ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "arta războiului"

arta războiului

,

formula_dominatiei_ruse_Basarabia-Crimeea_romaniabreakignews_ro Formula Dominației ruse – de la Ecaterina a II-a la „Vladimir al II-lea”
(Paralele istorice actuale: Crimeea VS Moldova)
dr. conf. Vlad MISCHEVCA (Chișinău)

Ocuparea și anexarea peninsulei ucrainene Crimeea, în martie 2014, sunt exemplele cele mai recente și elocvente pentru a ilustra politicile expansioniste ale Moscovei, care nu ezită să pună în aplicare operațiuni militare sub pretextul protejării etnicilor ruși și a intereselor supreme „de readucere” a teritoriilor pierdute în sânul „lumei ruse”. Luând în considerare analogiile istorice – Federația Rusă acționează în secolul XXI, precum Imperiul Rusiei în secolele XVIII-XIX când își argumenta expansiunea prin misiunea de „eliberare” de sub jugul păgân a popoarelor din spațiul Caucazian și Sud-Estul Europei.

de la Ecaterina a II-a la Vladimir al II-lea (Putin)

de la Ecaterina a II-a la Vladimir al II-lea (Putin)

Modalitatea executării „fără salve de tun” a acestei acțiuni agresive este similară unor anexări de teritorii, obținute pe cale „pașnică”, în ajunul Celui De Al Doilea Război Mondial: celebrul Anschluss, când Austria a fost anexată la Germania de către Hitler, la 13 martie 1938; Anexarea de catre Germania, în 1939, a Sudettenlandului, Boemiei și Moraviei – regiuni ale fostei Cehoslovacii; Ca urmare a prevederilor pactului de neagresiune sovieto-german (faimosul tratat Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939), în urma ultimatumurilor din septembrie și octombrie 1939 Estonia, Letonia și Lituania au fost invadate de trupe sovietice și anexate (transformate în republici sovietice în august 1940) până în anul 1991; De asemenea și Basarabia a fost anexată de către URSS, în iunie 1940, de la România (amenințată ultimativ, în cazul unui refuz, cu recursul la forță). Anexarea acestor state și teritorii a avut loc când se credea că tratatele internaționale și alianțele politico-militare stau la „straja securității” colective și regionale, garantându-se pacea.

Pentru a nu cădea, din nou, într-o amnezie colectivă e cazul să înțelegem adecvat trecutul istoric care, pe bună dreptate, mai „este viu” și ar trebui să discernem exemplele oferite din abundență de istoria relațiilor internaționale, mai mult sau mai puțin îndepărtată – punând în capul locului primatul dreptului poporului la Libertate și Independență.

Cea mai mare greșeală este să spui și chiar să crezi, că cel din urmă război, care a fost pe pământul tău – este, într-adevăr „ultimul”. Un bun politician, care are cunoștințe istorice, ar trebui permanent să ia în calcul, că acea „ultimă” conflagrație poate oricând să devină – penultima. Iar războiul de pe Nistru, din 1992, s-a terminat doar cu „pacificarea ambelor maluri”, dar nu și cu soluționarea definitivă a diferendului, prin împăcarea părților… Marcând 22 de ani de la desfășurarea acestor tragice evenimente este cazul să ne punem un șir de întrebări ce țin, atât, de trecutul istoric, cât, și de viitorul nostru. A fost oare acel război Pentru Apărarea Patriei, din 1992 – „ultimul război” purtat pe pământul nostru? Cine poate garanta astăzi „neutralitatea” și pacea Republicii Moldova? Este oare un caz ieșit din comun anexarea unui teritoriu suveran de către Rusia? Suntem noi oare în stare să prognozăm evoluția expansiunii colosului din Est?

Iată de ce, avem convingerea că, pentru elucidarea Formulei dominației imperiale a Rusiei, este absolut necesar să se abordeze de pe poziții științifice și să se efectueze o cercetare complexă a acestui fenomen tragic și plin de mister, precum a fost ultimul război purtat pe pământul Moldovei în secolul XX, reievaluând, totodată, șirul tuturor războaielor întreprinse de Rusia pe teritoriul nostru național.

