ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Arta militară românească"

Arta militară românească

,

Astăzi este ziua armatei române, o zi care ar trebui să însemne pentru noi mult mai mult decât înseamnă cu adevărat. Motivul este simplu și evident, și așa ar trebui să fie, dacă am privi doar puțin în istoria noastră, ca să vedem ce a reprezentat armata română în prezervarea și existența noastră ca și stat.

Înconjurați doar de dușmani, cărora le-am stat permanent ca sarea în ochi, insulă latină înconjurată de slavi și fino-ugrici, de popoare venite din pustiurile Asiei pentru a se stabili aici, am fost permanent pentru ei o piedică în calea expansiunii lor.

Toată istoria noastră a fost o luptă permanentă pentru existență și păstrarea neamului, după atâtea lovituri, „este un miracol că mai avem un steag căruia să ne închinăm” spunea marele Nicolae Iorga. Prinși între năvălitori, cuceritori și imperii, călcați din toate părțile, am supraviețuit ca neam și popor acolo unde alții au dispărut.

Doi piloni de granit au fost cei care ne-au menținut peste veacuri, credința și sabia.

Credința în Dumnezeu, biserica, credința în neam, în limbă și tradiții, credința în dreptatea lui Dumnezeu care nu se putea până la urmă să nu-și întoarcă fața către români.

Și sabia, puterea armată, forța brută cu care stăteam în fața forței, tăria cu care ne ridicam de fiecare dată pentru a lovi din nou în dușman, făcându-l să muște țărâna sfântă a patriei, și să ne respecte. Iar când venea din nou, să-l lovim din nou. Două milenii de existență, câte popoare se pot lăuda cu asta? Nu prea multe. O enigmă și un miracol, poporul român, spunea istoricul Gheorghe Brătianu, și asta am și fost.

„Chiar și în secolul XIX, mulți doreau ca românii să dispară. Numai că românii au refuzat să dispară” spunea istoricul american Larry Watts.

Aș adăuga, nu numai în secolul XIX, ci și în secolele precedente, de la primele năvăliri barbare, s-a dorit dispariția românilor. În alte părți, în Peninsula Balcanică, în Câmpia Panonică, la est de Nistru, românii au cam dispărut sau sunt în număr extrem de redus. Aceeași soartă ne era destinată și în arealul cuprins între Tisa, Dunăre și Nistru, dar aici, în centrul românismului, ne-am încăpățânat să supraviețuim. Bazându-ne pe cei doi piloni de care vorbeam, credința în Dumnezeu și puterea armelor.

Nu este întâmplător că noi, românii, nu avem o dată oficială a creștinării noastre, cum au alte popoare, ca și rușii sau ungurii, data la care un anumit conducător al lor trece la creștinism. Explicația este simplă, poporul român s-a născut direct creștin, această religie pătrunzând în Dacia Romană adusă de soldați și coloniști, astfel că la retragerea aureliană era deja un miez creștin care a crescut și s-a dezvoltat făcând poporul român în devenire creștin încă din zorii existenței sale. Nu este de mirare că biserica și credința în Dumnezeu ne-a însoțit în fiecare etapă a istoriei noastre. Românul leagă fiecare etapă a vieții și activității sale de religie și credință, ridică biserici, locașuri de închinăciune și troițe la răspântii. Folclorul este plin de personaje creștine ca și Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, chiar și simbolurile cioplite în porțile de lemn cuprind simboluri creștine timpurii, vechi de sute de ani. Pietrele de mormânt din primele secole au simboluri creștine, mai este și „Ego Zenovie votum posvi”, una din primele danii creștine.

Dar spiritualitatea și credința nu înseamnă nimic în materie de continuitate, în sensul că nu ar fi avut cum să supraviețuiască în lipsa unui braț înarmat care să le apere în acele vremuri tulburi.

Românii nu ar fi supraviețuit numai cu credința, la fel, brațul înarmat nu ar fi fost motivat dacă nu ar fi avut ce să apere, respectiv credința și neamul. Una fără alta nu ar fi avut cum să existe. Chiar și astăzi, după douăzeci de secole, vedem că aceleași simboluri sunt în topul încrederii la români: biserica și armata. Să se mai îndoiască cineva de înțelepciunea poporului.

Avem o istorie militară atât de bogată încât multe alte popoare ne-ar invidia dacă ar cunoaște-o.

Dar cum să o cunoască alții, dacă nici noi nu o cunoaștem, și chiar dintre noi, românii, sunt  destui care o denigrează, o blamează și o aruncă în desuetitudine afirmând fel de fel de inepții, doar pentru a fi la modă sau pentru a se potrivi unui trend? Câți uită, dacă nu toți, că românii de cele mai multe ori s-a măsurat de la egal la egal cu cele mai mari puteri militare ale timpului, și nu de puține ori au ieșit victorioși?

Pentru asta, cred că sunt necesare câteva cuvinte despre brațul înarmat al țării, armata, începând de pe vremea când aceasta se numea simplu oaste.

Oastea română

Primele confruntări militare înregistrate de istorici pe teritoriul nostru ne duc departe în timp, în secolul V î. Cr., în timpul lui Darius, atunci când regiunea era populată de strămoșii noștri daci. În toate înscrisurile istorice, chiar și la istoricii contemporani, dacii sau geții erau văzuți ca și un popor războinic care lupta cu dispreț față de moarte.

Au luptat și împotriva lui Alexandru Macedon, cel mai mare cuceritor al antichității. În timpul lui Burebista, au creat prin forța armelor un imperiu imens ce se întindea din Balcani în Carpații Păduroși și de la Bug în Germania de astăzi. Mai târziu, dacii vor duce războaie cumplite împotriva celei mai mari puteri militare a lumii antice, Imperiul Roman. Douăzeci de ani i-au trebuit celei mai mari puteri militare a lumii pentru a-i învinge, dar nu definitiv. Decebal se sinucide în 106, Dacia devine în parte provincie romană, dar romanii nu au avut liniște. Prima răscoală a avut loc în 117, la moartea lui Traian. Au mai urmat și altele, cea mai mare fiind cea din anii 166-168, ajutată și de năvălirile dacilor liberi. Până la urmă, romanii se retrag lăsând germenii creării poporului român.

Izvoarele vremurilor următoare sunt sărace, dar putem trage unele concluzii, românii au existat și contat și în acele vremuri ca și forță militară. În Cântecul Nibelungilor, printre invitații la nunta lui Attila, regele hunilor (mijlocul secolului V), cu Krimhilda, s-a aflat și Ramunk (Radu sau Roman) de Valahia, care nu putea fi menționat dacă nu ar fi fost un lider militar important. La fel sunt alte documente bizantine, ca și ambasadele lui Priscus, care atestă existența românilor în acele zone. Invazia maghiarilor spre vest este oprită cu greu, după ce aceștia pustiiseră deja mare parte din Europa, la Lechfeld în anul 955. Dar în calea lor spre est a stat Gelu și mulți alții, ungurii impunându-și dominația asupra Transilvaniei abia după câteva sute de ani, dar și atunci având de luptat contra voievozilor români cum a fost cazul lui Litovoi. Între timp, Asăneștii constituiau un imperiu vlaho-bulgar care învingea Bizanțul și zdrobea la 1205 prin Ioniță Asan armatele cruciaților care ocupaseră Constantinopolele, inclusiv primul împărat cruciat al Constantinopolelui, Balduin de Flandra, găsindu-și sfârșitul în închisoarea de la Târnovo. Alte fapte de arme, atacurile maghiare asupra Munteniei și Moldovei, zdrobite la Posada sau Ghindăoani, luptele cu tătarii, cu turcii, cu polonezii.

Nu vreau să fac neapărat o retrospectivă istorică, spațiul nu-mi permite, dar vreau să aduc în atenție rolul preponderent care l-a avut oastea românească în tot ceea ce a însemnat istoria noastră. Bătăliile câștigate sub Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu și sub alți domnitori mai puțin mediatizați, din păcate, nu ar fi fost posibile fără existența unei armate puternice în stare să se opună cu succes oricărei armate de top în acea vreme. Iar când avea și conducători pricepuți, buni tacticieni, capabili să se folosească de avantajele terenului, cum au fost cei menționați și alții uitați, românii au fost imbatabili.

Încă din secolul XV, perioada cruciadelor târzii, puterile occidentale căzuseră de acord că nu era posibilă organizarea unei cruciade antiotomane fără participarea măcar a uneia dintre cele trei țări române.

Dar care era secretul unei astfel de eficiențe recunoscute? Nu era prea greu. Armatele occidentale erau formate din nobilii cavaleri, îmbrăcați în armuri, ce călăreau cai grei, și aceștia protejați cu zale de metal. Fiecare nobil întreținea o mică armată de soldați și slujitori, aceștia trebuind să se preocupe de armura și armamentul lor. La chemarea regelui, acești nobili își strângeau vasalii și plecau la război. Dar întreținerea lor costa mult, astfel încât numărul combatanților pe care îi putea aduce fiecare vasal sau nobil era limitat. Este adevărat, aceștia se ocupau în primul rând cu lupta, se antrenau permanent, erau buni luptători, dar numai individual, unul contra unul. Și mai erau îngreunați de zeci de kilograme de armură. Deci, regii occidentali puteau strânge un număr limitat de luptători, dar profesioniști în arta duelului. Dacă poate exista vreo îndoială asupra acestui aspect, vă spun că istoricii au căzut de acord că la marea bătălie de la Azincourt din 1415 din timpul războiului de o sută de ani între Anglia și Franța nu au participat mai mult de 12000 (douăsprezece mii) de combatanți. Comparați cu invazia otomană de 120 000 (o sută douăzeci de mii) împotriva uneia din țările române. Domnitorii români aveau o oaste permanentă, curtenii, în schimb, ridicau la nevoie ce se numea oastea cea mare, care era formată din țăranii agricultori, marea majoritate a populației, dar care primeau periodic o pregătire militară. Erau echipați ușor, dar aveau deprinderi militare de luptă, și erau arcași pricepuți. La Crecy, în 1346, tot în același război de o sută de ani între Anglia și Franța, s-a văzut ce dezastru puteau face arcașii cavalerilor înzăuați.

Fiecare din țările române ridica la nevoie 30000 de luptători, mai mult decât toate landurile germane luate la un loc.

Și acești luptători erau deosebit de eficienți, cunoscători ai modului de luptă al otomanilor, mod de luptă pe care occidentalii nu l-au învățat în tot decursul evului mediu, după cum s-a văzut la Nicopole (1396). Numărul maxim de luptători pe care l-a ridicat vreo țară românească a fost Muntenia lui Mihai Viteazu, care avea o oaste de 50000 de luptători, dar din care 10000 erau mercenari (lefegii) inclusiv străini.

Dar apariția armelor de foc, în speță a archebuzelor, a făcut ca eficiența oastei celei mari să decadă cu timpul. Nu mai era suficient să iei omul de la câmp, să-l instruiești o lună și să obții un luptător eficient, îți trebuia un antrenament permanent, soldați profesioniști și archebuzele erau și deosebit de scumpe. La fel s-a întâmplat și cu următoarea generație de arme, și de aici a decăzut statutul țărilor române ca și puteri ale timpului. Imperiile vecine și-au impus suzeranitatea în secolul XVIII, oastea română nu mai putea fi întreținută și oastea cea mare nu avea cum să fie eficientă în fața noilor arme de foc.

Dar progresul tehnologic a făcut ca aceste arme de foc să devină tot mai ieftine și mai accesibile, dar și mai ușor de manevrat, odată cu progresul științei în prelucrarea metalelor, inclusiv în producerea în serie a puștilor și pistoalelor. Astfel s-a ajuns la vremurile moderne, în secolul XIX.

Armata română modernă

Revoluția lui Tudor Vladimirescu și cele de la 1848 au însemnat pietre de hotar în renașterea capacităților combative ale armatei române. Și până atunci românii au continuat să fie buni luptători, dar în cadrul altor armate, așa cum au fost grănicerii români în armata austriacă, cei de la Năsăud reușind să-l oprească pe marele Napoleoan Bonaparte. (vezi: Românii care l-au oprit pe Napoleon. O teribilă bătălie în care un batalion de grăniceri români-ardeleni din armata Austriacă au reușit să împiedice o strălucită victorie napoleniană) sau pandurii în războaiele ruso-turce.

Alexandru_Ioan_Cuza_picturaAlexandru Ioan Cuza, după unirea principatelor (1859), poate fi considerat ca și artizanul creării armatei române moderne.

El a creat instituțiile de bază și a implementat reformele necesare formării unei armate care a avut ocazia să-și afirme puterea și combativitatea în războiul de independență din anii 1877-1878.

În iulie 1877 rușii pierd două bătălii la Plevna, situația lor pe frontul de la sud de Dunăre devenind precară. Este momentul în care marele duce Nicolae cere ajutor domnitorului Carol I. Românii trec Dunărea și asediază Plevna alături de ruși, ocupând sectorul de nord și nord-est.

Carol este numit comandantul trupelor româno-ruse de la Plevna, pentru a nu-l pune pe domnitorul român în situația de a primi ordine de la vreun general rus. Sub aceste auspicii începe a treia bătălie a Plevnei. În ziua de 30 august 1877, după trei asalturi, românii reușesc să cucerească reduta Grivița 1, primul mare succes din asediul Plevnei. În sectorul sudic, rușii lui Skobelev (unul dintre cei mai destoinici generali ruși) reușesc să cucerească două redute, dar le pierd a doua zi, pe când românii își mențin pozițiile în ciuda contraatacurilor repetate ale otomanilor. Războiul continuă cu alte fapte de arme admirabile românești la Vidin, Rahova, Smârdan impunând armata română ca un factor de putere de care va trebui să se țină seama în viitor.

Simptomatic mi se pare recunoașterea bravurii românești chiar de către adversari, generalul turc Osman Pașa întinzându-i sabia generalului român Mihai Cristodulo Cerchez în semn de capitulare:

„Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei și bravei armate române”.

– Dar Cerchez nu îi ia sabia, spunând că numai domnitorul României și marele duce Nicolae pot decide în privința soartei armatei otomane prizoniere. A sosit și generalul rus Ganețki care i-a luat sabia lui Osman Pașa.

Voi menționa doar câteva dintre numeroasele aprecieri din presa străină și din partea analiștilor militari străini la adresa trupelor române:

„Românii au contribuit foarte mult la strălucita luptă care a dus la căderea Plevnei. S-ar putea zice că, la un moment critic, ei au scăpat situația celei zile” (Memorial Diplomatique).

„Românii s-au purtat cu vitejie, ei au luat parte la împresurarea Plevnei și la înfrângerea definitivă a lui Osman Pașa, care a hotărât rezultatul campaniei, ei și-au dovedit în rezbel, ca și în pace, dreptul de a exista ca o națiune independentă” (Le Bien Public – Belgia).”

„Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparțial că, fără ajutorul forțelor românești, întreaga armată rusă care lupta la nordul Balcanilor ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre” (generalul turc Valentine Baker Pașa, participant la războiul din 1877-1878).

„Armata română s-a achitat pe deplin de misiunea ei, făcând față într-un chip strălucit competiției dificile cu puternica armată rusă” (Preusische Jahrbucher).

Într-un studiu consacrat principalelor bătălii dintre creștini și musulmani, referitor la bătălia de la Plevna, scriitorul și analistul militar Ralph Peters spunea că ocuparea Griviței a impus România ca putere militară, dar conducerea ineptă a rușilor și lipsa de coordonare a acestora a anulat multe din câștigurile românilor. Iar drept mulțumire, rușii le-au luat Basarabia. (Sudul Basarabei de azi – Bugeacul)

Dar acesta este un alt subiect. Totuși, România începe să conteze pe plan internațional în timpurile moderne în primul rând datorită capacității militare dovedite din plin pe câmpurile de luptă din Bulgaria.

„O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în luptă, dar niciodată dezarmată” răspundea Carol amenințării rușilor cu dezarmarea armatei dacă nu acceptă pacea de la Berlin prin care rușii ne luau cele două județe din sudul Basarabiei, spunându-ne că trebuie să ne mulțumim cu recuperarea Dobrogei (dar nu de la ei, rușii nefiind stăpâni pe Dobrogea niciodată, deși ar fi dorit-o).

Noul rol important conferit României în regiune, în primul rând datorită performațelor militare dovedite, s-a demonstrat în campania din 1913 contra Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, când România a pacificat regiunea, nu prin diplomație, ci prin forța militară pe care a fost suficient să o afișeze trecând din nou Dunărea (vezi Noi și bulgarii).

Primul război mondial a însemnat cel mai crunt examen de sânge și foc pentru armata română, suprema încercare pentru orice forță militară.

România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condițiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părți, dar până la urmă, regele Ferdinand își calcă peste legăturile sale de neam și de familie și decide să fie credincios cerințelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franța, sora sa latină de care o lega atâtea aspirații. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit și Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva țării care i-a dat naștere, împotriva familiei sale și a neamului care l-a crescut și format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.

România intră în război pe frontul oriental alături de ruși, dar fără să știe că aceștia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai rușii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaților, mai cu seamă în cele ale rușilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau și noile granițe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferința de Pace de la Paris, deși aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

României i s-a promis că la începerea operațiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaților, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiția, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaților pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureșului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă și mai ușor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forțe (mai mult, amenințând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menționa că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puțin pentru a lua ofensiva. Am fost mințiți și păcăliți pentru a servi ca și trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război și am înaintat în Transilvania. Cu această mișcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail și a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârșire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunțând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunță la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater și în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia și pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile rușilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca și promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile și armamentul comandat și plătit cu ani în urmă către Franța, Statele Unite și Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările rusești, la Chișinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocrației, ci și din cauza unei rele voințe a Rusiei față de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuși ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeș-Neajlov pentru București, rușii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în așteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câțiva kilometri de tabăra rusească. La sfârșitul anului, când ne-am retras în Moldova, rușii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova și abandonarea întregii Muntenii și a capitalei, Bucureștiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei și a două treimi din teritoriul național? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenții asupra Basarabiei românești, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruși, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră rușii și în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia și trădarea rusească recunoscută și de aliații occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparație, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane și austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare și turcești, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.

Iar exemplele pot continua și vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, dar și al marilor trădări din partea aliaților noștri ruși, care se vor transforma în cei mai mari dușmani ai noștri. (citat din Primele lupte cu bolșevicii)

Au urmat luptele din 1917:

La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanșează ofensiva la Mărăști, la 11 iulie, obținând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăștilor, Momâia și alte poziții și ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece rușii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) și Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluție să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus și-a părăsit poziția ce o ocupa pe Măgura Cașinului fără luptă și fără să fie atacați de inamic. A fost nevoie ca armata română să-și extindă flancul pentru a reocupa poziția. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărășești. Totuși, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luați peste 4000 de prizonieri și capturate numeroase tunuri, arme, muniții și materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă rușii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.

Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forță redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul și să ocupe ce a mai rămas din țară. Peste două săptămâni la Iași, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operațiunile militare chiar în prezența kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorții chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiției își dăduse obștescul sfârșit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiții. Germanii și austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina și pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau pozițiile noastre din sud, dacă rușii cedau pe frontul lor din nord și lăsau descoperită pe aici calea spre Iași?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărășeștilor pentru a putea constitui o forță care ar putea redresa consecințele rușinoasei retrageri de la Tarnopol și din Bucovina, menținând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiții s-au dat cumplitele lupte de la Mărășești și Oituz, chiar în timpul retragerii rusești, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unități române deplasate în grabă, care după marșuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranșeele părăsite de ruși fără nicio rezistență. Pe frontul Mărășeștilor, patru divizii române epuizate au ținut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeași situație. Ruși părăsindu-și pozițiile, înlocuiți în ultima clipă de români, ținând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut și un fapt mișcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unități rusești, formate din basarabeni, au rămas pe loc și au luptat până la ultima suflare alături de frații lor români. La fel au făcut-o și unitățile formate din voluntarii ardeleni și bucovineni foști prizonieri luați de ruși din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrățire prin sânge, jertfă și luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an și câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în fața României, și următoarele lovituri vor veni nu de la dușmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliați.

Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre și puternice s-au topit în fața baionetei soldatului țăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldații români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiț la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul și dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în fața celor mai buni soldați din lume, iar dacă este condus de ofițeri și generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceștia. Atacat de forțe net superioare, în proporție de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca și până atunci de aliatul său, românul a învins. Și a obținut întreaga recunoaștere a aliaților și admirația întregii lumi. Chiar și astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărășeștii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front. (tot din Primele lupte cu bolșevicii)

Nu a fost îndeajuns, am avut de luptat și în anul 1919, contra bolșevicilor în Moldova (Primele lupte cu bolșevicii), apoi în Basarabia (Curățirea Basarabiei (I) Renașterea și Curățirea Basarabiei (II) Bătălia) și mai târziu pe linia Nistrului și dincolo de el, tot în 1919, când am ocupat Tiraspolul și alte zone din Transnistria pentru a asigura stânga francezilor ce se retrăgeau de la Odessa, am intrat în nord în Pocuția și Ucraina, pentru a continua frontul polonez, (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa) și ne-am bătut în Transilvania contra bolșevicilor unguri (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), pe Tisa și dincolo de ea (Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), până la Budapesta (Ocuparea Budapestei (I)). Ne-am bătut și mai târziu, pe linia Nistrului (Lupte antibolșevice după Unire).

