ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Biserica Ortodoxa Romana"

Biserica Ortodoxa Romana

,

Candidatul PNL la Primăria Capitalei, Marian Munteanu, susține proiectul Catedralei Mântuirii Neamului, afirmând că „cei mai numeroși contribuabili, creștinii ortodocși, au dreptul la un astfel de lăcaș”.

„Catedrala Mântuirii Neamului este un monument închinat tuturor eroilor români căzuți în lupte de-a lungul timpului. (…) Așa cum microbiștii au în Arena Națională un stadion care a costat de trei ori mai mult decât Catedrală, așa cum iubitorii de teatru au dreptul la un Teatru Național, renovat cu 170 de milioane de euro, așa și creștinii ortodocși, cei mai numeroși contribuabili, au dreptul la un astfel de lăcaș” – a mai declarat Marian Munteanu

De ce avem nevoie de Catedrala Mânturii Neamului – SIMBOL IDENTITAR ?

De Catedrala Mântuirii Neamului avem nevoie și pentru că reprezintă un simbol al identității naționale a românilor. Lumea este plină de asemenea simboluri, atât religioase, cât și nereligioase, arată  într-un material Despre simboluri, smerenie și Catedrala Mântuirii Neamului

 E suficient să amintim de piramidele din Egipt, Coloseumul din Roma, Partenonul din Atena, turnul Eiffel și Catedrala Notre Dame din Paris, Catedrala Sagrada Familia din Barcelona, Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Catedrala Sfântului Sava din Belgrad sau Statuia Libertății din New York.”

„Toate aceste monumente reprezintă simboluri identitare, care au în comun impozanța, măreția. Cu siguranță că la momentul când au fost construite au fost destui cei care s-au împotrivit, sau măcar au avut o opinie contrară, deși n-au îndrăznit să o exprime. Doar că peste secole aceste simboluri au rămas. Dacă ne referim doar la catedrale, trebuie să amintim că ridicarea Catedralei Notre Dame din Paris a durat din 1163 până în 1345, că are o capacitate de 10.000 de persoane și 130 m lungime, 45 m lățime și 35 m înălțime.”

Catedrala Notre Dame din Paris
Catedrala Notre Dame din Paris

„Catedrala Sagrada Familia a fost începută în 1882 și încă nu este terminată. Catedrala are o lungime de 95 de metri, o lățime de 60 de metri, iar cel mai înalt turn o înălțime de 170 de metri. Capacitatea sa este de 13.000 de persoane.”

Catedrala Sagrada Familia din Barcelona
Catedrala Sagrada Familia din Barcelona

Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (actualul Istanbul) a fost construită între anii 532 și 537 de către împăratul Iustinian, având următoarele dimensiuni: 75 metri lungime, 70 de metri lățime și o înălțime de 54 de metri. Tocmai grandoarea a salvat-o de la distrugere când sultanul Mohamed al II-lea a cucerit Constantinopolul în 1453. Se spune că acesta a rămas uimit de frumusețea Catedralei și că a tratat-o cu respect, înainte de a intra pentru prima oară înăuntru turnându-și un pumn de țărână pe cap în semn de umilință.”

Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol
Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol

Mai aproape de noi găsim Catedrala Sfântul Sava din Belgrad care are o lungime de 91 de metri, o lățime de 81 de metri și o înălțime de 70 de metri.

Catedrala Sfântul Sava din Belgrad
Catedrala Sfântul Sava din Belgrad

La Sofia, capitala Bulgariei, găsim Catedrala Sfântul Alexandru Novski, cu o suprafață de 3170 mp și o capacitate de 5.000 de persoane.

Catedrala Sfantul Alexandru Nevsky din Sofia
Catedrala Sfantul Alexandru Nevsky din Sofia

„Și exemplele ar putea continua.

Un alt motiv pentru care avem nevoie de Catedrală este tocmai expansiunea islamului în lume. Oare de ce nu fac cei de la Taxi o piesă împotriva construirii plănuitei mari moschei de la București finanțată de Turcia? Cum de cei ce se opun acestei construcții sunt considerați extremiști sau rasiști, în timp ce aceia care se opun construirii Catedralei Mântuirii Neamului sunt considerați a fi moderni, sofisticați, ancorați în prezent, toleranți și democrați?”

Efectul contrar al videoclipului Trupei TAXI

Purtatorul de cuvant al Patriarhiei a declarat ca  donatiile pentru construirea Catedralei Mantuirii Neamului au crescut dupa disputa provocata de trupa Taxi.

Manifestul „pentru smerenie” al trupei Taxi care impreuna cu mai multi artisti a lansat un apel la simplitate si modestie, adresat deopotriva preotilor si credinciosilor, a avut un efect neasteptat. De la publicarea cantecului “Dumnezeu prefera lemnul si spatiile mici”, donatiile pentru Catedarala Mantuirii Neamului donatiile au crescut.

„In ultimele zile au crescut foarte mult donatiile oferite de site – 15 mii de lei pe zi. Au crescut donatiile pentru proiect in urma difuzarii acestui clip. In orice caz de foarte multe ori au crescut donatiile in ultimele zile. Cred ca respingerea unui asemnea proiect de importanta nationala se datoreaza unei insuficiente cunoasteri a continutului acestui proiect. Cred si eu in aceasta ideea – o intalnire cu niste oameni care s-au implicat la modul sincer in acest videoclip.”a declarat Vasile Banescu, Purtatorul de cuvant al Bisericii Ortodoxe Romane, pentru digi24.ro citat de romaniabreakingnews.ro

Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române

De ce construim Catedrala Mântuirii Neamului și care este semnificația acesteia?

construimcatedrala.ro

Necesitatea liturgică

Numai cine slujește sau participă la momentele solemne liturgice și la ceremoniile bisericești din actuala Catedrală patriarhală cunoaște dificultățile pe care le creează lipsa acută de spațiu în desfășurarea normală a slujbelor religioase. Actuala Catedrală patriarhală, construită la mijlocul secolului al XVII-lea (1656-1658), a fost inițial biserică mănăstirească, devenită ulterior catedrală mitropolitană în anul 1668, iar din anul 1925, odată cu înființarea Patriarhiei Române, ea servește în mod provizoriu drept Catedrală patriarhală până la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, așa cum se menționează în pisania scrisă deasupra ușii de intrare de patriarhul Miron Cristea, după lucrările de restaurare din anii 1932-1935. Toate catedralele mitropolitane din provinciile românești sunt cu mult mai încăpătoare decât actuala Catedrală patriarhală și oferă clerului și credincioșilor condiții mai bune pentru desfășurarea cultului.

Necesitatea publică

Potrivit Legii cultelor nr. 489/2006, cultele sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică (art. 8, alin. 1). În Catedrala Mântuirii Neamului vor fi organizate ceremonii religioase cu caracter public național, ca de exemplu pomenirea eroilor neamului românesc la sărbătoarea Înălțării Domnului și Ziua eroilor, (unul dintre hramurile viitoarei Catedrale patriarhale) și a eroilor din Decembrie 1989 sau slujba de Te-Deum la Ziua Națională 1 Decembrie. În același timp, în Catedrala Mântuirii Neamului se vor desfășura alte ceremonii, aniversări sau comemorări cu caracter național și internațional, vor fi primiți oaspeții din străinătate și vor fi organizate evenimente cu semnificație religioasă, congrese, conferințe și alte manifestări ale preoților și tinerilor români din țară și străinătate. Utilitatea publică a viitoarei Catedrale patriarhale va fi evidențiată și de amenajarea spațiului generos de aproape 6 hectare din jurul ei ca parc public, mărind suprafața spațiilor verzi din București.

Simbol al unității dintre lucrarea spirituală și socială a Bisericii

În ansamblul Catedralei Mântuirii Neamului, lucrarea spirituală de ordin liturgic, catehetic și omiletic se va desfășura în unitate și completare cu lucrarea social-culturală prin Centrul de conferințe și Muzeul creștinismului românesc, social-filantropică prin cantina și căminul pentru pelerini, și social-medicală prin Centrul de diagnostic și tratament, toate în incinta Catedralei noi.

Simbol al unității dintre generații și al românilor depretutindeni

Catedrala Mântuirii Neamului, prin stilul arhitectonic tradițional bizantin- românesc, va fi reprezentativă pentru credința majorității poporului român. Picturile și mozaicurile viitoarei Catedrale patriarhale vor include sfinți și lăcașuri de cult reprezentative din toate provinciile românești și chiar ale comunităților de români din afara României.

Simbol al demnitătii naționale

Biserica Ortodoxă Română este astăzi singura între Bisericile ortodoxe fără o catedrală reprezentativă pentru credința majorității poporului român. în mai multe țări din lume Catedrala din capitală se numește catedrală națională. De exemplu, National Cathedral din Washington este catedrală națională, în care au loc și ceremonii cu valoare de simbol național. De remarcat faptul că în București a fost construit stadionul National Arena cu o capacitate de 55.000 de locuri, din fonduri publice, fără mari proteste în legătură cu oportunitatea acestui obiectiv sportiv național. În schimb, Catedrala Mântuirii Neamului, cu o capacitate de 5.000 de locuri, va fi construită doar parțial din fonduri publice, ceilalți bani fiind din donații ale clerului și credincioșilor ortodocși români din țară și străinătate. Deși este cu puțin mai înaltă decât Palatul Parlamentului, având înălțimea de 120 metri, Catedrala reprezintă doar a zecea parte din suprafața desfășurată a acestuia.

Complementară școlilor și spitalelor din România

Noua Catedrală patriarhală nu poate fi pusă în concurență sau opoziție cu școlile și spitalele din România, așa cum fac cei ostili construirii ei, deoarece ea este complementară acestora. Școlile publice din România sunt concurate și completate de multe școli particulare, apărute după 1990, așa cum spitalele și alte unități medicale de stat sunt concurate și completate de centre medicale private. În schimb, Catedrala Mântuirii Neamului nu poate fi înlocuită de una privată, deoarece Catedrala este un simbol al unei mari comunități în rugăciune, al unui oraș întreg, al unei provincii și al unui popor. Biserica este singura școală care nu se finalizează cu examenul de bacalureat sau cu studiile de doctorat, ci rămâne permanent o școală spirituală pentru toată viața, care îndrumă oamenii să caute viața cerească veșnică, încă din timpul vieții lor pământești. În plus, ea este singurul spital care vindecă pe om de păcate prin iertare și prin cultivarea virtuților spre a dobândi sănătate sufletească și iubire curată pentru armonia în familie și societate. Așadar, Biserica este școală spirituală și spital duhovnicesc, complementară tuturor școlilor și spitalelor publice. De aceea, la solicitarea Bisericii, în școlile publice se predă și religia, care educă pe copii și tineri în spiritul valorilor perene și eterne, completând astfel disciplinele științifice, iar în spitale sunt prezenți preoți de caritate care ajută și completează practica medicală științifică, întrucât omul este nu numai trup, ci și suflet.

În concluzie, este util și demn să construim cu bucurie un spațiu-simbol al comuniunii românești din țară și de pretutindeni!

Acest adevăr este confirmat de mulțimea clericilor și credincioșilor români care deja au început să ofere cu bucurie bănuțul lor pentru Catedrala care reprezintă dorința lor de întărire în credință și de înălțare în demnitate.

Acum puteți și dumneavoastră să fiți numărați printre ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului, oferind cu bucurie contribuția dumneavoastră, având credința vie că dar din dar se face raiul!

Catedrala_Manturii_Neamului_in_constructie

Publicat de Dorian Theodorromaniabreakingnews.ro

,

Stephen Holley e un munte de om. Blând, cu chipul cald, cu vocea groasă și răsunătoare. După ce a trăit o viață în America, acum, la 65 de ani, el s-a mutat la Iași, unde slujește ca diacon la Biserica ortodoxă „Sfântul Haralambie”.

#IasiIsBeautiful – Stephen Holley, California – SUA

Americanul și-a descoperit apropierea de credință pe front, în Vietnam

Stephen Holley spune că în tinerețe nici nu voia să audă de credință sau de Dumnezeu. A intrat într-o biserică, pentru prima dată, la 20 de ani, la prima întâlnire cu soția sa, Mary Patty.

Și-a descoperit apropierea de Dumnezeu un an mai târziu, în timp ce își servea țara în armata Statelor Unite ale Americii. Prima dată a luptat, pentru un an, în Vietnam, la 21 de ani, făcând parte dintr-un batalion al aviației militare. Apoi a fost detașat pentru încă un an în Alaska. Atunci a ținut pentru prima dată o slujbă la o capelă, după ce preotul și diaconul rămăseseră înzăpeziți.

Întors din armată, Stephen Holley a studiat Teologia baptistă la facultate și a făcut două masterate. A ajuns să fie uns ca preot baptist în 1976. A slujit 20 de ani, iar apoi a avut un conflict cu șeful Bisericii Baptiste, având viziuni diferite asupra credinței.

În urma conflictului a părăsit de tot biserica. „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i planurile tale”, afirmă americanul și apoi râsul îi răsună din piept, apăsat ca o pereche de clopote care vor să alunge ploaia.