Aruncând o privire retrospectivă asupra istoriei civilizației umane, prin prisma conflictologiei, constatăm, că studierea istoriei „artei războiului”, precum și a „războiului” ca instituție dezvoltată, permite a elucida, atât schimbările de ordin tehnic, social și economic, cât și a mutațiilor de frontiera în cadrul cercetării istoriei universale. Iar influența celor mai numeroase și de lungă durată războaie purtate cândva pe teritoriul Țărilor Române – celor ruso-austro-turce – în care Rusia a jucat, tradițional, rolul „eliberatorului”, a fost incontestabilă, din punctul de vedere al impactului acestora, asupra unității teritoriale a românilor. Ele au alcătuit o adevărată „epopee” militară, cu implicații de ordin politico-administrativ, diplomatic, economic, cultural, al mentalităților etc. – în istoria politică și a relațiilor internaționale din S-E continentului Europei de la sfârșitul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XX-lea.

13 invazii ale Rusiei peste teritoriului național românesc, inclusiv războiul de pe Nistru din `92

armata transnitreană

armata transnitreană

În acest context, anul 1711 marchează acel rubicon, când pentru prima dată un împărat (țarul Petru I) al Rusiei a trecut Nistrul și a pășit în fruntea armatei rusești pe teritoriul Țării Moldovei. Începând din 1711, când trupele rusești și-au făcut pentru prima data apariția pe pământ românesc până în 1944, acestea au invadat teritoriul nostru de 12 ori. Iar dacă vom lua în calcul și războiul de la Nistru, când, la 1992, armata rusă (adică ofițerii și armele din dotarea Armatei a 14-a) a participat la acțiuni militare împotriva Republicii Moldova, atunci această cifră se estimează la 13 invazii. Pe parcursul a 525 de ani (1368-1893) Rusia a purtat războaie timp de 353 ani, practic două treimi din tot parcursul istoric. După moartea lui Petru I (1672-1725) Rusia a fost în stare de beligeranță 160 ani, dintre care 98 ani au alcătuit războaiele purtate cu Turcia, Crimeea, Iranul și în Caucaz (direcția sudică).

Din păcate, astăzi în geopolitică nu mai contează cine a „descălecat” sau a fost „primul” într-o regiune sau alta, căci are „drepturi” doar acel care a intrat „utimul” pe un anumit teritoriu și posedă destule forțe pentru a-l anexa și stăpâni. Iar politica actuală a Rusiei lui Putin (care poate fi numit al Doilea Vladimir, după Vladimir Lenin) plongează direct nu în secolul XX, ci în secolul XVIII – dorind să rezolve pe cale armată sau diplomatică anexarea Crimeei, ieșirea la Nistru, ocupând tot țărmul Nord Pontic, la fel ca în timpurile Ecaterinei II (1762-1796).

Politectonica lumii s-a schimbat radical în ultimele două secole, dar unul din protagoniștii principali care influențează poziția geopolitică a spațiului românesc din centrul și sud-estul Europei a rămas același – Rusia (care s-a afirmat plenar ca mare putere continentală încă în sec. al XVIII-lea). Câteva secole despart epoca împăraților ruși, care și-au stabilit capitala imperiului la St. Petersburg de liderii actuali ai Kremlinului, dar constantă rămâne tendința Rusiei de a controla teritoriul nord-pontic. În orice caz, până astăzi istoria a confirmat supoziția profetică a geopoliticii lui S. Mehedinți:Meridianul istoriei se mută iarăși spre răsărit”. În acest context, ponderea geostrategică a Țărilor românești a fost și rămâne statornică.

Vom menționa, că impactul raporturilor internaționale asupra Principatelor Române este legat de apariția și dezvoltarea Problemei Orientale. Punctele de reper ale fazelor dezvoltării Problemei Orientale rămân, incontestabil, anii: 1699 (Tratatul de la Carloviț) – 1711 (Campania de la Prut) – 1774 (Tratatul de la Kuciuk-Kainargi) – 1783 (Anexarea Crimeei) – 1792 (Tratatul de la Iași) – 1812 (Tratatul de la București)…

Cu părere de rău, politica marelor puteri la adresa Moldovei și Țării Românești în această perioadă continua să se bazeze, în fond, pe „dreptul celui mai puternic”, prevalând, mai ales, din partea Imperiului Rusiei, argumentul forței și nu forța argumentului. Dihotomia: state puternice – state slabe sau țări independente – țări dependente poate fi considerată una din axele principale ale raporturilor internaționale și, în general, universale ale dezvoltării istorice a societății umane. Astfel, evoluția situației politice a Principatelor Române în cadrul relațiilor internaționale a fost determinată, în mare măsură, de factori geopolitici.