Nu cred că este cineva care ar putea contesta rolul armatei române în realizarea României Mari, rolul soldatului român în impunerea realității României Mari. Una este ce spun cancelariile occidentale, alta este situația din teren.

Degeaba Conferința de Pace de la Paris ar fi zis că Transilvania aparține României, dacă România nu-și putea impune prin forță, la nevoie, stăpânirea asupra acestei provincii. Crede cineva că Franța sau Marea Britanie ar risca viața unui singur soldat ca să facă dreptate României, dacă aceasta nu era capabilă să o facă singură? O rezoluție a Parisului i-ar fi speriat pe unguri sau pe ruși în așa grad încât aceștia să evacueze în goană Transilvania sau Basarabia? Să nu ne facem iluzii, România Mare a fost impusă prin forța armelor, prin baioneta soldatului român și prin dârzenia acestuia, prin jertfa și sângele său, nu prin rezoluții de la Paris. Am putea echivala astăzi rezoluțiile de la Paris cu rezoluțiile ONU din prezent. Câte state împotriva cărora au fost date rezoluții ONU s-au grăbit să le accepte și să le pună în practică? A fugit Saddam Hussein din Kuweit în 1991 de spaima rezoluțiilor ONU? Sau a făcut-o sub presiunea armată a coaliției? Și exemplele pot continua cu sutele. În concluzie, nu politicienii, nu diplomații, au fost aceia care au realizat România Mare, ci meritul realizării ei stă în puterea celor care au impus-o: soldații armatei române! Și au impus-o cu arma, nu cu vorba!

O altă probă de foc a fost al doilea război mondial, când din nou a trebuit să ne bazăm pe forța armatei pentru a ne păstra existența amenințată. Anul 1940 a fost momentul în care toată lumea a înțeles că diplomații și politicienii au eșuat. România Mare, clădită pe sângele și jertfa înaintașilor, încetase să mai existe. Armele vor vorbi, din nou.

Am pornit la război nu pentru spațiu vital, nu pentru cuceriri, ci pentru a ne recupera teritoriile pierdute prin ultimatumuri și dictate. Armata s-a bătut cu mult curaj, în Basarabia, Bucovina, Transnistria, Odessa, Crimeea, Caucaz, Cotul Donului, Stepa Kalmukă, Stalingrad, în multe bătălii împotriva unor forțe superioare și sorți potrivnici. Am fost principala forță militară a Axei pe frontul de est după germani. Pe frontul de vest, de asemenea, ne-am bătut pentru Transilvania, în Ungaria și Cehoslovacia, a patra forță militară a aliaților, după URSS, SUA, Marea Britanie și înaintea Franței. Ceea ce am obținut și ceea ce nu am obținut nu i se poate imputa sub nicio formă armatei, ea și-a făcut datoria, a urmat ordinele, cu ce dotări a avut. Nu ne puteam opri pe Nistru în 1941 (Ne puteam opri pe Nistru?) cum nu ne-am putut opri la granița maghiară în 1944. Armata a plătit cu mult sânge, pierderile românești fiind mari, dar armata s-a bătut cu curaj, dovadă fiind numeroasele aprecieri ale aliaților și chiar ale adversarilor.

Armata astăzi

Armata continuă să constituie un pilon de bază al țării, prin faptul că până și astăzi se află în topul încrederii populației. Nu se poate contesta rolul acesteia în revoluția din decembrie 1989, fără fraternizarea armatei cu populația lucrurile ar fi stat mai rău, totuși au existat incidente.

Modul de a duce războiul s-a schimbat, acum am trecut la armata profesionistă, s-a schimbat și genul conflictelor în care armata României s-a implicat. Misiunile de menținere a păcii și intervențiile internaționale au devenit preponderente, dar nu trebuie să uităm de rolul primordial al armatei, cel de apărare a țării. Sunt multe recunoașteri internaționale ale profesionalismului armatei române, chiar dacă am lua ultimele declarații ale ambasadorului celei mai mari puteri militare a lumii, SUA, care spunea că „piloții români sunt printre cei mai buni din regiune” și „trupele terestre române sunt printre cele mai bune din lume”, ar fi suficient. Dar pentru a preîntâmpina valul denigratorilor despre care vorbeam la începutul articolului, voi mai menționa câteva, foarte puține față de numărul lor. Washington Post, înainte de intrarea noastră în NATO, spunea într-un articol că România are lungi tradiții militare, iar corespondentul său militar, după o demonstrație a vânătorilor de munte în Munții Brașovului, exclama: „nu știu dacă România va fi invitată să adere la NATO la Summitul de la Praga, dar știu un singur lucru: în următorul conflict, aș prefera ca băieții ăștia să fie de partea mea, nu împotriva mea!”. Comandantul britanic al SFOR, în anii 90, spunea că este impresionat de profesionalismul românilor și că ar fi onorat dacă aceștia ar servi în Bosnia sub comanda britanică. Mai multe despre aceste aspecte și despre românii în Afganistan, în articolul Ce căutăm în Afghanistan?

Dar băieții noștri nu-și pot face datoria pe deplin decât dacă au armament adecvat, modern și corespunzător. Nu le putem cere performanță maximă fără să le oferim ce este mai bun în materie de tehnică și pregătire, dați-le uneltele cu care să-și facă treaba, deoarece pentru noi o fac! O cheltuială în apărare nu este o cheltuială, este o asigurare, asta nu învățăm în generații, deși istoria ne-a plesnit de atâtea ori, atrăgându-ne atenția. Dați-le băieților avioanele de care au nevoie, armele de care au nevoie, ultimul loc de unde trebuiesc tăiate cheltuielile este din apărare. Dacă nu dotăm armata cu ce trebuie, ne vom trezi la fel ca și în 1916 sau 1940, cu regrete că nu am făcut-o și cu mult, mult sânge românesc pe mâini. Politicieni, treziți-vă, până nu e prea târziu!

Azi e ziua armatei, a bărbaților și femeilor ce poartă uniforma românească, a celor care își fac datoria cu ce au, cu ce țara le-a dat, și nu se plâng niciodată. Ei nu se plâng, nu protestează, nu fac greve, din când în când cad la datorie, prilej numai bun pentru politicieni de a-și mai căra câteva înjurături unii altora.

Și nimic nu se schimbă, bani tot nu se găsesc, dar în schimb se găsesc suficienți pentru pomeni electorale o dată la patru ani. Doar zece procente din totalul pomenilor electorale cred că ar fi fost suficiente pentru dotarea aviației române nu cu patruzeci și opt, ci cu o sută douăzeci de aparate de luptă, maximum cât ne permite Convenția de la Viena. E nevoie doar de o mică voință politică.

Revenind la ceea ce ne-a ținut pe noi aici două milenii, spun din nou că nu partidele, nu președinții, nu primăriile au făcut-o. Ci doar credința în Dumnezeu și brațul armat al țării. Așa că, de fiecare dată când treceți pe lângă o biserică, închinați-vă; dar descoperiți-vă și închinați-vă și de fiecare dată când treceți în grabă și pe lângă un cimitir al eroilor. Ei merită asta din partea noastră, măcar atât mai putem face pentru ei!

Dumnezeu să ocrotească România și armata ei!

Autor: Cristian Negrea
Redactor RBN Press
romaniabreakingnews.ro
cristiannegrea.ro

,

Stefan_Cel_Mare_batalia_de_la_Baia_romaniabreakingnews_ro

La 14-15 decembrie 1467, noaptea, armata moldovenească (circa 12.000 de oșteni), comandată de Ștefan cel Mare, dă foc orașului Baia, fosta capitală a Țării Moldovei, și atacă pe invadatorii unguri.

La ieșire din sat către Sasca Mică (nume care amintește de nemții pripășiți acolo), se ridică impunătoare, având crucile cimitirului în jur, Biserica Albă. Tradiția conferă lui Ștefan cel Mare ridicarea acestei biserici imediat după lupta de la Baia. I se spune albă fiindcă nu a fost pictată. Acum un veac era în pragul ruinei.

Pe drumul către Sasca Mică (Suceava), se află Biserica Albă. Tradiția conferă lui Ștefan cel Mare ridicarea acestei biserici imediat după lupta de la Baia. I se spune albă fiindcă nu a fost pictată. Acum un veac era în pragul ruinei. Parohul acestei biserici a avut inspirata idee de a o picta pe interior. Pictura este o valoroasă lecție de istorie pentru locuitorii comunei și pentru turiști. Găsim zugrăvite imaginile târgului Baia din perioada medievală și ale luptei de la 1467 care a avut loc aici între Ștefan cel Mare și Matei Corvin, ultimul scăpând cu mare greutate și rănit.

Campania ungară la est de Carpați a fost organizată cu scopul de a-l înlocui pe Ștefan cel Mare de pe tron și pentru readucerea Moldovei în sfera de influență ungară. Regele ungar Matei Corvin, atacă cu un efectiv de 25.000 oameni, armată mai bine echipată decît cea a lui Ștefan, precum și dotată cu artilerie, inclusiv de asediu.

Bătălia de la Baia

Încleștarea dintre armata lui Ștefan cel Mare și cea maghiară – 14 spre15 decembrie 1467 – orașul Baia (imagine din „Chronica Hungarorum”)

Până la Bătălia de la Baia, Șefan cel Mare a adopta o strategie defensivă permițînd ungurilor să înainteze. Ștefan-Vodă a atacat Baia dîndu-i în prealabil foc, avînd loc lupte crîncene stradale nocturne (o strategie nouă pentru acea perioadă) soldate cu mari pierderi omenești pe ambele părți (după sursele ungare Ștefan a pierdut mai mult de jumătate din efectivul armatei). Totuși trebuie menționat că o parte din armată lui Ștefan cel Mare nu a atacat, precum era convenit – trădare care l-ar fi putut costa pe domnitor victoria și chiar viața. Defecțiunea era expresia nemulțumirii unei părți a marii boierimi față de politica lui Ștefan. După bătălie, Ștefan cel Mare a omorît 24 mari boieri trădători printre care și pe vornicul Crasneș, alți 40 boieri de rang inferior fiind trași în țeapă.

Pagina despre Bătălia de la Baia, a cărții “Chronica Hungarorum”, de Johannes Thuroczy, publicată la Augsburg, în anul 1488

Pagina despre Bătălia de la Baia, a cărții „Chronica Hungarorum”, de Johannes Thuroczy, publicată la Augsburg, în anul 1488

După bătălia de la Baia, regele ungar Matei Corvin (rănit în luptă) dispune retragerea armatei. Încheiată cu mari pierderi umane și pentru unguri, Bătălia de la Baia a constituit ultima mare tentativă a coroanei ungare de a reinstitui prin forța armelor suzeranitatea asupra Țării Moldovei.

Înlocuirea lui Ștefan de pe tron, instalarea unui nou domn la Suceava, aducerea Moldovei în sfera de influență a regatului ungar – nu au putut fi atinse, ceea ce a echivalat cu o înfrângere de proporții pentru regele ungar.

Bătălia de la Baia, moment semnificativ în dezvoltarea gândirii și a artei militare românești

batalia_de_la_baiaBătălia de la Baia reprezintă un moment semnificativ în dezvoltarea gândirii și a artei militare românești, care au dobândit maturitate. Inferior numeric, Ștefan a adoptat, în toamna anului 1467, apărarea strategică, formă cu pronunțat caracter activ.

În principiu, ea comportă următoarele etape:

-apărarea la graniță;

-hărțuirea permanentă a atacatorului, în scopul diminuării forței sale combative;

-bătălia decisivă;

-urmărirea în caz de victorie sau retragerea în interiorul țării, în caz de înfrângere.

Pe timpul campaniei, Ștefan a adoptat o paletă largă de forme și procedee de acțiune, cum ar fi:

baia-rezistența succesivă în localități,

-utilizarea cetăților drept centre de rezistență,

-interzicerea trecătorilor.

Întreruperea comunicațiilor armatei ungare cu teritoriul de la vest de munți pe durata campaniei reprezintă o performanță semnificativă pentru acea perioadă.

Tot o performanță deosebită o reprezintă și bătălia de noapte din târgul Baia. Spre deosebire de atacul realizat de Vlad Țepeș asupra taberei otomane (1462), de data aceasta avem de-a face nu cu un simplu detașament, ci de o confruntare între cele două armate, în urma căreia s-a decis soarta întregului război. În același timp, prin victoria obținută împotriva lui Matia Corvin, Ștefan cel Mare și-a consolidat domnia, punând capăt, prin măsuri dure, opoziției unei părți a marii boierimi, iar prestigiul său internațional a sporit considerabil. (Articol apărut în volumul: 100 de mari bătălii din Istoria României.)

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Surse: Volumul „100 de mari bătălii din Istoria României”, historia.ro, istoria.md

Surse imagini: laivindur.wordpress.com, efnord.eforie.ro, medievistica.ro, orasulsuceava.ro, 

,

In continuarea  Arta-militara-romaneasca-(I)-evul-mediu-timpuriu

MOTTO: “Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voințe a noastre nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viață. Noi însă, nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ nici cât un deget” – Menumorut

În întreaga noastră istorie militară, lungă de peste două mii de ani (câți se pot lăuda cu asta?), am avut confruntări îndelungate cu multe popoare, multe dintre ele dispărute azi din istorie, am văzut multe imperii căzând (după cum spuneau unii, am mâncat coliva multor imperii), dar un rol de seamă în această istorie militară îl are îndelungata noastră confruntare deosebit de complexă, pe multiple planuri, între noi și unguri.

Dintre aceste planuri, un rol primordial îl are cel militar, confruntarea militară între noi și unguri. Adevărat, conflictul nostru militar cu ungurii are o întindere temporală de peste o mie de ani, din secolul X până la 1945. Unii ar zice că ar fi vorba până în martie 1990 la Târgu Mureș, dar în acest din urmă caz nu vorbim de o confruntare militară propriu-zisă, ci mai degrabă una politică. Dar rostul acestui articol îl reprezintă partea militară, deosebit de întinsă în timp. Spre comparație, cu rușii ne-am întâlnit direct mai puțin de 300 de ani (de la 1711 la 1992 pe Nistru), cu turcii cam 550 de ani (de la sfârșitul secolului XIV la 1918), în schimb cu ungurii peste o mie de ani. Puține comparații de acest gen găsim în istoria Europei, de exemplu, englezii și francezii, deși au dus un război numit de 100 de ani, confruntările lor militare de-a lungul timpului se întind sub 600 de ani, până și în istoria antică, unul dintre cele mai îndelungate războaie, cel dintre romani și parți, acoperă o întindere de circa 500 de ani. Până la urmă, istoria războaielor noastre cu ungurii este un caz deosebit în istorie, fiind una dintre cele mai îndelungate confruntări militare înregistrate în istoria războaielor.

Nu este scopul acestui articol să fac o trecere în revistă a tuturor conflictelor militare din decursul acestor peste o mie de ani, pentru unele am făcut-o deja, mai ales pentru cel mai puțin cunoscut război care ne-a pus față în față, cel de la 1919 (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisaarticole traduse și în limba cehă pentru un site de profil militar). Intenția mea este să scot în evidență primele confruntări militare între noi și unguri, ca și o continuare logică a articolului Arta militară românească (I) Evul mediu timpuriu. Iar un capitol aparte în relatarea despre arta militară românească în acele timpuri îl reprezintă primele lupte cu ungurii.

Problema referitoare la istoriografia maghiară este una comună cu cea rusească, în sensul că, la fel ca și rușii, nu recunosc sau chiar ignoră propriile lor surse, proprii lor cronicari, în cazul în care nu servesc scopurilor lor politice. Mă refer aici la primatul asupra Transilvaniei, ideea de bază istorică pe care își susțin pretențiile asupra acestui pământ românesc. Conform teoriei susținută de Sulzer, Engler și Robert Rossler în secolul XIX, românii (valahii) ar fi emigrat după secolul XIII în Transilvania din Peninsula Balcanică. Dar asta înseamnă că acești istorici îi contrazic pe primii și cei mai mari cronicari maghiari, dar numai în partea ce îi privește pe români, cu restul fiind de acord. La fel ca și în cazul rușilor referitor la Basarabia. S-ar putea scrie mult despre istoricii maghiari care recunosc primatul românilor în Transilvania, la fel ca și despre românitatea Basarabiei (am făcut-o în articolul Românitatea Basarabiei după autorii ruși), dar nu este scopul articolului de față, totuși, nu pot să nu aduc aici ceea ce a scris în secolul XV Antonius Bonfinus, secretaraul regelui Matei Corvin (poate cel mai mare rege maghiar, dar fiul românului Iancu de Hunedoara sau Ioan Huniade) despre originea românilor din Transilvania: Românii din Transilvania sunt urmașii direcți ai legionarilor și coloniștilor aduși de Traian în Dacia, după cum o dovedește limba lor care se aseamănă cu cea italiană”.

Totuși, unii unguri își contestă proprii cronicari, propriile surse, și prin aceasta propria istorie, doar în încercarea fără rost de a-și demonstra faptul că au ajuns primii în Transilvania. Un nonsens istoric, ei contrazicându-și astfel proprii cronicari, ca și Anonimus sau Simon de Geza, dar și alții ca și cronicarul anonim care a scris la 1308 Descrierea Europei Orientale, sau Cronica rusească a lui Nestor ori Cântecul Nibelungilor, chiar și Cronica Pictată de la Viena sau Diplomele regilor maghiari din secolul XIII. Ce poți face dacă toate documentele și cronicile, inclusiv ale lor, îi plasează pe români înainte de sosirea ungurilor? Nimic, doar să zici împotriva oricărei logici că așa ceva nu există. Dar asta e problema lor, să revenim la ale noastre.

Venirea ungurilor

Ungurii sau maghiarii, ca toți migratorii care au devastat Europa în evul mediu timpuriu, sunt originari din Asia, mai precis într-o zonă cuprinsă între Munții Altai și nordul Iranului de unde s-au deplasat sub presiunea altor migratori și în căutare de pradă spre cursul mijlociu al Volgăi și pe Kama, nu departe de Munții Urali. De aici migrează spre vest la începutul secolului IX până în zona dintre Nipru și Don (regine numită de ei Ateluzu sau Eteluz, adică Între râuri) intrând sub dominația kaganatului kazar. Intră în legătură cu împăratul bizantin Leo și devastează țara bulgarilor conduși de țarul Simeon, inamicul împăratului, apoi o parte pornesc într-o expediție de jaf către vest, spre ținuturile germanice. În acest timp, bulgarii aliați cu pecenegii devastează cumplit baza ungurilor din Ateluzu. Astfel, împinși de pecenegi, se separă șapte triburi sub conducerea lui Almoș (Almus), tatăl lui Arpad, care merg mai departe atacând principatul Kievului pe care reușesc să-l învingă, deși în ajutorul kievenilor veniseră și cumanii, tot șapte duci, conform lui Anonymus (s-ar putea ca sub termenul cumani să fie vorba tot de unele triburi de pecenegi în scrierile lui Anonymus). Kievenii cer pace, plătesc tribut și-l îndeamnă să plece mai departe spre vest, pe urmele hunului Attila, din care susțineau ungurii că se trag. Îi vorbesc de Pannonia, fosta țara a hunilor, care acum este locuită de Sclavini, Bulgari și Vlahi, adică păstorii romanilor. Hopa, ducele kievean le spune ungurilor că în Câmpia Panonică locuiesc români! Cum vedem, încă de la început Anonymus atestă prezența românilor în Câmpia Panonică, lucru care se va adeveri de mai multe ori ulterior în toate cronicile și documentele. Ungurii, luându-i cu ei și pe cei șapte principi cumani, pornesc mai departe. De aici observăm faptul că ungurii nu erau suficient de numeroși, ei antrenând împreună cu ei și populații subjugate, ca străini sau ca robi. Acești supuși erau trimiși înainte, în frunte, ca trupe de sacrificiu, după cum procedau și alți migratori. Se presupune că ungurii au antrenat cu ei și un trib kazar, aceștia fiind amintiți de Anonymus ulterior, după sosirea în Panonia.

Raidurile ungurilor în Europa

Deosebit de controversată, în acest sens, este problema originii secuilor, la care până și ungurii se cam bâlbâie. Este și normal să o facă, doar ei le cam dau în bară pe partea istorică tot încercând să o potrivească cu țelurile lor politice. Este acceptat faptul că secuii nu au plecat odată cu ungurii din Asia, ci au fost antrenați de aceștia și trimiși în față (ca și în cazul atacului asupra lui Menumorut), deci sunt popor diferit de unguri, ei fiind total maghiarizați abia în secolul XIX, când Ungaria dualismului avea nevoie de cât mai mulți unguri pentru a-și putea justifica pretențiile asupra Transilvaniei în epoca luminilor, când se punea tot mai mult această problemă (tot atunci au avut loc cele mai puternice presiuni pentru maghiarizarea românilor și altor nații, inclusiv prin maghiarizarea numelor). Pe de-o parte, ungurii ar vrea să-i facă pe secui cei mai vechi locuitori din Ardeal (imposibil, ei fiind atestați documentar aici abia în secolul XII în urma colonizărilor), dar atunci cum rămâne cu omogenitatea rasei maghiare din care spun ei că secuii sunt parte indivizibilă? Indivizibilă, dar atunci cum de ei ar putea fi în Transilvania înainte de sosirea ungurilor în Panonia? Argumentele maghiare își pierd orice urmă de logică. Istoricii unguri au susținut că secuii ar fi ba urmașii gepizilor, ba ai hunilor, luând ca bază paragraful din Simion de Geza care spune că 3000 de huni ar fi supraviețuit războiului dintre fiii lui Attila și s-ar fi refugiat în câmpia de la Csigla, de unde s-ar fi deplasat în Ardeal. Ținând cont că rolul lor în Ardeal începe abia la 1210, ar rezulta că acești 3000 de barbari trăind numai din jaf ar supraviețuit timp de 750 de ani în Ardeal, sau 450 de ani tot așa dacă acceptăm faptul că ei i-ar fi așteptat pe unguri în Panonia. Absurditate după absurditate, dar asta este istoria pe care încearcă unii să ne-o servească.