Această ruptură a afectat-o cel mai tare pe soția sa, care avea, de generații, legături cu Biserica Baptistă. Tot ea s-a adaptat cel mai greu când el a descoperit în ortodoxie religia pe care spune că o căutase toată viața.

„Mă simțeam la un moment dat gol, însă la prima mea liturghie am zis că da, e ceva cu totul diferit. Am mers la o masă rotundă, am dezbătut ceea ce credea ortodoxia și am zis că da, asta am crezut și eu dintotdeauna. (…) Am fost ortodox toată viața, doar că nu am știut cum să-i spun”, afirmă americanul.

Se uită către soția sa, care-l privește cu indulgență, și completează: „Tămâia îi dădea dureri de cap, așa că după ce s-a terminat prima liturghie mi-a spus «du-mă de aici, nu suport locul ăsta, mă doare capul de la miros, vreau să plec acum!». Dar Dumnezeu i-a schimbat inima și nu știu dacă au trecut trei săptămâni de la acea primă liturghie, când Mary Patty mi-a spus. «Știi cum ai mers toată viața la biserică, dar simți că nu ai fost niciodată cu adevărat? Ei bine, așa mă simt eu acum, simt că am fost la biserică.»”.

Astfel, în aprilie 1996, în trei luni și jumătate de când au asistat prima dată la o liturghie ortodoxă, ambii fuseseră creștinați. După 25 de ani de baptism, americanul a redescoperit ortodoxismul la 47 de ani și a început să predice ca diacon la o biserică din California, în paralel el predându-le studenților la Teologie cursuri de consiliere premaritală.

Prima dată a venit în România pentru câteva săptămâni, iar după trei ani s-a stabilit definitiv la Iași

Preotul american a venit pentru prima dată în România în 2010, pentru șase săptămâni, ca misionar, mergând la Iași și la Cluj. Spune că a rămas impresionat de situația copiilor, de rata foarte mare a avorturilor, dar și de bunătatea oamenilor.

Stephen Holley – un PENTICOSTAL convertit ORTODOX

„Când a venit momentul să plec din Iași, după șase săptămâni, am fost atât de îndrăgostit de România și de oamenii din Iași încât am început să plâng ca un copil. Mi-am jurat că mă voi întoarce, chiar și în vacanță, și o voi aduce cu mine pe Mary Patty pentru că voiam să vadă frumusețea oamenilor și a acestei țări”, povestește Stephen Holley.

Așa că s-a întors în 2012, pentru trei săptămâni, și a adus-o și pe soția sa, care acum, la 62 de ani, este pensionară.

„Cu cât stăteam mai mult în România cu atât eram mai încântat de oameni, de cultură și de faptul că la fiecare colț sunt trei biserici, iar fiecare dintre ele seamănă cu o catedrală, comparativ cu ce avem noi în SUA. În State, sunt unele locuri în care trebuie să mergi sute de kilometri ca să găsești o biserică ortodoxă și dacă o găsești este posibil să treci pe lângă ea pentru că nu o recunoști, fiindcă sunt clădiri foarte mici. Aici, fiecare biserică e o catedrală și este de-a dreptul încântător”, afirmă Stephen Holley.

Mai povestește, energic, că prima dată când a asistat la o slujbă în România, la Cluj, era iarnă, frig și zăpadă până la genunchi, iar biserica și curtea acesteia erau arhipline.

„Era zăpadă până la genunchi și dincolo de înghesuiala din biserică, unde nu aveai loc să binecuvântezi pe careva, afară mai erau încă 150 de oameni care stăteau în zăpadă și frig și care ascultau slujba la difuzoare pentru că nu încăpuseră în biserică. M-am gândit că, dacă s-ar întâmpla asta vreodată în America, ar fi o reînviere, pentru că bisericile noastre sunt foarte goale. Și când am avut posibilitatea de a vorbi cu mitropolitul Teofan și i-am spus asta a oftat și mi-a explicat că sunt probabil de zece ori mai mulți oameni care nu vin”, povestește preotul.

El și soția lui s-au hotărât să se mute la Iași după primele trei zile petrecute împreună în capitala Moldovei. Au vândut locuința din California și au cumpărat un teren în zona Bucium, cu ajutorul preotului Radu Brânză, parohul Bisericii „Haralmbie” din Iași.

S-au mutat în România în decembrie anul trecut, iar acum stau cu chirie într-un apartament din cartierul Alexandru din Iași și speră că locuința pe care au început să și-o construiască va fi gata în iulie.

„Patty mi-a spus, văzând locul unde ne vom construi casa, că dacă aici ne vrea Domnul, aici vom locui. Noi am stat câțiva ani în Pennsylvania și apoi am locuit 24 de ani în California. La un moment dat i-am spus soției mele să ne mutăm din nou în Pennsylvania. «Nu ne mutăm că nu îmi las nepoții!». Însă acum, când am întrebat-o de nepoți, mi-a spus că dacă poate să îi fie dor de ei de la 150 de mile depărtare, poate să îi fie dor și de la 8.000 de mile”, spune americanul.

Ei au patru nepoți de la fiul lor, care a murit la 28 de ani după ce a suferit un transplant de inimă, iar corpul a respins noul organ. Iubesc copiii și spun că aceștia au avut un rol important atunci când au decis să se stabilească în România pentru că în timpul primei sale vizite în țara noastră preotul a rămas impresionat de numărul mare de copii abandonați în spitalele din Iași.

Stephen Holley este diacon la Iași în parohia preotului Radu Brânză de la Biserica „Sfântul Haralambie” din Iași. Oficiază slujbele în limba română, pe care nu știe însă să o vorbească aproae deloc, dar o înțelege suficient încât să le poată citi credincioșilor din cărțile sfinte.

După câteva luni petrecute în România, a reușit să învețe „foarte bine” numerele și ora. Se miră și acum când vede oamenii oprindu-se pe stradă în fața lui, spunându-i „seromena parente” și aplecând capul pentru a-i binecuvânta.

„Nu am avut mult timp mașină și mergeam pe străzi. Oriunde mergeam, lumea se oprea, se uita la noi și Mary Patty mă întreba «dragule, am uitat să-mi iau ceva, fața mea arată bine?». Acum, când ne văd ne fac cu mâna, chiar dacă unii se mai încruntă la noi. Nu știu sigur, dar dincolo de faptul că suntem americani, cred că atunci când ieșim noi zâmbim mereu și nu sunt prea mulți oameni care zâmbesc pe stradă”, afirmă americanul și râde din nou cu vocea sa groasă.

Pe enoriașii de la Biserica „Haralambie”, el îi consideră „cei mai minunați din lume” și simte că în puținele luni de când s-a stabilit la Iași i-au devenit foarte apropiați, deși la început s-a speriat că îi va îndepărta cu limba sa română „măcelărită”.

Americanul mai spune că dacă IPS Teofan, mitropolitul Moldovei și Bucovinei, s-ar hotărî să îl ridice la rangul de preot nu s-ar „supăra”, mai ales că în Biserica Ortodoxă de care aparținea în SUA nu a putut trece de rangul de diacon. De altfel, IPS Teofan i-a spus că se gândește să deschidă la Iași o biserică la care se va predica doar în limba engleză, iar Stephen Holley ar urma să ajute la construirea și dezvoltarea acesteia.

Fost luptator în Vietnam, Stephen Holley, în prezent diacon ortodox

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Articolul a fost publicat pe Mediafax în anul 2014

Alte surse: ProTv, TVR Iași

,

Criza de imagine prin care trece Biserica Ortodoxă nu poate avea alt deznodământ decât înlocuirea Patriarhului Daniel cu o figură mai compatibilă cu așteptările societății moderne și cu resetarea întregului sistem de conducere din România scrie  pe BN24.ro, citat de romaniabreakingnews.ro
Actualul Patriarh a gestionat extrem de prost implicarea BOR în criza #Colectiv și a devenit rapid personaj negativ. Fărăr precedent pentru istoria Bisericii, zeci de mii de protestatari au cerut în fața clădirii Patriarhiei demisia lui Daniel. După ieșirea nervoasă a acestuia în fața jurnaliștilor, în ziua în care victimele de la Colectiv erau înmormântate, strigând că „nu ne învățați voi rânduielile bisericești”, Patriarhul a fost nevoit să vină cu un mesaj în care cerea scuze în fața tinerilor, dar gestul a fost considerat insuficient și neconvingător.
Inclusiv în interiorul Bisericii sunt voci tot mai numeroase care susțin că este nevoie de o schimbare, instituția depărtându-se tot mai mult de oameni și apropiindu-se tot mai mult de obiectivele unei corporații.
Procedural, schimbarea Patriarhului este extrem de dificilă, fiind nevoie ca acesta să fie judecat pentru erezie în Consistoriul Bisericii, însă, în condiții de criză, procedurile ar putea fi schimbate.
Se știe deja că la DNA s-a deschis zilele trecute un dosar penal pentru folosirea abuzivă a coloanelor oficiale de către persoane care nu aveau, legal, acest drept, Patriarhul Daniel fiind unul dintre cei vizați. Dacă DNA va începe urmărirea penală, BOR nu își va permite să păstreze în fruntea sa un lider compromis.
Surse politice susțin că a fost deja identificată figura potrivită pentru schimbarea imaginii BOR. Înlocuitorul lui Daniel ar urma să fie Mitropolitul Moldovei, Teofan, considerat a fi un personaj mai carismatic decât actualul șef al Bisericii și mai apropiat de preceptele creștine decât de scopurile financiare ale BOR.
Teofan Savu s-a născut în Argeș și este din 2008 arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei. Pânăă în 2008 a fost Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei.
Teofan s-a remarcat și în timpul tragediei Colectiv, în timp ce Daniel și colegii săi de la București erau absenți din solidarizarea unanimă. El a ținut un discurs în care a arătat că cei care nu au fost impresionați de tragedia tinerilor morți și răniți nu merită să se numească creștini:
„Am încercat noi să ne punem în pielea acelor mame, acelor tați și să ne oprim puțin din mersul nostru? Sau poate am aflat, ne-am uimit, am făcut o cruce, și am continuat să ne bem cafeaua, să privim filmul sau să ne ocupăm de cele ale noastre. Am resimțit noi durere adâncă care să ne fi stors lacrimi, care să ne fi pus genunchii la pământ, care să ne fi îndemnat să postim, în momentul în care, zilele trecute, am aflat despre tragedia despre care vorbește toată lumea? Cred că este un examen pe care îl putem da fiecare în fața conștiinței proprii și în fața lui Dumnezeu.
 
Există așa numita milostenie sufletească – și anume să pui la suflet durerea celui sărac, durerea celui care se află în durere. Și dacă ne întrebăm noi, cei aici de față: Am resimțit noi durere adâncă care să ne fi stors lacrimi, care să ne fi pus genunchii la pământ, care să ne fi îndemnat să postim, în momentul în care, zilele trecute, am aflat despre tragedia despre care vorbește toată lumea? Cred că este un examen pe care îl putem da fiecare în fața conștiinței proprii și în fața lui Dumnezeu.
Am încercat noi să ne punem în pielea acelor mame, acelor tați și să ne oprim puțin din mersul nostru? Sau poate am aflat, ne-am uimit, am făcut o cruce, și am continuat să ne bem cafeaua, să privim filmul sau să ne ocupăm de cele ale noastre.
 
Dacă am făcut-o, să fie Dumnezeu binecuvântat pentru aceasta!
Dacă n-am făcut-o, să luăm aminte la faptul că numele de creștin vine de la Hristos, iar Hristos este Cel care a luat asupra Sa întreaga durere a neamului omenesc. Iar dacă noi nu am resimțit durere în inima noastră pentru cele pe care le-am aflat, sau pentru altele pe care le aflăm – căci acum informația circulă atât de mult și pătrunde în fiecare casă –, să luăm aminte la noi înșine că purtăm un nume pe care n-ar trebui să-l purtăm!”

Același Teofan a avut o poziție surprinzătoare și în timpul crizei imigranților, când se înmulțeau mesajele xenofobe și rasiste.

„Privim în aceste zile la tot ceea ce se întâmplă în lume și în Europa. În general ne întristăm și zicem că nu este bine să vină atâția străini la noi, să vină atâția străini în Europa, pentru că nu sunt creștini. Un mare bărbat al neamului nostru, după numele lui, mare pedagog și ministru, Simeon Mehedinți, a spus câteva lucruri parcă profeții pentru ziua de astăzi: ‘Nu, popor român, să nu te temi dacă vor veni străini peste tine! Să te temi atunci când mamele nu vor mai face copii!’ Pericolul nu este venirea străinilor. Pericolul suntem noi„, a spus în septembrie Teofan.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / sursa: bn24.ro

Foto: IPS Teofan Savu / doxologia.ro

 

,

Pe 15 august s-au împlinit 300 de ani de la decapitarea domnitorului Constantin Brâncoveanu și a celor patru fii ai săi. Domnia Brâncovenilor a semnificat o perioadă de înflorire a culturii românești și a bisericii creștin-ortodoxe.

