ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Biserica Neamului Romanesc"

Biserica Neamului Romanesc

,

Mihai EminescuEminescu și-a mărturisit credința ortodoxă în mod public.

Mihai Eminescu se bucură de evlavia populară, pentru cei care văd și știu să simtă așa ceva.

Eminescu ne înfrumusețează viața sufletească, ne învață mereu să trăim frumos, oficiază pentru Unire alături de Ștefan cel Mare și Sfânt, într-un efort evident, din sânul BOR, iar biserica, fără nici o îndoială, în smerita și jertfelnica ei lucrare liturgică și misionară, este păstrătoare de Neam, întru Unire.

Eminescu ne îndeamnă fără încetare să venim la Biserică, Mama Neamului Românesc.

Noi creștinii auzim chemarea lui Eminescu, Biserica ortodoxă Română, Mama Neamului Românesc. Și unii preoți, la predică întreabă: Ce spune Mihai Eminescu? Biserica Ortodoxă Română este Mama Neamului Românesc. Ne cheamă la  biserică. Duceți în lume și celorlalți creștini această chemare. Formularea aceasta a venit din rândul creștinilor spre toată suflarea româneacă și spre preoți, a venit prin Mihai Eminescu. Creștinii au evlavie, au căldură sufletească față de Eminescu. Dumineca la altar îl pun în pomelnicul personal,  rostesc și numele lui Mihai Eminescu. Unii creștini îl roagă pe preot să facă o slujbă de pomenire-e vorba, pentru cei care nu știu, de o slujbă de pomenire de aproximativ 15 minute, în continuarea sfintei Liturghii-pentru Mihai Eminescu și desigur pe lista  de pomenire pot trece pe oricine, dar și pe cei din familie, trecuți la viața de dincolo. Mihai Eminescu nu este singur, este activ, indiferent de potrivnicii.

În 1888, Veronica Micle reușeste să-l ia pe Eminescu din Botoșani, din casa Henrietei, sora poetului și să-l însoțeasca în Bucuresți. Veronica Micle știa că Eminescu este în deplinătatea facultăților sale mintale. Veronica Micle înțelesese că Eminescu trebuia să dispară din vizorul oficialităților, care-l arestaseră, îl internaseră la ospiciu, oficialități care au pus la cale intimidarea lui prin adevarate torturi fizice-fusese batut cu funia , iarna, in timp ce se arunca pe el, cu găleata, apă rece, a fost tratat medicamentos abuziv și distructiv cu buna știință, i s-au adus perturbari grave pe planul existenței sale fizice, dar organisul său încă mai rezista. Oficialitățile nu știau unde dispăruse Eminescu. Fusese arestat ca un autentic deținut politic, din cauza activitații sale de ziarist. Exact la aceasta activitate va reveni acum, din clandestinitate. Incepe să publice din nou o serie de articole, desigur nesemnate, în presa vremii. Viața politică se înviorează. Mihai Eminescu, nici înainte de 28 iunie 1883 , când a fost arestat și nici în timpul detenției, nu a acceptat nici un compromis. Era în serviciul poporului român și în cele ale țarii nu avea de cedat nimic. În urma unui articol polemic apărut pe data de 13 ianuarie 1889, lumea oficialităților politice se dezechilibrează, guvernul de coaliție format din alianța conservatorilor cu liberalii, se destramă. Era mâna lui Eminescu. Colegii de breaslă care-i publicau articolele și-au recâștigat astfel demnitatea. Pentru ei Eminescu era aceeași minte luminată pe care o știau de dinainte de a fi arestat. Cel mai mare ziarist al Romaniei se întorsese la meseria sa de ziarist. Oficialitățile își dau seama că Mihai Eminescu și-a reocupat locul în viața publică. Poliția, serviciile secrete intră în alertă, căutându-l. Îi descopera adresa unde se refugiase cu Veronica Micle. Este din nou arestat, în aceeași manieră brutală ca în 1883 și internat la ospiciu. Încă din 1883 guvernanții au călcat în picioare legislația țării, practicând răpirea de persoană, internarea abuzivă, cu toate practicile condamnabile, torturarea fizica și medicamentoasă. Terorism de stat! Celei mai luminate personalități nu i s-a acordat calea unui proces, în urma căruia urma să fie condamnat sau achitat. Celui ce a reușit să statueze legea și cinstea ca un dat obligatoriu pentru toți, i se refuză legile țării. Politicienii-industriașii-finanțiștii de atunci, se comportă cu el ca niște oameni ai fărădelegii. În aceste circumstanțe îl vizitează Alexandru Vlahuță la ospiciu:(Din articolul Eminescu bolnav, de A. Vlahuță, din “Curentul Eminescu și o poezie nouă”, Tip. “Lupta”, 1892, republicat în revista Flacăra, an III, nr. 35-14 iunie 1914) : “M-a cunoscut și i’a părut bine când m-a văzut. M’a întrebat de prieteni, căinându-i și vorbind de ei cu milă, ca de niște oameni pierduți, sau foarte nenorociți”.