Dar să vedem ce spune Simion de Keza la în istoria ungurilor până la 1282. Și el este adeptul vechii teorii privind originea ungurilor și secuilor din huni, el spune despre secui că sunt rămășițele hunilor, care auzind că ungurii s-au reîntors în Panonia, au ieșit întru întâmpinarea lor la hotarul Ruteniei și cucerind împreună Panonia, au primit și ei o parte, dar nu în Câmpia Panoniei, ci împreună cu Blahii (Vlahii) între munții de la graniță, unde amestecați cu aceștia au luat de la ei alfabetul lor. Ce dovadă mai grăitoare despre cine au fost primii, Ungurii, Secuii sau Românii? Cert este că Secuii erau un popor supus ungurilor, fiind puși în față în bătăliile contra românilor. Despre întreaga teorie a originii secuilor, postez mai jos fragmentul profesorului Ioan Lupaș din cartea Realități istorice în Voivodatul Transilvaniei din secolul XII-XVI (1928) în care acest mare istoric face o sinteză asupra teoriilor (mai ales ale istoricilor unguri) asupra originii secuilor, aspect încă neelucidat pe deplin.

Teoriile despre originea secuilor enumerate de Ioan Lupaș

Dar cea mai logică mi se pare explicația lui A. D. Xenopol, care vine cu originea secuilor la data devastării bazei lor din Ateluzu, o parte dintre triburile ungurilor fug să caute adăpost în munții de la vest, către Moldova, din aceștia trăgându-se poporul secuilor. Șaizeci de ani mai târziu, la venirea ungurilor în Panonia, i-au găsit pe secui în trecătorile Carpaților Păduroși și i-au antrenat cu ei.

Mai este un aspect neapărat de lămurit înainte de a merge mai departe. Până și în ziua de azi, sunt mulți unguri care încearcă să acrediteze ideea că ei sunt urmașii lui Attila, regele hunilor, iar poporul maghiar este este descendent direct din huni. Este un fals istoric, ungurii sunt un popor fino-ugric și nu au nicio legătură cu hunii, după cum s-a demonstrat ulterior. Faptul conform căruia în cronicile evului mediu timpuriu ungurii sunt prezentați ca și rude și urmași ai hunilor este normal, face parte din războiul psihologic destinat pentru a-i înfricoșa pe potențialii adversari cu amintirea a ceea ce au însemnat hunii pentru această parte a Europei. Nu este un lucru singular, împărații antichității se autoproclamau zei, descendenți ai lui Apollo (romanii), sau înrudiți cu alți mari conducători nebiruiți de oști, tocmai cu acest scop, de a-și înfricoșa adversarii și de a-și fideliza supușii. Mulți lideri ai lumii vechi susțineau că se coboară din Alexandru Macedon sau Cirus cel Mare, împărații romani nu pridideau să amintească tuturor că în vinele lor curge sângele lui Cezar, ba chiar titlul lor era de cezar. La fel și în cazul ungurilor, iar cronicarii lor timpurii asta au făcut, au scris despre unguri că se trag din huni. Ca un exemplu în istoria noastră, Asăneștii încercau în titlurile lor să-și extragă ascedența și prin asta dreptul la domnia asupra unui imperiu din primul imperiu bulgăresc, deși nu aveau nicio legătură de sânge cu primii împărați bulgari.

Mai sunt unele aspecte în cronicile lui Anonymus, care a trăit sub regele Bela al III-lea (1173-1196) sau după Iorga sub Bela al IV-lea (1235-1275), și Simion de Geza, preot la curtea lui Ladislau al IV-lea (1278-1290), care ar părea oarecum hilare. De exemplu, Anonymus nu prididește să povestească felul în care Almoș, fiul său Arpad, sau căpeteniile lor erau îndrumați de Duhul Sfânt, cum mulțumeau lui Dumnezeu sau se rugau acestuia înainte de vreo bătălie, când știm cu toții că ungurii au fost păgâni până la Ștefan cel Sfânt care s-a creștinat pe la 1001, la o aproape două sute de ani de la faptele relatate. La fel, cronica lui Anonymus este de fapt o cronică care explică mai mult descendența multor familii nobiliare maghiare (se știe importanța descendenței și blazonului în evul mediu), el explicând cu lux de amănunte cine și cum și-a dobândit moșia și care au fost descendenții săi. Un alt aspect comun multor culturi, nu numai medievale, înfrângerile sunt minimalizate și recute de multe ori cu vederea, iar victoriile sunt exagerate, doar pentru a da bine la rege și familiile nobiliare implicate în evenimente. Nu este ceva nou, în lecturarea hieroglifelor egiptene, de exemplu, nu veți găsi nicio înfrângere, deși acestea au existat, și nu puține. Doar coroborând aceste cronici cu altele și cu alte documente și citind printre rânduri, vom putea găsi adevărul istoric. Dacă ar fi să ne luăm strict după Anonymus, drumul ungurilor până la Carpații Păduroși, înainte de a pătrunde în Panonia, și chiar mai târziu, ar fi doar un marș triumfal presărat doar de duci și popor cuprinși spaimă la auzul numelui lui Almoș ca și urmaș al lui Attila, care îi ies în cale oferindu-i daruri bogate și pe fiii lor ostateci, unii de bună voie se pun în slujba lui oferindu-se să meargă în față expuși riscurilor, îl venerează și i se supun, iar Almoș și ducii lui împart moșii și ținuturi și o țin numai într-un banchet și chef continuu. Sărbătorind victoria. Dar care victorie? Dacă nu a fost vreo luptă? De aceea trebuie făcută legătura cu alte documente și cronici, nu trebuie să uităm că atât Anonymus, cât și Simion de Geza sunt slujbași unguri care trebuie să mulțumească prin scrierile lor pe potentații timpului lor. Iar scrierile lor trebuie să-i ridice în slăvi pe înaintașii nobililor de atunci, chiar dacă ei au suferit și înfrângeri.

Gesta_Hungarorum_Anonymous

Pagină din Anonymus, Gesta Hungarorum

Ideea de bază a acestui articol îl reprezintă adevărul istoric referitor la componenta militară a primelor contacte între noi și unguri, dacă ar fi să abordăm și alte aspecte de contradicție dintre ceea ce spun istoricii noștri și cei maghiari, ar trebui să abordăm prea multe teme, cum ar fi cele arheologice, documentare, lingvistice, toponimice etc, iar pentru asta nu ne-ar ajunge câteva mii de pagini. Au făcut-o alții, marii noștri istorici, îi invit pe cei interesați să-i studieze. Voi încerca în continuare să mă limitez doar la componenta militară, subiectul articolului.

Adevărul istoric este că ungurii au fost împinși din spate de pecenegi și alte triburi, au suferit și înfrângeri din partea bulgarilor și bizantinilor. Iar când au încercat să treacă prin pasul Vereczke, nordul Carpaților, au întâlnit o rezistență puternică din partea Slavilor și Valahilor. Au izbândit și au intrat în Câmpia Panonică la 896, o mie de ani mai târziu (la 1896, în cadrul Imperiului Austro-Ungar) sărbătorind o mie de ani de la sosirea lor în Europa. Da, dar au pătruns prin luptă, li s-au opus inclusiv românii. Atunci, cum stă în picioare teoria primatului maghiar? Când românii apărau trecătorile de la nordul Carpaților, acum în Ucraina? Au străbătut zona păduroasă Ung și au cucerit castrul cu același nume, de unde denumirea în cronicile occidentale de Unguri. Pe comandantul castrului Ung (scăpat cu fuga) l-au urmărit și l-au spânzurat de un copac. Trebuie menționat faptul că acești apărători erau români, supuși ai ducelui Salanus, care este nevoit să le cedeze ungurilor o bucată importantă din ducatul său din Panonia, unde aceștia își constituia baza de operațiuni, deoarece ungurii cu asta s-au ocupat în prima fază, după sosirea lor din Asia, ca toți migratorii, de altfel: au jefuit, au ucis, au incendiat, au distrus, au luat oameni în robie.

Atacurile asupra Europei

În mod sigur, ideea ascendenței lor din huni este și din asemănarea lor fizică cu hunii, dar și datorită sălbăticiei lor și a raidurilor devastatoare duse împotriva vestului Europei și a Imperiului Bizantin, atât înainte cât și după revărsarea lor în Câmpia Panonică, astfel de atacuri nemaifiind văzute în Europa de Vest de pe vremea hunilor lui Attila. O scurtă trecere în revistă pentru a vedea cu cine s-au confruntat românii începând cu anul 896, venirea lor în Panonia.

Dar să vedem cum sunt descriși ungurii de contemporani, martori la năvălirile lor (Cronicon Reginonis AD 889). Abatele Regino din Prum: Ungurii rătăcesc în pustietățile Panoniilor și ale avarilor și își caută hrana zilnică din vânat și pescuit. Ei luptă mai ales cu săgeți pe care știu să le arunce cu o mare dibăcie din arcurile lor de lemn. Nu se pricep a se lupta într-o ordine de bătaie sau a asedia cetăți, adeseori se prefac a fugi pentru a înșela pe dușmani. Ei nu țin însă prea mult timp la luptă, de altfel ar fi de neînvins dacă stăruința lor în bătălie ar fi deopotrivă cu furia primei lor ciocniri. Se hrănesc aproape în chipul fiarelor sălbatice, cu carne crudă și cu sânge. Inima dușmanilor morți o taie în bucăți și o înghit în chip de doctorie. Ei nu știu ce este mila și cu atât mai puțin cunosc simțăminte motivate prin frica de Dumnezeu sau datoria către rudenii.Ricardo, în aceeași cronică: Ungurii trăiesc ca fiarele sălbatice, necultivând pământul, mâncând carne de cal, de lup și de alte animale de acest fel și bând lapte și sânge de cal. Episcopul de Feising: Ungurii sunt oameni urâți, cu ochii scufundați, mărunți la statură, barbari și sălbatici în năravuri și în limbă, un fel de monștri omenești.

Totuși, ungurii de azi sunt mândri de înaintașii lor, noi de ce nu putem fi mândri de ai noștri?

Primele referiri la unguri implicați în bătălii cu Imperiul Bizantin și cu statele slave apar de la începutul secolului IX la nordul și estul Mării Negre, apoi în 881 invadează estul imperiului franc rămas de la Carol cel Mare, iar în 892 se implică în invazia Moraviei de către regele Arnulf din estul Franței. Mai apar în lupte cu bizantinii, pentru ca după stabilirea lor în Câmpia Panonică să înceapă o campanie de raiduri sălbatice devastatoare. În 899 tot nordul Italiei este trecut prin foc și sabie, Treviso, Brescia, Vicenza, Verona, Bergamo și Milano, precum și estul Croației ce cuprindea o parte din Câmpia Panonică, prințul croat Braslav fiind învins. În 902 nordul Moraviei este total devastat și țara distrusă. Între 907 și 910 ei înving trei armate franceze, lăsând Germania, Moravia, Franța și Italia total descoperite în fața atacurilor ungurilor. La 3 august 908 maghiarii câștigă bătălia de la Eisenach, în Turingia; Egino, Burchard, duci de Turingia sunt uciși, la fel și Rudolf I, arhiepiscop de Wurzburg. În 910 ungurii învind armata regelui franc Ludovic cel Tânăr la Augsburg. Unități maghiare ajung la Bremen în 915, în 919 ungurii devastează Saxonia, Lotharingia și vestul Franței. În 921 ajung la Verona și Apulia, iar până în 925 trec prin foc Alsacia, Burgundia și Provence, în 926 Alsacia și Swabia, precum și Luxemburgul de astăzi. Până în 940 alte provincii cad pradă raidurilor ungurilor, Torento, Burgundia și Saxonia în mai multe rânduri, Lotharingia, au ajuns până la Reims și regiunea Romei. În 942 au devastat zone din Spania, conform cronicilor arabe. Au fost înfrânți la Riade, în Saxonia, în 933 și definitiv stopați spre vest după înfrângerea grea de la Lechfeld în 955.

Multe popoare migratoare au lăsat în urmă pustiu și jale, dar au fost unele care au lăsat în mintea celor ce au avut de suferit în urma lor și descrieri care au devenit substantive comune. Mă refer de exemplu la vandali, și acum spunem despre o cameră dezordonată că parcă pe acolo au trecut vandalii. În mintea poporului nostru au rămas și altele, de exemplu cuvântul hoț (de la goți), iar dacă încercăm să-l potolim pe vreun grăbit îi spunem că doar nu dau tătarii (sau turcii). Fiecare popor are propriile sale reminiscențe de acest gen din trecut, dar sunt unii care au lăsat urme atât de adânci încât sunt denumiri care au trecut în folclorul unei întregi regiuni, aici mă refer la cea occidentală. Mă refer la căpcăun, nu la simpaticul Shrek, ci la ceea ce reprezintă căpcăunul în mitologia occidentală, un fioros distrugător care mănâncă copii și cu care mamele își speriau în epocă copii ca să fie cuminți. Cei pasionați de jocurile pe calculator știu că denumirea este “ogre”. Ei bine, acestă denumire provine din perioada năvălirii maghiarilor, iar ogre vine de la hongre, ungur.

După înfrângerea de la Lechfeld atenția ungurilor se va îndrepta preponderent spre est, iar după creștinarea lor în timpul lui Ștefan cel Sfânt (la începutul secolului XI), Ungaria se transformă într-un regat medieval, ceea ce va avea influență inclusiv asupra tacticilor de luptă, ei trecând la stilul vest-european de ducere a războiului. De la tactica migratorilor de a ataca cu cavaleria, aruncând ploaie de săgeți apoi simulând retragerea și rupând astfel formațiunea inamică ce începea urmărirea,apoi revenind în forță cu atacuri de cavalerie, au ajuns la genul de război cavaleresc, total ineficient împotriva năvălitorilor stepelor din care chiar ei se trăgeau. Acest lucru îi va costa scump două sute de ani mai târziu, când vor avea de înfruntat invazia mongolă de la 1241, dar despre asta într-un articol viitor.

Scopul acestei rapide treceri în revistă este de a arăta împotrivă cărui adversar au rebuit să lupte românii, încă suficient consolidați ca stat, organizarea lor fiind de genul voivodatelor aflate încă într-un stadiu incipient de dezvoltare și consolidare, inclusiv militară. În articolul precedent am arătat modul în care a evoluat arta militară românească (Arta militară românească (I) Evul mediu timpuriu) până la conflictele cu ungurii. În această prioadă la care vom face referire, românii trăiau alături de slavii pe cale de a fi asimilați, până la venirea ungurilor sub influența puterilor momentului care erau imperiul bizantin și cel bulgar (secolul X). În curând românii vor avea de înfruntat un adversar deosebit de puternic, cea mai mare și devastatoare putere militară a timpului. Și o vor face neașteptat de bine.

Primele bătălii cu românii

Spuneam mai devreme că ungurii au trecut pe la nordul Maramureșului, prin pasul Verecze, ajungând cu multă muncă la o localitate pe care au numit-o tocmai de aceea Muncaci (multă muncă înseamnă și multă luptă). Aici trăiau de multă vreme românii pe văile râurilor Lăturița, Ung și Lăburța, lucru demonstrat de toponime și de faptul că ei au continuat să fie prezenți în documentele ulterioare. Ungurii au cucerit cetățile Ung și Bârjava. La fortăreața Ung, pe când ungurii o asediau, comitele acestei cetăți cu numele Loborcy(există un râu Laborc în regiunea Ung), ceea ce pe limba lor înseamnă duca, fuge spre fortăreața Zemnlun, dar ungurii îl ajung, l-au prins lângă un fluviu (poate fi acel Laborc) și l-au spânzurat cu un ștreang în locul acela. Este foarte importantă această propoziție a lui Anonymus, pe limba lor însemnând duca, deoarece doar românii aveau termenul de duce pentru conducători, deci acești oameni ai lui Salanus erau români, cel puțin o parte din ei, dar mai mult, zona era locuită de români. Voivodatul lui Salanus cuprindea porțiuni întinse între Tisa și Dunăre, pe la 903 ducele Arpad a ocupat o parte din acest voivodat (între Tisa, Budrug până la Ugocea), asediază și cucerește fortăreața Borsova a lui Salanus, care este nevoit să le cedează o bucată mai mare din teritoriul său.

Rămâne o întrebare. Au venit la 896 sub conducerea lui Almoș care cucerește cetatea Ung, dar la 903 sunt deja sub conducerea fiului său Arpad. Unde este Almoș? Se știe că ungurii, la fel ca toți migratorii dinaintea lor sau după ei, aveau un foarte eficient sistem de recunoașteri și întotdeauna avansau pe mai multe direcții reușind să se sincronizeze și să ajungă în punctul stabilit la momentul stabilit. Ei bine, direcțiile de invazie spre Câmpia Panonică erau mai multe, de la Ung era o rută posibilă spre sud care trecea prin Maramureș și vestul Transilvaniei spre cursul mijlociu al Tisei. Să ne amintim ce spuneam mai devreme despre primii cronicari unguri, inclusiv Anonymus, ei treceau sub tăcere înfrângerile și doar ridicau în slăvi victoriile și virtuțile înaintașilor nobililor unguri din acea perioadă (sec XII-XIII, data la care au fost scrise). Ei bine, ultima referire a lui Anonymus la Almoș este în perioada imediată cuceririi cetății Ung, după spânzurarea comitelui. Spune Anonymus că intrând în fortăreața Hung, au sacrificat pentru zeii nemuritori victime mari și timp de patru zile au petrecut în ospețe, iar în ziua a patra ținând sfat și primind jurământul tuturor alor săi, ducele Almus, fiind încă în viață, a numit pe fiul său Arpad ca duce și povățuitor. Fiind încă în viață, înseamnă că a murit la scurtă vreme, nu? Dar cum? Anonymus nu spune cum a murit Almoș, dar prin relatarea acestui eveniment el nu face altceva decât să întărească autoritatea morală a familiei regale arpadiene prin sublinierea descendenței și moștenirii directe de la Almoș, cel care i-a adus pe unguri din Asia în Europa.

Despre moartea lui Almoș ne-au rămas legende confirmate indirect de unele documente mai târzii. După cucerirea fortăreței Ung, o parte a forțelor ungare, sub conducerea lui Almoș, tatăl lui Arpad, trece pe sub muntele Toroioaga în Valea Râului, a străbătut până la Vișeu, de unde a coborât până la Cuhea. Aici întreaga coloană maghiară în frunte cu Almoș a fost măcelărită de români care i-au prins într-o ambuscadă, la fel cum o vor face de nenumărate ori în decursul istoriei, ca și la Posada. Tot în Maramureș, de data asta la Borșa, au fost surprinși tătarii în ultima lor invazie în Europa, la 1717, după ce au jefuit Ungaria și Austria. La întoarcere au fost așteptați de români dincolo de Borșa, pe calea spre Iacobeni, unde în locul ce se va numi de atunci Preluca Tătarilor, au fost prinși în ambuscadă, cu bolovani și trunchiuri de copaci tăiați, apoi măcelăriți aproape în întregime, toți sclavii fiind eliberați. Peste 3000 de tătari au fost uciși, majoritatea luptătorilor fiind români localnici conduși de primarul din Borșa. Deci, maramureșenii sunt capabili de astfel de fapte de arme. Să ne amintim și de localitatea Cuhea (azi Bogdan Vodă) locul de baștină și de unde au pornit voievozii Dragoș și apoi Bogdan, care au întemeiat voivodatul Moldovei și di stirpea cărora se trag marii voievozi de mai târziu Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare.

În acest loc, al presupusei morți a lui Almoș, în secolul XV (când vor exista relațiile feudale de vasalitate) ungurii sau teutonii vor clădi o biserică catolică cu hramul Sfântul Ștefan, pomenită într-un document din 1471 și ale cărei urme se mai văd și astăzi. Cam ciudată alegere, în mijlocul unei populații de rit răsăritean, deci nu poate fi vorba decât de amintirea unui eveniment important în istoria lor. Să mai amintim că deși Arpad a murit în mijlocul alor săi, nu i se cunoaște locul mormântului, a existat se pare o biserică în Buda pe locul mormântului său, dar a dispărut. Cronicile maghiare pun în gura lui Almoș cuvintele în țara Ardealului mi-am găsit sfârșitul, nu am putut să mă întorc în Panonia. Ori, Almoș nu avea cum să se întoarcă în Panonia deoarece a fost ucis în Ardeal, mai precis în Maramureș, de mâna bravilor voievozi de Cuhea din neamul cărora vor răsări mai târziu întemeietorii de țară Dragoș și Bogdan. Un alt document interesant îl constituie scrisoarea din 7 sepembrie 1796 a unui șef fiscal comitanens, Petru Joody, către agentul din Viena Ioan Olsavsky în care spune acum este momentul în care oamenii noștri sunt copleșiți (de români)… care sprijină oricare dușman dintotdeauna, cum s-a întâmplat în țara Maramureșului de a fost ucis la Cuhea conducătorul Almoș al sciților de către voievodul valahilor. Mai sunt și alte surse și documente, dar în ultimii două sute de ani ungurii nu vorbesc despre ele (cât îl critică și înjură pe Anonymus, susținând că în cazul românilor greșește, culmea, doar în cazul românilor!), ba chiar le țin ascunse, deoarece ar arăta nu numai o înfrângere devastatoare a lor în care chiar liderul lor suprem își pierde viața, dar și dovedesc preponderența românilor fără putință de tăgadă. Mai mult, cum să recunoști o astfel de înfrângere tocmai din partea acelora pe care îi urăști și disprețuiești atât?