Credința lor a fost atât de puternică, încât au hotărât mai curând să moară decât să renunțe la ea. Anul 2014, declarat Anul Brâncovenilor, a fost marcat în România și Republica Moldova prin evenimente menite să readucă în atenția publică personalitatea acestui domnitor, importanța căruia nu este încă apreciată în măsură cuvenită. Pe malul Nistrului, la Soroca, se află singura biserică din lemn de stil maramureșean din țara noastră – biserica cu hramul „Sfinții Martiri Brâncoveni”, un loc unde memoria domnitorului este păstrată cu evlavie. Părintele-paroh al bisericii, Sorin Huluță, a pășit pragul redacției TIMPUL zilele trecute ca să discutăm cu el despre unul din puținii sfinți domnitori din calendarul ortodox-românesc.

– Cât de potrivită este canonizarea unui domnitor, care, înainte de toate, a fost o persoană politică?
– Este corect, pentru că, în primul rând, domnitorul este un exemplu pentru comunitate. Dacă faptele îl vădesc și îl ajută, de ce să nu fie trecut în rândul sfinților? Oameni simpli au ajuns să fie sfinți, de ce un domnitor nu ar putea? Constantin Brâncoveanu și-a folosit averea pentru a face bine bisericii și țării, nu a adunat, așa cum adună de obicei conducătorii, doar pentru el. Noi știm că Brâncoveanu a fost un domnitor foarte bogat, dar în același timp darnic când era vorba de cultură și biserică. Canonizarea lui ca sfânt este una oportună, având în vedere că domnitorul Constantin Brâncoveanu a ctitorit multe biserici. Ștefan cel Mare a lăsat nenumărate mănăstiri și biserici, fiind trecut pentru asta în rândul sfinților, și iată că și Constantin Brâncoveanu a procedat la fel, a construit și reparat biserici, motiv pentru care a fost canonizat.

– Prin ceea ce a făcut pentru biserica românească în timpul vieții, Constantin Brâncoveanu, putea să-și câștige locul în rândul sfinților. Care a fost semnificația jertfirii sale?
– Constantin Brâncoveanu nu este singurul care și-a dat viața pentru Hristos. Dacă am deschide Sinaxarele și am citi viețile sfinților am vedea că toți cei care sunt numiți sfinți martiri au primit cununa muceniciei pentru Hristos sau, cum se mai numește această moarte, botezul sângelui. A fi ortodox în zilele noastre este ușor, dar a fi ortodox în timpurile lui Brâncoveanu nu era deloc simplu, mai ales într-o lume în care domina religia turcilor și într-o vreme în care turcii puteau să se impună din toate punctele de vedere. Brâncoveanu a dat o pildă, de aceea este poate și atât de iubit de neamul nostru. Ce tată astăzi ar îndemna copilul să tacă și să moară pentru Hristos? Din păcate, tații noștri abia că își îndeamnă fiii să meargă la biserică, dar Brâncoveanu și-a îndemnat chiar propriii lui copii să se lase sub sabia călăului și să moară pentru credință. Am pierdut tot ce am avut, a spus Brâncoveanu, să nu ne pierdem și sufletele. El este un model de credință creștină și prin asta rămâne viu în inimile noastre. E frumoasă și Mănăstirea Sâmbăta de Sus, e frumoasă și Mănăstirea Hurezu și alte mănăstiri ctitorite și reparate de Brâncoveanu, dar cea mai frumoasă a rămas această jertfă. Din acest motiv a rămas în istorie. Noi toți rămânem în viața noastră pentru o faptă pe care am făcut-o. Înaintea tuturor conducătorilor adunați în Constantinopol tocmai pentru a participa la această crudă moarte a lui Brâncoveanu, el putea să spună „Nu”, dar iată că a spus „Da, vreau să mor pentru Hristos”.


– Cum ați marcat la Soroca Anul Brâncovenilor?

– Cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la moartea de mucenic a lui Constantin Brâncoveanu și a celor patru fii, precum și a sfetnicului Ienache, în cuprinsul Patriarhiei române s-au organizat manifestări culturale și s-a vorbit foarte mult despre viața lui Brâncoveanu. La Soroca noi am desfășurat o conferință cu tema „Epoca lui Brâncoveanu”, organizată de ICR, biserica noastră, fundația „Grigore Vieru” și Biblioteca „Basarabia”. Oamenii au fost bucuroși și încântați să afle lucruri noi despre Brâncoveanu și epoca sa. De asemenea noi am organizat o expoziție pe zidurile bisericii și toți trecătorii se opreau, citeau și priveau imagini din epoca lui Brâncoveanu, ceea ce cred eu a fost un fapt salutabil și important pentru soroceni. Am încheiat șirul activităților printr-o slujbă făcută chiar de ziua hramului Bisericii „Sfinții martiri Brâncoveni”, pe 15 august. A urmat apoi agapa frățească la care s-a discutat despre jertfa lui Brâncoveanu și cât de actuală a rămas ea până astăzi. Îmi spunea cineva că în conștiința sa Brâncoveanu poate foarte bine să-l egaleze pe Ștefan cel Mare, pentru că undeva jertfa lor este asemănătoare prin faptul că nu au pregetat niciun moment pentru a face totul pentru neam și țară. Și de aici probabil și canonizarea ambilor.

– Cât de bine cunosc enoriașii cine a fost Constantin Brâncoveanu?
– Sunt oameni care știu cine a fost domnitorul, dar sunt oameni care întreabă ce biserică e asta, ce sfinți sunt Brâncovenii. Dacă nu e o biserică care să poarte hramul Sf. Nicolae, Sf. Gherghe sau Sf. Dumitru, e deja ceva neobișnuit. Noi am pus o icoană foarte mare la intrare în biserică cu cei patru sfinți, ca oamenii să-i vadă, să-i poată recunoaște de departe. Sperăm că sfinții Brâncoveni să ocupe în curând în conștiința oamenilor locul pe care ar trebui să-l aibă acest domnitor. Așa cum Ștefan cel Mare este binecunoscut ca sfânt și domnitor, așa și Brâncoveanu ar trebui să fie mediatizat mai mult, nu pentru că este hram al bisericii mele, dar pentru că merită. Îndemnăm cititorii ziarului TIMPUL să citească despre viața lui și să asculte balada lui Constantin Brâncoveanu atât de frumos cântată.

– Vin mulți credincioși la Biserica „Sfinții Martiri Brâncoveni” de la Soroca?
– În principiu, vin cei care simt și gândesc românește. Eu i-am împărțit în mintea mea pe categorii. Sunt cei care vin din curiozitate, sunt cei care vin pentru că știu la ce vin și sunt cei care vin să vadă dacă tot ceea ce au auzit este adevărat. Am început activitatea mea la Soroca cu un număr foarte mic de enoriași. Făceam slujba în paraclisul Cetății Soroca, pentru că nu avem alt loc, apoi ne-am mutat în subsolul unui hotel. Pe urmă am construit un paraclis și, în sfârșit, biserica. Veneau 10-15 oameni la slujbă, acum duminica la slujbă participă 70-80. Contează într-adevăr numărul credincioșilor, dar contează mult și calitatea. În biserica noastră vin oameni de calitate. Vin oameni intelectuali, care îl regăsesc pe Hristos și care la finalul liturghiei pleacă mulțumiți acasă cu sentimente nobile și abia așteaptă să revină

Sursa: Timpul.md

,

Situația în care se află azi legitima Mitropolie a Basarabiei este regretabilă. Deși sunt încălcate mai multe canoane și reguli bisericești, aproape 3.000.000 de români – moldoveni sunt “păstoriți” de KGB-istul în sutană Kiril, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii prin Mitropolia Chișinăului și a Toată Moldova. Însăși titulatura de „ Toată Moldova”, ascunde în sine intențiile pan-rusești cu privire inclusiv la spațiul din dreapta Prutului…

Pretențiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicție peste ortodocși de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice și nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral, încălcându-se astfel canonul 8 al Sinodului III ecumenic și canonul 34 apostolic.

Cu Demnitate, Dreptate și Curaj,  Regretatul Patriarh Teoctist i-a transmis în anul 1993, răposatului patriarh rus Alexei o scrisoare în care cuprins și denunțat toată nedreptatea și silnicia rusească asupra Basarabiei și neamului românesc în special prin impunerea jurisdicției necanonice a Bisericii Rusești.

Sanctitatea Voastră,Aleksei

Prea iubite frate în Domnul nostru Iisus Hristos,

Cu dragoste frățească, Vă aducem la cunoștință că am primit scrisoarea Sanctității Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire și durere multă. Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră considerați Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca „ingerință anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe Ruse din Moldova”.

Sanctitatea Voastră! În conștiința umanității, în general și mai ales la creștini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul și silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptății și restabilirea adevărului precum și a drepturilor ce decurg din această restabilire.

Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocși din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept și abuziv din punct de vedere al realității istorice și al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.

Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creștine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăși formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creștin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creștine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creștinarea slavilor.

Viața creștină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocși afirmându-și neîntrerupt apartenența la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Îndată ce condițiile istorice au permis, românii ortodocși au obținut dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiția canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistență Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creștinii ortodocși români din teritoriile din stânga și din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Țara Moldovei.

În anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericești din această țară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUȘAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic și istoric. Drept consecință, potrivit legislației bisericești, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni și niciodată nu avea dreptul să desființeze, să modifice sau să înjumătățească jurisdicția ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere și cu recunoaștere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele rusești a pământului românesc al Țării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanți a fost amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iași, în 1789, a unui locțiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova o dată cu trupele rusești.

După o scurtă perioadă de normalizare și când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul țarist înființează un „exarhat” ce cuprindea Mitropoliile Moldovei și Țării Românești, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului și credincioșilor români. La fel, s-a întâmplat și cu mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 și trimis în surghiun. Nedreptatea se „instituționalizează” prin pacea nedreaptă de la București din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru la imperiul țarist. Anexarea a fost fără valoare și nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ. Moldova și Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. În plus, anexarea era un act imoral și neloial față de întreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică își întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocși din stânga Prutului, cu vechime și vrednicii în câmpul creștinătății, legat de neam, limbă și cultură cu cei din dreapta Prutului.

Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înființat, în teritoriul ocupat de armatele țariste, Eparhia Chișinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul și credincioșii, a fost sfâșiat teritoriul jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei, înființată cu peste patru veacuri înainte, și al Episcopiei Hușilor. În scrisoarea Sanctității Voastre din 6 octombrie 1992 justificați această acțiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înființarea Eparhiei de Chișinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicție asupra creștinilor ortodocși români din Basarabia.

Actul anexării Basarabiei la imperiul țarist și înființarea Eparhiei de Chișinău a dus, nu la „eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei”, cum afirmați Sanctitatea Voastră în aceeași scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră și mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat tradițiile, limba și specificul național. Au acceptat voievozi și ierarhi de același neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhi ruși înscăunați în Basarabia fără a cere acordul clerului și credincioșilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruțător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.

Astfel, dintre toți chiriarhii așezați de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chișinău, numai unul a fost de același neam și de aceeași limbă cu clerul și credincioșii păstoriți. Aceștia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei. În 1813 a fost înființat un seminar teologic, dar și acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaționalizare a românilor și de îndepărtare a lor de frații din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadă a funcționării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român. Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chișinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de țarul NICOLAE I.

În același timp, mănăstirile moldovene au fost supuse și ele rusificării prin încercarea de a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericești. Cărțile românești de slujbă au fost de asemenea distruse, așa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului PAVEL LEBEDEV (1871-1881).

În această situație tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul țarist au putut să-și recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmația Sanctității Voastre că în „anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române” (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1918 se primise la Chișinău o telegramă oficială de la Petrograd în care se spunea că „Basarabia nu mai este în imperiu și că de acum înainte toți se pot bucura de libertate”. În duhul acestei libertăți și fără prezența armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană și independentă și s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci și nedreptatea săvârșită în 1808 pe plan bisericesc, clerul și credincioșii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.

Normalizarea situației bisericești n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 și apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă și-a impus, din nou, abuziv și necanonic, jurisdicția sa asupra credincioșilor ortodocși români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română. Consecințele acestui act sunt binecunoscute: distrugerea sau închiderea majorității bisericilor sau mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul și limba clerului și credincioșilor români moldoveni, desființarea Mitropoliei Basarabiei, înființată de Patriarhia Română în 1925.

Suflul sfânt al dorinței de libertate și demnitate națională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-și dobândească suveranitatea și independența în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc și sfânt, reluarea legăturilor cu frații de același neam și limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.

Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristețe, este atitudinea Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR, acum Mitropolit de Chișinău, față de clerul și credincioșii ce-și manifestă dorința legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoți și credincioși, în frunte cu Prea Sfințitul Episcop PETRU de Bălți, și-a manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuși unei prigoane barbare, Prea Sfinția Sa fiind chiar îndepărtat violent și samavolnic din reședința sa din orașul Bălți. Și din acest motiv, Prea Sfințitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctității Voastre, dar fără rezultat.

