion Codreanu, numit și Moș Ion Codreanu, născut la 1879 în Ștefănești, județul Soroca, pe malul Răutului, a fost un personaj deosebit, un adevărat fenomen, apropiat mai mult de legendă, la fel ca și un alt Moș de la altă unire, Moș Ion Roată. Viața lui Moș Ion Codreanu este atât de extraordinară, încât pare desprinsă dintr-un roman, dar nu este așa. Moș Ion Codreanu a fost numit așa de către Constantin Stere, mai mare cu 14 ani, dar a fost atît de fermecat de înțelepciunea profundă a acestuia și de dragostea sa de neam încât i-a dedicat și un personaj din cartea sa “În preajma revoluției”, cel al lui Ion Coman.

Moș Ion Codreanu era complet analfabet când a fost înrolat în armata țaristă. A învățat carte în armată, de la ofițerii ruși revoluționari. Și-a făcut o cultură rară, de autodidact, învățând germana ca să-i poată citi pe filozofii germani.

În 1905 a luat parte la răscoala de la Brest-Litovsk, înăbușită în sânge. Când s-a tras în răsculați, s-a trântit la pământ, fiind descoperit mai târziu teafăr printre cadavre. În Sfatul Țării a votat unirea, apoi a fost delegat la Conferința de Pace de la Paris. A fost deputat, dar în adâncul său a rămas același țăran îndrăgostit de pământul românesc. Toți cei cu care stătea de vorbă erau fermecați de glasul său și de înțelepciunea vorbelor sale, fie că era vorba Sfatul Țării sau de Parlamentul României. De exemplu, în Parlament, după o polemică cu Nicolae Iorga, în timp ce vorbea, unii din partizanii lui Iorga au început să vocifereze, dar marele istoric s-a întors spre ei strigându-le “Ascultați-l bine pe țăranul acesta, aveți multe de învățat de la el!” Apoi, când a coborât de la tribună, Nicolae Iorga l-a întâmpinat și l-a îmbrățișat.

La 28 iunie 1940, era la câmp, a fost arestat de NKVD, bătut cu cruzime, schingiuit și torturat, totul numai pentru a recunoaște în scris că unirea de la 1918 s-a făcut sub presiunea și amenințarea baionetei românești. A refuzat cu încăpățânare. A stat în celulă o vreme cu Teodor Neaga. La 25 mai 1941 a fost schimbat cu Ana Pauker, fiind unul dintre cei doi foști deputați din Sfatul Țării arestați de sovietici și care au reușit să scape (celălalt a fost Ion Bivol). A murit la București, la 5 ianuarie 1949.

O vorbă a lui merită a fi amintită: „Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa, noi trebuie să ne apărăm Țara”.

 

Bibliografie:Ștefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura  Alfa, Iași, 2001 Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru  urmași, Editura Hyperion, Chișinău, 1991 Vasile Harea, Basarabia pe drumul  unirii, editura Eminescu, 1995 Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic și  România, Editura Militară, București, 2000 Alexandru Boldur, Istoria  Basarabiei, ediția a doua, Editura Victor Frunză, București, 1992 Iurie Colesnic, Moș Ion Codreanu, o veșnică călăuză a țărănimii, editura Ulysse, chișinău, 2009

 

Publicat de Cristian Negrea

Reactor R.B.N. Press

www.cristiannegrea.ro

PASSWORD RESET