Până la urmă, Almoș a murit, iar maramureșenii au barat calea de invazie a ungurilor prin nordul Ardealului, silindu-i pe aceștia să revină mai târziu de la vest, astfel ca să nu poată spune că au venit de la est și n-au găsit pe nimeni în Ardeal. Pe cine au găsit în Maramureș (pe la 896) le-a administrat o bătută crâncenă, care i-a făcut circumspecți multă vreme. Consecințele au fost importante, Maramureșul a rămas un caz aparte, chiar după ce ungurii și-au impus controlul feudal asupra restului Ardealului, în secolul XIII. Această regiune a rămas multă vreme doar un domeniu regal de vânătoare administrat de voievozii români, abia în a doua jumătate a secolului XIV regalitatea maghiară începând să se amestece în regiune, fapt care a determinat inclusiv nesupunerea lui Bogdan și trecerea lui în Moldova. De fapt, în întregul Ardeal ungurii și-au impus dominația sub forma suzeranității feudale, baza a rămas elementul românesc, de aceea au apelat la colonizările sașilor, secuilor, iar Țara Bârsei au reușit să o controleze doar cu ajutorul teutonilor. Și prin încercările de maghiarizare, începând cu clasa conducătoare, a voievozilor. Multe familii nobiliare ungurești au fost românești la bază, e suficient să amintim pe Dragffy (Dragoș), Pal (Paul) sau Teleki. Nu degeaba Transilvania a avut un parcurs total separat față de restul regatului maghiar, inclusiv după cucerirea Ungariei după bătălia de la Mohacs (1526) Transilvania a rămas principat autonom. Dar în Maramureș acest aspect aparte a fost mai vizibil, mai pregnant și mai îndelungat.

Menumorut și Gelu

După debușarea în Câmpia Panonică fără Almoș, ungurii și-au extins dominația începând cu o parte din voivodatul lui Salanus, acesta nevoit să o cedeze lui Arpad. În timp ce-și continuau raidurile în întreaga Europă trecând-o prin foc și sabie, maghiarii își lărgeau teritoriul deținut în toate direcțiile, astfel, inevitabil au ajuns în contact cu voivodatele românești încă insuficient consolidate, dar gata să se lupte pentru ce este al lor. Primul care a avut de-a face cu pretențiile și amenințările maghiare la est de Tisa a fost Menumorut, voivodatul căruia se întindea în zona Crișanei și Sătmarului.

La început (pe la 907), ungurii i-au trimis soli ca să-i ceară supunerea de bună voie, la fel cum au făcut cu Salanus când i-au cerut o parte din voivodatul său. Anonymus ne descrie această solie maghiară la Menumorut: Iar ducele Menumorut i-a primit (pe soli) cu bunăvoință și încărcându-i cu diferite daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă acasăTotuși, le-a dat răspunsul zicându-le: Spuneți lui Arpad, ducele Hungariei, domnului vostru. Datori îi suntem ca un amic unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e om străin și duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voințe a noastre nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viață. Și ne-a părut rău că că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduiește. Noi însă, nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ nici cât un deget, deși a spus că are un drept asupra lui. Și vorbele lui nu ne turbură inima că ne-a arătat că descinde din neamul lui Attila, care se numea Biciul lui Dumnezeu. Și chiar dacă acesta a răpit prin violență această țară de la strămoșul meu, acum grație stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o mai smulgă din mâinile mele.

Foarte multe aflăm din acest paragraf din cronica lui Anonymus. În primul rând, faptul că românii, sau daco-romanii, stăpâneau regiunea și au pierdut-o în timpul hunilor lui Attila, în secolul V, dar au revenit, așa cum arătam și în articolul Arta militară românească (I) Evul mediu timpuriu. Ce dovadă mai importantă asupra continuității românilor mai vreți? Mai aflăm că voivodatul lui Menumorut era vasal împăratului bizantin de la Constantinopole, fapt care denotă o organizare statală și o putere politică și militară care se va dovedi mai târziu. Aflăm mai multe amănunte despre cedarea lui Salanus, Menumorut dând de înțeles că s-a făcut de frică, adică sub presiunea militară a ungurilor, lucru confirmat și de cronici. Dar sunt lucruri care sunt subînțelese, nu mai puțin importante. Până la acest moment, la ducele Bihorului Menumorut, Anonymus vorbea doar de populațiile care se supuneau de spaimă la auzul faptului că Almoș sau Arpad sunt urmașii hunilor lui Attila, sunt descrise cu lux de amănunte darurile ce le aduceau aceștia doar să i se supună. Despre lupte aflăm doar printre rânduri, sau despre vreo cetate ce a fost ocupată de unguri, fără amănunte prea multe, doar în cazul cetății Ung (tot românească) se spune de spânzurarea comitelui acestei cetăți. Până la Menumorut, care le dă o replică dură arătând că nu-i pasă că provin din huni și că nu le dă nimic cât va trăi. Indirect ne dăm seama că românii sunt cei mai hotărâți adversari întâlniți până acum în cronica lui Anonymus. Făcând legătura cu moartea lui Almoș, trecută sub tăcere de cronicar, cam înțelegem de ce. Încă ceva, se pare că există o legătură, o continuitate, între răspunsurile decise date de daci cererilor romanilor și răspunsul lui Menumorut către solii lui Arpad. Indirect, o altă dovadă a continuității, hotărârii și combativității poporului român în fața celei mai mari puteri militare a timpului respectiv, căci asta nu se poate contesta, din moment ce ungurii treceau prin foc și sabie întreaga Europă la vremea aceea.

La auzul rezultatului soliei, Arpad se aprinse de mânie (până atunci doar se bucura și petrecea, conform aceleiași cronici), și trimise o armată împotriva lui Menumorut, sub conducerea lui Tosu, Zobolsu și Tuhutum. Aceștia trec Tisa și își împart forțele în două, Tosu și Zobolsu avansând spre cetatea Sătmar (Satu Mare) și Tuhutum spre Biharea. Anonymus nu mai prididește să spună cum toată populația li s-a supus, cum i-au primit cu brațele deschise și le-a oferit fiii ca și ostateci, de spaimă că ei se trag din neamul lui Attila (parcă mai devreme Menumorut le-a transmis că-l doare undeva de acest aspect). Totuși, au avut nevoie de un asediu de patru zile ca să cucerească cetatea Sătmarului. Tuhutum a ajuns până la Sălagiufără ca cineva să ridice mâna asupra lor, fiindcă ducele Menumorut și ai săi n-au îndrăznit să lupte contra lor, ci au început să apere fluviul Criș (împotriva cui?). Atunci Tuhutum și fiul lui Horca , plecând din Ziloc(Sălagiu) au venit în părțile Meseșului, la Tosu și Zobolsu. Și când s-au văzut laolaltă s-au bucurat nevoie mare și făcând un ospăț, fiecare se lăuda pe sine și victoria sa (care victorie, din moment ce toată lumea li s-a supus de spaima că ei sunt din neamul lui Attila?). Au hotărât ca marginea regatului lui Arpad să fie poarta Meseșului și l-au întărit cu porți de piatră și au făcut o îngrăditură mare de copaci la marginea regatului (de ce, dacă toți li s-au supus de bunăvoie?). Au transmis vestea lui Arpad care de bucurie face un chef timp de o săptămână și mai în fiecare zi se îmbătau pentru fericita și vesela întâmplare (cu ce ocazie, dacă toți li s-au supus de spaimă?).

Campaniile contra lui Menumorut și Gelu

Acum să vedem adevărul istoric confirmat din alte surse și care se poate afla citind printre rânduri. Ungurii și-au împărțit forțele în două, profitând de faptul că ei erau călăreți și se puteau deplasa rapid, ca toți migratorii, și să atace voivodatul lui Menumorut din două părți, silindu-l să-și împartă forțele, și așa inferioare. Un lucru este cert, o mare parte din forțele românilor erau pedestre, se mișcau mai greu și mai încet în cadrul unei campanii manevriere aplicate cu succes de unguri, ca și de restul năvălitorilor care i-au precedat sau succedat. Menumorut nu avea altă opțiune decât să se decidă asupra cărei grupări să-i reziste cu forța sa principală, știut fiind că nu avea cum să manevreze pe linii interioare ca să ajute una sau alta în funcție de necesități, infanteria deplasându-se mult mai încet ca și cavaleria. A calculat simplu, obiectivul de bază era să-și apere și păstreze centrul puterii sale la Biharea. Pe ambele direcții maghiare de atac a încercat rezistențe succesive care să întârzie și să macine adversarul. Pe partea de nord, direcția către Sătmar, și-a dispus forța secundară, cu cea principală urmând să apere Biharea, centrul voivodatului său. În ciuda rezistențelor succesive, datorită superiorității trupelor maghiare, acestea ajung să asedieze Sătmarul. Să nu ne închipuim cumva că fortăreața aceasta era cumva o ditamai cetate de piatră cu turnuri și creneluri, așa cum vom vedea câteva sute de ani mai târziu. Nici în vestul Europei, în secolul X, nu prea existau ceea ce noi suntem obișnuiți să considerăm castele sau cetăți medievale. Era vorba de o întăritură de pământ cu un șanț în față și o palisadă de lemn. Iar ungurii la acea vreme dețineau materiale de asediu ca și balistele pomenite în cronici. Istoricii încă nu sunt hotărâți dacă e vorba de Satu Mare sau de Medieș (la 25 de km), zona în care s-au descoperit cuptoare dacice, semn al locuirii cu o mie de ani în urmă. Oricum, rezistența timp de patru zile contra armatei mult superioare și dotată cu materiale de asediu este un fapt remarcabil.

Contra forței maghiare de la sud, a lui Tuhutum, Menumorut îi opune forța sa principală, aici nu trebuie să cedeze, dacă inamicul cucerea centrul său de putere, totul putea fi pierdut. Și aici s-a aplicat tactica rezistenței succesive, Tuhutum fiind respins cu pierderi, fără să poată ajunge în fața cetății Biharea. Înfrânt, el se îndreaptă spre nord făcând joncțiunea cu cealaltă forță maghiară, a lui Tosu și Zobolsu. Credeți cumva că în cazul în care Tuhutum ar fi fost victorios, nu ar fi asediat Biharea? Adevărul este că nici nu a ajuns până acolo, altfel ar fi făcut-o, spre a nu rămâne mai prejos de celelalte căpetenii rivale la favorurile lui Arpad. Astfel ni se explică și acțiunile ulterioare ale lui Tuhutum împotriva voivodatului lui Gelu. Dar ce ar fi trebuit să scrie Anonymus, că Tuhutum s-a dat cu capul de pereți în urma insuccesului său? Și a doua zi să se întâlnească același Anonymus cu urmașii nobili din secolul XII ai aceluiași Tuhutum? Așa că a scris ca să dea bine pentru toți nobilii maghiari de care depindea. Încă ceva foarte interesant, după cheful de șapte zile al lui Arpad, acesta își mută oștirea și în fruntea ei se deplasează la Tisa lângă râul Hernad, deci cât mai aproape de voivodatul lui Menumorut. De ce, dacă victoria a fost deplină și toată lumea i s-a supus? Nu cumva era o măsură preventivă de apărare pentru cazul în care Menumorut va trece la contraatac, cum au făcut românii cu altă ocazie mai târziu?

Dar să revenim la Tuhutum după reîntâlnirea sa cu Tosu și Zobolsu. Acesta, cum era un om foarte prevăzător, a trimis pe un oarecare bărbat șiret, pe Ocmand, tatăl lui Opaforcus, pentru ca umblând pe ascuns să se informeze despre calitatea și fertilitatea pământului din Ultransilvania (Transilvania) și ce fel de oameni sunt locuitorii de acolo și dacă ar fi cu putință să se războiască cu ei. Căci Tuhutum voia să-și câștige nume și pământ, precum spun lăutarii noștri, toți pământuri câștigau și renume dobândeau (e normal, era frustrat în urma înfrângerii din fața lui Menumorut). Când tatăl Ogmund, iscoada lui Tuhutum, dând târcoale ca o vulpe, a văzut, pe cât poate să cuprindă vederea omului, bunătatea și rodnicia pământului și pe locuitorii săi, i-a plăcut nespus de mult și, în cea mai mare grabă s-a întors la domnul său.Și, după ce a sosit, i-a vorbit multe domnului său despre bunătatea acelei țări: că pământul acela e udat de cele mai bune râuri, al căror nume și folos le-a amintit pe rând, că din nisipul lor se culege aur, că aurul din acea țară e cel mai bun aur, că de acolo se se scoate sare și materii sărate și că locuitorii din acea țară sunt cei mai nevoiași oameni din toată lumea. Fiindcă sunt Blachi și Sclavi cari nu au alte arme decât arcuri cu săgeți și ducele lor Gelou e puțin statornic și n-are ostași buni împrejurul său și n-ar îndrăzni să se împotrivească curajului ungurilor fiindcă suferă multe neajunsuri din partea cumanilor și a pecenegilor.

Interesant și acest pasaj, ducele Gelu, al românilor (ni se spune clar în altă parte) luptă și împotriva pecenegilor și cumanilor și stăpânește o țară bogată în aur și sare. Să nu uităm că la cea vreme sarea era un produs esențial, pentru controlul sării s-au dat multe lupte în acea perioadă. De ce? E simplu, în acea vreme nu exista frigiderul care să conserve carnea pentru o vreme mai îndelungată, pentru a fi păstrată acesta trebuia sărată sau afumată, iar orice crescător de animale avea nevoie de sare. Cine deținea sare era bogat, ca și astăzi cine deține petrol. La fel, șase sute de ani mai târziu au fost războaie pentru controlul surselor de mirodenii din Orient, tot din același motiv. Mirodeniile presărate pe carne înlăturau mirosul sau gustul celor aflate pe cale de alterare, făcându-le consumabile pe timp mai îndelungat. Asta a făcut posibilă lupta pentru controlul căilor de navigație către Orient, sursa mirodeniilor. Acesta era petrolul acelor vremuri.

Deci Transilvania era bogată, iar Tuhutum, frustrat de insuccesul său contra lui Menumorut și dornic să cucerească o țară bogată care să-l așeze în lista preferaților lui Arpad pentru domenii pentru el și urmașii săi, pornește cu o parte din oastea maghiară, fără Tosu și Zobosu (Szabolcs) să cucerească ducatul lui Gelu care cuprindea o parte importantă din Transilvania. Oastea lui Tuhutum a trecut pe la Porțile Meseșului (cele fortificate în prealabil de unguri), iar Gelu s-a grăbit să-i iasă în cale cu oastea sa. Lupta s-a dat pe râul Almaș, s-au luptat între ei cu înverșunare, spune Anonymus, dar oastea lui Gelu a fost copleșită și chiar acesta a fost ucis lângă râul Căpuș pe când încerca să se refugieze în cetatea sa de pe Someș. Referitor la această cetate există mai multe versiuni, cum că ar fi Dăbâca, Cluj-Mănăștur sau chiar Gilău, după numele lui Gelu, dar încă nu s-au găsit dovezile necesare pentru a fi siguri de una sau alta. După moartea lui Gelu, cronicile maghiare susțin că în locul acestuia ar fi rămas Tuhutum (căruia i s-au supus locuitorii acestei țări jurându-i credință la Așchileu, maghiară Esculeu, poate de la eskudni, a jura) el și urmașii săi conducând în continuare voivodatul până în timpul regelui Ștefan cel Sfânt (997-1038).

formatiuni-politice-romanesti_inainte_de_venirea_Ungurilor

Voivodatele românești din Transilvania la venirea ungurilor

Zosu și Zobolsu se întorc la ducele Arpad, pe drum (spune Anonymus) nimeni nu îndrăznea să ridice mâna împotriva lor, și chiar Menumorut, ducele lor, mai mult se pregătea de drum să meargă în Grecia decât să vină împotriva lor. Și plecând de acolo, s-au coborât pe lângă un oarecare râu Humusouer (Omso-er, pârâu în Biharea) și au ajuns până la rovina Zerep (Szerepsar, jud Bihor). Și plecând de aici au ajuns la Zeguholmu (Szeghalom, lângă Criș) și aici au vrut să treacă peste Criș ca să dea lupta cu Menumorut (cum, parcă acesta se pregătea să fugă în Grecia!), dar sosind soldații lui Menumorut le-au împiedicat trecerea. Plecând apoi de aici au mers călări o zi întreagă și și-au așezat tabăra lângă un deal mic, și de aici au plecat călări pe lângă râul Turu (Tur, afluent al Crișului), au ajuns la Tisa. Și în portul Drugma au trecut peste fluviul Tisa (…) Pe când treceau cu plutele peste fluviul Tisa, au trimis înainte soli la ducele Arpad care să vestească bucuria salvării lor (deci salvarea lor, dar de cine, din moment ce nu au fost în niciun pericol?).

Realitatea stă cam așa. Ungurii au reușit să cucerească nordul ducatului lui Menumorut cu cetatea Sătmar și au fortificat poarta Meseșului împotriva unui dușman din afară, Tuhutum, cu a doua coloană a încercat să cucerească Biharea, dar a fost respins de Menumorut pe râul Criș și s-a retras unindu-se cu prima coloană. Frustrat de succesele lui Tosu și Zobolsu, încearcă să realizeze și el o cucerire, ceva, și atunci pornește împotriva lui Gelu, dincolo de poarta fortificată a Meseșului, unde întâlnește armata lui Gelu, o învinge și îl ucide pe Gelu, fiind ales voievod în locul lui (voi reveni aici, rămân unele semne de întrebare). Tosu și Zobolsu se întorc cu armata lor prin țara lui Menumorut încercând ceea ce Tuhutum nu a reușit, anume cucerirea cetății Biharea. Încearcă să treacă râul Criș dar sunt așteptați de oastea lui Menumorut care îi învinge punându-i pe fugă, ungurii fug o zi întreagă călare urmăriți de oastea lui Menumorut, fac tabăra lângă un deal mic, apoi pleacă din nou călări (!). De două ori se spune că pleacă călări, poate singura oară în întreaga cronică. Despre unguri se știe că erau migratori și întreaga lor armată era formată din călăreți, dar în cronică nu se prea menționează că au plecat călare sau au venit călare decât rareori, cum e cazul la atacul fortăreței Ung. Dar să spui de două ori că au plecat călări, prima oară o zi întreagă, nu poate fi decât semn de fugă disperată, lucru întărit în rândurile ce urmează. Iar această fugă nu poate avea altă cauză decât urmărirea de către un inamic decis să-i ajungă și s-i distrugă.

Despre primirea lor, același Anonymus acordă întreg capitolul XXIX din cronica sa: Pe când treceau cu plutele peste fluviul Tisa, au trimis înainte soli la ducele Arpad care să vestească bucuria salvării lor. Aceștiacând au sosit la ducele Arpad și i-au adus vestea că Zobolsu și Tosu s-au întors cu armata sănătoși și teferiși că vadul Drugma l-au trecut cu toții, ducele Arpad aflând că Tosu și Zobolsu s-au întors cu toate oștile lor sănătoși și neatinși și că au trecut peste fluviul Tisa, a făcut mare chef și a dăruit cu diferite daruri pe vestitorii bucuriei. Iar când Tosu și Zobolsu erau să intre în curtea ducelui, ducele a trimis întru întâmpinarea lor pe toți soldații săi și astfel i-a primit cu mare bucurie. Și, după obiceiul domnilor celor buni de a prețui pe credincioșii lor, aproape în fiecare zi îi poftea la masa sa să-i ospăteze și le-a dat multe daruri. De asemenea, și ei au prezentat ducelui Arpad diferite daruri și pe fiii locuitorilor luați ca ostatici.

M-au frapat multe lucruri care nu se potrivesc în cronica lui Anonymus și mă mir că au scăpat marilor noștri istorici, dar sunt explicabile aceste scăpări în contextul perioadei în care ei studiau această cronică, atunci când ungurii contestau primatul românilor în Ardeal, în perioada lor revanșardă de după Tratatul de la Trianon din 1920, și atunci întreaga polemică era în jurul existenței românilor, nu asupra descrierii faptelor istorice mai ales din perspectivă militară. Am să enumăr doar câteva lucruri care stau împotriva logicii, începând cu ceea ce am subliniat în textul de mai sus.