Înalt Prea Sfințitul VLADIMIR a manifestat, de asemenea, atitudine de nerespect față de obligația canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, el a invitat, ca oaspeți de onoare, în luna noiembrie 1992, doi „arhierei” schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declarația de la Constantinopol, din 15 martie 1992, care prevede că „este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice și să se abțină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea”.

Situația bisericească din Republica Moldova a devenit și mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea „independenței Bisericii Ortodoxe din Moldova”. Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol și a intervenției adresată de Noi Sanctității Voastre, la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam „că nu este momentul potrivit a se lua în discuție problema Bisericii din Moldova”, „afirmație justă”, recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-ați adresat la 6 octombrie 1992.

De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum și al atitudinii antiromânești a Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR și persecuțiilor de tot felul la care au fost supuși cei care întrețineau legături cu frații și neamurile lor din România, Prea Sfințitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălți, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său. Clerul și credincioșii, supuși acelorași persecuții din partea Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca locțiitor de mitropolit pe Prea Sfințitul PETRU și au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastră a luat act cu binecuvântare de dorința și hotărârea lor, recunoscând autonomia cerută, precum și păstrarea calendarului vechi și a tradițiilor bisericești locale.

În scrisoarea Sanctității Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susținerea opiniei cu privire la așa-zisa „ingerință anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicțională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii românești din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaște tocmai îndatorirea Bisericii unei națiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic și de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligația ca „nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult și dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină și în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinților, și nici sub cuvânt de lucrare sfințită, să se furișeze trufia stăpânirii lumești”.

În spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicțional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (țaristă și apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicției bisericești a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei.

Canoanele 13, 21 și 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum și canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmați și Sanctitatea Voastră, „episcopului unei anumite eparhii să-și întindă puterea asupra altei eparhii”. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu a făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric și dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părți a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, „nulă” de drept, iar repararea unei nedreptăți se impune cu necesitate.

Invocarea canonului 59 al Sinodului de la Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.

Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol prevede nu numai interdicția ca un episcop „să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh”, ci și posibilitatea ca episcopul respectiv „să se despartă pe sine de comuniunea cu Întâistătătorul său”, dacă acesta propovăduiește un lucru nedrept și necanonic. Nedreptatea și lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde și menține jurisdicția sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speță asupra românilor ortodocși din Basarabia.

Prevederile canonului 16 ale aceluiași Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viață, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoașterea Prea Sfințitului Episcop PETRU, ca Locțiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfințitul VLADIMIR, căci Înalt Prea Sfinția Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicția numai asupra credincioșilor ortodocși ruși din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicției Patriarhiei Moscovei. În lumina aceluiași canon 16 de la Constantinopol și ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristețe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viață. Amintim, spre exemplificare, cazul deja menționat al Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-și părăsească scaunul mitropolitan de la Iași în 1808, și cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 și 1944, pe când era încă în viață. Înalt Prea Sfinția Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

La cele de mai sus, rugăm frățește pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic și 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.

Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiției canonice, să-și întindă jurisdicția asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfinții Părinți ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală și necanonică această tendință și au impus respectarea principiului etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a menținut în istorie și mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe și apoi otomane, teritoriile jurisdicționale s-au păstrat intacte pe bază etnică.

În același sens, se pot înțelege și prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabilește modalitatea de conlucrare între „episcopii fiecărui neam” și se statornicește principiul sinodalității în cadrul unei etnii bine definite. Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante. Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendințelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, și el este valabil și azi în toate Bisericile autocefale, care nu fac abstracție de realitatea istorică a unui popor sau neam. Așa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor, însăși titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conține numele etniei sau neamului pe care îl slujește Biserica respectivă. De aceea, pretențiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicție peste ortodocși de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice și nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.

Sanctitatea Voastră,

Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât și Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumești, fără credință în Dumnezeu, care au prigonit pe toți cei credincioși și au impus ura și dezbinarea între neamuri.

Acum însă, mulțumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub această robie potrivnică credinței, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârșite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord de frații lor de același neam și limbă.

De aceea, ne exprimăm încredințarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră și la Biserica Ortodoxă Rusă înțelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înțelege în mod just, dar și cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului și credincioșilor din Republica Moldova de a avea legături duhovnicești cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorința și speranța că relațiile frățești dintre Bisericile noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.

În spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuțiile pentru a lămuri problemele și neînțelegerile și a dovedi astfel că, în relațiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frățească a Sfintei noastre Ortodoxii.

Încredințându-Ne rugăciunilor Sanctității Voastre, Vă îmbrățișăm frățește în Hristos Domnul nostru,

† TEOCTIST,

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

1993

trimite_duhul_tau_cel_sfant2

,

Principalele organizații ale românilor din Valea Timocului (Serbia) au încheiat un protocol de colaborare în eforturile de păstrare a identității naționale. Inițiativa a aparținut parohului bisericii românești de la Malainița, Bojan Aleksandrovic.

Liderii românilor/vlahilor din Serbia de răsărit s-au reunit, duminică, 25 mai 2014 la biserica românească din Negotin cu hramul ”Sfântul Mucenic Ioan Valahul”

După oficierea Sfintei Liturghii de către Bojan Aleksandrovic, protopop al Daciei Ripensis și Vicar al Timocului împreună cu un sobor de preoți, reprezentanții asociațiilor românești și-au ținut ședința, la care au mai participat un oficial al Ambasadei României din Belgrad și reprezentanți ai românilor din Banatul sârbesc – Voivodina.

În deschiderea reuniunii, preotul Bojan Alekdandrovic și-a explicat demersul.

”De fiecare dată când poporul român se confruntă cu probleme mari, Biserica neamului românesc, Biserica Ortodoxă Română, dorește să-i ajute pe fiii săi. Este evident că românii din Valea Timocului trec printr-o perioadă foarte grea din cauza presiunilor statului sârb, crizei de identitate și a neînțelegerii dintre liderii locali. (…) Am hotărât că această întâlnire să o facem aici în biserica noastră în fața Evangheliei și a moaștelor Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, strămoșul nostru și mare luptător pentru păstrarea credinței ortodoxe și identității nemului nostru românesc. Numai uniți ne putem păstra identitatea, iar unirea noastră trebuie să fie treptată, întâi trebuie să ne unim noi, românii din Timoc, la fel și frații noștri din Banat și după aia putem face unirea tuturor românilor din Serbia, care deocamdată au o singură legătură, Biserica Orodoxă Română”, a spus prelatul.

 Românii din Timoc își unesc forțele Liderii asociațiilor românești din Valea Timocului a semnat un protocol, prin care se angajează să colaboreze în eforturile comune de păstrare a indentității naționale. Documentul stipulează, printre altele, că… 

Românii/vlahii sunt un singur neam, cu o singură limbă literară și o singură Biserică Ortodoxă, iar Țara Mamă este România.

 

 PROTOCOL AL ROMÂNILOR/VLAHILOR DIN SERBIA DE RĂSĂRIT

 

”Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a fi frații împreună!” Psalmul 132,1

romanii-din-serbia-negotin-25-mai (6)Astăzi, 25 mai 2014, în ziua când Sfânta noastră Biserică Ortodoxă Română din Valea Timocului îl pomenește pe Sfântul Mucenic Ioan Valahul, ne-am întâlnit aici, în biserica ”catedrală” a românilor/vlahilor din Serbia de răsărit de la Negotin, ridicată spre slava Marelui Dumnezeu Celui în Treime Slăvit și în cinstea sfântului pe care astăzi îl prăznuim, noi, toți liderii spirituali și mireni ai românilor/vlahilor de la sud de Dunăre – Serbia de răsărit (Valea Timocului, Valea Moravei și zona munților Homoli). Ca și de fiecare dată în trecut, când poporul român se lupta pentru existența sa și avea probleme grave, așa și astăzi, când istoria se repetă, Biserica neamului, ca o mamă adevărată, dorește să-i ajute pe fiii săi și face intervențiile necesare.
Având în vedere dezbinarea gravă existentă între conducătorii comunității, iscată din cauza neînțelegerilor, a presiunilor create de către conducerea Statului nostru Serbia, a presiunilor din partea Bisericii Ortodoxe Sârbe surori și din partea altora, Preacucernicul părinte Boian Alexandrovici, protopop al Daciei Ripensis și Vicar al Timocului din cadrul Episcopiei Daciei Felix, împreună cu preoții canonici ai Bisericii noastre din Valea Timocului, care se roagă neîncetat ca ”toți să fie una”, au hotărât să-i adune pe toți reprezentanții românilor/vlahilor la o întâlnire de pace.
La întâlnirea de astăzi, fiecare a putut să-și spună și și-a spus liber părerea, iar după toate discuțiile purtate s-a ajuns la următoarele concluzii pe care noi toți, cei care semnăm acest document, ne obligăm de acum încolo să le respectăm în totalitate:
1. Prin Legea României nr. 299/ 2007, drepturile persoanelor care își asumă în mod liber identitatea culturală română, se referă la ”persoanele de origine română și cele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, care locuiesc în afara frontierelor României, indiferent de modul în care aceștia sunt apelați (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuțovlahi, daco-români, fărșeroți, herțeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo–români, maramureșeni, megleniți, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumâni, valahi, vlahi, vlasi, volohi, macedo-armânji, precum și toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus), denumite în continuare români de pretutindeni”;
2. Este clar că noi toți – români, rumâni, vlahi, valahi și vlasi sau oricum ne-ar numi alții sau oricum ne-am numi noi înșine din cauza crizei de identitate, create în trecut, nu din vina noastră – suntem un singur neam și suntem români originari în zona în care trăim.
3. Biserica neamului nostru românesc, rumânesc/vlah este Biserica Ortodoxă Română și toți membrii comunității noastre naționale care sunt de credința ortodoxă trebuie să țină de structura canonică a Patriarhiei Române din Serbia, care este Episcopia Daciei Felix de la Vârșeț (Protopopiatul Daciei Ripensis).
4. Vedem că reprezentanții comunității noastre au diferite păreri privind consiliile naționale din Serbia, unii doresc să țină de Consiliul Român cu sediul în Voievodina, iar alți de Consiliul Rumân (Vlah) din Serbia de răsărit, care în acest moment este ocupat de către ”vlahi falși” (pionii unor politicieni din conducerea Statului sârb). Fiecare este liber să țină de consiliul în care crede și să lupte ca în viitor aceste două Consilii să se unească într-unul singur.
5. Până la unirea celor două Consilii ale singurei noastre minorități din nordul și din sudul Dunării, ne obligăm cu toții ca să nu ne atacăm unii pe alții din cauză că unii își spun români în limba literară, alții rumâni în grai și alții vlahi, vlasi în limba sârbă. Ne angajăm să promovăm în fața autorităților publice centrale și locale, în mod solidar, puncte de vedere comune ale celor două Consilii ale singurei noastre comunități separate doar pe criteriul filologic al etnonimelor.
6. Indiferent ce spun legile Serbiei, (Țara noastră în care trăim și ai cărei cetățeni loiali suntem), care se pot schimba oricând, legat de consiliile naționale, legi care prevăd că cine are Consiliu național ar fi o altă minoritate, noi nu suntem de acord cu această obstrucție și îmbrățișăm fără rezerve prevederile clare și de mare folos practic ale Legii 299 din Țara mamă, România, care arată că din punct de vedere juridic român=rumân=vlah=român/vlah. Bunul simț și dreapta judecată ne arată că minoritățile naționale sunt cele care nasc Consilii naționale, nu Consiliile naționale nasc minorități naționale. Românul tot român este chiar dacă îi spui rumân sau vlah, sau altfel.
7. Țara noastră mamă este România. Suntem un singur neam, avem o singură limbă literară, o singură țară înrudită și o singură Biserică ortodoxă mamă.
8. Proclamăm ziua cinstirii Sfântului Mucenic Ioan Valahul, 25 mai, drept Ziua românilor/vlahilor din Serbia și o vom sărbătorii în fiecare an.
Așa să ne ajute Dumnezeu ! Negotin, anul mântuirii 2014, luna mai, ziua 25, de Sf. Ioan Valahul pe stil vechi
Cu binecuvântarea Preasfinției Sale, Preasfințitului Părinte Dr. DANIIL, Episcop al Daciei Felix Președintele adunării Boian Aleksandrovici Protopop al Daciei Ripensis și Vicar al Timocului

romanii-din-serbia-negotin-25-mai (6)

Au semnat protocolul:

• Comitetul pentru drepturile omului din Negotin, Dusan Prvulovici

• Asociatia pentru cultura romanilor-vlahilor din nord estul Serbiei Ariadnae Filum, Zavisa Jurj

• Comitetul international juridic, Dragan Demici

• Partia Neamului Rumânesc, Predrag Balasevici

• Renasterea romanilor din Serbia, Vlada Savici

• Asociatia parintilor care vor sa le invete copii limba romana „Sandu Timoc”, Iasmina Glisici

• Initiativa culturala romaneasca din Jagubita, Damir Serbanovici

• Societatea romanilor-vlahilor TRAIAN, Draghisa Kostandinovic

• Asociatia pentru limba, cultura si religia a romanilor de pe Valea Moravei, Iel Buobu Lui

• Asociatia femeilor ortodoxe SFANTA MAXIMA, Iovanka Aleksandrovici

Au mai semnat următorii lideri de opinie: Dr. Slavoljub Gatovici, Draghisa Davidovici, Veterin Budimirovici, Anta Jurconu, Nenad Nikici, Svetomir Todorovici, Jiva Momirovici, Goran Perici, Radomir Nonici.