Bazându-ne pe supoziția că esența geopoliticii rezidă în controlul asupra spațiului (în primul rând politic, militar, economic etc.), vom menționa că Principatele se aflau pe parcursul secolului al XVIII-lea într-un câmp încrucișat, adică erau într-un spațiu la care pretindeau mai multe imperii: otoman, țarist, habsburgic. Țările Române, deși alcătuiau, de fapt, fără nici un echivoc, conform terminologiei geopolitice, un câmp endemic, adică un teritoriu pe care comunitatea națională s-a constituit, ca atare, și care în procesul formării sale s-a aflat sub controlul său, erau considerate ca fiind incluse, conform unui șir de tratate internaționale, în așa-zisul câmp total al Porții Otomane. Adică, se aflau sub suzeranitatea totală a otomanilor, fiind sub multiple forme de control: politic, militar, comercial, logistic ș.a. Însă acest teritoriu era disputat din ce în ce mai mult atât de unele puteri limitrofe (Austria și Rusia – vecină de la 1792), care întreprindeau o expansiune directă asupra posesiunilor otomane, cât și de altele mai îndepărtate (Franța), care, neavând căi de comunicații directe cu Principatele Române, încercau să-și stabilească aici un punct de reper geopolitic, fapt ce a provocat adevărate cutremure politice (folosind expresia lui Mehedinți) atât la 1774-1775, 1791-1792, dar, mai ales, la 1812, deoarece Principatele, în calitatea lor de zonă de interferență, au fost un măr al discordiei între imperiile rivale.

Charles Maurice de Talleyrand

Charles Maurice de Talleyrand

Vom aminti, în acest context, că diplomatul francez Parant, relatându-i lui Talleyrand, în mod special, despre Moldova, la sfârșitul anului 1805, menționă că atunci când „invincibilul împărat” francez deține în mâinele sale soarta Europei întregi, iar statele continentului deveniseră „elemente ale marilor combinări” napoleoniene, „micul Principat al Moldovei” „ar putea, de asemenea, să suscite un anumit interes și să reclame numaidecât atenția” Franței. Chiar dacă „națiunea moldavă”, adică poporul de rând, „era absolut pasiv”, totuși, unii boieri, care nu numai că erau, pur și simplu, „prieteni”, ci, în general, entuziaști chiar ai „numelui francez”, erau gata a arunca brațele unei „puteri protectoare, dezinteresate”, spre deosebire de cea actuală (Rusia), sub tutela cărei se afla Moldova. Aspirațiile autohtone constând, în fond, în restabilirea „vechilor privilegii și restituirea Bucovinei…” Astfel, dacă la începutul secolului al XIX-lea moldovenii doreau să-și recapete Bucovina anexată – apoi la începutul secolului al XXI-lea nu pierdem speranța să redobândim Transnistria.

Revenim, în această ordine de idei la Anul 1774, considerat drept începutul unor schimbari calitative în raporturile Principatelor Române cu Sublima Poartă, favorizând creșterea rolului acestora pe arena internațională. Totodată, Poarta acceptase dreptul Rusiei de a „vorbi în favoarea lor”. După Pacea de la Kuciuk-Kainargi (iulie 1774), devenind protectorul Moldovei, și, în general, al creștinilor ortodocși din Imperiul otoman, Rusia, reieșind din interesele sale politice, intervenea pe lângă Poartă în favoarea Principatelor. Toate acestea n-au putut să nu inspire anumite speranțe, contribuind la creșterea influenței politico-ideologice a Rusiei în Principate.