Am subliniat de câte ori se repetă în două fraze salvarea lui Tosu și Zobolsu, ca să fim siguri de asta. Mai mult, sunt salvați cu toți ai lor, teferi și sănătoși, neatinși etc. De ce oare? În întreaga sa cronică de 57 de capitole nu întâlnim asemenea sublinieri, asemenea repetate salvări, toți teferi, neatinși etc, mai ales repetat de atâtea ori. Unde e logica acestui text, de ce se repetă de atâtea ori faptul că au fost salvați toți, deși mai înainte ni se spunea că nimeni nu a îndrăznit să lupte cu ei, toți s-au supus de spaimă? Despre întoarcerea altor căpetenii din alte campanii se spune doar că au făcut chef de bucurie, nicăieri nu se spune că au scăpat toți, teferi și nevătămați, mai mult, să se repete de atâtea ori acest lucru. Dar care este explicația?

Trebuie să urmărim logica simplă. Anonymus și-a scris cronica sa în secolul XII după alte cronici apărute mai devreme, din secolul XI, dar pierdute, după cum susține el însuși în introducerea cronicii sale este mai bine să se afle în mod limpede adevărul din examinarea sigură a documentelor scrise și din interpretarea clară a faptelor istorice. Ori, cum spuneam mai devreme, Anonymus și-a scris cronica, după cum spune chiar el, pentru a arăta genealogia regilor Ungariei și a nobililor ei, (…) câte țări și câți regi și-au subjugat etc. În încheierea introducerii: Ferice deci de Ungaria căreia i-au fost hărăzite daruri felurite. Deci, această cronică este o genealogie a regilor și nobililor unguri, de unde se trage fiecare familie nobiliară și de unde își extrage dreptul de posesiune și legitimitatea asupra moșiilor sale. Iar urmașii acestor nobili din cronica lui Anonymus erau personaje potente contemporane cu acesta, de aceea aveau nevoie de o cronică favorabilă, altfel n-ar mai fi beneficiat de unele favoruri sau chiar și-ar fi putut atrage dușmănia lor. De aceea toți acești nobili trebuiau să fie prezentați puternici și victorioși, chiar dacă în realitate lucrurile au stat altfel. Iar această subliniere repetată conform căreia toți ai lui Tosu și Zobosu s-au întors teferi, sănătoși și neatinși este destinată să contrazică convingător cronicile anterioare care probabil spuneau altfel. Și în mod sigur acele cronici anterioare spuneau altceva, altfel Anonymus nu s-ar fi străduit atât de mult să le combată și să întărească spusele sale. Că faptele sunt diferite observăm dacă urmărim printre rânduri chiar și ce spune Anonymus mai departe. Arpad, de bucurie își trimite întru întâmpinarea lor pe toți soldații săi. De ce? Nu știau drumul înapoi? Sau motivul este altul? Am văzut mai devreme, după prima tentativă a ungurilor conduși de Tuhutum de a-l ataca pe Menumorut în centrul său de putere și respingerea lor, Arpad își deplasează întreaga oaste la râul Hernad, cât mai aproape de voivodatul lui Menumorut, dar în dreapta Tisei. După aceste lămuriri, cred că putem să deslușim adevărul.

Urmăriți de soldații lui Menumorut, ungurii lui Tosu și Zobolsu gonesc o zi întreagă și în cea următoare ca să ajungă și să treacă Tisa. Sunt ajunși la trecerea Tisei și sunt angajați în luptă sau poate doar urmăriți de săgeți, iar Arpad la cererea soliei lor le trimite în ajutor oștirea sa aflată în apropiere reușind să-i salveze de furia lui Menumorut. Deoarece vadul Dorogma de care vorbește Anpnymus este lângă Tisza-Fured, nu departe de locul în care Arpad își mutase armata la vestea eșecului lui Tuhutum. Iar celor ce vor contesta spunând că Anonymus vorbește de faptul că Tosu și Zobolsu au fost întâmpinați de întreaga oaste înainte de a intra în curtea ducelui, le amintesc că la acea vreme ungurii erau nomazi, iar curtea ducelui însemna cortul mai mare al căpeteniei nu vreo așezare stabilă. Trei capitole mai încolo, vorbind de deplasarea lui Arpad în regiunea Borsod, Anonymus specifică clar că au făcut corturi.

Sunt multe lucruri apărute în cronici despre care s-a crezut timp de secole că sunt reale, după citirea unei relatărilor dintr-o singură parte. Am zis de inscripțiile egiptene în care nu veți găsi vreo înfrângere, ci doar victorii. Două secole s-a crezut despre bătălia de la Kadesh că ar fi fost o victorie strălucită a lui Ramses contra hittiților, așa apărea în inscripțiile de pe templele egiptene în hieroglifele descifrate de Champolion. Totuși, au fost câțiva, puțini e drept, care s-au întrebat de ce după o astfel de victorie Egiptul pierde un teritoriu însemnat la granița cu hittiții? Acum au început să se descifreze inscripțiile hittite și cronicile lor spun exact pe dos, Ramses a fost bătut. Dar cronica lui Anonymus este scrisă de un ungur, din punctul lor de vedere, astfel aș fi curios să văd cum ar fi scrisă de un român sau scrierea unui român.

E curioasă urmarea evenimentelor conform lui Anonymus, după care să urmărim care ar fi fost mersul lor logic și normal, de fapt cum cred că s-au petrecut din punct de evdere istoric. După câteva zile Arpad se sfătuiește cu fruntașii săi și trimit o solie la ducele Salanus care să-i vestească victoriile cucerite de Thosu și Bulsuu (nu mai e Zobolsu?), precum și a lui Tuhutum, și să-i ceară țara până la fluviul Zogea (Zagyya, afluent al Tisei). Salanus este cuprins de mare spaimă și cedează acest teritoriu de frică, cum spune cronicarul. Solii se întorc, sunt încărcați de daruri, din nou mare bucurie la curtea ducelui. Urmează descrierea campaniilor înspre nord, către zonele stăpânite de boemi, cum ungurii și-au împins stăpânirea încolo, cum li s-a supus mult popor (este descrisă și o luptă de patru zile și un asediu asupra cetății Nitra, măcel, chiar și pe Zubur, ducele boemilor care fusese făcut prizonier cu câteva zile înainte l-au spânzurat. Locuitorii sunt supuși, nobililor slavi și boemi li se ia jurământ să meargă la război alături de unguri și li se dă pământ în alte zone pentru a nu reveni la casele lor și să le vină gânduri de nesupunere și revoltă. Paragraful e interesant prin prisma modului în care ungurii își sporeau armata și clasa lor nobiliară fidelă lui Arpad, semn că nu erau suficient de numeroși pentru ambițiile și teritoriile pe care le doreau. Din nou relatarea sare la Salanus care, aflând de puterea și faptele ungurilor, s-a temut ca nu cumva, împinși de mânie să-l gonească într-o zi din regatul săuDe aceea, sfătuindu-se cu ai săi, a trimis soli la împăratul grecilor și ducele bulgarilor ca să-i trimită ajutor ca să lupte cu Arpad, ducele ungurilor. Împăratul grecilor și ducele bulgarilor au trimis ducelui Salanus o mare armată…

Este foarte ciudat, după ce îi cedează de două ori teren lui Arpad, îi cedează și a treia oară în urma victoriilor lui Tosu și Bulsuu (?) tot cuprins de cea mai mare spaimă, apoi își dă seama că va fi până la urmă alungat și cere ajutor bulgarilor și bizantinilor. Cam târziu își dă seama acest Salanus de soarta care îl așteaptă, asta înseamnă că nu era prea deștept, sau lucrurile nu au stat chiar așa. Mai logic și mai normal ar suna cam așa. Profitând de eșecurile lui Tosu și Zobolsu, Salanus decide că ar fi momentul să-și recapete țara cedată de nevoie lui Arpad și cere ajutor dinafară. Momentul era prielnic, o parte din oștile ungare sunt în luptă la granița Boemiei, iar la Tisa au fost învinși de Menumorut. O dovadă indirectă asupra caracterului îndoielnic al victoriei lui Tosu și Zobolsu îl constituie vorbele solilor către Salanus, care spun de victoria lui Tosu și Bulsuu, precum și Tuhutum. Nu mai e pomenit Zobolsu, ci Bulsu. Unde e Zobolsu? Păi, nu prea mai e. Să fi greșit Anonymus? Tocmai el, care face genealogia regilor și a tuturor familiilor nobiliare maghiare, cu ce moșii, cetăți stăpânește fiecare și când le-a dobândit? Greu de crezut.

Când se vorbește de Tosu, se spune că e tatăl lui Lelu, Tuhutum e tatăl lui Horca, doar Zobolsu e fiul lui Eleud. Nu apare nicăieri că ar fi tatăl cuiva. De Bulsu se spune că e fiul lui Bogat și apare în alte lupte și raiduri începând cu bătălia contra lui Salanus și aliaților săi. Despre Zosu se amintește mai departe, apoi de la un moment dat doar de fiul său Lelu, semn că Zosu ar fi murit în vreo bătălie. Dar Zobolsu, nimic. Mai mult, la începutul campaniei împotriva lui Menumorut, Zobolsu ar fi pus să se ridice o fortăreață de pământ care mai târziu i-a purtat numele (Szabolcs), practic ca și amintirea unui erou căzut. Este probabil ca Zobolsu să fi căzut în lupta împotriva lui Menumorut în condițiile amintite mai sus sau, ținând cont de faptul că Anonymus îl menționează întorcându-se și trecând Tisa, să fi murit la scurtă vreme în urma rănilor.

Revenind la Salanus, adevărul istoric ne spune că este puțin probabil ca bulgarii și bizantinii să lupte alături ca aliați în acea epocă, ei fiind prinși într-un război distrugător de durată finalizat cu dezintegrarea primului imperiu bulgar la 1018. În acea perioadă de venire și expansiune ungară din Panonia (începutul secolului X), bulgarii sunt la apogeu, îi înving pe bizantini la Anchialus la 917 și asediază Constantinopolele la 923 și 924. Deci, e puțin probabil ca să-i vedem luptând ca aliați alături de Salanus. Mai degrabă e vorba doar de bulgari, care aveau interes să-i stăvilească pe unguri spre sud, și poate chiar îi erau suzerani lui Salanus, la fel ca și în cazul voivodatului lui Glad din zona Banatului de astăzi. Se spune clar că Salanus ar fi pornit împotriva ungurilor, intenția lui fiind clară, de a-i alunga de pe pământurile sale. Salanus și bulgarii sunt învinși, Salanus refugiindu-se în Belgradul stăpânit de bulgari, iar ungurii devastează Sebia de sud și Croația. Aici își încetează existența ducatul lui Salanus care stăpânea mare parte din Panonia domnind peste vlahi și slavi până la sosirea ungurilor.

Glad și din nou Menumorut

După cucerirea ducatului lui Salanus, a venit vremea lui Glad care stăpânea de la Mureș la cetatea Haram (fortăreață lângă Dunăre), voievodul Banatului, cu care au ajuns ungurii să se învecineze. Invadatorii unguri, conduși de Zuardu, Cadusa și Boyta, au trecut Tisa pe la Kenesna (Kanizsa) și au înaintat spre est, către Timiș, oprindu-se pe malul Begăi. Desigur, din nou Anonymus ne vorbește de groaza locuitorilor care n-au îndrăznit să ridice mâna asupra ungurilor și li s-au supus toți. Este vorba de populația civilă care se refugiază cum a făcut dintotdeauna în cazul năvălirilor, deoarece la scurtă vreme ungurii îi vor întâlni pe soldații lui Glad, într-o zonă propice apărării. E vorba de punctul de trecere al Timișului, unde oastea lui Glad le interzice trecerea. Lupta trebuie să fi fost deosebit de înverșunată, se menționează că în prima zi niciuna din forțe nu reușise să treacă pe malul celălalt. Armata lui Glad era compusă din cavalerie și pedeștrii, în ajutorul lui Glad venind Cumanii, Bulgarii și Vlahii. Deci, e clar că au avut de luptat și cu români. Despre cumani Anonymus se înșeală, e în mod sigur vorba de pecenegi, deoarece cumanii vor veni în țările române abia două sute de ani mai târziu.

A doua zi ungurii recurg la o stratagemă foarte eficientă, profitând de manevrabilitatea superioară, ei find toți călări. Jumătate din armata lor fixează trupele lui Glad prin atacuri peste apă, în timp ce cealaltă jumătate sub conducerea lui Cadusa, trece în aval și lovește în flanc. Soarta bătăliei e pecetluită, totuși, oastea lui Glad se luptă cu energia disperării căutând să se desprindă. Cinci conducători de oaste sunt uciși în luptă, doi duci pecenegi și trei cneji bulgari, dar Glad reușește să scape și să se refugieze în cetatea Keve (Cuvin). Ungurii asediază cetatea fără succes, se ajunge la negocieri, Glad le face daruri (plătește tribut), iar ungurii pleacă. Și continuă raidul spre sud, cuceresc Orșova și apoi devastează Bulgaria până în Grecia în Tessalia. Glad rămâne voievod, descendentul său Ahtum luptând împotriva regelui Ștefan cel Sfânt la începutul secolului XI.

Căci pe acea vreme ungurii în mintea lor nu doreau nimic altceva decât să ocupe țări, să subjuge popoare și să se îndeletnicească cu fapte războinice. Fiindcă ungurii în timpul acela așa de mult se bucurau de a suge sângele omenesc, ca și lipitoarea, și dacă n-ar fi făcut așa n-ar fi lăsat urmașilor lor atâtea țări frumoase. Asta o spune Anonymus.

Între timp, Arpad își trimite oștile să ocupe întreaga Câmpie Panonică, țară propice năvălitorilor veniți din stepele asiatice. Aici aediază cetatea Bezprem (Vesprem) apărată de Romani pe care o cuceresc după lupte îndârjite de o săptămână, abia în a doua săptămână reușesc să o cucerească și să-i alunge pe Romani în țara Theutonilor. Termenul nu este o greșeală, este repetat de mai multe ori, au luptat împotriva Romanilor. Se poate să fi fost vorba de italieni, dar ar fi putut fi o altă ramură a românilor, să ne amintim și de Vlahiile existente în acea perioadă în întreaga peninsulă balcanică? Este o posibilitate redusă, dar ar putea fi cercetată, nu știu ca italienii să fi stăpânit teritorii atât de adânc în Panonia, în schimb voivodatul lui Salanus era destul de întins.

După aceste victorii ungurii decid că este timpul să spele rușinea provocată de înfrângerea din fața lui Menumorut și pornesc din nou împotriva acestuia, de data asta sub conducerea celor mai vestiți generali ai ducelui Arpad, Usubu și Velec. Ne dăm seama din această afirmație a lui Anonymus cam ce pericol reprezenta și ce potențial militar avea Menumorut. Ungurii vin precedați de secui (după cum spuneam, popoarele cucerite sunt folosite ca trupe de sacrificiu) și se opresc pe râul Iozășel unde stau trei zile (e clar că au dat o luptă aici, altfel nu ar fi avut de ce să stea atâta vreme). Menumorut și-a împărțit trupele, o parte destinate apărării cetății Biharea, iar alta, sub conducerea proprie, le-a poziționat în pădurea numită Igfon (posibil zona muntoasă dintre Crișul Repede și Barcău). După lupta de la Iozășel (poate fi doar o luptă de hărțuire, dacă ar fi fost o victorie categorică maghiară Anonymus nu ar fi omis să o spună) ungurii ajung la cetatea Biharea și încep asediul. Se menționează folosirea balistelor de către unguri, dovadă că ei dețineau și știau să folosească materiale de asediu care i-au ajutat să cucerească cetăți chiar și în vestul Europei. Asediul a durat 13 zile, după Anonymus românii având 125 de morți, iar ungurii 20 și secuii 15. Ni se pare o oarecare disproporție, ținând cont că în mod normal asediatorii au pierderi mai ridicate decât asediații, dar nu trebuie să uităm modul în care secscriau cronicile la acea vreme, chiar și mai târziu. Erau menționați la pierderile proprii doar personajele importante, lideri, soldații de rând și dispensabili nu erau luați în calcul. Chiar și așa, dacă secuii erau în față, ar fi trebuit să aibă pierderi mai importante decât ungurii, ori asta e o dovadă că asediatorii au fost atacați din afară, în mod sigur de soldații lui Menumorut din pădurea Igfon. Cetatea nu a putut fi cucerită, doar au reușit să umple șanțurile de apărare, când s-a ajuns prin negocieri la un acord pe care ungurii îl acceptă plini de bucurie. În legătură cu acest asediu poate fi pusă și descoperirea în apropiere de Biharea a unor morminte de călăreți unguri cu inventarul specific, piese de harnașament, zăbale, scărițe de șa, cu resturi de cai sacrificați la picioarele morților, deci pierderile ungurilor au fost importante, iar cei îngropați au fost personaje importante, nu soldați de rând, după cum spuneam.

Cetatea rămâne a lui Menumorut, dar acesta acceptă suzeranintatea lui Arpad și îi dă fiica în căsătorie fiului și moștenitorului lui Arpad, Zulta (Zoltan). Arpad acceptă bucuros și face o nuntă mare etc. Încă o dovadă a importanței și forței voivodatului lui Menumorut, ajuns cuscru cu Arpad și fiica sa soția viitorului rege ungur și mama următorului rege ungur. Până la urmă, nobilii regi unguri au destul sânge românesc, chiar și cei din dinastia arpadiană, vom vedea că și mama lui Ștefan cel Sfânt a fost româncă.

Voivodatul bihorean revine regilor Ungariei la moartea lui Menumorut (care nu a avut urmași pe parte bărbătească), dar se menține ca voivodat și în secolul XI, conform documentelor vremii. Dar din acea perioadă vorbim de altfel de relații, de suzeranitatea medievală, de legături între suzerani și vasali, de la Ștefan cel Sfânt, după creștinarea acestuia, Ungaria devine un regat feudal clasic. Un lucru rămâne cert, ungurii au avut mult de luptat cu românii de la venirea lor în Panonia, atunci când erau una din puterile militare de prim rang, la fel ca și hunii la vremea lor sau ca și tătarii mai târziu. Să nu uităm că au trecut Europa prin foc și sabie, iar românii le-au răspuns cu sabia.

Voivodatul Transilvaniei și Tuhutum                                                     

Ar trebui să abordăm puțin problema lui Tuhutum și a voivodatului Transilvaniei. E suficient să aruncăm o privire la situația geopolitică ca să vedem că nici în povestea lui Tuhutum, pe lângă altele amintite mai sus, lucrurile nu prea se leagă. În perioada primei campanii împotriva lui Menumorut, ungurii nu aveau capacitatea să-și stabilească ferm stăpânirea decât în ținuturile limitrofe din pusta panonică, restul le jefuiau și le sileau să plătească un tribut. Totul se reducea la raiduri devastatoare pentru înspăimântarea populației, frângerea rezistenței, apoi obligarea la plata unui tribut. Ținuturile limitrofe lor erau supuse și locuitorii siliți să meargă alături în război și expediții, bineînțeles în fața ungurilor ca și trupe de sacrificiu (am văzut cazul secuilor). Pe măsură ce puterea și numărul lor sporea în acest mod, ungurii încercau să cuprindă noi teritorii pe care să le înglobeze în stăpânirea lor definitivă, mutându-și raidurile tot mai departe. Am văzut cum au procedat cu voivodatul lui Salanus din Câmpia Panonică și alte teritorii apropiate. Este ca un joc strategic, nu poți să stăpânești decât teritorii învecinate și doar atunci când ai resurse în oameni ca să le iei în stăpânire. Cele mai îndepărtate le devastezi, le distrugi, le pretinzi tribut ca să le pregătești pentru aputea fi înglobate atunci când va veni momentul. Astfel, ungurii devastează și jefuiesc Franța, Italia, Germania, dar nu pot visa să le stăpânească la acel moment.

Ori, la vremea campaniei împotriva lui Menumorut, ei nu stăpâneau pe deplin nici teritoriul Ungariei de azi, ci doar o parte din Câmpia Panonică. În situația dată, cum ar fi putut ei la acea vreme să cucerească și să mențină un voivodat depărtat și nu în câmpie, ci într-o zonă separată de munți și plină de păduri? Tipul de teren de care toți migratorii se cam fereau, iar ungurii nu erau mai presus de huni sau avari imediat după sosirea lor în Câmpia Panonică. În mod normal, după victoria asupra lui Gelu ar fi devastat teritoriul, l-ar fi jefuit sălbatic, ar fi impus un tribut și apoi ar fi revenit la baza din Câmpia Tisei.  E suficient să privim harta ca să ne dăm seama că acest voivodat aflat dincolo de poarta Meseșului, cea întărită cu poartă de piatră și palisade de lemn, este destul de depărtat de baza maghiară de la vest de Tisa.