 

Reprezentanții mai multor asociații care se pretindeau până acum ca sunt românești și urmăresc idealul românilor din Serbia, au refuzat să semneze protocolul:

 

Asociația Dunărea (condusă de Tihan Matasarevici),

Initiațiva românilor din Serbia (Boian Barbucici),

Asociația ”Dacia Aureliana” (Zoran Radivoievici) și

Mișcarea Democrată a Românilor din Serbia (Natașa Tosici).

 

Redacția R.B.N. menționează ca minoritatea română din Serbia, care este destul de numeroasă, azi nu are nici un reprezentant în Parlamentul Serbiei tocmai datorită dezbinării existente din sânul comunității românești din Serbia, dezbinare pe care cu siguranță serviciile secrete sârbe o întreține prin diverși, care  au grijă mereu să împiedice coagularea unui nucleu românesc care să apere drepturile și interesele românilor de pe eventualele poziții oficiale de la Belgrad, pe care le-ar putea câștiga în urma unirii forțelor social politice românești (vlahe).

 

Surse: timpromanesc.ro, opiniateleormanului.ro, adevarul.ro

,

Una din dificultățile politice ale apropierii de UE și România constă în faptul că populația de origine română din Republica Moldova are legături strânse cu Moscova pe linie confesională.

Cu doi ani în urmă, comentariile ironice din presa rusă obligaseră Patriarhia de la Moscova să admită că a falsificat o fotografie a Patriarhului Kiril. Înaltul ierarh apăruse într-una din imaginile publicate pe site-ul oficial cu un ceas care părea să fie un Breguet, modelul Le Réveil du Tsar, care costă în jur de 25.000 de euro. Cineva retușase fotografia făcând să dispară ceasul de la mână, dar a uitat să șteargă reflexul ceasului din oglinda mesei lăcuite. În cele din urmă, Patriarhia rusă a recunoscut falsul și a restaurat imaginea inițială, anunțând că vinovatul va fi aspru pedepsit.

Anecdota este însă revelatoare pentru felul în care puterea rusească continuă să se manifeste în fostele republici sovietice.

În Republica Moldova, puterea Moscovei a fost abolită, dar reflexul ei a continuat să existe. Oricât de independente în intențiile lor inițiale, guvernele de la Chișinău păreau să țină seama de ceva invizibil și imperios.

Mecanismele acestei puteri nevăzute nu sunt misterioase, dar s-a remarcat mai puțin că ele se sprijină nu doar pe pârghii materiale, ci și de altă natură. Astfel, chiar dacă majoritatea populației din fosta republică sovietică este de origine românească (moldovenească), două treimi din creștinii ortodocși aparțin de Mitropolia Chișinăului, subordonată Patriarhiei Moscovei, aproximativ un sfert (23%) s-au alăturat în ultimile decenii Mitropoliei Basarabiei, care ține de Patriarhia Română și alți 7% țin direct de Biserica Ortodoxă Rusă. E vorba de peste 90% din populația Republicii Moldova.

Clerul ortodox este în marea lui majoritate legat de Rusia prin fire directe, care ar putea dobândi o nouă putere, pe fondul unei tradiționale gândiri antioccidentale. Spre deosebire de lumea catolică, creștinismul răsăritean s-a pliat pe conjuncturile politice naționale, creând divizări puternice, după liniile geopolitice cunoscute. Dar dificultatea politică a situației din Republica Moldova constă în faptul că populația de origine română este divizată ea însăși după această linie, cea mai mare parte fiind afiliată la Răsărit. Reflexul puterii rusești aparent dispărute se vede nu doar în dependența energetică, ci și în oglinda confesională.

Iată de ce diplomația română nu are cu adevărat interesul să agite peste măsură românismul dincolo de Prut, căci ar putea provoca o reacție de crispare din partea moldovenilor care țin de Patriarhia Moscovei. România trebuie să se prezinte ca o putere prietenoasă și mai ales dezinteresată, una capabilă să îndrume societatea moldovenească pe drumul către UE, dar fără să se manifeste fățiși în nerăbdarea unionistă care ar putea fi vazută ca un act de „incercare de anexare”

A combate reflexia puterii Moscovei este uneori mai dificil decât a combate puterea ei materială, căci pretinde multă răbdare și mijloace mult mai subtile. Uniunea Europeană și România, dacă își țin promisiunile, ar putea susține Moldova să traverseze o criză a energiei, dar toate acestea, inclusiv eliminarea vizelor, nu-i vor ajuta cu nimic pe aceia care s-ar simți alienați într-o lume nouă.

Uneori entuziasmul integraționist este naiv, căci nu ține seama de faptul că o lume întreagă a dispărut în materialitatea ei imediată, dar că imaginea ei continuă să se vadă și nu poate fi abolită cu aceeași ușurință.

Horațiu Pepine, pentru DW via R.B.N.Prress

Reflexia_Puterii_Moscovei

3.000.000 de români în ghearele diavolului rus Kirill și a bisericii rusești de ocupație

Patriarch Kirill Ïàòðèàðõ ÊèðèëëConducerea pro-europeană a Republicii Moldova s-a înghesuit “ca la urs” să pupe poala patriarhului Kiril, diavolul în sutană trimis de Putin la Chișinău ca să mai dea o copită românilor.

Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, Kiril, a venit ca să participe la “festivitățile prilejuite de sărbătorirea a 200 de ani de la crearea Eparhiei Chișinăului”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că se sărbătoresc 200 de ani de la ocuparea rusească a Basarabiei și a unei bucăți din Biserica ortodoxă românească a Moldovei și trecerea ei samavolnică sub patronajul Moscovei.

Cu lipsa de reacție a autorităților de la București ne-am obișnuit deja de mult timp. Însă, cea mai regretabilă este muțenia și nepăsarea Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Patriarhul Daniel. Patriarh care nu a arătat nici cea mai mică intenție de a trece Putul în sprijinul legitimei Mitropolii a Basarabiei. Deși sunt încălcate mai multe canoane și reguli bisericești, Biserica Ortodoxă Română se uită nepăsătoare și lipsită de demnitate cum aproape 3.000.000 de românimoldoveni sunt “păstoriți” de KGB-istul în sutană Kiril, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii.

Pretențiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicție peste ortodocși de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice și nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral, încălcându-se astfel canonul 8 al Sinodului III ecumenic și canonul 34 apostolic.

Regretatul Patriarh Teoctist a avut demnitatea și curajul să-i transmită asta răpostului patriarh rus Alexei, în anul 1993.

În conștiința umanității, în general și mai ales la creștini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul și silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptății și restabilirea adevărului precum și a drepturilor ce decurg din această restabilire. Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupraromânilor ortodocși din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept și abuziv din punct de vedere al realității istorice și al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric. Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creștine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăși formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creștin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creștine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creștinarea slavilor.

(…)

Îndată ce condițiile istorice au permis, românii ortodocși au obținut dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiția canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistență Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creștinii ortodocși români din teritoriile din stânga și din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Țara Moldovei.

În anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericești din această țară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUȘAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic și istoric. Drept consecință, potrivit legislației bisericești, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni și niciodată nu avea dreptul să desființeze, să modifice sau să înjumătățească jurisdicția ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere și cu recunoaștere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele rusești a pământului românesc al Țării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanți a fost amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iași, în 1789, a unui locțiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova o dată cu trupele rusești.

După o scurtă perioadă de normalizare și când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul țarist înființează un „exarhat” ce cuprindea Mitropoliile Moldovei și Țării Românești, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului și credincioșilor români. La fel, s-a întâmplat și cu mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 și trimis în surghiun. Nedreptatea se „instituționalizează” prin pacea nedreaptă de la București din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru la imperiul țarist. Anexarea a fost fără valoare și nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ. Moldova și Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. În plus, anexarea era un act imoral și neloial față de întreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică își întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocși din stânga Prutului, cu vechime și vrednicii în câmpul creștinătății, legat de neam, limbă și cultură cu cei din dreapta Prutului.

Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înființat, în teritoriul ocupat de armatele țariste, Eparhia Chișinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul și credincioșii, a fost sfâșiat teritoriul jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei, înființată cu peste patru veacuri înainte, și al Episcopiei Hușilor. În scrisoarea Sanctității Voastre din 6 octombrie 1992 justificați această acțiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înființarea Eparhiei de Chișinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicție asupra creștinilor ortodocși români din Basarabia.

Actul anexării Basarabiei la imperiul țarist și înființarea Eparhiei de Chișinău a dus, nu la „eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei”, cum afirmați Sanctitatea Voastră în aceeași scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră și mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat tradițiile, limba și specificul național. Au acceptat voievozi și ierarhi de același neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhi ruși înscăunați în Basarabia fără a cere acordul clerului și credincioșilorromâni locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruțător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri. (Scrisoarea Patriarhului Teoctist către Patriarhul Alexei, 1993.. Integral, la Vitalia Pavlicenco)

…Septembrie 2013 – Republica Moldova:

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse Kiril și-a început sâmbătă vizita de trei zile în Republica Moldova , fiind întâmpinat la aeroport de zeci de preoți cu flori în mâini, în frunte cu mitropolitul Moldovei Vladimir, dar și de zeci de persoane care au protestat împotriva acestei vizite, transmite corespondentul Agerpres. Delegația oficială care l-a întâmpinat pe Patriarh a fost condusă de mitropolitul Vladimir și de ambasadorul Rusiei la Chișinău, Farit Muhametșin. Pe de altă parte, zeci de reprezentanți ai Consiliului Unirii și Acțiunea 2012, care au protestat la începutul săptămânii și față de venirea vicepremierului rus Dmitri Rogozin la Chișinău, s-au adunat în fața Aeroportului cu pancarte cu mesaje antirusești.

Într-un scurt briefing pentru presă, capul Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat că se va ruga pentru poporul moldovenesc și pentru biserica ortodoxă , “care este parte a bisericii ortodoxe ruse”.

“Principalul scop al vizitei mele este ca să mă rog împreună cu poporul Moldovei și pentru prezent și pentru viitor”, a declarat Kirill.

Sâmbătă, patriarhul rus s-a întâlnit cu președintele Nicolae Timofti și cu fostul premier Vlad Filat. În aceeași zi, a participat la o ceremonie dedicată aniversării a 200 de ani de la înființarea Eparhiei Chișinău și a vizitat Mănăstirea Căpriana, unde este înmormântat mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, fondatorul Eparhiei. Duminică, el a oficiat Sfânta Liturghie în fața Catedralei Mitropolitane “Nașterea Domnului” din Chișinău, la care a participa și conducerea Republicii Moldova. În după-amiaza zilei de duminică, Kiril se va deplasa la Tiraspol.

Observatorii politici consideră că vizita capului Bisericii Ortodoxe Ruse are în primul rând obiective politice, și nu religioase, scrie Jurnal.md. De asemenea, liderul PL, Mihai Ghimpu, a menționat, pentru RFI, că, acceptând vizita lui Kiril, cetățenii Republicii Moldovaacceptă ocupația. „Patriarhul vine la 200 de ani de la înființarea Eparhiei Chișinăului, la un an de la ocupația țaristă din 1812. Adică, prin vizita Patriarhului, acceptăm ocupația, pentru că Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove a venit ca urmare a ocupației, și atunci ne întrebăm: Cine suntem noi?”, a declarat Mihai Ghimpu.

Anastasia Mitrofanova, doctor în științe politice, profesor la Academia Diplomatică a Ministerului de Afaceri Externe al Federației Ruse susține:

„ceea ce face Biserica Ortodoxă Rusă este departe de a fi numit religie, „nu e vorba de mântuire spirituală, ci de faptul că Rusia, în baza ortodoxiei, încearcă să elaboreze o ideologie imperială care i-ar consolida influența în spațiul ex-sovietic”.

Și președintele României Traian Băsescu, referindu-se la vizita lui Kiril la Chișinău, a menționat recent că Patriarhul Kiril promovează interesele Moscovei în Republica Moldova.

„E clar că Patriarhul Kirill este un partener al guvernului în ceea ce privește RepublicaMoldova. De aceea, și mitropolitul Petru ar trebui să fie un părinte mai activ în ceea ce privește ortodoxia românească”, a declarat Băsescu. După proclamarea independenței, Republica Moldova nu a fost vizitată de niciun patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

În cadrul unui interviu acordat Jurnal.md, istoricul Ion Negrei a menționat că actuala structură bisericească din Republica Moldova numită Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove este o creație a regimului Țarist și a celui sovietic și nu are nimic în comun cu tradiția de organizare a bisericii în spațiul românesc.