Preoții greci, agenții secreți ai Rusiei care „lucrau” conștiințele românilor

Referindu-se la aceste aspecte ale problemei influenței Rusiei în sud-estul Europei, istoricii au constatat că „influența rușilor în principate, după tratatul de la Iași, a fost foarte mare. Acum începe a se accentua și mai mult influența rusească foarte puternică, mai ales, în Moldova”. Despre influența predominantă a Rusiei la acea vreme relatează și viceconsulul francez de la Iași, Parrant (în iunie 1798): „Rușii au cucerit în aceste țări toate spiritele și aceasta nu este de mirare; religia – acest mijloc întotdeauna efectiv, ce stă alături de ignoranță, a deschis toate inimile”. În continuare, el menționa că anume preoții greci sunt acei care, fiind agenți secreți ai Rusiei în Imperiul otoman, prin predicile lor insuflă dragostea față de moscoviți și ura față de musulmani, fapt ce, firește, contribuie la aceea că fiecare grec și, mai cu seamă grecul din Moldova („Grec moldave”), vede întotdeauna în fiecare rus un prieten natural, un frate. Aceasta se referă însă, după cum susținea diplomatul francez, mai puțin la țărani, căci „dragostea lor nu este generală”, deoarece rușii au provocat „unele nemulțămiri și amăgeli, ce au servit drept exemplu pentru alții”, fapt ce ne demonstrează, încă o dată, importanța factorului religios.

Bukowina_1914La 1775 s-a produs un grav rapt teritorial al Moldovei, când Austria, în urma unei înțelegeri cu Poarta (pentru serviciile făcute pe lângă Rusia) a ocupat nordul țării, numit ulterior Bucovina. Poarta acceptă, prin convenția de la 7 mai 1775 această anexare, care s-a produs în mod conștient și cu consimțământul Rusiei.

Conjunctura internaționala de la sfârșitul anilor ’70-începutul anilor ’80 ai sec. XVIII-lea, fiind favorabilă Rusiei, precum și victoriile obținute in ultimul război cu turcii (1768-1774), au dat naștere, in mediul cercurilor guvernamentale ale imperiului, unor largi planuri expansioniste. Calculele Ecaterinei II privind împărțirea posesiunilor otomane au fost dezvăluite în timpul întrevederilor sale personale cu Iosif (Joseph) al II-lea la începutul anilor ’80, fiind formulate și disputate în continuare de către împărăteasa rusă în faimoasa sa corespondență cu împăratul Austriei.

Este vorba de vestitul „Proiect grecesc”, ce prevedea crearea, în urma distrugerii otomanilor și alungării lor din Europa, a unui Imperiu Grec („Oriental”), în frunte cu nepotul Ecaterinei II – marele duce Constantin Pavlovici și transformarea Moldovei și Țării Românești într-un stat pseudoindependent – Dacia, al cărui suveran trebuia să fie de religie ortodoxă și cu domnie ereditară (preconizându-se candidatura lui Gr. Potemkin). Granițele noului stat al Daciei urmau să fie marcate de – Nistru, Marea Neagră, Bucovina, Olt și Dunăre, până la vărsare. Totodată, Dunărea urma să delimiteze hotarele dintre noul Imperiu Grec (ce ar include și insulele Arhipelagului) și Dacia. În septembrie 1782 Ecateria II se „limita” a dori doar alipirea la Rusia a cetății Oceakov și a pământurilor cuprinse între Bug și Nistru.

Astfel, obținându-și mână liberă din partea Austriei Rusia a rezolvat inițial o parte din planurile urzite. Pentru Ecaterina II mult mai stringentă s-a dovedit a fi la începutul anilor optzeci ai sec.XVIII – „problema Crimeei”, care fiind declarată, cu puțin timp înainte (1774), independentă, a și fost anexată, la 1783, de către Rusia.

În 1782, în onoarea cneazului Rusiei kievene Vladimir I (moare la 28.07.1015, ulterior este canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă), împărăteasa Ecaterina a II-a a fondat decorația Ordinul Sf. Vladimir.

de la Ecaterina a II-a la Vladimir al II-lea (Putin)

de la Ecaterina a II-a la Vladimir al II-lea (Putin)

Iar în aprilie 2014 Vladimir Putin a introdus noua decorație pentru militarii ruși – medalia „Pentru reîntoarcerea Crimeei” («За возвращение Крыма», indicându-se clar data petrecerii acestei operațiuni militare: 20.02.14 – 18.03.14), ceea ce este, de jure, un document oficial și o sursă istorică importantă, ce demonstrează că Ministerul Apărării al Federației Ruse a introdus în circulația științifică a științei istorice și diplomației (probabil, fără o coordonare cu alte ministere relevante, care dau o interpretare foarte diferită a cronologiei acestor evenimente din februarie – aprilie 2014, http://inforesist.org/eksperty-nazvali-12-faktov-kak-medal-za-vozvrashhenie-kryma-podstavila-rf/ ).

