ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Artur Gasparian"

Artur Gasparian

,

Artur Gasparian, un tânăr de 24 de ani din orașul Spitak, din Armenia, a fost recrutat în luna mai, în Moscova, pentru a lupta în estul Ucrainei. Acolo a luat parte la ocuparea aeroportului din Donețk, o catastrofă pentru separatiști, care au pierdut aproximativ 50 de oameni în lupte.

Tânărul armean, care se consideră „un om cu o mentalitate sovietică”, a povestit pentru Radio Europa Liberă experiența sa ucraineană, cum a fost recrutat, pregătit și episoadele de luptă, care l-au traumatizat.

Recrutarea

Prima dată, Gasparian și alți 10 bărbați au răspuns unui anunț de pe o rețea de socializare rusească și s-au întâlnit în fața unui centru expozițional din Moscova. Un bărbat i-a preluat și i-a întrebat dacă știu să folosească armamentul.

Apoi le-a spus că destinația e Slavianskul, că ar putea să moară și că pedeapsa pentru jefuirea localnicilor este moartea. „Asta e adevărat, am văzut-o de mai multe ori în perioada în care am fost in Ucraina”, povestește Gasparian.

Voluntarilor nu li s-a oferit o plata. „Doar mâncare, îmbrăcăminte, arme și o garanție că ne vor transporta cadavrele la Rostov pe Don în caz că murim și că acestea vor ajunge la rudele noastre. Bărbatul a cerut ca toți să își închidă conturile pe rețelele de socializare și emailurile”.

Pe 12 mai, grupul s-a strâns, a fost preluat de două mașini și s-a îndreptat spre Ucraina, într-o călătorie de 24 de ore. Și șoferii erau voluntari, unul dintre ei fiind mai târziu ucis. Au fost duși într-o tabără în Rostov unde li s-au luat toate lucrurile personale și au fost îmbrăcați în alte haine. Apoi, timp de două săptămâni, au urmat un stagiu de pregătire.

„Nu ne odihneam deloc. Ne trezeam, mergeam să alergăm, apoi luam micul dejun. Făceam exerciții de orientare pe câmpuri, în păduri, am învățat un limbaj al mâinilor, comunicam prin gesturi. Acum pot vorbi cu mâinile ca o persoană surdă”, spune Gasparian, care susține că niciunul dintre instructori nu-și dădea adevăratul nume, cum n-o făceau nici voluntarii, doar porecle. „Nici acum nu le știu numele celor mai mulți dintre oamenii care au murit lângă mine in iadul acela”.

Întrebat cine erau voluntarii și dacă erau naționaliști ruși, Gasparian spune lucruri surprinzătoare. „Nu am văzut niciun naționalist, deși cei mai mulți dintre ei erau slavi, dar nu-mi pot da seama dacă erau bieloruși, ruși, ucraineni. Erau băieți buni, patrioți, și nimeni nu se uita la mine urât pentru că eram armean. M-am împrietenit cu câțiva, un tip numit Roșu și un altul, Micuțul. Amândoi au murit în camioanele Kamaz”.

Plecarea la luptă, în Donețk

Pe data de 23 mai, cei aproximativ 100 de voluntari au fost urcați în camioane și duși la graniță, unde s-au întâlnit cu voluntari din alte grupuri și li s-au dat arme: lansatoare de grenade, puști automate, pistoale și grenade.

Întrebat cine erau „ei”, cei care îi antrenau și îi duceau peste graniță, dacă erau FSB-ul sau serviciul de informații militare, GRU-ul, Gasparian spune că tot ce știe e că aceștia erau oameni care arătau a ruși, cu fizionomii de tip slav.

De la graniță, voluntarii au fost preluați de un reprezentant al așa-zisei Republici Populare a Donețk-ului, care i-a dus într-o bază militară preluată de la armata ucraineană.

Donetk_Airport2Prima acțiune a fost și cea mai dură: în noaptea de 25 spre 26 mai, s-a dat alarma și toți voluntarii au fost urcați în autobuze și duși la aeroport, pe care l-au ocupat. Gasparian povestește: „Toți cei 100 am intrat în clădirea aeroportului unde ne-am întâlnit cu câțiva voluntari din Osetia. Pasagerii au fost evacuați repede, dar angajații au rămas la posturi. Dimineața, două avioane au aterizat, dar nu ne-am amestecat. Ne-am poziționat la fiecare etaj. Eu și ajutorul meu am mers pe acoperiș, la etajul 7, unde am pus în poziție o mitralieră”.

Imagini din timpul operatiunii militanților proruși în aeroportul Donețk (acoperișul aeroportului):

Donetk_Airport

Donetk_Airport3

UKRAINE-RUSSIA-POLITICS-CRISIS-DONETSK-AIRPORT

Întrebat de ce trebuiau să ocupe un aeroport civil la Donețk, pentru că în momentul acela lupta se dădea la Slaviansk, nu la Donețk, Gasparian relatează: „Trebuia să îi împiedicăm să trimită trupe de la Kiev.

Ni s-a spus că nimeni nu o să tragă un foc înspre noi. Trebuia doar să pozăm în fața camerelor de televiziune și asta era tot. Ne vor vedea, se vor speria, vor renunța. Îi vom dezarma pe toți și îi vom trimite acasă, iar aeroportul va fi al nostru. Se bârfea că noi eram cei mai duri și toți se temeau de noi.