„După ocuparea Basarabiei în 1812, în noua achiziție teritorială, s-a format Arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului. Întrucât în acest spațiu nu exista nicio eparhie care ar fi putut fi ridicată la rang de arhiepiscopie, iar cele mai multe biserici din această nouă structură ecleziastică provin din eparhia Hotinului, parte componentă a Mitropoliei Moldovei recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în 1401, pentru a-i conferi „legitimitate” noii structuri ecleziastice, a fost uzurpată titulatura episcopiei Hotinului, adăugându-se „a Chișinăului”, după desemnarea acestuia ca reședință de ținut. Există un demers semnat de Bănulescu-Bodoni prin care se solicită Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse formarea arhiepiscopiei. Acest lucru s-a făcut pentru a se accentua că această structură bisericească s-a format la cererea clerului și a populației locale. Conform Dreptului Canonic, este ilegală formarea unei structuri ecleziastice în urma unei cuceriri politice. Dacă, în plan politic, scindarea Moldovei se datorează domnului și boierilor, care nu au putut păstra integritatea Principatului Moldovei, în plan bisericesc, Bănulescu-Bodoni a acționat conștient și anticanonic.”

Secțiune de articol republicată –rbnpress.info

,

Am vrut de mai multe ori, după 1990, să intervin în discuțiile purtate în jurul și mai ales împotriva Bisericii, discuții care de cele mai multe ori vădeau reaua credință și neștiința ori chiar nerozia participanților. Atacurile din ultima vreme pe tema „dosarelor de securitate” ale unor prelați  îmi înfrâng lehamitea și reținerile (nu sunt teolog!), împins de convingerea (sau măcar speranța) că mă pot face util unor cititori de bună credință, să nu se lase „smințiți” de zelul denigrator al unor critici năimiți, mercenari ai scrisului sau numai rătăciți în mass-media ori chiar în guvern. Cazul așa zisului ministru al Culturii și Cultelor, care prin declarațiile sale nefericite a dovedit un singur lucru: că nu are habar de felul cum se desfășoară actul(taina) spovedaniei. Le ofer tuturor acestora următoarele păreri:

1. O bună parte a acestor atacuri și critici ațintite asupra Bisericii Ortodoxe Române sunt (par a fi) expresia unei strategii ad-hoc concepute, conștientă de însemnătatea Bisericii în societatea românească, de rolul ei ca instituție de ultim și cel mai puternic reazem spiritual. Sondajele au pus mereu în evidență încrederea constantă a publicului românesc nu în partidele politice, nu în ideologii, nu în guvern, parlament sau preșidenție, ci în Biserică, Școală și Armată. Dacă există adversitate instituționalizată față de noi, românii, și față de România – și există această adversitate!, ea nu putea să ocolească Biserica, ba chiar a vizat-o cu predilecție: țintă principală. Așadar, o bună parte din aceste atacuri la adresa Bisericii se explică prin angrenajul la care sunt articulate: propaganda antiromânească, anti-românismul ca politică instituționalizată.

 Paul Mirce Iordache

2. Prestația Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist nu poate fi judecată în sine – cum încearcă unii, ci numai prin raportare la celelalte biserici ortodoxe trecute și ele prin aceleași „probe”, aceleași provocări. Adică trebuie făcută o senină și obiectivă comparație cu ortodoxia bulgară, albaneză, rusă, ucraineană ș.a.m.d. În țările comuniste aceste biserici ortodoxe, spre deosebire de suratele lor catolică, protestantă etc., sau de alte culte (mahomedan sau mozaic), au fost în situația de a supraviețui numai și numai prin puterile proprii, fără niciun ajutor din afară. Numai și numai prin osârdia clerului și puterea de credință a poporenilor din fiecare țară socialistă! Cu acest preț s-a plătit autocefalia de care se bucură ortodocșii din toată lumea. Așadar, pentru a face o apreciere corectă, comparația cu Bisericile ne-ortodoxe nu este deloc relevantă pentru perioada comunistă. În mod deosebit comparația cu Biserica Catolică este greșită ca tehnică maieutică. (Sic!)

Or, din această perspectivă privind lucrurile – și nu văd de ce ar fi mai corect alt punct de vedere!, ortodocșii români și preoțimea ortodoxă română au reușit mai bine ca oriunde în altă parte a „lagărului socialist” să păstreze credința, să practice ritualul și tradiția ortodoxă, creștină, să sporească numărul și frumusețea semnelor după care pământul românesc se arată a fi, fizic vorbind, o țară creștină, ortodoxă. Și când spun semne, am în vedere bisericile și mânăstirile din Țară. Oricât se vor mira unii și oricât ne doare amintirea bisericilor „demolate”, să fim cinstiți și să recunoaștem că în decembrie 1989 numărul bisericilor ortodoxe din România era mai mare decât în 1944 sau 1950! Informația mi-a furnizat-o Ioan Alexandru în 1988, când mi-a spus și numărul exact al bisericilor ridicate din temelie sau renovate după 1965. Mărturisesc, nu mi-a venit să cred, dar nu puteam nici să nu-l cred pe fratele Ioan… Aștept să fiu corectat în această chestiune de persoane mai avizate asupra subiectului. În principal interesează numărul acestora, mă feresc să-l citez pe regretatul poet! Ne trebuie o informație exactă, de la un for oficial, competent în materie.

Mai important este însă să constatăm că puterea credinței a fost așa de mare la români încât au cedat înfrânte și rușinate toate stratagemele oficiale care au încercat să-i lipsească pe români de taina botezului sau a cununiei, de mângâierea troparilor de înmormîntare sau de binefacerile spovedaniei. Și asta spre deosebire de toate celelalte spații ortodoxe trecute prin calvarul ateismului de stat! Cunosc direct, de la preoții Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Constanța, care au slujit toți patru la cununia mea, că deseori veneau la ei, în mare taină, așa ziși turiști bulgari sau sovietici, cerându-le să-i cunune ori să-i boteze. Sau chiar amândouă slujbele, pe rând, în același pătrar de oră. Și asta pentru că în Bulgaria, vechi teritoriu ortodox, viața creștinească a scăpătat sever în anii comunismului atotbiruitor. În Rusia – URSS, situația era și mai dramatică!

Se impune să efectuăm o comparație riguroasă în acest sens, inclusiv la nivelul învățământului teologic ortodox din țările fost-comuniste, și sunt convins că se va ajunge astfel la concluzia că în România comunistă s-a produs un veritabil miracol. În multe privințe, se poate înregistra chiar un spor, o creștere(!) a ortodoxiei, a cercetării teologale, de exemplu. Firește, nu în toate privințele, și trebuie făcute distincții clare, repet, de către cei în măsură să cuantifice lucrurile cât de cât și să ne prezinte cifre…

 Personal aș zice că diferența față de celelalte ortodoxii trecute prin comunism a fost determinată de „structura de adâncime” a credinței omului de rând, a poporenilor, care, la români, s-a dovedit a fi mai puternică. Iar această putere a venit din autenticitatea credinței la români, din organicitatea acesteia, credință care nu putea ceda sau slăbi decât „odată cu viața”. Suntem prea vechi creștini ca să cedăm cu una, cu două! Ar trebui …nouăzeci și nouă! Iar creștinarea noastră nu s-a făcut de azi pe mâine, printr-un ucaz împărătesc… Ci printr-o lucrarea îndelungată, printre ante-mergătorii Mesiei numărându-se și un strămoș de-al nostru dac…

Nu sunt vorbe goale aceste aprecieri. Cred în ele și, deocamdată, nu am altă explicație pentru faptul că românii și-au păstrat credința mai bine decât frații lor ortodocși bulgari sau ruși, albanezi (și greci din Albania) sau ucrainieni etc. Când spun însă români, îi am în vedere și pe preoți, clerul ortodox, precum și cinul monahal, mânăstiresc. Pe scurt, Biserica Ortodoxă Română.

3. În privința relațiilor cu Securitatea, poate că nu ar strica să pornim de la detaliul că foarte mulți securiști și-au botezat copiii. Majoritatea. Unii, pe ascuns. Dar nu se ascundeau de Partid sau de … Securitate, ci de publicul larg, să nu le dea un „prost exemplu”. Se pare că astea erau directivele reale, cele propriu-zis practicate. La fel se petreceau, în mare secret, și cununiile la activiștii de partid și la securiști. Era însă un secret al lui Polichinelle… Cât privește înmormîntarea fără preoți, nici Gheorghiu Dej nu și-a putut-o imagina!… Măcar pentru relația sa atât de strânsă cu Patriarhul.

Alt detaliu: ziariștii și comentatorii de ocazie de după 1990 care și-au imaginat că preoții ortodocși turnau la Securitate tot ce aflau de la credincioși în timpul spovedaniei nu fac decât să se dea astfel de gol că habar nu au ce înseamnă actul spovedaniei. N-au prea dat pe la biserică acești acuzatori închipuiți. Ca și ministrul Iorgulescu. Vorbesc neisprăviții din ce au văzut în filme…

În principiu, între Biserică și Securitate era exclus să nu existe anumite relații. Chiar și o colaborare. Dar trebuie văzut sensul acestei colaborări și scopul urmărit. Bunăoară, dacă eu, subsemnatul, sunt pus în fața clasicei „indiscreții”: ați colaborat cu Securitatea?, eu voi răspunde nu. Un nu hotărît!

Aș răspunde însă afirmativ la întrebarea Securitatea a colaborat cu dumneavoastră? Da, Securitatea a colaborat cu mine! S-a întâmplat după ce am publicat cartea lui Dumitru Mărtinaș despre Originea românească a ceangăilor din Moldova. Plecând la Cluj-Napoca împreună cu Mircea Mâciu, directorul editurii, în avion l-am cunoscut pe „nea Ionică”, un ofițer de securitate (colonel?), însărcinat să asiste la lansarea cărții. De la Mircea Mâciu am aflat că acel „nea Ionică” era specialist în iridența maghiară. Mi-a spus „nea Ionică” cine va participa din partea „adversă” și cam ce întrebări îmi vor pune. Adică el, securistul, m-a informat pe mine! Nu eu pe el!…

Mi-e ușor să-mi imaginez situații și probleme cu care Biserica se confruntă de sute de ani, cum ar fi problema sectelor, de interes și pentru vremelnica securitate comunistă. În mod evident în asemenea chestiuni Securitatea s-a subordonat Bisericii și amândouă s-au manifestat în slujba interesului național, al oamenilor, al cetățenilor. Nu-mi închipui că securitatea nu avea habar de sovieticii și bulgarii care veneau să se creștineze în bisericile românești. Dar are vreo importanță cum a aflat Securitatea de ei? Nici-de-cumul cumului! Ci definitoriu este că, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în celelalte țări socialiste, Biserica Ortodoxă Română a asigurat dreptcredincioșilor ei accesul integral la binefacerile ortodoxiei. Cine are interes și pune atâta patimă ca acest adevăr să nu fie bine conștientizat de societatea românească?

În fine, dacă se va produce o deblocare totală a arhivelor Securității, trebuie luat în calcul și alt efect, cel mai neașteptat: vom descoperi că Securitatea nu a făcut numai poliție politică („nu-i dracul chiar așa de negru!”), că a făcut și lucruri bune, iar atunci când vom da peste reversul pozitiv al maleficei instituții, probabil că vom consemna momente de colaborare a securității cu Biserica. Colaborare care, sunt convins, continuă și azi. O colaborare a SRI și SIE la opera Bisericii Creștine? O contribuție specifică? Sper!…

Ce lucruri bune a putut face Securitatea?! Trebuie să fii tare nerod ca să nu afli singur răspuns la această întrebare, așa că trec mai departe. Dacă este nevoie, revin oricând!…

4. Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, petrecută în 1885 și ridicarea la patriarhat a întâistătătorului ei (1925), au fost în urmă cu un an sărbătorite de societatea românească cu sentimentul că prin cele două consfințiri se împlinea „desăvârșirea instituțiilor necesare existenței naționale absolut independente”. „Sentiment anacronic”!, clama în 2005 un ziarist fără noroc, raportând aceste aniversări la perspectiva iminentă și irevocabilă a aderării noastre la Uniunea Europeană, o Europă – ne explica nefericitul – „fără națiuni, formată numai din culturi și limbi diferite”. Și asta deoarece, urmând exemplul celorlalte guverne europene, „statul român se pregătește să renunțe (sic!) la o parte însemnată din formele suveranității națiunii române și este foarte probabil (s.n.) să renunțe cu desăvârșire la ideea de suveranitate națională dacă (s.n.) proiectul de federalizare europeană se va impune în noua structură politică a Uniunii Europene”. După cum se vede, Petre Guran (cine o fi ne-isprăvitul?!) descoperă posibilitatea de a fi anacronic în raport cu o stare de lucruri inexistentă, dar previzibilă, posibilă. Anacronic față de viitor! Un viitor în care sunt tot mai mulți românii care nu mai cred…

Greșeala cea mai mare însă, și mai descalificantă, este conținută în aprecierea că „dacă în urmă cu 127 de ani poporul român se arăta dispus să plătească cu sânge pe câmpul de luptă suveranitatea politică a statului care îl reprezenta, astăzi același popor, în marea sa majoritate, se arată a fi pregătit să pună capăt acestei suveranități”. Apreciere bazată pe o premiză falsă: Constituția din 2003. Ignora domnul ziarist răspunsul adevărat pe care l-au dat românii în 2003 la referendum. Cinstit vorbind, în octombrie 2003 românii au respins Constituția și noile prevederi, inclusiv cele referitoare la integrarea noastră în acea Europă fantomatică, fără națiuni. În fața lui Dumnezeu, poporul român a răspuns negativ la referendum. De ce dl ziarist și toți colegii săi, toată presa, toată mass media, nu consemnază adevăratul rezultat al Referendumului trucat la ordinul lui Adrian Năstase?!