Mai e un aspect important care pune mai multe semne de întrebare. Să ne amintim de desfășurarea primei campanii contra lui Menumorut. Tosu și Zobolsu ocupă cetatea Sătmar și zona limitrofă până în apropierea Bihorului, unde Tuhutum este respins de oastea lui Menumorut. Tuhutum se retrage și se alătură lui Tosu și Zobolsu la poarta Meseșului, după care își începe raidul împotriva lui Gelu. Tosu și Zobolsu se întorc spre Tisa, dar încearcă încă o dată să-l învingă pe Menumorut, dar sunt respinși la Criș, apoi fug și trec Tisa în grabă, urmăriți de acesta, le iese în cale oastea lui Arpad pentru a le proteja trecerea. La acest moment, care ar fi fost mișcarea cea mai logică a lui Menumorut? Avea două posibilități. Prima ar fi fost să continue urmărirea peste Tisa, lucru riscant, ar fi trebuit să treacă și el Tisa izolându-se de baza sa de operații și să se confrunte cu corpul principal al lui Arpad, care și-a trimis toți soldații în întâmpinarea lui Tosu și Zobolsu. A doua mișcare, cea mai logică, ar fi fost să se îndrepte spre nord să reia în stăpânire cetatea Sătmarului și împrejurimile ei devastate în prealabil de unguri. Ținând cont că Anonymus nu mai pomenește absolut nimic în cronica sa despre aceste ținuturi, tind să cred că așa s-a întâmplat. Încă ceva, Anonymus insită mereu, după cum spuneau, că s-au întors toți teferi și nevătămați. Toți, asta înseamnă că nu au lăsat nicio garnizoană sau trupe de ocupație în Sătmar? Foarte posibil, le-au devastat, jefuit și apoi au plecat, așa cum au făcut în toate raidurile lor din ținuturile ceva mai depărtate de bază. Să nu uităm, la acea vreme ungurii se comportau ca orice migratori de până atunci.

Iar în cazul foarte posibil al reocupării Sătmarului de către Menumorut, Tuhutum cu ai săi ar fi rămas total izolați în Transilvania, fără vreo legătură posibilă cu Arpad. Dar ce s-a întâmplat cu Tuhutum? Cronica lui Anonymus nu ne mai spune nimic despre el sau despre Transilvania, singura mențiune este de la capitolul cu înfrângerea lui Gelu, în care spune că a fost ales să-i conducă pe localnici. Iată paragraful respectiv:

…au omorât pe Gelou lângă râul Copus (Căpuș). Atunci locuitorii acelei țări, văzând moartea domnului lor, de bună voie, dând mâna, și-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca. Și în localitarea ce se cheamă Esculeu (Așchileu, poate de la ungurescul Eskullo cum au numit o localitate din preajma Clujului, probabil de la eskudni, a jura în maghiară) și-au întărit cuvântul prin jurământ. Și din ziua aceea localitatea aceasta poartă numele de Esculeu, fiindcă acolo au făcut jurământul. Iar Tuhutum, din ziua aceea, a stăpânit țara în pace și în fericire și urmașii lui au stăpânit-o până în timpul regelui Ștefan cel Sfânt. Iar Tuhutum a dat naștere lui Horca, Horca a dat naștere lui Geula și Zumbor. Geula  a avut două fete, dintre care una se chema Caroldu și cealaltă Saroltu. Sarolt a fost mama regelui Ștefan cel Sfânt. Iar Zumbor a dat naștere lui Geula cel Mic, tatăl lui Bue și Bucne, în timpul căruia regele Ștefan cel Sfânt a subjugat țara Ultrasilvană. Pe Geula chiar l-a dus legat în Ungaria și l-a ținut în închisoare toată viața, fiindcă era păgân și n-a voit să se încreștineze și lucra împotriva regelui Ștefan cel Sfânt, cu toate că i-a fost rudă după mamă.

Acestea sunt ultimele referiri la Tuhutum și Transilvania, numită aici țara Ultransilvană.  Revin la aspectele nelămurite în cronica lui Anonymus și destul de ciudate ca să merite o analiză mai atentă. Spuneam de faptul că ungurii nu aveau cum să cucerească și să mențină un teritoriu depărtat de baza lor de operații, ei doar îl cucereau, îl devastau, încasau tributul și apoi reveneau la bază. Așa s-a întâmplat în Italia, Franța, Germania, Bulgaria sau imperiul bizantin. Cuceririle lor în care au și rămas sunt în teritoriile limitrofe bazei lor de operații care era la acea vreme în câmpia Tisei dar, foarte important, pe malul drept, lucru demonstrat de pățania lui Tosu și Zobolsu la trecerea Tisei de pe malul stâng pe cel drept. Atunci cum ar fi putut Tuhutum să stăpânească în pace și fericire un teritoriu atât de depărtat și izolat prin interpunerea voivodatului ostil al lui Menumorut? Ei bine, nu prea se potrivește cu logica și nici cu situația geopolitică.

Să vedem niște comparații ulterioare. La a doua campanie Menumorut este învins și aceptă tratative, ungurii nu încearcă să-i impună prin forță un conducător maghiar. La fel și în cazul lui Glad, el rămâne domn și stăpânitor al Banatului. Trei sute de ani mai târziu, când ungurii cuceriseră Transilvania, la revolta lui Litovoi din 1279, deși l-au bătut și ucis în luptă, la fel ca și pe Gelu, nu impun un lider al lor, ci acceptă ca și conducerea voivodatului să fie preluată de fratele său Bărbat. De ce au procedat mai târziu așa, iar mai devreme altfel, prin impunerea cuceritorului Tuhutum și a urmașilor săi care cică au domnit în pace și fericire până în secolul XI, adică aproape o sută de ani?

E normal să vi se pară ilogic, nu? Fiindcă așa și este. Dacă nu cumva lucrurile să fi stat oarecum diferit. Nu contest faptul că Gelu a fost învins și ucis în luptă. Dar să fi rămas Tuhutum cu câțiva oameni să domnească în Transilvania, izolați de Arpad și ai săi, și nimic să nu-i fi deranjat? Atunci cum rămâne cu asigurarea repetată a lui Anonymus că s-au întors toți teferi și nevătămați? Nu cumva să fi plecat și Tuhutum înapoi împreună cu Tosu și Zobolsu, după ce a jefuit Transilvania și i-a impus plata unui tribut? Așa cum au făcut peste tot în acea perioadă? Iar jurământul de la Esculeu poate fi o dovadă de supunere, jurământ de credință și pentru onorarea tributului?

Dar să presupunem că Tuhutum rămâne împreună cu o parte din ai săi să domnească peste românii lui Gelu. Cum credeți că va fi reacționat Menumorut, imediat ce a reușit să scape de Tosu și Zobolsu? Vedem că era un conducător suficient de puternic care să pună probleme serioase năvălitorilor unguri, iar din desfășurarea luptelor ne dăm seama că era un bun strateg și tactician. Ar fi tolerat existența unui voivodat potențial ostil în spatele lui, imediat ce i-a gonit pe Tosu și Zobolsu peste Tisa? După următoarea sa mișcare logică, de a relua în stăpânire Sătmarul și împrejurimile, nu ar fi trecut prin poarta Meseșului spre est pentru a anihila potențiala amenințare din spate? Mai ales că se putea baza și pe aportul românilor lui Gelu care în mod sigur i-ar fi întors spatele lui Tuhutum pentru a-și răzbuna moartea liderului atunci când ar fi avut ocazia favorabilă, iar apariția oastei victorioase a lui Menumorut ar fi fost ocazia perfectă. Iar prin această mișcare, Menumorut și-ar fi putut impune un conducător care să îi fie aliat sau chiar să-și alipească voivodatul lui Gelu, totul cu un efort minim. Așa ar fi fost logic și normal. Să nu uităm că tot prin astfel de metode și prin fructificarea unor oportunități s-a realizat unificarea cnezatelor și voivodatelor în voivodate mai puternice, la fel și în vestul Europei în cazul mărcilor și ducatelor.

Dar atunci de ce Anonymus menționează ca sigură stăpânirea lui Tuhutum și a urmașilor săi în Transilvania? Să nu uităm că Anonymus este autorul unei Geste, chiar așa a intitulat-o Gesta Hungarorum, adică o poveste medievală despre faptele vitejești ale regilor și nobililor unguri, iar referitor la perioada la care a fost scrisă (secolul XII) această gestă putea servi foarte bine la justificarea unor pretenții la moșii ale unor familii nobiliare, printre care poate și cea care își susținea originea din Tuhutum.

Ar fi mai multe argumente, dar aș insista pe cel al numelor. Fiul lui Horca și nepotul lui Tuhutum este numit Geula, la fel și nepotul său Geula cel Mic. În alte cronici maghiare sunt numiți Gyula, alții îi numesc Jula. Numele acesta este comun mai multor limbi și popoare, nu doar românilor și ungurilor, ci chiar și în limbile turcice. Dar de ce să nu facem o paralelă între Gelou și Geula, sau Gyula, ca să ne dăm seama că poate vorbim de numele unei dinastii voivodale românești, iar poate numele de Gelu sau Gyula să fie o interpretare a numelui roman de Iuliu? Se pot adăuga aici și argumente toponimice, în județul Cluj există mai multe localități care aduc aminte de acest nume, cum ar fi Gilău, iar în Maramureș, unul dintre cele mai vechi voivodate de unde se trag familiile nobiliare românești, întâlnim localitatea Giulești, atestată de sute de ani. În acest sens, cred că putem vorbi de o dinastie românească în Transilvania, cea mai veche dinastie medievală pomenită pe teritoriul românesc.

Mai aduc un argument desprins din scrierea lui Anonymus. Acesta spunea că Ștefan cel Sfânt a pornit război împotriva lui Geula cel Mic deoarece era păgân și nu dorea să se încreștineze și lucra împotriva regelui. Suntem în primul deceniu al secolului XI, Ștefan cel Sfânt tocmai a impus creștinismul ungurilor, undeva pe la anul 1000, și era normal să pornească cu război contra lui Geula deoarece era păgân. Dar ce însemna păgân? Era oare el închinător al vechilor zei ai primilor unguri ce au năvălit în Panonia? Ar fi putut el să se mențină ca voievod și conducător al unei populații deja creștine, cum erau românii încă din primele secole ale erei noastre? Greu de crezut. Nu trebuie să uităm, încă o dată, când a fost scrisă această cronică, respectiv în secolul XII. La acea vreme, în timpul regatului apostolic maghiar, toți care nu erau catolici erau considerați schismatici sau păgâni, aceasta era sintagma vremii. Chiar dacă schisma s-a petrecut în 1054, această scriere este ulterioară, așa că inclusiv ortodocșii puteau fi trecuți în cronici ca și păgâni. Făcând legătura cu un document bizantin care pomenește de botezul unui conducător transilvănean în preajma anului 950, putem să realizăm că acest păgân era de fapt ortodox. Întrebarea de bază rămâne, Geula sau Gyula, era român sau ungur?

Aici avem doar două posibilități, la fel de veridice, fiecare având argumente pro și contra. Un lucru este clar, ceea ce spune și lasă să se înțeleagă Anonymus este cea mai improbabilă variantă posibilă, după argumentele prezentate mai sus.

Prima posibilitate este dată de logica imediată a desfășurării evenimentelor, conform căreia Tuhutum și ai săi, după ce l-au bătut și ucis pe Gelu, și-au încasat tributul și au plecat împreună cu Tosu și Zobolsu, reușind să scape peste Tisa de urmărirea oștilor lui Menumorut. Chiar cronica lui spune că au scăpat toți, teferi, nevătămați și neatinși, cu toate acestea Arpad își trimite toți soldații să-i întimpine, de fapt să le asigure retragerea. Trei sute de ani mai târziu, Anonymus reia alte texte mai vechi care s-au pierdut și își scrie cronica ca să dea bine la unele familii nobiliare care aveau ceva de revendicat sau care doreau să-și justifice unele posesiuni în Ardealul cucerit de unguri de puțină vreme, din moment ce abia pe la 1210 regele Andrei i-a adus pe teutoni în Țara Bârsei tocmai pentru a-l ajuta să preia controlul părții de est a Transilvaniei. Vorbim aici de o cucerire ce a durat trei sute de ani, și chiar după acea Transilvania a continuat să fie un voivodat autonom, separat de Ungaria. Deci, prima posibilitate este că Tuhutum a plecat acasă după devastarea Transilvaniei iar familia domnitoare ce a stăpânit ulterior țara să fie una pur românească.

A doua posibilitate este că Tuhutum a rămas în Transilvania să conducă voivodatul, conform textului lui Anonymus. E ciudat, am mai spus că nu se mai amintește nimic de Tuhutum și urmașii lui la conducerea Transilvaniei, toate cronicile ulterioare lui Anonymus vorbesc doar de Gyula care s-a războit cu regele Ștefan cel Sfânt, dar nimic înainte de el. Să verificăm puțin ceea ce am scris mai sus, ce ar fi făcut Menumorut într-o astfel de situație? Cred că e clar. Mai mult, ar fi tolerat românii un voievod păgân atâta vreme? Ținând cont de faptul că războinicii unguri care l-au însoțit pe Tuhutum erau în umăr destul de redus? Aici putem face mai multe comparații cu fenomene petrecute și înainte și după invazia maghiară. Pe slavi i-am asimilat, la fel ca și pe cumani. Fiecare dintre aceste popoare au avut reprezentanți în aristocrația militară și i-au condus pe români în luptă, dar până la urmă s-au topit în masa românească aflată pe o treaptă superioară de civilizație față de migratorii veniți călare și ducându-și avutul pe spinările cailor. Odată sedentarizați, au fost asimilați. Au reușit să-i asimileze pe alții doar acolo unde numărul lor a fost net superior, ca și în cazul bulgarilor la sud de Dunăre sau al ungurilor în Panonia. Atunci, dacă Tuhutum și ai săi, reduși numeric, au rămas în Transilvania într-o masă mare de români, credeți că nu au fost asimilați? Păi să vedem. Tuhutum a venit cu fiul său Horca în campania împotriva lui Gelu. În campaniile de jaf și cotropire, ungurii nu-și duceau femeile cu ei, deci în cazul în care au rămas aici, Horca s-a căsătorit cu o româncă. De aici a rezultat nașterea lui Geula și Zumbor, iar aceștia s-au căsătorit tot cu românce ca să apară Geula cel Mic și cele două surori, Caroldu și Saroltu. Până la urmă, chiar și numele surorilor este cumva alegoric, tipic legendelor medievale, în limbile turcice însemnând neagra și alba. Sarolta a fost mama lui Ștefan cel Sfânt al Ungariei, cel care a i-a încreștinat pe unguri. Dar mama sa, Sarolta, putea fi păgână? În niciun caz, nu ar fi putut să fie păgână provenind dintr-o familie domnitoare a Ardealului care era deja creștin. Putem spune că Sarolta, româncă, a avut un rol preponderent în decizia fiului său Ștefan de a trece regatul la creștinism, la fel cum a fost cazul împăratului roman Constantin, zis mai târziu cel mare, care a oficializat creștinismul în imperiul roman sub influența mamei sale Elena (de atunci îi sărbătorim pe sfinții Constantin și Elena). Ștefan al Ungariei a adoptat creștinismul și a transformat Ungaria într-un regat creștin poate sub inflența mamei sale româncă de origine. Nu degeaba Ștefan cel Sfânt al Ungariei mai are un nume, i se mai spune Vajk, în traducere românească Voicu.

Nu este un caz izolat. Cel mai mare rege ungur după Ștefan cel Sfânt a fost Matei Corvin, fiul lui Ioan de Huniade, sau Iancu de Hunedoara, român get-beget, fiul lui Voicu, acesta împroprietărit de regele Ungariei cu domeniul Hunedoarei pentru faptele sale de arme.

Vorbind de a doua posibilitate, mai puțin probabilă după părerea mea, ca Tuhutum să fi rămas în Transilvania, cred că am asista la un fenomen care nu prea s-a petrecut în ultima vreme, ba mai degrabă s-a petrecut în sens invers, referindu-ne la familii nobiliare românești care s-au maghiarizat. Vreau să zic că în cazul în care Tuhutum ar fi rămas în Transilvania să o conducă, el și urmașii săi s-au românizat pur și simplu, fiind asimilați așa cum s-a întâmplat cu slavii sau cumanii. Altfel, cronicile ulterioare sunt lipsite de noimă.

Dar aceste aspecte pe care insist sunt doar puncte de pornire pentru cercetări aprofundate ale istoricilor români. Încă mai sper că mai există astfel de cercetători care să abordeze aceste teme și să aducă contribuții viabile la istoria noastră în mare parte încă prea puțin cunoscută.

Aceste victorii și înfrângeri în fața ungurilor reprezintă din partea românilor doar începutul unui conflict care s-a întins pe o durată de o mie de ani, după cum spuneam la începutul acestui articol. Vor urma alte lupte nenumărate, mare parte dintre ele uitate total de manualele de istorie, începând cu cele ale lui Ștefan cel Sfânt al ungurilor contra lui Ahtum, urmașul lui Glad, și Geula, urmașul lui Gelu, dar și altele până la Basarab și Posada. Despre ele, într-un articol viitor.

Bibliografie:

Anonymus Notarius, Gesta Hungarorum – Faptele ungurilor, editura Mentor, 2000

Ștefan Pascu, Voivodatul Transilvaniei, vol I, editura Dacia, 1972

***, Istoria militară a poporului român, vol I, editura Militară, 1984

Ioan Lupaș, Realități istorice în voivodatul Transilvaniei din sec XII-XVI, București, 1938

Victor Motogna, Istoria veche a românilor de la origini până în veacul XIII, editura Librăriei Universitară I. Cărăbaș, f.a.

Ștefan Pascu, Contribuțiuni documentare la istoria românilor în sec XIII și XIV

G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol IV, Cronica ungurilor de Simon de Keza, Tip. Bucovina, București, 1935

G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol II, Descrierea Europei Orientale, de Geograful Anonim, București, 1934

G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol XI, Cronica pictată vieneză, București, 1937

A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol II, București, 1914

Petre Otu și alții, 100 d mari bătălii din istoria României, edituraOrizonturi, 2009

Prof. Alexandru Filipașcu de Dolha și de Petrova, Istoria Maramureșului, editura Gutinul, 1997

Citește și Arta-militara-romaneasca-(I)-evul-mediu-timpuriu

Cristian Negrea

Redactor RBN Press

cristiannegrea.ro

,

Arta militară românească (I) Evul mediu timpuriu

Observ un aspect pe care poate mulți l-au sesizat de ceva mai multă vreme, un lucru trist, dar real. Noi, românii, ne uităm istoria, o lăsăm în desuetitudine, iar peste ani, chiar ne batem joc de ea. Culmea, chiar de istoria noastră, o istorie atât de extraordinară încât pe mulți i-ar face să pălească de invidie, în sensul în care dacă alte alte popoare ar avea o istorie comparabilă cu a noastră, ar face zeci de filme și documentare care să o scoată în evidență, ar investi o grămadă de bani pentru a o face cunoscută tuturor. Dar noi, românii, ce facem cu istoria noastră? E îngrozitor, dar ne batem joc de ea. Îi lăsăm pe alții să o interpreteze, să tragă concluzii, să facă documentare și filme despre noi și istoria noastră, în timp ce noi ne bucurăm și suntem satisfăcuți că vreun film românesc câștigă vreun premiu internațional. De acord, îl câștigă, este bine că o face, dar ce exprimă acel film premiat la festivalurile internaționale? Nimic mai mult decât felul în care doresc să ne vadă cei ce acordă aceste premii. Făcând o retrospectivă scurtă, acele filme arătau doar români neadaptați la realitățile lumii contemporane, pușcăriași, emigranți sau alte genuri. Singurul film care exprima ceva despre adevărata Românie și care a luat un premiu la Bratislava a fost Portretul luptătorului la tinerețe, despre rezistența anticomunistă și Ion Gavrilă Ogoranu, voievodul luptei armate anticomuniste după 1945. Nu întâmplător, premiul a fost oferit de o țară care a beneficiat de comunism după 1945, deci știa ce înseamnă acesta. În rest, suntem premiați în țările occidentale doar cu filme în care suntem reprezentați așa cum vor ei să ne vadă: niște neadaptați cu probleme, care nu ar fi trebuit să fie acceptați în UE și NATO. Priviți filmele românești și subiectul lor, cele care sunt bine cotate în Occident și apoi vedeți dacă îmi dați sau nu dreptate.

Dar nu acesta este subiectul articolului de față. Suntem români și suntem supuși de multă vreme unui val de ură împotriva noastră, nu este nimic nou sub soare. Totuși, ni se impută fel de fel de vinovății, suntem comparați și contestați, și din nou revine în postările menite să inducă în mentalul multora faptul că noi nu suntem de aici nu avem ce căuta în Europa. Desigur, este hilar și absurd, dar sunt mulți care vin în sprijinul a fel de fel de teorii cu fel de fel de citate cică istorice, doar pentru a contesta dreptul nostru la stăpânirea teritoriului pe care locuim, ba mai mult, dreptul nostru asupra unor teritorii pe care le-am stăpânit. Poate unii vor zice că acest lucru nu contează, dar într-un articol precedent am vorbit de importanța acestora, azi mai mult decât oricând (Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului)

De aceea scriu acest articol în care voi vorbi despre arta militară a românilor în perioada timpurie a evului mediu, mult contestată de adversarii noștri istorici. Ca de obicei, o voi face documentat, invitându-i pe contestatari să vină cu dovezi clare, argumentate.