M-a cunoscut. Cu alte cuvinte Vlahuță se aștepta ca sub efectul medicamentelor să fie într-o stare de letargie, în care să nu-și mai recunoască prietenii, sau să nu poată vorbi.

M-a întrebat de prieteni, căinându-i. Nu s-a plâns de situația în care se afla. Nu și-a îndreptat cuvintele spre cei făradelege, a căror victimă era. Mintea sa era în purtare de grijă față de prieteni. Pe ei îi deplânse. Doamne, ce uriaș, în pace și liniște sufletească! Numai un om cu sufletul îndumnezeit poate vorbi așa. Cu un suflet de stâncă. De acolo, din altarul sufletului său, Eminescu oficia. De ce-i compătimea? Știa că nu sunt destul de îmbunătățiți sufletește, pentru a face față urgiilor lumii acesteia, care acum se vor revărsa și mai mult peste ei. Vorbind de ei cu milă. De unde atâta mila? Doamne ai milă de noi! Domnul are milă de noi, dar și noi trebuie să avem milă de cei în dificultate. Și Eminescu avea.

Oamenii din lume, cât de cât îndumnezeiți și călugării încercați nu se clatină nici în ultima clipă a vieții, pentru a nu-l lasa pe vrăjmaș să le intre în cetatea lor sufletească. Eminescu avea trevzia minții, veghea permanentă la raiul din sufletul său. Avea o viața duhovnicească îmbunătățită. A trăit într-o bogată viața religioasă ortodoxă. Familia Eminescu poate să fi fost familia cu cei mai mulți călugări din secolul XIX, iar Mihai Eminescu, nepotul, cu cei mai mulți unchi și mătuși în călugărie. Bunicul sau, cântăreț bisericesc… Raluca, mama poetului, a avut doi frați călugări, Calinic și Iachint, trei surori călugărițe, Olimpiada, Sofia și Fevronia și pe Xenia, nepoată de soră, tot călugăriță. Dar Raluca, mama poetului? De asemenea cu sufletul la cele înalte. A cumpărat o bisericuță, încât Eminescu a avut, din fragedă copilărie, o biserică a familiei, chiar pe moșia părinteasacă. Ea mai există și azi. Mai mult, Eminescu, mergea, pe jos pâna la Mânastirea Agafton, din apropierea Botașanilor, la mătușile sale măicuțe aici. Și rămânea în vacanțe în bucuria celor mânăstirești. Nu e de mirare că pe 28 iunie în timp ce urma să-l aresteze cu forța, a cerut pantaloni negri. Să fim cu luare aminte la acest moment. Mihai Eminescu spera să aiba o scăpare, să fie lăsat să se retragă din lume, la o mânăstire…

Numai un suflet de creștin îi deplânge pe alții, deși, după toate regulile lumești, el, Eminescu, părea a fi de plâns.

Vorbind de ei cu milă, ca de niște oameni pierduți. Știa că nu reușiseră, încă, să sesizeze Calea și să meargă pe ea. Doar pe această Cale păcatele mai pierd, slăbesc, iar cei cu o viață mai îndumnerzeită, le țin la distanță, nu se lasă înrobiți de simțuri și tentații. La Eminescu starea sufleteasca a fost toată viața într-o evoluție continuă inclusiv în timpul cumplitei lui detenții, ceea ce de bună seamă l-a ajutat să nu înebuneasca, așa cum ar fi dorit unii din cei care-l țineau în captivitate. Câți dintre noi pot spune că au evoluat ca Eminescu, pas cu pas, spre cele sfinte? Numai creștinii autentici merg până la jertfa de sine pentru neamul lor. Numai creștinismul plămădește oameni de un astfel de caracter. Aceștia nu participă la opresarea propriului neam, dimpotriva. Mihai Eminescu, în momentele evocate în rândurile de mai jos, cu sufletul luminat de Dumnezeu:

“Atâta foc, atâta aur,

Ș’atâtea lucruri sfinte

Peste’ntunericul vieței

 Ai revărsat părinte”…

Atâta foc, atâta aur-din planul ideal, celest. Intunericul vieții-planul material. Acest plan material, cu întunericul lui, este sub darurile divinității. Focul Sfântului Duh, aurul bogățiilor spirituale ale raiului. Ai revărsat-generozitatea făra margini a darurilor divine. Lucruri sfinte-învățăturile Noului Testament, Fecioara Maria, sfinții, liturghia și altele. Peste-ntunericul vieții…Ș toate acestea de la Dumnezeu, pe care, în poemul Luceafărul, îl numește Părinte și Doamne, iar Fecioara Maria este idealul suprem de frumusețe, cu strălucirile ei dumnezeiești, între cetele de sfinți.

Dogma Bisericii este clară și categorică, doar Domnul nostru Iisus Hristos este fără de păcat. Nu există om fără de păcat. Deci nici Mihai Eminescu nu este fără de păcat. Dacă este cineva fără de păcat, să ridice piatra si să-l lovească. Dintre potrivnicii lui se poate compara vreunul cu viața lui Eminescu? S-au căutat cu îndărătnicie momentele care-i pot fi socotite greșeli, păcate. Anii de cumplite suferinți, 1883-1889, martirajul la care a fost supus nu i-au întunecat lumina lăuntrică, bunătatea, mila față de semeni, iar rugăciunea către Dumnezeu a rămas altarul sufletului său. Iertate i-au fost păcatele, prin spovedanie și împărtășanie.  Știut este că prin jertfa de sânge, pentru credință-trecând astfel din viața aceasta la Cer-au fost  iertate păcatele martirilor,  azi fiind  sfinți canonizați. Avansăm ideea că Eminescu a pătimit ca un martir și a murit prin moarte martirică, atât otrăvit, cît și datorită ultimei lovituri, fatale, în uma căreia a fost plin de sânge. Nu a renunțat cu nici un preț la idealul unirii tuturor românilor de pe pământul lor  strămoșesc într-o singură țară, ideal apostolic mântuitor de neam. Suferințele la care a fost supus nu i-au mutilat sufletul, dimpotrivă. E vorba de profilul spiritual al unui om într-un process de continuă înduhovnicire, îndumnezeire.

„După câteva minute de tăcere  își împreună mâinile și, ridicându-și aiurit ochii în sus, oftă din adânc și repetă rar, cu’n glas nespus de sfâșietor: “Of, Doamne, Doamne!…” Era în acest suspin al a lui și în aceste cuvinte sinteza întregei lui vieți, și poate, c’o ultimă fulgerare de conștiința, a străbătut în clipa aceea lanțul tuturor suferințelor lui din copilarie și până în ceasul în care se afla. M’a podidit plânsul ș’am plecat. De-atunci nu l’am mai putut vedea…”

   Da, i-au sfărâmat organele trupului. Aceasta a fost ordinea de atac împotriva captivului Eminescu. Ajunsese în captivitate perfect sănătos. Dovadă ca a rezistat supliciilor timp de șapte ani.

  Da, un zeu învins , dar zeul acesta era în lanțuri. În lanțuri fiind, l-au lovit…

   Of, Doamne, Doamne!…cât i-am iubit și cât îi iubesc! Și iată ce i-au făcut, dragi cititori-îl răstigniră, pâna la moarte, pe crucea suferinței. Dar intunecimile acestei vieți nu l-au biruit. Bate la porțile sufletelor noastre să fie primit. Împreună vom birui.

Eminescu a fost mai aproape de Dumnezeu, de aceea iubirea sa a fost mai tare, a supraviețuit, atât în fața greutăților vieții, cât și în timpul anilor de martirizare și față de asasinii săi din umbră, sau văzuți. Eminescu a fost un creștin de cea mai autentică trăire. Mihai Eminescu a construit lumea verbului său, din iubire, atât în timpul vieții sale ca om liber, cât și în timpul captivității și martirizării sale. Nu i-a urât nici pe cei care l-au martirizat. Documentația nu lasă loc de nici o îndoială. Arma lui Eminescu nu a fost ura, ci adevărul. Avea tăria sfinților. N-a urât pe nimeni, dar nici nu a renunțat la lumina adevărului. N-a trădat iubirea, n-a abandonat-o. Iubirea e de sus, de la Părintele luminilor. Cu ușurință se poate constata că Eminescu are o influență benefică de excepție asupra Neamului, îl adună din risipire, îi întărește capacitățile de solidarizare, îl ajută să-și trăiască frumos viața, îi împodobește sufletul, îl fortifică în fața greutăților și provocărilor vieții, îl îndeamnă să contribuie la dăinuirea, la eternizarea lui ca neam, dar toate acestea vin de la Eminescu în sufletul nostru, fără ură. Din înălțimile nimbului carpatin, Mihai Eminescu își exercită calitățile de sfânt protector al Neamului Românesc! Dinamica prezenței spirituale eminesciene în viața Românilor, ne obligă să fim cu luare aminte. Iar potrivnicii au alte interese. Bate-voi păstorul și se va pierde turma. Și Iisus a fost bătut și răstignit, dar nu și-a pierdut turma și nici turma nu s-a pierdut de El. Isus e un model de urmat. Și Eminescu a fost bătut și asasinat, dar nu ne-a pierdut și nici noi nu ne-am pierdut de el.