Cu prima ocazie, când la București vor guverna persoane alese într-adevăr prin vot democratic, liber exprimat și corect înregistrat, vom avea posibilitatea și motivele necesare ca să declarăm nul referendumul din 2003. Și presa românească, inclusiv domnul Petre Guran, căci pe dînsul îl cităm, dintr-un articol publicat în „Ziua”, va afla astfel că nu există în România aceea nici urmă din „mare majoritatea” de români dispuși „să pună capăt suveranității naționale”. Nu există nici ca minoritate cât de cât semnificativă!

Teza domnului Petre Guran este că Biserica Ortodoxă Română, ca biserică legată de ideea națională, intră astfel în contradicție și în dezacord, în disensiune cu această „mare majoritate” de bezmetici inexistenți, inventați de Petre Găvan, indivizi care știu ei, speră sau cred că „în mai puțin de doi ani națiunea politică română va fi istorie”. Eu, asemenea români nu am întâlnit însă decât ca muncitori cu gura prin mass media românească!

Pledoaria acestor ziariști sună ca un ecou brusc resuscitat al cominternismului, care s-a clădit ca ideologie și strategie pe speranța bezmetică în dispariția de pe o zi pe alta a națiunilor, pe credința că internaționalismul proletar va vindeca toate rănile și neajunsurile societății umane, ale omului, în general. Că acest proiect bolșevic de anihilare și extirpare a simțământului național era absurd și contra naturii, a firii umane, s-a văzut din aceea că exact sub presiunea sentimentelor naționaliste (ale românilor din Basarabia, ale balticilor, ale caucazienilor etc.) s-a prăbușit șandramaua sovietică internaționalistă, cominternistă.

Trebuie să fii orb să nu vezi că proiectul cominternist nu a fost abandonat odată cu dispariția statului sovietic, ci este reluat din direcția opusă, venindu-ne acum din Occident promisiunea unei lumi „eliberate” de povara conștiinței naționale. Propagandiștii acestei noi ordini mondiale sunt deseori descendenți biologici ai cominterniștilor de odinioară. Nu știu în ce situație se află dl Guran al nostru și nu încerc să pricep din detalii biografice de unde-i vine aversiunea față de atașamentul Bisericii Ortodoxe Române la valorile naționale („cuvîntul național acționează pe fața Bisericii ca un vitriol care desfigurează”!…), dar poziția sa, mărturisită în „Ziua”, este șubredă prin faptul că mizează pe perenitatea proiectului unei Europe comunitare „în care națiunea nu mai are vocația de a întemeia o putere politică”. Dimpotrivă, chiar dacă acesta ar fi proiectul, o Europă comunitară nu va rezista decât ca organizație a națiunilor europene unite, ca State(le) Unite ale Europei, așa cum a fost preconizată încă de la început: o Europă a Patriilor, a națiunilor!

Dacă românii, intrând în U.E., vor constata că aceasta încearcă să transforme Europa „într-un continent fără națiuni, ci format din culturi și limbi diferite”, românii se vor simți păcăliți, mințiți, și putem fi siguri că vor fi primii care se vor grăbi să iasă din monstruoasa combinație. Au mai făcut-o ei o dată, când au fost cu de-a sila vârîți în CAER. Din exact aceleași motive: atentatul la suveranitatea și identitatea națională, pentru români inacceptabil și intolerabil. Le-a plăcut CAER-ul la toți ceilalți, dar nu și românilor!… Mare popor!

…Altminteri, textele acestui Guran și ale altor breslași trebuie citite ca dovezi ale neputinței unora de a accepta realitatea și binefacerile naționalismului, ale românismului. Din seria de articole care au dezbătut prestația „activistului” Paul Goma, activist al românismului și al intransigenței morale, ne facem datoria să-i recomandăm lui Petre Guran textul semnat de Dan Culcer, rezident în Occident de zeci de ani. Citez deci, spre uzul și în folosul lui Petre Guran. Dixit deci Dan Culcer către Guran & co., eiusdem farinae: „să înceteze să atace românismul, patriotismul și naționalismul ca pe niște plăgi. Să nu uite că naționalismul, sau, dacă vreți, „românismul” este constructor de identitate statală. Că naționalismul (…) este o reacție naturală contra dominației străine sau hegemoniei unui grup etnic în sânul aceluiași stat (…) Dizolvarea sau simpla slăbire a statului-națiune nu pot fi acceptate atâta vreme cât cetățenii României se află în fața celei mai dizolvante acțiuni anti-identitare la care au fost supuși vreodată. Statul este apărătorul și garantul păstrării identității naționale”.

Din păcate, pentru acest soi ciudat de ziariști, aceeași funcție, de apărător și garant al identității naționale, și-a asumat-o și Biserica Ortodoxă. Și nu de ieri, de alaltăieri, ci dintotdeauna, încă de pe vremea când nu exista un stat român, dar exista un popor român și o biserică românească. O numim biserică națională căci a avut rolul cel mai important în constituirea și afirmarea românilor ca națiune cu o identitate proprie inconfundabilă.

11 noiembrie 2007

ION COJA

Post scriptum 2013:

Domnule profesor, ce vă face să reveniți asupra acestui text?

Cred că m-au stârnit o serie de comentarii iresponsabile găsite pe Internet, inclusiv la cei care scriu pe blogul meu tot ce le trece prin tărtăcuța lor cea plină doldora de un pospai de idei, puține, dar fixe! Par plătiți ca să se preteze la asemenea mizerii! Mi-ar părea rău să aflu că o fac din imbold personal, din convingere intimă, și că nu sunt plătiți! Activiști voluntari ai anti-românismului!… Ar fi, în acest caz, o dovadă că iar își vâră coada cineva…

Fac o paranteză, să nu uit „descoperirea” pe care am făcut-o chiar în acest moment: în limba română și în mentalul românesc, spui că recunoști fie „mâna Domnului”, fie „coada Necuratului”!… Nu zicem „mâna Necuratului”… Mâna are o anumită sfințenia, este omenească! Nu și coada care, dimpotrivă, este un atribut al animalității! …Vezi câtă teologie poartă cu ele cuvintele și mai ales expresiile limbii române?

Interesant!

Revin la oile noastre, care au avut buni păstori în acei ani, așa cum au și acum!

Poate că ar trebui să răspundeți punct cu punct acuzațiilor care i se aduc Bisericii de azi!

La ce folos?!… Iată, deunăzi am publicat cu mare bucurie textul unui domn, Attila Nagy, care face un elogiu subtil și sincer ortodoxiei românești! Nu m-am mirat. Știam, bunăoară, că femeile din secuime care nu sunt ortodoxe merg totuși la slujbele Înalt Prea Sfinței Sale Ioan și ale altor popi ortodocși din zonă, merg cu toată deschiderea sufletească, simțind că slujba ortodoxă pătrunde mai adânc în sufletul omului!… Pe blog au apărut o sumedenie de comentarii sensibile la dovada de bună credință a autorului numit Nagy Attila… Am găsit însă pe blog și voci, răzlețe, dar zgomotoase, sonore, care au făcut din elogiul compatriotului nostru secui un prilej de a bate mai departe toba acuzațiilor tembele, imature, la adresa Bisericii. Cred că de la acești „staționari” mental mi-a venit ideea să republic, în folosul lor, textul din urmă cu aproape șapte ani!

Cine este acel Guran de care pomeniți în textul dumneavoastră?

La întrebarea aceasta poate ne ajută cititorii site-ului să aflăm „fișa” caraghiosului! Mai mult prost decât ticălos!… Îl invit, dacă chiar există, să răspundă, să-și apere punctul de vedere! Îi ofer cât spațiu vrea pe blogul meu. Și eu nu mai zic nimic, îi las pe vizitatorii blogului să intre în discuție cu individul care, în urmă cu câțiva ani, răspundea la numele de PETRE GURAN. O fi nume real?!

Nu m-aș mira să aflu însă că s-a vindecat, ceea ce le doresc din tot sufletul și altora! Fixația făcută împotriva Bisericii, a ierarhilor, a instituțiilor bisericești, este mai degrabă semn de boală a sufletului, iar nu o construcție ideatică!

Ați trimis de curând un text pe adresa Prea Fericitului Părinte Patriarh. Ce răspuns ați primit?

Scrisoarea mea a avut un caracter public, deschis. Răspunsul nu mai are acest caracter.

Totuși, s-a produs vreo modificare în ceea ce-l privește pe părintele Picu?

Eu chiar asta am vrut să previn: modificarea statutului! Părintele Picu este preot paroh la Biserică Sf Mina, pe care a ctitorit-o împreună cu enoriașii săi și alți oameni de bine. Dacă n-am mai primit nicio veste, acesta este un semn bun. Înseamnă că părintele Picu este preot mai departe, în mijlocul credincioșilor care țin atât de mult la Sfinția Sa.

O ultimă întrebare: de ce spuneți că în 2003 referendumul a fost trucat?

Ia imaginează-ți dumneata că ast-vară, la referendum, Ponta și Antonescu ar fi decis ca votul să continue și a doua zi, până votează tot românul! Ce imens scandal ar fi izbucnit! Ce de neconstituționalitate ar fi fost invocată!… De ce însă, în 2003, nimeni nu a protestat că Adrian Năstase a mai prelungit cu o zi votul, încălcând astfel toate legile și regulile legate de procesul electoral?! Un abuz pe care clasa politică și formatorii de opinie, presa și clasa politică l-au acceptat, dovedind astfel, în cel mai clar mod cu putință, că sunt vânduți! Literalmente cumpărați! Mercenari! …Așa că măcar pentru asta și Adrian Năstase ar avea motive să mai stea unde se află acum până vin eu să-i dau drumul afară!…

,

Hotnews anunță cu mândrie bezbojnică: „Încrederea în Biserica Ortodoxă Română este la cel mai scăzut nivel din ultimii 4 ani”. Și continuă să expună părerile lui Mirel Palada – turambarr.blogspot.com despre evoluția acestui fenomen. Nu pot să nu observ o mândrie ascunsă și o mică bucurie răutăcioasă în modul în care Mirel Palada își articulează raționamentul, se vede că știrea îi provoacă plăcere. Până la urmă este vorba de încununarea unor eforturi, a unei campanii mincinoase în plină desfășurare.

Puțină deontologie științifică

Când apare o bucurie de genul celei afișate de Mirel Palada nu pot să nu pun sub semnul întrebării probitatea profesională și științifică. Sociologul nostru se grăbește să pareze un eventual reproș și ne spune că întrebarea din sondajul lui nu se referă explicit la Biserica Ortodoxă Română, întrebarea e formulată referitor la biserică în general, însă intepretarea lui este ceva de genul: 89% sunt ortodocși, deci răspunsurile cu scăderea încrederii se referă la Biserica Ortodoxă Română! Fruuumos! Mă întreb ce părere au alți sociologi de metodologia asta inovatoare. De unde știe Mirel Palada la ce s-au gândit numeroșii respondenți când au răspuns la întrebare?!?!? Cu o astfel de putere de pătrundere în mințile oamenilor eu cred că nici nu ar mai avea nevoie să cheltuiască bani pe sondaje, ne spune el direct cum stă treaba. (Șmecheria asta „noi am cercetat în general, dar dacă 89% sunt ortodocși atunci sigur este vorba de Biserica Ortodoxă Română” o găsim și la Remus Cernea, dar ajungem și acolo). Pe scurt: nu se face așa ceva, să pui în sondaj o întrebare și să scoți știrea bombă dintr-o interpretare din burtă, e pură bătaie de joc.

Alta: nu pot să nu fac legătura între ce spune Mirel Palada referitor la erodarea încrederii în Biserică pe măsura schimbării generaționale și un studiu al Fundației Soros din 2011 care ajungea la aceleași concluzii, respectiv vedea erodarea încrederii în Biserică drept un fenomen cu desfășurare în timp. Și ne mai spune ceva Mirel Palada: scăderea încrederii în Biserică s-a produs în urma campaniei de presă care s-a referit la banii Bisericii Ortodoxe Române. O campanie ridicată pe minciuni și dezinformări.

