ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "armata austroungară"

armata austroungară

,

Titlul nu este o ficțiune, ci un fapt real care s-a petrecut în timpul bătăliei de la Arcole, între 15 și 17 noiembrie 1796. Bătălia de la Arcole s-a desfășurat în timpul războiului napoleonian dintre Austria și Franța, între anii 1796 și 1797, în timpul primei ofensive a lui Alvinzi.

Pentru a releva importanța acestei bătălii și, de asemenea, a confruntării dintre viitorul împărat și dârzul batalion de grăniceri năsăudeni care i s-a opus cu succes, va trebui să ne aplecăm puțin asupra contextului istoric al campaniei franceze din nordul Italiei.

Cariera generalului Bonaparte, în vârstă de 25 de ani, se afla în faza ascensională, el venind după o serie de succese și victorii care îl vor propulsa ulterior la rangul de prim consul, apoi împărat, și îl vor înscrie ca și unul dintre cele mai mari genii militare ale istoriei universale. Șirul său de bătălii câștigate într-o manieră categorică era în faza incipientă, dar suficientă pentru a-l impune ca și un adversar de marcă față de toți cei care i-au stat în față, mult mai experimentați și cu mijloace materiale superioare. Steaua sa de conducător militar de neînvins era abia la începutul ascensiunii și mai era cale lungă până la zenit. Planul său de ofițer de artilerie a făcut ca Toulonul să cadă pradă asediului francez, de asemenea, Barras îl cheamă să pacifice Parisul asaltat de secțiuni, pe care le distruge aducând tunurile de la Sablons pe care le dispune personal pe străzile Neuve-Saint-Roch și Saint-Honore. Victoria îi aduce comanda armatei de interior și apoi a celei din Italia.
După revoluția de la 1789, Franța era înconjurată de dușmani. Câteva victorii, ca și cea de la Valmy din 1792, când pentru prima dată în istorie au fost folosite baloanele cu aer cald pentru observație, au făcut ca la finele lui 1795, singurii adversari ai Franței să rămână Anglia și Austria.

Campania din Italia

Austria stăpânea nordul Italiei, cu excepția unei mici porțiuni, de la Nisa la Voltri, între Munții Apenini și coasta Ligurică, care erau sub dominație franceză. Francezii proiectează împotriva Austriei o acțiune militară dublă, una principală prin valea Dunării, condusă de generalii Jourdan și Moreau și alta secundară, prin Italia, condusă de tânărul general Bonaparte. Impetuozitatea și geniul acestuia din urmă a dus la o inversare de situație, în sensul că frontul din Italia va deveni cel principal, iar celălalt secundar. (vezi schița 3)
Istoricii militari împart aceste campanii ale lui Napoleon în patru perioade:
Prima perioadă, între 8 aprilie și 28 mai 1796, cuprinde operațiunile lui Napoleon împotriva lui Coli și Beaulieu. 38000 de francezi prost echipați, flămânzi și în lipsă de muniții, contra 30000 de austrieci și 50000 de piemontezi conduși de Coli, comandant general al aliaților fiind Beaulieu, de 83 de ani. Napoleon avea abia 27 de ani.

Între francezi și austrieci erau crestele Apeninilor. Beaulieu pornește ofensiva spre Voltri și Savona, intenționând să coopereze cu flota engleză de la Genova. De la Nisa, Napoleon însufleți în așa măsură trupele sale flămânde și dezbrăcate, inoculându-le atâta încredere și un asemenea entuziasm, încât trecând Apeninii pe la Cadibona, generalul Bonaparte căzu pe punctul de legătură ale celor două armate, austriacă și piemonteză, le desparte și le bate pe rând.
Coli este respins până la Milano, de unde regele Piemontului semnează pacea propusă de Napoleon. Beaulieu se retrage spre cotul râului Po, desfășurându-și trupele pentru a face față francezilor. Înainte de a veni de la Paris aprobarea tratatului de pace cu Piemontul, Napoleon face o încercare contra lui Beaulieu, trecând râul Po pe la Florența, încercând să-l izoleze de Lombardia.

Prevenit, Beaulieu trece și el râul, profitând de mijloacele insuficiente de transport ale francezilor, astfel încât francezii nu-i ajung decât ariergarda. Beaulieu se retrage la Mincio, iar Napoleon ocupă Milanul, mai ales pentru a-și odihni, hrăni și echipa oamenii. Aceștia nu puteau decât să-i dea dreptate tânărului lor general. Hrana, echipamentul și rezervele ce lor le lipseau erau chiar dincolo de Apenini, au trecut și le-au luat…

Urmează manevrele lui Napoleon.

Acesta face mișcări demonstrative asupra aripilor lui Beaulieu, îl face pe acesta să-și risipească trupele, slăbind centrul. Lovitura de măciucă a lui Napoleon se dă la Valegio, centrul dispozitivului austriac. Întreaga apărare fiindu-i întoarsă, Beaulieu se retrage precipitat la Tirol, lăsând Mantua blocată de francezi și Lombardia ocupată. Pentru asta i se va lua comanda.