Medalia pentru reîntoarcearea Crimeei

„Pentru reîntoarcerea Crimeei” «За возвращение Крыма»

Astfel, cel puțin la capitolul „cronologia evenimentelor” din Ucraina și a pierderii peninsulei Crimeea, în baza datelor înscrise în noul însemn faleristic, rezultă că istoricii sunt obligați să se refere la data de „20 februarie” ca dată când a început „reîntoarcerea Crimeei”. Astfel, se dă o lovitură serioasă pozițiilor „istoriografiei oficiale” sau, mai bine zis propagandei, de la Kremlin, dovedindu-se că decizia lui Vladimir Putin de a anexa Crimeea a fost luată numai după obținerea datelor cu privire la starea de spirit a localnicilor, înfuriați de „lovitură de stat de la Kiev” – 22 februarie 2014. Vehiculând o astfel de abordare va fi necesar să se precizeze sursele istorice ce ar documenta începutul „întoarcerii Crimeei” cu 2 zile înainte de îndepărtarea (ințial autoînlăturarea) din funcție a președintelui  V. Ianukovici de către majoritate constituțională a Radei Supreme a Ucrainei! Aceasta este o condiție obligatorie pentru oricare dintre cei care pretind că s-a săvârșit un act „democratic”, de „restabilire a voinței poporului”.

Atestând că rolul Rusiei în raporturile internaționale din sud-estul Europei, în general, și, în Principate, în special, a fost către începutul sec. al XIX-lea predominant, vom scoate în evidență etapele de realizare a acestei politici. Astfel, considerăm că algoritmul politicii externe al Rusiei în ecuația Problemei Orientale poate fi exprimat prin următoarea formulă, care nu este o expresie matematică tipică, ci, mai mult, un silogism:

formula_dominatiei_ruse_istoric_Vled-Mischevca_romaniabreakingnews_ro

Unde F,F1,F2 – sunt factorii externi și interni, care influențează procesul dat. Această formulă a „Dominației Imperiului Rusiei” asupra țărilor din calea expansiunii sale are la baza sa, practic, permanent, elementul acțiunii militare violente – „m” (războaiele ruso-turce), conjugat cu cel al luptei diplomatice – „d”. Formula dată a expansiunii ruse putea fi aplicată în forma ei deplină: prin cele 3 etape (A, B, C ) și asupra Moldovei, așa cum s-a petrecut și în „cazul Crimeei” în sec. al XVIII-lea (culminând la 1783 până la „D” – Dominația Imperiului Rusiei). Dar evoluția rapidă a raportului de forțe pe arena internațională – ascensiunea Franței napoleoniene ș.a. – a înaintat, la 1812, în fața Curții de la S.Petersburg realizarea parțială a planurilor sale agresive (anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru), adică direct de la etapa „A” la „C”, omițându-se etapa intermediară – „B”, cea a „Cvasiindependenței” Moldovei (spre deosebire de cazul Crimeei). (Vlad Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea, Chișinău: Civitas, 1999, p. 34.)

Formula nu este un secret pentru diplomația Europeană

De remarcat că pentru diplomația europeană această strategie a politicii externe a Rusiei în raporturile internaționale din sud-estul Europei (pe care noi am redat-o prin formula menționată) n-a prezentat un secret. Fapt confirmat și de documentele diplomatice de epocă, căci diplomatul francez Roux raporta ministrului de externe al Franței despre discuția avută la Constantinopol, în care el a scos în evidență că politica Rusiei în ultimii 50 de ani demonstrează agresivitatea ei la adresa Porții. „Independența” Principatelor Române, pentru care St.Petersburgul luptă, este o ficțiune, doar o etapă pentru anexarea lor ulterioară. Exemplu elocvent ne poate servi Crimeea, care a fost la început declarată „independentă” – la 1774, sub cârma dinastiei hanilor Ghirei, ca, la puțin timp după aceea, – la 1783 – să fie anexată total Rusiei.

Până la reanexarea din 18 martie 2014 a peninsulei Crimeea zona costieră a Mării Negre era repartizată astfel: Ucraina – 36,6 %, Turcia – 33,2 %, Rusia – 9,4 %, Georgia – 8,1 %, Bulgaria – 6,7 %, România – 6 %. După ocuparea Crimeei Marea Azov devine, practic, închisă de ruși.  Astfel, ocupând fără luptă armată Crimeea, la fel ca și în 1783, Rusia și-a extins teritoriul de coastă maritimă din contul Ucrainei – concurând de acum încolo doar cu Turcia. Marea Neagră reprezentând miza europeană pentru realizarea punții euroasiatice devine, ca și pe timpul Ecaterinei II, un bazin al confruntării, în care Marile puteri, asociate în alianțe politico-militare, sunt chemate să se confrunte cu expansiunea rusă în încercarea sa de refacere a unui nou Imperiu Oriental (alias Sovietic).