Veronica Micle și Mihai Eminescu

Ștefan Micle: 1820-4 august 1879.

Veronica Micle: 22 aprilie 1850-6 august 1889.

Mihai Eminescu: 15 ianuarie 1850-15 iunie 1889.

Veronica Micle este ardeleancă din Năsăud. Tatăl ei, Ilie Câmpeanu, cade eroic , pe câmpul de luptă, sub steagul lui Avram Iancu. Mama sa ,Ana Câmpeanu și Veronica se refugiază la Iași.Veronica termină Școala Centrală de Fete din Iași în 1863, impresionând prin buna sa pregătire. Cine asistă la acest examen? Ardeleanul Ștefan Micle, profesor universitar,  rectorul Universității din Iași. Câți ani avea  prof. Ștefan Micle? Cu treizeci de ani mai mult ca Veronica. O cere în căsătorie. La vârsta de 14 ani Veronica devine soția profesorului Micle. Au doi copii, Valeria și Virginia. Când o cunoaște Mihai Eminescu? In anul 1872, la Viena, unde era student. Intre 1872-1874 a fost student la Berlin. Da, Eminescu se îndrăgostise de Veronica. Știți, dragi cititori câți poeți, prozatori, compozitori, pictori, s-au inspirat și  au creat capodopere,  în astfel de situații? Avem în vedere înamorarea pe plan afectiv, romantic, nu iubirea trăită pe plan terestru. Și Dumneavoastră, în adolescență, în tinerețe, ați fost îndrăgostiți cu înflăcărare de vreo fată, fără să știe ea, sau știind, dar totul a rămas în imperiul trăirilor sufletești. Lui Eminescu de ce îi refuzați așa ceva? Iubirea Dvs. a fost ardentă, fără să fie pământească. Într-un anume fel, aceste trări au fos stocate de Eminescu în amorul înflăcărat(cuvântul e folosit de Eminescu în loc de dragoste, de iubire) al Luceafărului față de Cătălina, amor rămas în totalitate pe planurile celeste, sacre. Și din sufletul poetului, din aceste trăiri, apare poemul Luceafărul, versul genial al spiritualității românești. A înobilat pentru totdeauna Neamul Românesc. Din rana iubirii neîmpărtășite. Dragostea terestră, dintre Cătălin și Cătălina este altceva.

Avea și Eminescu un chip feminin, care-l inspira. Revenit la Iași , in 1875 frecventează și salonul literar al familiei Micle. Dragostea  lor se manifesta pe planul  înaltei  creații poetice. Din această perioada au început să-și dedice poezii. Pe când, dragi contemporani, asemenea saloane literare și în anii pe care îi trăim ? Cum de în educația altor neamuri astfel de situații sunt cunoscute pâna la nivelul unor oameni mai puțin informați, iar la noi, sublimul este bagatelizat?

Profesorul Ștefan Micle se stinge din viață la 4 august 1879. După această dată Mihai Eminescu își exprimă dorința de a se căsători cu Veronica Micle.

Impotriva acestei posibile familii s-a viclenit, impidecând-o, Eminescu fiind supus unei adevarate torturi sufletesti. Mai târziu devenise o imposibilitate. Eminescu,  Mirele Neamului Romanesc, ajunsese la  confruntarea finală cu cei ce se impotriveau sfintelor aspirații românești. De va fi nevoit să-i înfrunte cu prețul propriei vieți, o va face, dar fără să riște și viața celei dragi. Tragismul acestei perechi fara pereche va străbate veacurile. Iubirea lui Eminescu a acces în orizontul divinității, iubindu-și restaurator familia cea mare, a tuturor românilor.           

Sursa:buciumul.ro     

PASSWORD RESET