ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Baragan"

Baragan

,

Peste 40.000 de bănățeni din 300 de localități din Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți au fost deportați în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, cunoscută și ca „Rusaliile negre„, în Bărăgan, în cadrul unui amplu proiect de epurare socială inventat de regimul comunist din perioada Gheorghiu-Dej.

Deportații fuseseră clasificați drept chiaburi sau erau acuzați complotaseră împotriva Statului, fiind declarați „dușmani ai poporului”, amintește publicația citată. Acestora li s-au alăturat foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lor, oficialități demise, rude ale contrarevoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, lideri ai grupării etnicilor germani.

În planul de „igienizare a Banatului”, după cum a fost descrisă acțiunea într-un document de 93 de pagini, redactat în 1956, la Timișoara, și descoperit ulterior, au fost deportați din Banat în Bărăgan:
19.034 de chiaburi și cârciumari;
8.447 de basarabeni;
3.557 de macedoneni;
2.344 de persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului;
1.330 de cetățeni străini;
1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate;
1.054 de titoiști;
731 de dușmani ai regimului socialist;
590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră;
367 de persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă;
341 de criminali deținuți;
257 germani;
162 foști moșieri și industriași.
Aceștia au fost urcați în trenuri, în vagoane pentru transportul animalelor, unde și-au petrecut două săptămâni, cât a durat drumul. Au fost lăsați în 18 puncte diferite din Câmpia Bărăganului, sub cerul liber, primind câte un țăruș numerotat și indicația că trebuie să se descurce.

Deportările din Banat și Mehedinți, din vara anului 1951, reprezintă unul (și cel mai bestial) dintre numeroasele proiecte de epurare socială pe care le-a inventat regimul comunist din perioada Gheorghiu-Dej, aflat în plină dominație sovietică.

În urma unui plan pregătit timp de trei luni, cu precizie diabolică, au fost scoși din casele lor, pe parcursul nopții de 18/19 iunie, fără nici un anunț prealabil, peste 44.000 de oameni, începând cu femeile și bărbații apți de muncă și continuând cu familiile lor, compuse din bătrâni de până la 85 de ani și din copii de toate vârstele (unul din ei, născut abia cu două zile înainte). După un drum tărăgănat, de două săptămâni, zăvorâți în vagoane de animale, deportații au fost depuși în câteva gări din Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite ale deșertului de stepă. Lăsați sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-și pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă. În anii următori și-au construit case mai arătoase și au desțelenit pământurile virgine. Au reușit astfel să-și procure hrana pentru ei și pentru animalele din curte, biruind sărăcia și izolarea, supraviețuind ca niște Robinson Crusoe ai secolului XX.

Care a fost rostul dezrădăcinării unui număr atât de mare de oameni?

Se temea regimul comunist de hărnicia, de seriozitatea, de anticomunismul lor, de speranța cu care ei așteptau ca americanii să-i elibereze, pătrunzând în țară prin Iugoslavia lui Tito? Altfel nu se explică forțele uriașe puse în joc: peste 10.000 de militari înarmați (securiști, milițieni, elevi de școală militară, grăniceri și pompieri), coordonați și supravegheați de 2500 de activiști de partid.

Peste cinci ani, în 1956, deportații s-au întors la casele lor, dar mulți le-au găsit ocupate de profitorii regimului și pentru a doua oară au fost obligați să ia viața de la capăt. 1600 dintre ei (dintre care 175 copii) muriseră în detenție și curând osemintele lor au fost arate cu tractorul, odată cu satele făcute una cu pământul.

Unele sate au fost totuși transformate în centre de „domiciliu obligatoriu” pentru miile de deținuți politici eliberați din închisori la expirarea pedepsei, dar considerați recalcitranți și „nereeducabili”.

Între 1955 și 1964, s-au perindat pe la Rubla, Lătești, Măzăreni, Dropia, Zagna, Fundulea personalități ale vieții politice și culturale, între care Corneliu Coposu, Ion C. Brătianu, Dan M. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Ion Diaconescu, Camil Demetrescu, Hans Bergel, studenții Paul Goma, Dan Mugur Rusiecki, Ion Varlam. Suplimentele de pedeapsă, mergând de la 12 la 60 luni, conviețuirea îndelungată într-un perimetru redus le-au permis să se împrietenească, să-și  transforme noua existență într-o școală a solidarității. Cea mai neomenească detenție în această perioadă a fost aceea a șapte copii – cu vârste între 1 și 12 ani – expulzați la Lătești împreună cu mama lor, după ce tatăl, preot reformat, fusese condamant la 22 ani. Un alt preot, ortodox, a fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru că a îndrăznit să părăsească pentru scurt timp DO, unde fusese adus după alți 9 ani de detenție.

În rezumat, totuși, destrămarea țesutului civic n-a reușit nici în cazul deportaților, nici în cel al „DO-iștilor”, comuniștii trebuind să amâne atomizarea totală a societății până în anii 70-80, când noile generații au cedat în fața terorii profilactice declanșate de noul regim comunist.

În urma deportărilor în Bărăgan, 1.731 de deportați, printre care 175 de copii, au murit în perioada 1951-1956.

După o perioadă de provizorat și denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care le-au format deportații în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateș, Fundata, Viișoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lătești și făceau parte din raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești. Conform revistei Historia,în 1956, după eliberarea deportaților, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deținuții politici „recalcitranți“ care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă“.

În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele au fost șterse.

Material realizat pe baza surselor: memorialsighet.ro, HotNews, Cersipamantromanesc

Recomandat:

A nu se uita drama românilor deportați! “Rusaliile negre”, una din cele mai mari drame ale satului românesc.

Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului.

După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).

Publicat de romaniabreakingnews.ro

,

baraganÎn noaptea de 18 spre 19 iunie 1951 s-a dat startul unuia din cele mai dure proiecte de epurare socială pe care l-a inventat regimul comunist. Peste 44.000 de oameni, bărbați, femei, bătrâni și copii fără deosebire, au fost siliți atunci să-și părăsească gospodăriile din Banat sau Mehedinți și să îndure vitregia exilului în deșertul de stepă al Bărăganului.

Deportările în Bărăgan au fost o acțiune de amploare de „dislocare” întreprinsă în anii 1950 de regimul comunist din România, cu scopul de a reloca forțat în Câmpia Bărăganului populația care locuia pe o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalinși liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito. Spațiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave se întindea între satele Beba Veche (județul Timiș) și Gruia (județul Mehedinți), acoperind un număr de 203 localități. Au fost deportate și persoane de pe insula Ada Kaleh. În 1956 deportații s-au întors la locurile lor natale.

În acea noapte (18 spre 19 iunie 1951), care a rămas în memoria bănățenilor și nu numai drept “Rusaliile negre”, 12.791 de familii din 3 județe ale României (Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți), însumând 40.230 de persoane, au fost îmbarcate în 2.656 de vagoane de tren și 6.211 de autocamioane cu destinația Bărăgan.
Unul din pretextele uneia din cele mai mari drame ale satului românesc a fost legat de asigurarea securității la granița cu Iugoslavia, în contextul răcirii relațiilor dintre regimul stalinist din România și cel comunist condus de mareșalul Iosif Broz Tito.

În contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc”. Urmând modelul sovietic, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne. În document se prevedea că:

Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.

Această Hotărâre a Consiliului de Miniștri a creat cadrul prielnic desfășurării acțiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportați în Uniunea Sovietică. Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinație stepa Bărăganului, o zonă subdezvoltată și foarte puțin populată. Din acest punct de vedere operațiunea coincidea cu o acțiune de colonizare a regiunii.

Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timișoara, „igienizarea Banatului” urmărea, în primul rând, curățarea etnică agermanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști. Au fost vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriași, hangii sau deținători de restaurante, refugiați basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane) sau macedoneni, foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialități demise, rude ale contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, foști oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

A fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945.

Un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni.

Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului.

După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).

O statistică a capilor de familie deportați după naționalități pentru cele 18 localități de deportare din Bărăgan dădea următoarele cifre:

Localitatea Români
bănățeni
Basarabeni și
bucovineni
Macedoneni
(aromâni)
Germani Iugoslavi Alții
Pelican 222 105 0 0 0 0
Ezerul 126 163 30 69 26 0
Olaru 272 163 0 169 74 11
Dropia 211 120 0 76 0 20
Fundata 72 183 49 79 38 0
Viișoara 161 178 20 186 32 16
Dâlga 191 149 47 134 45 0
Lătești 40 190 0 120 119 73
Movila Gâldăului 70 70 0 110 0 101
Răchitoasa 120 142 44 309 40 31
Valea Viilor 147 103 0 148 225 74
Salcâmi 290 112 0 108 0 57
Brateș 172 116 194 119 20 0
Zagna 180 155 58 193 27 0
Măzăreni 288 78 72 69 8 0
Rubla 147 39 11 246 8 0
Bumbăcari 104 88 27 123 48 0
Schei 170 32 0 147 57 0
Total 3069 2153 552 2405 775 409

 

deportati-baraganCetățenii supuși deportărilor erau cuprinși în trei mari grupe.

În prima categorie intrau funcționari epurați, militari deblocați, liber-profesioniștii.

A doua categorie, cea mai numeroasă, era constituită din cetățeni originari din Basarabia și din Bucovina de Nord, din cetățeni de origine macedoneană, chiaburi, cârciumari, foști industriași sau moșieri.

Din cea de-a treia grupă făceau parte cei care avuseseră la activ o condamnare pentru o infracțiune politică sau trecerea frauduloasă a frontierei sau pentru o infracțiune de drept comun gravă, precum sabotajul economic, delapidarea sau tâlhăria.

În urma deportărilor în Bărăgan, 1.731 de deportați, printre care 175 de copii, au murit în perioada 1951-1956.

baragan1După o perioadă de provizorat și denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care le-au format deportații în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateș, Fundata, Viișoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lătești și făceau parte din raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești.

Conform revistei Historia, în 1956, după eliberarea deportaților, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deținuții politici „recalcitranți“ care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă“. În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele au fost șterse.

În 1990, la Timișoara a fost înființată Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan.

Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan, din Timișoara, împreună cu Asociația Foștilor Detinuți Politici, din Turnu Severin, și-au asumat printre altele și rolul de administrare a memoriei deportării prin editare de cărți, arhivare de documente, instalarea de monumente și organizarea periodică de simpozioane și comemorări.

În anul 1996, la comemorarea a 45 de ani de la deportare, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a ridicat Monumentul Deportării, amplasat în Parcul Justiției din Timișoara.

O altă acțiune întreprinsă de Asociația foștilor deportați în Bărăgan a fost să construiască, în incinta Muzeului Satului Bănățean din Timișoara, o replică fidelă a unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, așa cum au fost obligați deportații să-și construiască în plin câmp. Casa este compusă din 2 încăperi – cameră de locuit și bucătărie – mobilate cu puține lucruri, asemeni cu acelea pe care oamenii dislocați peste noapte au reușit să le ia cu ei.

Surse de documentare:

Publicat de România Breaking News – RBN Press / romaniabreakingnews.ro

RBN_Press