Rezumând cele enunțate sumar cu privire la situația geopolitică a Moldovei în contextul Problemei Orientale la cumpăna sec. XVIII-XIX e necesar de a evidenția următoarele concluzii:

  • Ponderea geopolitică a Principatului Moldovei a căpătat în epoca Ecaterinei II o valoare considerabilă, sub impactul situației geostrategice la hotarul a trei imperii: otoman, habsburgic și țarist; iar în actualul coraport de forțe pe segmentul geografic al Prutului – ca hotar al UE – rolul Republicii Moldova va spori considerabil.
  • Expansiunea Imperiului Rusiei în sud-estul Europei a avut câteva faze deosebite: de la influență politică predominantă, la cea a acțiunilor militare deschise asupra Porții Otomane (inclusiv a statelor din cadrul Imperiului otoman), în care locul și rolul Principatelor a fost deosebit de important, în calitate de obiecte de partaj teritorial; Republica Moldova, devenind încă din 1991-1992 un subiect al agresiunii militare, este actualmente un impediment în calea noilor extinderi expansioniste rusești.
  • Crizele Problemei Orientale au determinat permanent agravarea poziției internaționale a Principatelor de la nord de Dunăre, iar criza Ucraineană va determina accelerarea schimbării statutului de „neutralitate” al Republicii Moldova pe harta politică a Europei și în cadrul coraportului de forțe ale Marilor puteri.
  • Rivalitatea Marilor puteri europene la Dunărea de Jos permitea domnilor Moldovei să profite, în anumite circumstanțe, de internaționalizarea acestor dispute politico-diplomatice, pentru a-și consolida propriile poziții; iar în prezent – disputa cu Federația Rusă în bazinul Pontic poate să ne acorde o șansă unică pentru definitivarea vectorului proeuropean al Republicii Moldova sau chiar izbânda reunificării cu România.

(Chișinău, mai 2014)

Publicat de romaniabreakingnews.ro – autor Vlad MISCHEVCA

Istoric Vlad MISCHEVCA

Istoric Vlad MISCHEVCA

Vlad MISCHEVCA este istoric român, născut în Moldova din stânga Prutului în anul 1963. Este cercetător științific coordonator al Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Republicii Moldova. Doctor în istorie (1997), conferențiar cercetător (1999, Associate professor, Ph.D.), membru al Comisiei Naționale de Heraldică. Domeniile principale de cercetare vizează perioada de trecere de la medieval la modern: istoria relațiilor internaționale din sud-estul Europei (secolul XVIII – începutul secolului al XIX-lea), genealogia domnilor fanarioți, vexilologia heraldică națională, raporturile istorice româno-elene (în special cu Sfântul Munte Athos). Este membru al mai multor societăți științifice internaționale, autor a 12 cărți (monografii) publicate la Chisinau, Iași, Atena și Salonic. În anul 2012 în procesul de documentare  asupra subiectului tratatului de pace de la București din 1812, într o lucrare mai puțin cunoscută, care cuprindea documente publicate la Moscova în anul 1944, a descoperit și readus în circuitul istoriografiei române importanta existentei unui Tratat ruso-turc, datat 1921, prin care cele două puteri declarau NULE juridic orice tratate anterioare dintre fostele imperii – țarist și otoman, rezultând, deci, și anularea Tratatului de pace ruso-turc de la București, din 1812, prin care Rusia și-a alipit jumătate din Principatul Moldovei, sub numele de Basarabia. Dezvăluiri despre deja celebrul (pentru noi românii) Tratat ruso-turc din 1921, și conținutul acestuia, sunt disponibile în articolul scris de Vlad MISCHEVCA și publicat și pe portalul de presă romaniabreakingnews.ro cu titlul:

Bombă istorică! Tratat ruso-turc din 16 martie 1921! Abroga toate tratatele anterioare, implicit Tratatul prin care se luase Basarabia în 1812

PASSWORD RESET

LOG IN