A doua perioadă se numește prima ofensivă a generalului Wurmser.

Trupele austriece, întărite cu importante efective de la armata Dunării, unde generalul Moreau nu-și pornise încă ofensiva preconizată spre Viena, coboară pe ambele laturi ale lacului Gaedo, încercând să-l prindă pe Napoleon în clește. Iată cum, frontul italian, preconizat a fi unul secundar, datorită impetuozității și geniului generalului Bonaparte, devine front principal. Urmează zece zile de lupte grele, la capătul cărora austriecii sunt învinși din nou.

A treia perioadă, a doua ofensivă a lui Wurmster, începe la 2 septembrie, cu atacul a două puternice grupări austriece. Grupul de est, dinspre Tirol, coboară spre Verona având ca obiectiv deblocarea cetății Mantua asediată de francezi, iar al doilea grup, condus de generalul Quasdanovici, coboară din Tirol pe valea Adigeului pe la vestul lacului Gardo, cu misiunea de a cădea în flancul și pe liniile de comunicații franceze, silindu-le să se predea.
Față de această situație periculoasă, Napoleon aplică tactica lui preferată, pe care o va folosi ulterior de nenumărate ori: manevrează pe linii interioare, atacând și învingând pe rând armatele adverse. Și acum, îl hărțuiește cu forțe puține pe Wurmster, îndreptându-și forța principală spre Quasdanovici. Cu trupe proaspete, venite din Franța, îl atacă la Rivoli și Corona, împingându-l spre Lavis, dincolo de Trenta. După care, lăsând doar trupe de fixare, își întoarce forța principală spre Wurmster, pe care îl găsește total surprins, căzându-i în spate, la Bassano, tăindu-i retragerea spre Tirol și Trieste. Wurmster este nevoit să se replieze spre Adige, de unde intră în Mantua la 15 septembrie, pentru a nu mai ieși de aici până la sfârșitul războiului, ca prizonier al francezilor.

Toate aceste descrieri ale primelor faze ale războiului au fost necesare pentru a sublinia contextul bătăliei care avea să urmeze, importanța ei, și de asemenea, moralul armatei franceze învingătoare, precum și geniului de care a dat dovadă acest general Napoleon Bonaparte, un as al manevrei și o stea în plină ascensiune, care va ajunge unul dintre cei mai străluciți tacticieni și strategi pe care i-a dat vreodată istoria militară universală.

Batalionul de români ardeleni din Armata Austriacă

Cu atât mai important ni se pare episodul care urmează, unde se va arăta cum un batalion de români ardeleni, grăniceri năsăudeni, au putut să împiedice ceea ce în mod sigur ar fi fost una din cele mai strălucite victorii napoleoniene, comparabile cu Marengo, Austerlitz sau Wagram.
Fiindcă urmează a patra perioadă, prima ofensivă a lui Alvinzi.

Manevra de la Arcole

În preziua acesteia, situația forțelor era următoarea. Francezii aveau două divizii (Massena și Augereau) și cavaleria generalului Murat, cam 20000 de oameni dintr-un total de 50000, restul fiind împrăștiate prin Lombardia și la împresurarea cetății Mantua. O divizie (a lui Vaubois) se află la Tirol, contra lui Davidovici, înlocuitorul lui Quasdanovici. Austriecii au sub comanda directă a lui Alvinzi 28000 de oameni, fără trupele lui Davidovici. Totalul era undeva la 60000 de oameni, împărțiți în două coloane.

La 6 noiembrie Napoleon atacă cu cele două divizii (Massena și Augereau) la Bassano și Citadela, împotriva lui Quasdanovici și Provera, fără rezultate notabile. Cum în Tirol generalul Vaubois este înfrânt de Davidovici, Massena și Augereau sunt nevoiți să se replieze la Vilanova (pe râul Alpona) cu avangarda la Caldiero și o flangardă la Belfiore. La 12 noiembrie, francezii, cu trupele răspândite, învinși în Tirol, sunt amenințați serios pe două direcții de forțe austriece de trei ori superioare.

De cealaltă parte, austriecii erau în plin avânt. Sub comanda generalui Alvinzi (originar din Ardeal), energic și respectat în cercurile militare austriece, intenționau să-l mențină angajat pe Napoleon spre est, în zona Veronei, până ce Davidovici, învingător la Tirol, se apropia de această localitate. Apoi ar fi atacat împreună, obligându-l pe acest impertinent general de 28 de ani pe nume Bonaparte să primească o bătălie decisivă în câmp deschis, unde superioritatea numerică austriacă s-ar fi putut dovedi hotărâtoare.
Din nou, Napoleon este pus într-o situație practic fără ieșire. Dacă ataca sau dacă rămânea să se apere, înfrângerea era la fel de sigură, ținând cont de superioritatea tactică și numerică a austriecilor. Orice general în situația lui ar fi început negocierile, căutând o ieșire onorabilă. Dar Napoleon nu era orice general. Din nou, el se dovedește a fi un geniu al manevrei, de la războaiele sale încoace, în studiul artei militare, manevra își va găsi un loc mai important ca oricând. Deoarece el alege să manevreze, transformând o înfrângere sigură într-o victorie. Iar aceasta va intra în istorie ca și manevra de la Arcole.