Cu argumente clare, nu de genul celor întâlnite de mine pe fel de fel de forumuri, de exemplu un argument contra continuității noastre fiind adus istoricul francez Ferdinad Lot. Bietul Lot poate bănuia că va fi folosit într-o astfel de dispută, altfel nu ar fi scris: “Românii nu au niciun motiv să cedeze Transilvania, la fel ca și englezii Marea Britanie sau ungurii Valea Tisei pentru a se întoarce primii în Germania, ultimii în Siberia. Trebuie să discutăm argumentele fără a lua în calcul politica contemporană”. Cu toate astea este folosit intens de forumiștii unguri ca o dovadă a discontinuității și prin extensie a primatului maghiar în Transilvania, obsesia ungurilor. Ferdinand Lot este susținătorul migrării românilor din sudul Dunării peste fluviu, fapt care a dus la multe polemizări cu Iorga și alți istorici români. Dar chiar el recunoaște că ungurii, la venirea lor, i-au găsit pe români în Transilvania, deci argumentul maghiar este chiar ridicol. Dar ar trebui să-l știe și românii cu care polemizează.

Moștenirea dacică

Revenind la istoria militară a românilor a acelor vremuri, trebuie spus de la bun început că ea este legată direct de modul de viață, organizați în obștile sătești, și influențată de cei cu care au venit în contact. Mai trebuie luată în calcul și experiența transmisă de la strămoșii daci, despre care va trebui să regândim oarecum modul lor de viață și existență. Regimul comunist a tot încercat să ne dea o imagine a unui popor dac pașnic, care nu avea treabă nici cu unii, nici cu alții, ci doar dorea să-și cultive grânele și să-și păstorească turmele. O imagine falsă, desigur, erau un popor sedentar de păstori și agricultori fără îndoială, dar dacă erau doar așa, cum au reușit ca sub Burebista, în nici patruzeci de ani, să formeze un imperiu imens, supunând fie cu vorba, dar mai degrabă cu sabia, un teritoriu întins de la Munții Balcani până la Carpații Păduroși, din Câmpia Panonica până la Bug? Să nu ne lăsăm păcăliți de astfel de clișee și să gândim logic. Eu nu cred că triburile dacice s-au hotărât brusc, pătrunse de charisma lui Burebista, să se adune toate împreună pentru a crea un vast imperiu ce putea rivaliza cu Imperiul Roman. Desigur, această uniune a putut fi făcută parțial prin alianțe, bună înțelegere, dar în mare parte a fost făcută prin forță, cu sabia.  Va trebui să renunțăm la ideea populației pașnice, care nu dorea decât să-și cultive pământurile, și să ne ancorăm în realitate. Dacii erau un popor războinic, ni se spune în nenumărate surse că erau netemători de moarte, ei se temeau doar de cer să nu cadă pe ei. Pentru asta aruncau săgeți împotriva norilor de furtună. În toate sursele contemporane despre daci aceștia sunt prezentați ca și un popor războinic, nicidecum altfel.

Să facem o comparație, în Anul Domnului 9 romanii sunt înfrânți decisiv într-o ambuscadă în Pădurea Teutoburg, între două și trei legiuni sunt înfrânte în acea bătălie. O înfrângere gravă pentru armata romană, ceva ce nu s-a mai văzut de mult timp. Aici au luptat maxim 20000 de romani, cu tot cu trupele auxiliare. Împăratul Traian aruncă împotriva dacilor de cinci ori mai multe trupe, circa o sută de mii de soldați, după ce a văzut înfrângerile lui Cornelius Fuscus, cel care a murit în luptă (87 AD), și luptele nedecise duse de Tettius Iulianus (88 AD) încheiate cu un armistițiu. Cu toate trupele sale net superioare numeric și tehnic, Traian a avut nevoie de două războaie pentru a-i învinge pe daci. Era posibil acest lucru contra unui popor de agricultori și păstori numai? Mai mult, acești învinși se vor răscula împotriva imperiului de nenumărate ori în alianță cu triburile dacice rămase libere în afara imperiului și vor da grele lovituri stăpânirii romane începând cu anul morții lui Traian, respectiv 117. Dar despre această perioadă în alt articol, acestă paranteză fiind necesară pentru a explica caracterul aptitudinilor militare ale populației rămase pe teritoriul Daciei, moștenitoare atât a legionarilor romani, profesioniști ai războiului, cât și a neînfricaților luptători daci, războinici de temut, a căror înfrângere a fost o asemenea realizare pentru romani, încât a trebuit să fie consemnată pe un monument unic în lume ca și Columna lui Traian. Ca o întrebare, romanii au învins și cucerit multe popoare, dar câte dintre ele sunt pomenite pe un astfel de edificiu? Asta dovedește în primul rând importanța și dificultatea obținerii victoriei, o dovadă a efortului militar depus de romani pentru a reuși asta. Cezar i-a cucerit pe gali, a luptat cu ei și i-a învins la Alesia în 52 î. Ch. Vercingetorix, conducătorul galilor, a fost luat prizonier și a murit în arenele romane, arătați-mi un monument care să simbolizeze marea victorie romană împotriva galilor! Dar victoria împotriva dacilor, mult mai puțin mediatizată astăzi, are drept mărturie un monument impozant în centrul Romei care este dat și astăzi exemplu de artă romană! Totuși, despre bătălia de la Alesia s-au făcut mai multe documentare și s-a scris mai mult decât despre bătălia de la Sarmisegetusa! Astfel, să nu ne mirăm că nu prea sunt cunoscute aspecte despre daci, români, și arta lor militară.

De aceea aceste lucruri trebuiesc scrise și spuse, cineva trebuie să o facă. Iar dacă istoricii noștri contemporani nu o fac, o voi face eu, din nou. Reamintesc că acest articol se referă la arta militară, de aceea nu voi veni nici cu dovezi ale continuității de natură arheologică, lingvistică, toponimică sau altele, ci doar despre chestiunile militare. Altfel, ar fi necesare sute de pagini fără a epuiza subiectul.

Modificări în arta militară spre sfârșitul antichității

Am vorbit despre moștenirea războinică de la daci, care în mod sigur este înscrisă în genele poporului român ce se năștea atunci. Dar în acea perioadă s-au petrecut niște schimbări majore în tactica și strategia militară, schimbări produse sub influența migratorilor și care au dus la căderea Imperiului Roman. Sunt și alte cauze, mai profunde, subiect al dezbaterilor istorice chiar și în ziua de astăzi, eu doar voi aminti tangențial cele cu caracter militar. Roma a supus lumea cunoscută prin disciplina trupelor sale, prin formațiile regulate și tactica de luptă bazată în primul rând pe infanterie. Legiunile romane au cucerit bazinul mediteraneean prin marșul legiunilor pedestre, bine organizate și structurate, cu o disciplină de fier. Apărarea individuală a legionarului roman se baza pe armură, scut și strânsa cooperare cu camarazii săi. Ruperea formației, trecerea în dispozitiv de apărare, inclusiv a celebrei testudo, țestoasa, se făcea rapid și organizat la comanda ofițerilor. Disciplina și mașinile de asediu au cucerit zeci de cetăți, inovația prin care fiecare legionar lupta în prima linie 15 minute, după care trecea în spate să se odihnească lăsând locul altuia, a câștigat sute de bătălii. Un lucru au uitat și neglijat strategii romani: cavaleria. Pentru ei, cavaleria era ceva auxiliar, nu chiar ca și trupele auxiliare, dar nici prea departe. Spre exemplu, într-o vreme, la fiecare legiune de 5000 de pedestrași erau alocați 300 de călăreți. Astăzi, putem compara această greșeală cu anul 1940, când trupele franceze aveau tancurile distribuite ca sprijin la fiecare divizie, pe când germanii le aveau comasate în divizii de tancuri cu scopul de rupere a frontului. Făcând o paralelă peste timp, cu 2000 de ani înainte, cavaleria reprezenta tancul din vremea aceea, în ideea de mobilitate, potențial de lovire și implicit de spargere a frontului. Nu întâmplător, poate cel mai lung război din istorie, de circa 500 de ani, l-a reprezentat cel dintre romani și parți. Romanii au luptat contra lor de nenumărate ori și nu i-au putut învinge decisiv, secretul fiind faptul că parții, războinici asiatici, erau preponderent luptători călare.

Sfârșitul superiorității artei militare romane, care a dus și la căderea imperiului lor, a fost năvălirea migratorilor călări. Deși în număr mult mai redus, prin faptul că puteau rupe lupta oricând, repliindu-se și lovind în altă parte, năvălind în puncte diferite în care armata romană nu putea ajunge decât în lungi marșuri pe jos, această mobilitate a fost decisivă, în timp provocând dezastrul imperiului. Desigur, mai sunt și cauzele interne, dar acestea au fost doar un catalizator al prăbușirii. Problema militară nerezolvată, luptele pierdute sau nedecise, au fost principala cauză. Chiar și victoria importantă a romanilor de la Câmpiile Catalaunice (451) care a stopat avansul hunilor conduși de Attila a fost câștigată în alianță cu vizigoții lui Teodoric I. Generalul roman Aetius, ultimul dintre romani, cum i se mai spune, conducătorul campaniei și cel care s-a evidențiat în multe alte războaie împotriva migratorilor, era originar din Durostorum (Dârstor, actuala Silistra), fiind fiul lui Flavius Gaudentius despre care se spune că ar fi de origine scitică (în cronicile romane acest lucru putea însemna la fel de bine origine dacică), a condus trupele romane aliate cu vizigoții contra hunilor lui Attila. Dar aceste fapte de arme ale lui Aetius doar vor întârzia dezastrul.  Alaric cucerise deja Roma în 410, de aici imperiul de apus va cădea la scurtă vreme, după moartea lui Aetius din 454, respectiv în 476.

Doream să evidențiez felul în care tactica și implicit strategia războiului s-a modificat în acei ani. Pe teritoriul nostru au năvălit mulți, dar întrebarea ce se pune este ce influență au avut asupra teritoriului nostru atât de disputat și contestat. Daco-romanii rămași pe teritoriul Daciei au suportat invazia hunilor și a altora care au venit mai târziu printr-o combinație de rezistență și cooperare, adaptându-se noilor realități. În ce sens? Populația daco-romană rămasă aici era preponderent rurală, trăind în modul ancestral al vechilor daci, nu în orașe mari, ci risipită în sate unde trăiau din roadele pământului, organizați în obștile sătești. Fiecare avea pământul său pe care îl lucra, dar mare parte din pământul disponibil era exploatat în comun, multe zone ca și zone de pășunat. Era o democrație incipientă, în care fiecare obște își alegea conducătorii dintre bătrâni, care aveau drept de judecată asupra problemelor de natura pământului, dar alții erau aleși ca și conducători militari în timp de război. De aici se trage atât ideea de jus vlachorum, de unde vin juzii sau judecătorii, cât și terminologia de cneji și apoi voievozi, denumire împrumutată de la slavi pentru liderii militari.

Toți cei ce ne detestă și contestă susțin faptul că noi nu avem documentele noastre privind continuitatea, dar aceștia uită un lucru. Documentele pentru acestă perioadă întunecată a evului mediu provin din scrierile păstrate în mănăstiri și în arhivele statelor puternice care la acea vreme erau unele mari imperii. Ce mănăstiri puteau păstra ai noștri din moment ce erau permanent invadați de alții, sau ce stat centralizat puteau avea ei, din moment ce întreaga Europă era în haos? În cazul în care vreun învățat român ținea vreo cronică într-un sat românesc, iar acel sat era atacat de cumani, să zicem, iar întreaga populație se refugia spre munți sau locuri mai ferite, ce șanse are această cronică să ne parvină nouă? Poate în timp vom mai descoperi și altele, la fel cum s-a descoperit Codicele de la Ieud (1921), care ar putea fi cea mai veche scriere în limba română, mai veche ca și scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1526). Ideea este că românii, ca și alții în acea perioadă, nu erau prea preocupați cu consemnarea evenimentelor în documente. Pentru ei ideea de bază era supraviețuirea, și au reușit asta cu succes. În sensul că avem documentele altora despre existența românilor, nu numai atât, ci chiar despre unele din luptele lor.

Să dau un exemplu. În Cântecul Nibelungilor se pomenește că la nunta Kremhildei cu regele hun (identificat de mulți istorici ca și Atilla) că a participat printre alții și principele Ramunk de Valahia (Radu sau Roman). Întrebarea este, dacă este consemnat ca și participant la nuntă, putea fi oricine? În niciun caz, la un astfel de eveniment nu erau invitați decât cei ce erau importanți, în niciun fel nu puteau fi consemnați principi minori fără vreun fel de autoritate asupra unui teritoriu mic. Comparându-l cu ceilalți participanți, acest Ramunk nu avea cum să nu fie un lider militar important la acea vreme, ca să poată fi menționat ca și participant și invitat la acest eveniment. Ori, în acest caz, cum putea acest Ramunk să iasă în evidență în fața unui rege hun, rege al poporului care a trecut prin foc și sabie o mare parte din lumea cunoscută la acea vreme? Există doar două posibilități, fie prin rezistență armată, fie prin alianță și supunere. În ambele cazuri, trebuie să admitem că hunii recunosc un potențial militar important în cazul lui Ramunk, din moment ce îl consideră suficient de important aliat sau vasal pentru a-l invita la nunta regelui lor. De la început acest gest demonstrează faptul că potențialul militar românesc era de atunci important, în sensul că până și marii cuceritori veniți din stepele asiatice preferau să-i aibă pe români sau valahi aliați mai degrabă ca și adversari.

Influențe în arta militară românească

După această incursiune în evul mediu timpuriu, va trebui să revenim la subiectul articolului. Am vorbit de tradiția militară, dar trebuie amintite și popoarele care în mod sigur au influențat arta militară românească în acea perioadă, respectiv popoarele războinice cu care românii au venit în contact în acea perioadă, fie ca adversari, fie ca aliați sau ca și supuși. Mă refer aici la bizantini, mongolo-tătari și slavi. Dintre celelalte popoare cu care am fost în contact, goții, hunii, avarii, gepizii au dispărut din istorie și au fost prea puțin în contact cu românii pentru a avea o influență serioasă.

Să îi luăm pe rând. Bizantinii nu prea au avut o influență asupra noastră la capitolul modului de organizare a armatei deoarece ei fiind un stat puternic aveau o armată bine organizată și structurată, la dispoziția împăratului, lucru care nu se putea spune despre români până la apariția structurilor statale puternice din secolul XIV. Dar în mod sigur au avut o influență considerabilă la alte capitole, prin faptul că românii au luptat deseori alături de bizantini și uneori chiar împotriva lor. Astfel, românii au putut beneficia de instrucție militară superioară în folosirea armamentului, la fel, s-au putut familiariza cu tactica de luptă a unei armate profesioniste, imperiale.

Fortificații bizantine la nord și sud de Dunăre

Documentele bizantine abundă de dovezi ale existenței românilor nu numai la nord de Dunăre, ci și în întreaga peninsulă balcanică, vorbind aici de forme de organizare statală numite Romanii sau Vlahii, dar îi putem întâlni pe români și sub alte denumiri, depinde de cei care le scriu. De exemplu, Iorga îi identifică pe români în unele documente bizantine din sec XIII-XIV sub denumirea de alani (a nu se confunda cu vechii alani dispăruți din istorie cu multe secole în urmă, aici avem o modificare a termenilor: alahi, vlahi), mai cu seamă după recucerirea Constantinopolelui de la cruciați (1261), aceste cete de alani veniți cu carele și cu cai împrumutați de la stăpânire, ascultând de căpeteniile venite cu dânșii, au luptat, au învins și au fost învinși în numeroase lupte împotriva turcilor în Asia Mică până li se făcură dor de țară și cerură întoarcerea lor îndărăt, chiar răsculându-se pentru asta. La 1323 garnizoana bulgară a Filipopolei avea în rândurile sale un grup de alani conduși de căpetenia lor Ivan Rusul. Deci observăm prezența românilor conduși de căpetenii proprii, formând posibil unități distincte în armata bizantină. Era normal ca grupuri de români să lupte ca și mercenari, fie cu plată sau numai cu participarea la pradă, în cadrul altor armate, cum vom mai întâlni în multe cazuri.

Un document bizantin de extremă importanță în istoria militară a lumii este tratatul de artă militară scris de Mauricius la începutul secolului VII intitulat Strategikon. Este cu atât mai important pentru noi deoarece face referire la Romaniile populare ale noastre și chiar la locuitorii acestora. Descriind modul în care armatele bizantine trebuiau să lupte împotriva slavilor stabiliți la nord de Dunăre, Mauricius spune că trupele bizantine erau călăuzite în lupte de așa-zișii refugiați trimiși să ne arate drumurile și să ne descopere pe cineva care sunt romani. Deci, trupele bizantine beneficiau de călăuze române care să-i ducă în zonele controlate de români. Mai mult, sunt consemnați români în armata bizantină de la sud de Dunăre încă în secolul VI, prin cuvintele rostite de ei în limba părintească (clisură, sculca etc), conform lui P. P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii românești. Dovezile în acest sens sunt foarte numeroase, apar referiri la români care apărau cetățile din Dobrogea în războaiele contra migratorilor și multe altele care nu pot fi cuprinse într-un singur articol. Ceea ce este esențial și cred că am reușit să arăt este faptul că au fost numeroși români care au luptat în armata bizantină și au beneficiat de pregătire militară superioară pe care au putut-o împărtăși și altora odată întorși acasă (am văzut că s-a înregistrat în documente și o răscoală ca să poată reveni).

Trecem la slavi. Liderul militar al slavilor se numea voivod, termen împrumutat și de români, semn că slavii au influențat modul de ducere a războiului de către ai noștri. La lupte participau toți bărbații capabili să poarte arme, șeful familiei fiind lider peste luptătorii dintr-o familie. Armata era împărțită în pâlcuri, în luptă unitățile intrau succesiv. Nu luptau în teren descoperit, ci atacau puternic pe teren greu, apoi se refugiau în păduri sau locuri greu accesibile. Își protejau tabăra cu șanțuri sau o înconjurau cu care, foloseau incinte întărite permanent numite hradiști, foloseau șanțuri, abatise și întărituri din pământ sau pietre. Armele lor erau spade, săbii, topoare, lănci, arcuri, praștii, buzdugane. Sun influența tătarilor, în Rusia, și a maghiarilor, aici, tactica lor s-a modificat, preluând de la ei stilul de începere a luptei de către o ceată de arcași, grosul trupei intrând în luptă ulterior.

Mongolo-tătarii erau constituiți în mare parte ca și o cavalerie ușoară, deși ulterior, la tătari apare și cavaleria grea. Armele lor de bază erau arcuri, sulițe, săbii, spade, măciuci și arcane. Maghiarii se grupau pe familii și așezau forțele grupate teritorial. Tătarii aveau un sistem de recrutare a unui bărbat din fiecare familie și au păstrat până târziu organizarea zecimală, în unități de 10, 100, 1000 și tumane de 10000. Și maghiarii au luat unele influențe organizatorice de la slavii după așezarea lor în Câmpia Panonică. Serviciul de recunoaștere era deosebit de bun, armata lor era foarte mobilă și rapidă. Intrau în luptă succesiv, pe grupe cu mari intervale între ele. În general lupta o începea o grupare redusă, care ataca și trăgea cu săgeți de la distanță, apoi se retrăgea atrăgând inamicul în urmărire, apoi pe neașteptate năvălea grosul care aștepta bine ascuns. Tot timpul păstrau o rezervă pentru a face față neprevăzutului. Succesul nu se datora puterii de izbire, ci mai mult prin viteza mișcărilor și loviturilor care nu lăsau inamicului nicio clipă de răgaz. În plus, aveau o foarte bună coordonare între diferitele grupe, fapt care făcea succesiunea atacurilor și izbiturilor să fie năucitoare. În cazul în care mersul luptei le era nefavorabil, rupeau lupta și se retrăgeau cu viteză pentru a reveni și lovi într-un punct neașteptat. Strategic, este recunoscut modul în care mărșăluiau cu viteză pe coloane diferite și se întâlneau după intervale lungi de timp în locul și timpul hotărât. Asta denotă o disciplină, un sistem de informații și comunicații foarte bune, de fapt cele mai bune pentru acel timp. În acest sens sunt cunoscute exemplele campaniilor lui Gengis Han.

Deci, se poate spune că arta militară românească provenea din dezvoltarea firească a artei militare a populațiilor antice ce trăiseră pe teritoriul Daciei (în speță dacii și romanii), cu unele influențe de la cei cu care românii au venit în contact, bizantinii, slavii și mongolo-tătarii.

Caracteristici ale artei militare românești

Din punct de vedere al armamentului, acesta era caracteristic timpului și zonei, evidențiat și de descoperirile arheologice: sulițe, săbii, spade, arcuri, măciuci, praștii etc. Organizarea militară era specifică modului de organizare socială (ca și în cazul altor armate) influențată de cei cu care au venit în contact, în special de către slavi, sub dominația cărora au stat o perioadă mai îndelungată, de aici apare și împrumutul denumirilor conducătorilor militari (cneaz, voievod), pe când denumiri pentru liderii civili se păstrează cea latină (juzi).

Gruparea este atât la slavi, cât și la români, teritorială, (la slavi după așezarea lor), ambele popoare folosesc obstacolele terenului și fortificarea lor, cu un plus la români, dovedit de fortificațiile provenite din secolele III-XIII. Este normal, această calitate este caracteristică popoarelor sedentare, iar celor nomade abia după sedentarizarea lor, din cauze evidente, cum ar fi cunoștințele asupra lemnului și săpării de obstacole eficiente, lucru improbabil nomazilor aflați în continuă mișcare, cunoașterea locurilor prielnice unor astfel de lucrări și buna stăpânire a luptei pedestre. Dacii aveau o cavalerie puternică, dar baza armatei lor era constituită din infanterie. În mod sigur la români serviciile de recunoaștere, iscoadele și grupele de cercetare, erau bine cunoscute, dar s-au dezvoltat mai mult sub influența tătarilor, în mod sigur că românii au sesizat eficiența acestora.