S-a dovedit exact invers. La ora două după-amiază, elicopterele au venit, apoi avioanele și au început să bombardeze clădirea. Eram pe acoperiș, am reușit să coborâm. Am numărat 4 elicoptere și două avioane.

Comandantul nostru din Batalionul Vostok, Aleksandr Kodakovski, șeful regional al forțelor de elită Alfa pe vremea fostului președinte Viktor Ianukovici, ne-a zis că nu ne vor bombarda la aeroport și lăsasem la bază lansatoarele de racheta portabile”.

Gasparian descrie atacul ucrainean: „Unul dintre cecenii voluntari a fost ucis instantaneu pe acoperiș. Alți doi au fost răniți. Trăgeam în elicoptere cu tot ce aveam. Apoi am tras asupra unei zone îndepărtate din care un lunetist trăgea asupra noastră.

În cele din urmă ne-au forțat să ne ascundem în clădire și trăgeau în noi din toate părțile. Aveau lansatoare de rachete în jurul perimetrului aeroportului și trăgeau asupra terminalului. Kodakovski crezuse cu naivitate că, dacă aeroportul era nou, nu vor folosi arme grele asupra lui”.

Catastrofă și baia de sânge

Ceea ce era mai rău abia a urmat. „Am pierdut o mulțime de oameni. Unul dintre ceceni, care era băiat deștept, a aruncat niște fumigene pe acoperiș și a reușit să își aducă tovarășii răniți de acolo. Am mers la primul etaj și stăteam acolo, așteptând să fim uciși.

Cineva l-a contactat pe comandant și ni s-a dat ordin să intrăm în camioane. Se însera. Camioanele așteptau în terminal. Nu am vrut să urc, știam cât e de riscant. Comandantul mi-a zis: „Daca pui ordinul la îndoială, te împușc pe loc’. Mi-am luat arma și am urcat.

Erau două camioane cu aproximativ 30-35 de oameni în fiecare. O echipă de acoperire a rămas la aeroport. Au scăpat mai târziu, când au plecat pe jos. Comandantul ne-a dat ordin să ieșim din terminal și să tragem în toate direcțiile în tot ce mișcă. Am îndepărtat prelatele și am plecat, trăgând în dreapta și-n stânga, în aer, peste tot. Am mers vreo 4 sau 5 kilometri.

Camioanele erau la distanță de vreo jumătate de kilometru unul de altul. Era terifiant. Când am ajuns în oraș, am văzut că primul camion se oprise în drum. Nu am înțeles ce se întâmplase. Mașinile treceau pe lângă și oamenii se adunau lângă el”.

separatisti-prorusi-in-camion-Donetk

Întrebat ce se întâmplase, Gasparian spune că cei din față tocmai fuseseră atacați. “Am trecut pe lângă el în viteza, nu am reușit să mă uit, unii încă mai trăgeau. După 500 de metri, cineva a tras în noi cu un lansator de grenade. Proiectilul a intrat în cabina șoferului. Ne-am dat seama că am fost norocoși și am sărit din camion. Camionul din față fusese prins într-un foc încrucișat de mitraliere. Tocmai muriseră 30 de bărbați în el. Apoi au început să tragă și în noi de undeva. Mi-am aruncat arma, l-am luat pe umeri pe un tip din Crimeea care fusese rănit și am alergat într-o parte câțiva metri”.

separatisti-prorusi-in-camion-Donetk2

Atacul însă nu fusese comis de ucraineni, a aflat ulterior tânărul voluntar. “Cineva mi-a spus că doar 3 oameni supraviețuiseră din primul camion. Unul dintre ei s-a aruncat în aer cu o grenadă ca să nu fie luat prizonier de ucraineni. Ce nu știau e că au fost atacați de propriii lor oameni. Se pare că cineva le spusese celor dintr-o miliție locală că luptătorii din Sectorul de Dreapta, o grupare naționalistă ucraineană, voiau să intre în oraș în două camioane”.

separatisti-prorusi-in-camion-Donetk3

separatisti-prorusi-in-camion-Donetk4

Abandonarea cauzei separatiste. „Am mentalitatea unui cetățean sovietic”

Împreună cu mai mulți dintre camarazi, Gasparian a hotărât să abandoneze voluntariatul și să se întoarcă în Rusia.

Jurnalistul de la Europa Liberă l-a întrebat cine sunt cu adevărat insurgenții. „Cei mai mulți dintre ei sunt ruși, ceceni, inguși, chiar și armeni ca mine. Am vorbit cu mai mulți localnici și ei mi-au spus că au făcut ce li s-a spus. I-am întrebat: ce vi s-a spus? Am votat. Restul ține de voi. Adică ei au participat la referendumul privind independența Donețkului, dar nu au de gând să lupte.”

Un tip mi-a spus: „Vreau să îmi iau salariul și să mă îmbăt până la următorul salariu”. „În general, nu au deloc experiență. Nu știu să mânuiască arme. Niciunul nu a făcut armata. Dar rușii luptă mai bine, ei sunt oameni care au fost în armată. Și e o armată adevărată. Ucraina nu a mai avut o armată pe bune de 23 de ani”, spune fostul voluntar separatist.

Întrebat de ce s-a dus să lupte împotriva armatei ucrainene, Gasparian dă un răspuns surprinzător: „Nu consider Rusia o țară străină. Am mentalitatea unui cetățean sovietic. Bunicul meu a luptat pentru Uniunea Sovietică și asta fac și eu”.

Sursa: azadliq.org