Minciuni în serie și gorniști de presă

Mecanismul dezinformării puse pe picioare împotriva Bisericii Ortodoxe Române este cel clasic: minciuni și jumătăți de adevăr îmbrăcate în forme credibile (multe cifre „exacte” băieți, multe cifre!) plasate unor gorniști de presă cu acoperire națională. Apoi toată lumea citează acele cifre mincinoase, toți știu că preoții primesc salarii de 540 milioane euro, că Biserica a primit 600 milioane euro pentru Catedrala Mântuirii Neamului etc. Momentul și metoda au fost alese bine: este criză, toată lumea este atentă la bani – efect maxim.

Apoi vin gorniștii de presă, printre care s-au strecurat destui bezbojnici gata să ia parte la această mizerie. Nu pot să uit mesajul Ramonei Ursu pe când era redactor șef adjunct la Adevărul de seară, mesaj făcut public de Victor Ciutacu:

Va propun sa facem toti, acolo unde avem cazuri similare, materiale cu scandaluri in care au fost implicati preoti. Ideal este sa fie scandaluri sexuale, dar putem baga si altfel de lucrui: batai intre popi, injuraturi, talharii, etc.

Punem materialele pe site, cu fotogalerii, video, inregistrari audio…ce aveti voi… si va linkuiti toti la materialele facute de ADS Bucuresti despre scandalul homosexual cu minori de la Patriarhie – popa Irineu. 

Laser, frate! Hai să-i băgăm în hazna pe burtoșii și bărboșii de popi!

Dar să facem un scurt inventar al dezinformărilor propagate împotriva Bisericii Ortodoxe Române în ultimii ani.

În 20 de ani s-au construit mai multe biserici decât școli și spitale

Aici îmi permit un mic comentariu. Într-adevăr, s-au construit foarte multe biserici după anul 1990. Dar să ne uităm puțin la istorie: în 1948, la instalarea regimului comunist în România trăiau 15 milioane de români, în 1990 erau 23 milioane de români. În perioada regimului comunist nu au fost construite biserici, dimpotrivă, au fost demolate foarte multe. Eu am crescut întro localitate fără biserică și mai cunoscu multe alte localități în care nu au existat biserici înainte de 1990. Cei aproape 8 milioane de români apăruți în perioada comunistă aveau și ei nevoie de biserici, de aici a apărut și frenezia edilitară. Ca să nu mai vorbesc de giganticele cartiere muncitorești din toate orașele care au fost ridicate fără biserici și care au fost creștinate în ultimii 20 de ani.

Aceasta ar fi explicația, dar să vedem dezinformările bezbojnice. Oricare dintre Martorii lui Remus Cernea poate să bolborosească indignat, printre dinți și cu ochii dați peste cap: în România sunt 18.300 de biserici, 4.700 școli generale și 425 spitale! (cu corolarul subînțeles „dacă ortodocșii sunt majoritari, atunci bisericile sunt ortodoxe”)

Stai așa, că nu-i așa! Conform unei numărători din 2009 (aici) ortodocșii au 14.574 locașuri de cult, restul până la 18.300 aparțin altor culte. Dă mai bine „18.300 de biserici”, nu ne încurcăm cu detalii de genul sunt doar 10.580 biserici parohiale ortodoxe (restul până la 14.574 sunt capele, mănăstiri, biserici filiale etc.)

Dar să ne uităm puțin și la numărul de localități din România: 13.285 de sate, 320 orașe, 103 municipii plus București (2,19 milioane locuitori, peste 10% din populația României). Și acum să numărăm din nou: 13.709 localități și 10.580 biserici parohiale ortodoxe. Deci nu există o biserică în fiecare localitate, mai avem de construit.

În 2011 Remus Cernea striga tare și cu forță că în 20 de ani în România s-au construit 4.000 de biserici, una la două zile. Am demontat aici această dezinformare: afirmațiile lui Cernea se bazau pe un studiu făcut după ureche, în anul 2005, remestecat în 2010 și pus pe tapet drept marfă de calitate de toți rătăciții de pe internetul românesc. Nu vă mai spun că cercetarea lui Cernea vorbește de toată suprafața României, dar de fapt a fost făcută în 5 municipii, și în acelea incomplet. Deci avem un studiu mincinos, vechi – dar scos permanent de la naftalină.

Adevăratele probleme ale școlilor și spitalelor, fără legătură cu Biserica

Școlile și spitalele sunt instituții foarte legate de soarta oamenilor, care sunt extrem de sensibili la aceste chestiuni. Mie unuia mi se pare o mârșăvie să legi aceste probleme de Biserică, însă în acest război total împotriva creștinilor ortodocși mijloacele nu mai contează.

Bugetele pentru Ministerul Sănătății au fost în jurul a un miliard de euro în ultimii ani (pentru 2013 au primit 2 miliarde euro aici), bugetele Casei Naționale de Asigurări de sănătate au crescut continuu din 1999 încoace, ajungând la 4 miliarde de euro anual în ultima perioadă (aici). Părerea mea este că borcanul de miere este prea mare și paznicii sunt mânjiți din cap până-n picioare – dar Biserica Ortodoxă Română chiar nu are nici o vină pentru jaful din domeniul sănătății!

La fel și cu educația: Ministerul Educației a primit în ultimii ani între 3 și 4 miliarde de euro anual, cum i-au administrat nu ține de Biserica Ortodoxă Română. Iar despre închiderea școlilor nu pot să spun decât atât: înainte de 1989 se nășteau în România în medie 360.000 de copii pe an, după 1989 media a scăzut la 200.000 de copii pe an. Este un fenomen absolut normal închiderea școlilor, fenomen de care sunt responsabili toți miniștrii Educației (aici), mai ales după ce masiva „generație a decrețeilor” a început să părăsească școlile și au fost înlocuiți de copii scăpați de valul avorturilor de după 1990.

Catedrala Mântuirii Neamului va costa 600 milioane euro de la buget

Sursa minciunii este tot Remus Cernea. A zăpăcit cifrele astea de mi-a venit și mie amețeală. La un moment dat zicea de un miliard de euro, apoi 400 de milioane de euro, până la urmă s-a fixat la 600 milioane euro. Calculele și cifrele nu au nici o legătură cu realitatea (am demonstrat asta aici și aici). În plus s-a pus în mișcare și o morișcă internațională a dezinformării, cifrele au fost fluturate prin presa internațională în 2011 de nu a mai înțeles nimeni de unde a pornit informația. De la buget au plecat pentru Catedrala Mântuirii Neamului câteva milioane de euro, nici vorbă de sutele de milioane și miliardele vehiculate prin presă (detalii aici, chiar dacă articolul este tendențios).

Biserica Ortodoxă Română pune monopol pe cimitire

Asta este cea mai frumoasă. Chestiunea stă așa: mai mulți investitori au început să își facă cimitire private, Biserica Ortodoxă Română i-a oprit pe preoții săi să slujească la înmormântările din aceste cimitire. Și așa au apărut zbieretele: Biserica Ortodoxă Română vrea monopol pe cimitire! Biserica n-are nici o treabă cu cimitirele private, dacă legea le permite investitorii n-au decât să le facă și să se bucure de ele. Problema este alta: dacă preoții ortodocși nu vor sluji la înmormântările din cimitirele private, atunci acestea cam rămân fără clienți. Aici e buba și zbieretele vin de la investitori. Băieții se și vedeau cu conturile umflate, doar că s-au văzut dați peste cap și au început să strige. Până la urmă este dreptul Bisericii să le spună preoților unde și cum să slujească, însă gorniștii de presă din campania bezbojnicilor au prins urma și au umflat gogoașa. Nu mai contează că Biserica nu are nici o treabă cu monopolul pe cimitire, important este să fie scandal.

Apoi a mai picat și pleașca incinerării lui Sergiu Nicolaescu. La fel, Biserica are dreptul să le spună preoților unde și cum să slujească – doar că și acest caz a fost instrumentat împotriva Bisericii Ortodoxe Române, la mijloc fiind și o confuzie pe care am explicat-o aici.

Cea mai recentă (nu ultima!) dezinformare: 540 milioane euro pentru BOR, de la buget carevasăzică

Cea mai recentă lovitură a încasat-o Biserica Ortodoxă Română de la Moise Guran, care a plasat pe circuit național o altă minciună cu sursa Remus Cernea. Bezbojnicii au emis un comunicat prin care spuneau că Biserica va primi 540 milioane euro de la buget în 2013, o cifră fără nici o legătură cu realitatea. Am demontat aici acest caz, care trebuie băgat în manualul dezinformatorului de presă.

Bani de la buget pentru Biserică?

Până la urmă este vorba de o dezbatere care ar trebui purtată, doar că nu pe baza unor minciuni. Criticii mei de la comentarii, după ce le demonstrez că dezbaterea se poartă cu cifre mincinoase, îmi spun cu furie „nu contează dacă e vorba de 500 de milioane sau 10 milioane, eu nu vreau să se dea nici un ban de la buget pentru Biserică”. Acesta este unul din efectele campaniei de dezinformare, care întunecă orice urmă de rațiune. Bani de la buget se dau pentru toate bisericile din Europa (vezi aici unul din puținele articole oneste asupra acestui subiect ).

Campania de presă aflată în plină desfășurare nu este în realitate îndreptată spre declanșarea unei dezbateri – modul în care este purtată discuția seamănă mai mult cu o execuție a Bisericii Ortodoxe Române. Nu poți avea pretenția să construiești o dezbatere rațională peste un morman de minciuni.

Discriminare?

Și aici mai apare o problemă: corolarul utilizat de Mirel Palada și Remus Cernea „ortodocșii sunt majoritari, deci noi ne luăm de ortodocși”. Remus Cernea scria în 2005: „În clipa de față, doar Biserica Ortodoxă Română pune în pericol libertatea de conștiință și granița firească dintre religios și secular. Din motivele enumerate anterior, Raportul de față se va referi cu precumpănire la BOR.” I-auzi Franț! Ceva nu este în regulă în amestecul acesta nediferențiat: când ne convine amestecăm toate cultele la grămadă (vezi mai sus cazul cu numărul bisericilor), dar de fapt noi avem ce-avem cu ortodocșii. Asta nu e bine deloc! Ori ești bezbojnic adevărat și te iei de toate cultele (au! aici cam frige…) ori încetezi să mai vorbești de principii generale și generoase, gen libertatea de conștiință și libertatea de exprimare. Plus că mie îmi miroase a discriminare gravă să duci o campanie de presă atât de dură și pe termen lung împotriva unei singure confesiuni. Poate ar fi cazul de o petiție către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (sau mai bine nu, dacă îmi amintesc cine sunt și ce au făcut oamenii de acolo în ultima perioadă, există riscul să se folosească și ei de corolarul Cernea&Palada “ortodocșii sunt mulți, deci sunt vinovați”).

Și totuși, cine plătește?

Am împlinit 11 ani de presă în România. Nu am nici un fel de dovezi, însă din experiență vă spun că o campanie de anvergura celei desfășurate împotriva Bisericii Ortodoxe Române nu reprezintă un fenomen spontan. Modul de compunere a mesajelor, direcționarea lor, alegerea releelor de transmitere, coordonările temporale, sursele mesajelor – toate acestea mă fac să cred că este vorba de o campanie coordonată, cel puțin parțial. Insistența aparițiilor în presă, cercetările sociologice pseudo-științifice paralele sunt chestiuni care mă fac să mă gândesc că există o sursă de finanțare, cineva plătește pentru tot circul ăsta. Sigur, există și mulți „idioți utili” cum le spunea Lenin, însă nodul de origine al campaniei pare să fie unul coordonat.

De ce?

Haideți să ne uităm pe două hărți făcute în baza Eurobarometrului din anul 2005. Prima hartă indică procentul celor care cred în Dumnezeu din fiecare țară. În Uniunea Europeană, România este pe primul loc ca număr de credincioși. Doar că băieții care fac aceste hărți nu sunt tâmpiți, transmit și un mesaj dincolo de mesaj. De ce au ales culoarea neagră (sau apropiată de negru) pentru țările cu mulți credincioși?

Europe belief in god

Și acum harta cu procentul ateilor, în baza aceluiași Eurobarometru. Din nou, meta-mesajul: galbenul este o culoare iritantă, nu veți vedea nicăieri în lume vreun polițist îmbrăcat în galben, pentru uniformele polițiștilor sunt alese culori neutre, albastru sau verde. Ateismul stă bine în Franța, semnalul de alarmă este pentru România, Grecia, Polonia și Irlanda.

Europe-atheism-2005

Mie îmi este clar de ce. Biserica Ortodoxă Română trebuie să găsească metode pentru a face față acestei ofensive. Am întâlnit credincioși care au început să-mi reproducă raționamentele propagate cu atâta insistență în campania bezbojnicilor, lumea virtuală a început să aibă efecte în lumea reală.

Sursa:george-damian.ro prin romaniabreakingnews.ro

PASSWORD RESET

LOG IN