Ar trebui să insistăm puțin, pentru a înțelege diferența organizatorică între români și alții, pe sistemul obștilor sătești. După retragerea aureliană dintre 271-275, populația rămasă era majoritar rurală și suficient de rarefiată pentru ca pământul să fie din belșug pentru oricine. Românii locuiau în sate și foloseau pământul în comun, dar pentru necesități de judecată între ei își alegeau conducători ai acestor sate, care aveau dreptul de judecată, juxi sau juzi. Aceștia au ajuns ca, pentru serviciul oferit comunității, să aibă dreptul la o parte mai mare din roadele exploatării pământului. Când populația creștea, un grup de tineri însurăței de obicei, mergea mai departe și întemeia un nou sat, în apropierea primului, dar luând în exploatare pământurile limitrofe, fenomen cunoscut sub denumirea de descălecare. De menționat că noul sat, în chestiuni de natură de judecată sau conexe, apela tot la judele din primul sat, un om mai în vârstă și recunoscut ca și înțelept de întreaga comunitate, inclusiv de noul sat întemeiat de tineri. Curând, au apărut din necesitate lideri militari, fie din cauze de conflict cu vecinii mai îndepărtați, fie în cazul unor năvăliri ale migratorilor. Acești lideri militari și-au extins, tot din necesități practice, autoritatea pe un teritoriu ceva mai mare, de obicei pe cursul unei văi, teritoriu ce cuprindea mai multe sate. Acești sunt cnejii sau cnezii, numiți inițial duci. Inițial, cnezii își extindeau autoritatea doar asupra unor comunități restrânse, erau oameni pricepuți la vânătoare și la război (cât le permitea condiția), obișnuiți cu folosirea armelor. Să nu ne închipuim că acești cneji locali ar fi fost în stare cu câțiva luptători să stea în fața valului migrator. De aceea, ei luau decizia de evacuare la nevoie a populației în locurile împădurite sau muntoase, greu accesibile, și organizau rezistența din poziții favorabile, în caz de nevoie. Mai mult, în acest caz se aliau cu forțele cnejilor vecini, în lipsa unei autorități centrale.

În mod sigur, ei mai aveau autoritatea unor negocieri cu năvălitorii. Vi se pare poate absurd, dar asta este realitatea. Migratorii, după ce năvăleau peste un teritoriu trecând totul prin foc și sabie, jefuind tot ce găseau, aveau tendința de a se îndrepta spre locuri bogate, spre orașe pline de bogății, nu aveau ce câștiga masacrând populația locală. Zona părăsită de romani nu mai avea orașe înfloritoare, nu se mai găseau depozite de bani și aur, nu existau aglomerările urbane pline de averi. De aceea ei aveau tendința de a-și face din spațiul nostru doar o bază de operații de unde să pornească incursiuni la sud de Dunăre, în bogatul Imperiu Bizantin. Așa au procedat toți, de la huni până la pecenegi și cumani. Cu tătarii devine o altă problemă, la năvălirea lor țările române erau deja suficient de bogate pentru a-i interesa direct. Nu vă descopăr ceva nou, dar așa au procedat nu numai la noi, ci și în Rusia, Italia, Galia, Spania, sau oriunde au năvălit acești migratori. Credeți că la noi ar fi procedat altfel, să masacreze întreaga populație, numai să le facă pe plac contestatarilor continuității nostre aici? Când până și ungurii au procedat la fel, i-au învins pe secui, dar apoi s-au folosit de ei, punându-i în fața lor și apoi colonizându-i în estul Transilvaniei. Este o rațiune practică, migratorii aveau nevoie de populația sedentară pentru a-și procura cele necesare traiului, aveau nevoie de roadele pământului pentru a reuși să trăiască pe timpul iernii, pentru ca primăvara să poată să-și continue incursiunile de pradă în zonele bogate ale bizantinilor sau statelor dezvoltate.

Vă veți întreba, desigur, de ce năvălitorii nu-i urmăreau pe românii care se refugiau cu avutul lor în munți sau păduri, iar în cazul celor din zona Dunării, pe ostroavele sau pădurile ce mărgineau fluviul pe atunci? Explicația e firească. Acești năvălitori erau călăreți ai stepelor, ai orizonturilor nesfârșite. Erau excelenți luptători călare, pe spații largi care se pretau manevrelor și cavalcadelor. Vi-i puteți închipui pe potecile abrupte de munte? Sau în desișul pădurilor? Unde bolovanii prăvăliți sau copacii prăbușiți ar fi însemnat un dezastru? Realitatea este că dintotdeauna aceștia s-au temut de păduri și munți, ceea ce este și normal pentru ei. În trecători sau defilee, în păduri sau locuri strâmte, ei nu-și puteau desfășura tacticile de cavalerie în care excelau. Aici este locul luptelor de uzură, pe jos, cu folosirea judicioasă a terenului. Un grup redus de luptători deciși poate rezista multă vreme unei armate mult mai numeroase. Iată explicația de unde vine apetența românilor pentru astfel de locuri în care să dea bătăliile, cum ar fi Posada la 1330. Avem și mărturii documentare, ca și cea a călugărului Rogerius, Carmen miserabile, care descrie ca martor năvălirea tătarilor în 1241 în Transilvania și refugierea valahilor în munți, așa cum făceau și înaintașii lor, valahi alături de care a stat și el o perioadă.

Acum, revenind, nu vi se pare normală și logică negocierea despre care spuneam? Culmea, avem documente care spun de asta. În articolul Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka menționam faptul că bolohovenii (români de la est de Nistru) în secolul XIII dădeau tătarilor grâu și mei. Au fost masacrați de aceștia pentru asta? Este cu atât mai hilar cu cât văd fel de fel de hărți postate pe internet de către cei care ne contestă continuitatea, hărți care cuprind teritorii din țara noastră în perioada dintre secolele IV – X și sunt trecute ca și teritorii sub stăpânirea avarilor sau gepizilor, și sunt prezentate ca și dovezi ale inexistenței românilor aici. Te apucă râsul, nu alta! Dar de ce nu pun și harta Normandiei în secolul X și să conteste dreptul francezilor asupra ei, din moment ce era stăpânită de vikingi? Una este suzeranitatea, alta este anihilarea totală! Ca și în cazul Transilvaniei sub unguri!

Dar ce s-a întâmplat cu aceste popoare migratoare așezate temporar pe la noi? Trebuie spus de la început că nu erau prea numeroase, hunii ar fi fost circa 50000, succesul lor este datorat în primul rând tacticii de luptă superioare, despre care spuneam mai devreme, iar notorietatea cruzimii de care dădeau dovadă în luptă sau în cazul expedițiilor de jaf. Ulterior, pe teritoriile pe care se făceau stăpâni, erau în relații cu popoarele cucerite, luându-și tributul necesar în produsele esențiale. Avem mărturii în acest sens de la ambasadorul bizantin Priscus la curtea celebrului rege hun Attila, unde acesta pomenește de ausoni, fără îndoială populație daco-romană, unii îi identifică ca și oșenii (din Țara Oașului) de mai târziu. Spuneam că nu erau prea numeroși, dar și se aflau pe un stadiu inferior ca și civilizație, barbari migratori. Unii au fost împinși și alungați de alți migratori, o parte s-au sedentarizat și s-au așezat pe lângă obștile românești, au fost asimilați în câteva generații. Este normal, trecând la stilul de viață așezat, amestecându-se cu populația autohtonă, în câteva generații au fost asimilați și au dispărut din istorie.

Să fim bine înțeleși, un popor aflat pe o treaptă superioară de civilizație poate asimila unul inferior, în special când argumentul numeric este de partea primului. Cred că nu trebuie demonstrat faptul că hunii, gepizii, avarii și alții erau mult inferiori din acest punct de vedere. Ca argument este suficient să aduc limba. Limba popoarelor provenite din Asia, a migratorilor, este una săracă, cu puține cuvinte. Nu este întâmplător faptul că nu ni s-a păstrat nimic din limbile primilor năvălitori, s-au topit în masa limbii române, de esență latină, mult mai bogată. Excepția o constituie slavii, care se pare că au fost mai numeroși și care au reușit să-și impună preponderența în regiunile cu populație daco-romană mai rarefiată, totuși găsim până târziu dovezi ale existenței românilor în zonele dominate de slavi, inclusiv astăzi există minorități importante românești acolo, depinde doar de noi dacă vor mai exista și în viitor.

Revenind la cneji, în timp a apărut necesitatea firească ca aceste alianțe între cneji să ducă la apariția unui lider peste ceilalți, modul în care s-a impus autoritatea acestuia în mod cert a fost diferită de la caz la caz, în sensul că s-a putut face de bună voie sau chiar prin forță militară. În același timp, atâta vreme cât s-au aflat sub suzeranitatea unui popor migrator, este sigur că și românii să fi participat la campaniile acestora alături de ei, dar uneori și împotriva lor, după cum am citat din Strategikonul lui Mauricius. Nicolae Iorga dă exemple de români care au participat alături de unele popoare la expediții de pradă, dar și de alții care au luptat în armatele bizantine, este ceva firesc în acea perioadă.

Revenind la huni și la Cântecul Nibelungilor, la acel Ramunk de Valahia, să-mi fie permisă o extrapolare, poate descoperiri viitoare o vor confirma sau infirma. Presupun că acest Ramunk a fost un cneaz local, chiar dacă pe atunci nu se numea cneaz. Un lider militar local aliat cu alții de același tip. La năvălirea hunilor și-a condus și evacuat poporul cu toate bunurile spre zonele montane, alături de alți cnezi locali aliați. Hunii, prin sistemul lor deosebit de eficient de iscoade, i-au dat de urmă și au trimis o trupă după el pentru a-l capura împreună cu prada râvnită, dar aceasta a ajuns prea târziu, românii reușind să ajungă în acel loc greu accesibil, fie că vorbim de o pădure deasă, o zonă montană sau un defileu. Hunii riscă să încerce să treacă, prada lor era destul de aproape, dar sunt surprinși la loc strâmt, blocați cu stânci căzute sau copaci prăbușiți și apoi masacrați, loviți de săgeți, zdrobiți de bolovani și copaci căzuți, dar și uciși de luptători pedeștri care îi trăgeau jos de pe cai pentru a-i înjunghia cu săbiile. Alții rupeau picioarele cailor cu măciucile și zdrobeau capetele celor căzuți la pământ. Locul strâmt nu permitea călăreților huni să se miște și să lupte, așa că au fost masacrați (tactică întâlnită mai târziu la Posada și în alte locuri, după cum vom vedea mai departe). O solie propune negocieri corpului principal al oastei mongole care sunt acceptate. Știm că tătarii respectau solii, la fel și hunii, ca și în cazul ambasadei lui Priscus. Poate în cursul acelei negocieri, hanul să-l fi recunoscut pe acest Ramunk ca vasal peste Valahia, în schimbul aprovizionării trupelor sale cu cele necesare traiului. În acest mod acesta ar fi putut să se numere printre invitații la nuntă, știut fiind că hunii aveau respect doar pentru forță, deci trebuia să te dovedești a fi o forță ca să te bucuri de respectul lor. Desigur, este doar o speculație, poate fi valabilă sau nu, poate va fi verificată de alte descoperiri sau nu. Dar este posibilă.

Ca și primă concluzie, am arătat modul de organizare și felul în care s-au desfășurat procesele de conlocuire cu migratorii de pe teritoriul nostru. Ar trebui să vedem mai departe unele din cele mai importante manifestări militare ale românilor în acele vremuri.

Lupte românești în evul mediu timpuriu

Primele lupte documentate ale românilor s-au desfășurat alături de alte popoare, conform stadiului de dezvoltare a societății și implicit al oștirii. Au fost și soldați individuali sau în grupuri care s-au alăturat unora sau altora, uneori în grupuri numeroase. Am evidențiat cele spuse de Iorga despre alanii (vlahii) din cronicile bizantine care luptau în armata acestora împotriva turcilor în Asia Mică și împotriva cruciaților care au ocupat Constantinopolele în 1204. Dar îi găsim în lupte tot în zone depărtate, în 1433 în Crimeea, în 1210 împotriva bulgarilor la Vidin, apoi în 1260 participând la campania ungurilor regelui Bela al IV-lea împotriva lui Ottokar al II-lea al Boemiei.

Primele invazii, secolele IV – VII

Despre luptele românilor cunoscuți sub numele de bolohoveni și brodnici, culminând cu participarea brodnicilor lui Ploscânea la marea bătălie de la Râul Kalka din 1223 am scris în amănunt în articolul Bătălii uitate din istoria românilor: râul Kalka. Despre luptele Asăneștilor și luptele împotriva ungurilor din secolele IX – XIII este nevoie de două articole separate, de aceea nu le voi menționa aici.

Mă voi referi doar la alte lupte duse de români până în prima parte a secolului XIV, înainte de Posada (1330) și domnia lui Basarab în Muntenia.

În anul 334, băștinașii din sud-vestul spațiului carpato-danubiano-pontic se răscoală împotriva sarmaților și cer ajutor de la sud de fluviu, din imperiu. Interpretarea după Ammianus Marcellinus, participant la campaniile împotriva goților și care ne aduce dovezi despre existența românilor la nord de fluviu, arată că răsculații nu puteau fi decât români. Ori, faptul că se răsculaseră denotă o putere și organizare militară. Mai târziu, la 454 când gepizii alături de aliații lor îi zdrobesc pe huni la râul Nadao (undeva la nord de Carpați), pe sarmați îi găsim printre aliații gepizilor, alături de suevi, skiri etc, impunând dominația lor pentru următorul secol. S-au așezat inițial în vestul apusenilor, într-o zonă mărginită de Tisa și Mureș, de unde au făcut expediții contra Imperiului Bizantin. În 567 sunt zdrobiți de avari aliați cu longobarzii.

Avarii, originari din Mongolia, conduși de liderul lor numit kagan, s-au stabilit în Câmpia Panonică și au început atacurile contra bizantinilor de la sud de Dunăre. În vederea acestor expediții s-au aliat și i-au antrenat pe bulgari (originari dintre munții Ural și Nipru, precum și pe slavi sub forma a două triburi, anți și sclavini (împotriva acestora din urmă Mauricius recomanda în Strategikon folosirea călăuzelor române). Slavii au pătruns în Câmpia Română pe două direcții, pe valea Siretului și de la est de Nistru, spre cursurile inferioare ale Prutului, Bârladului și Siretului. Ceea ce este sigur, invazia lor a a avut inițial un caracter deosebit de distructiv, dar au întâmpinat rezistență, fapt dovedit și de descoperirile arheologice cu localități incendiate ca represalii pe cursul lor de înaintare. La fel, găsim aici tezaure îngropate, desigur, e vorba de metoda de luptă și retragere în munți a populației române, care ulterior va ajunge să conviețuiască cu aceștia, după ce elanul lor distructiv se va fi potolit și atenția lor se va îndrepta spre teritoriul mai bogat de la sud de Dunăre. Oricum, ei intrau în contact cu noi doar în timpul raidurilor, bazele lor de operațiuni contra bizantinilor rămânând la est de Nistru, doar în sudul Basarabiei și în preajma vadurilor au putut fi găsite urme ale unor așezări slave cu caracter provizoriu din acea perioadă. Ca o paranteză, apar documente mai numeroase în timpul lui Iustinian care ocupă parți de la nord de fluviu și în care sunt pomenite acele romanii populare pe care noi le numim obști sătești. Despre organizarea militară, avem date despre existența unei miliții organizate de episcopul de Tomis, similar și la stânga fluviului, aflat din secolele IV – V sub același episcopat. Ni se spune de așezări țărănești numite fossatum (de aici denumirea de sat), Procopius din Cesareea la 550 ne spune de o localitate fortificată numită chiar Fossatum. Ori, aceste obști, după istorici, aveau un caracter confederal și războinic, fiind capabile de acțiuni militare, și dispunând de o categorie socială de căpetenii (H Stahl). Deci, noi dovezi ale organizării militare a românilor. Tot din acea perioadă, de la istoricii bizantini Teofilactus Simocatta și Theofanes Confessor, în descrierea luptelor cu avarii, apare expresia: Torna, torna, fratre! dovadă a particularizării limbii române în unitățile bizantine.

Vlahiile de la sudul Dunării

Ulterior, slavii încep să pătrundă în spațiul nostru și să se sedentarizeze, dar faptul că nu s-a descoperit până acum nicio așezare curat slavă este o dovadă a noilor raporturi cu băștinașii. În timp, după cum arătam mai sus, aceștia au fost asimilați ca și alții, de cultura sedentară superioară a românilor. În avantajul procesului de asimilare de la nord de fluviu a fost faptul că cea mai mare parte din acești slavi au migrat mai departe la sud de fluviu așezându-se acolo, dar acest aspect a fost în dezavantajul populațiilor române de la sud de fluviu. Totuși, îi întâlnim pe români la sud de Dunăre multe secole de acum încolo, în imperiul Asăneștilor ei erau osatura de bază, și chiar și astăzi mai trăiesc români băștinași pe teritoriul Bulgariei și Serbiei. Până când, asta nu se poate știi, dacă statul român actual nu-i sprijină pentru păstrarea identității lor culturale atacată permanent de tendințele de bulgarizare sau sârbizare ale autorităților.

La sfârșitul secolului VI, cu prilejul unei expediții bizantine la nord de Dunăre, este amintit râul Ilivakia (Ilfov sau Ialomița). Iorga coroborează mai multe surse concluzionând o autonomie statală la vest de acest râu, ca bază pentru Vlașca (țara vlahilor) de mai târziu, din secolul XI. Amintesc în treacăt existența Vlahiilor (țări ale vlahilor) în întreaga peninsulă balcanică, atestate documentar în timpurile de demult, din care ne-au rămas astăzi doar mici insule printre care îi amintesc pe aromâni, pe cei din Macedonia sau de la Pind.

În secolul VII bulgarii conduși de Asparuh (Isperih) se stabilesc la sud de Dunăre după câteva confruntări cu bizantinii, fapt hotărâtor în viitoarea configurație a Balcanilor. Despre evoluția statului bulgarilor la rang de imperiu voi vorbi mai târziu sub forma unui alt articol, cel despre Asănești.

Următorul val (sec VIII – XII)

Pentru români a urmat o perioadă de aproape două secole de relativă stabilitate, timp în care s-a desăvârșit asimilarea primilor migratori și s-au dezvoltat din punct de vedere al societății aceste obști sătești, fapt care a avut o înrâurire decisivă și asupra caracteristicilor și organizării militare. E adevărat, din perioada imediat următoare avem mai multe date documentare pentru a ne putea face o părere, dar oricum, acestă dezvoltare se înscrie în contextul evolutiv normal și logic. S-a realizat concentrarea mai multor obști sătești sub autoritatea unui lider sau grup de lideri, inclusiv cei militari. Aceștia au ajuns să aibe sub autoritatea lor zone mai întinse și mai populate, de unde puteau fi recrutați mai mulți luptători. Chiar și armamentul suferă o îmbunătățire substanțială, la fel și fortificațiile, multe dintre ele putând fi identificate ca și centre regionale de putere. Fără doar și poate, au existat conflicte între diferitele cnezate mai mari nou apărute pentru supremație, dar în mare parte contopirea acestora s-a realizat prin alianțe și înrudiri. Se detașează importanța tot mai mare a liderului militar și obligațiile militare ale membrilor obștii. De aici încolo putem considera potențialul militar al românilor unul demn de luat în seamă de către orice adversar, deși cnezatele încă erau relativ reduse ca și teritoriu sau număr de luptători, dar compensau cum se va vedea mai târziu prin tactica adoptată împotriva unor forțe superioare ca număr și ca pregătire războinică. Trebuie subliniat că această evoluție era caracteristică tuturor popoarelor est-europene, aici arta militară s-a dezvoltat diferit, în contact cu năvălitorii stepelor, față de vestul Europei, unde începuse să aibă preponderență stilul cavalerului medieval, stil dovedit inadecvat și demonstrat ca atare în ciocnirile armatelor occidentale cu cele orientale. Vor mai trece sute de ani până ce Occidentul, ajutat de descoperirile tehnice, să poată reveni și să răstoarne cursul istoriei împingându-i pe otomani înapoi. Dar dacă acest Occident nu avea răgazul oferit de popoarele est-europene care i-au ținut departe pe turci și alți asiatici, cum ar fi arătat astăzi harta lumii? Iar dintre aceste popoare de rezistență, un loc de frunte l-au avut românii.

Din secolul IX românii au trebuit să facă față invaziilor ungurilor, pecenegilor, uzilor și cumanilor. Ar trebui să începem cu începutul, cu ungurii, dar asta într-un articol viitor.

Bibliografie:

G. Popa-Lisseanu, Isvoarele istoriei Românilor, vol XII, Brodnicii, Tipografia Bucovina I. E. Torouțiu, 1938

Istoria militară a poporului român, vol I, 1984

Nicolae Iorga, Imperiul cumanilor și domnia lui Băsărabă, București, 1928

Nicolae Iorga, Istoria armatei românești, vol I, 1910

Radu Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, 1947

PASSWORD RESET

LOG IN