Astfel, intuind că Alvinzi intenționează să execute o dublă învăluire, pe la Ronca și pe la Rivoli, această dublă învăluire care de la Cannae încoace este visul oricărui general, el lasă la Verona trupe puține, cu consemnul de a rezista până la ultimul om.

Iar el, cu grosul forțelor, coboară pe valea Adigeului pe care îl traversează în secret pentru a manevra împotriva flancului stâng austriac, căzând surprinzător în flanc și în spate.

Noaptea de 14 noiembrie este hotărâtoare. Diviziile Massena și Augereau coboară până la Ronco, unde pe un pod militar dispus în timpul nopții traversează fără vreo opoziție serioasă. În zorii zilei de 15 noiembrie, de cealaltă parte a râului, Massena spre Belfiore-Vilanova, iar Augereau spre Arcole. Singurul obstacol în drumul lui Augereau spre Arcole era podul peste râul mlăștinos Alpona, chiar la sud de Vilanova.

Prima zi la Arcole (15 noiembrie 1796)

În ajun Alvinzi trimisese o flangardă formată din două batalioane să ocupe și să păzească podul, pentru orice eventualitate. Unul dintre aceste batalioane, cel căruia i s-a încredințat de fapt apărarea podului, era Batalionul II din al doilea Regiment grăniceresc ardelean, batalioanele I și III găsindu-se pe valea superioară a Dunării, în fața armatei franceze a generalului Moreau.

Pe vremea aceea, românii constituiau unități militare omogene sub aspectul naționalității.

Doar conducerea superioară era încredințată austriecilor din rațiuni de securitate, evident.

„phalanx valahica prima, secunda, tertia”

Existau două regimente românești de infanterie numite grănicerești în armata habsburgică, unul la Făgăraș și celălalt la Năsăud. Batalioanele celor două regimente erau denumite falange, „phalanx valahica prima, secunda, tertia” această denumire găsindu-se în mai toate ordinele de zi ale armatei austriece între 1796 și 1866.

Până și această denumire este un omagiu indirect adus originii membrilor acestor falange, descendenți din nebiruiții legionari romani, războinici desăvârșiți ce au supus lumea cunoscută prin forța armelor, vitejie și disciplină fără egal.

Trupele române formau singura oaste pe care habsburgii puteau să se bizuie cu încredere deplină pe câmpul de luptă, arăta marele scriitor George Coșbuc. Într-adevăr, chiar și în primul război mondial, cele mai viteze trupe din armata austro-ungară erau cele de români și polonezi.

La capătul opus se situau ungurii și cehoslovacii, aceștia din urmă trecând de partea rușilor câte un regiment întreg, cu muzica în frunte. Încă o dovadă a bravurii soldatului român în luptă, demonstrată de atâtea ori pe câmpul de onoare.

Ne-au furat barbarii, ne-au căzut mai-marii, dar românul are șapte vieți, spune un vechi cântec, și niciodată acest crez nu a fost încălcat, oricât de zbuciumată a fost istoria noastră. Poate nu am știut să tragem foloase din victorii, poate nu am avut o diplomație la înălțime, dar un singur lucru nu i-a părăsit pe români: bravura și eroismul pe câmpul de luptă. Iar această bravură se va dovedi în cel mai înalt grad aici, la podul de la Arcole.

Recunoașterile trimise de batalionul românesc instalat la pod relevă înaintarea coloanei franceze.

Înștiințat, Alvinzi, nu atribuie acestor știri o prea mare importanță, bănuindu-l pe Napoleon de vreo stratagemă destinată să-l deruteze și să-i întârzie atacul spre Verona, mai ales că avea informații sigure referitoare la prezența trupelor franceze la stânga Abigeului.

Practic, Alvinzi căzuse în cursa lui Napoleon.

Situația era impresionată, atât prin raritatea ei, prin riscuri, cât și prin perspectivele ei extraordinare. Dispozitivul lui Alvinzi era orientat cu fața spre Verona, gata de un atac covârșitor. Napoleon, conștient de greutatea reorientării frontului austriac, îl trimise pe Massena să atace pe front, fixându-i trupele, în timp ce Augereau urma să-i întoarcă flancul și spatele la St. Bonifacio. Dacă manevra ar fi reușit, întreaga armată austriacă ar fi trebuit să execute sub focul inamic din două părți o întoarcere de front spre sud și să aducă rezerve de la Basseno, pentru care nu avea timp suficient, mai ales în fața unui adversar de calibrul lui Napoleon Bonaparte.

Reușita acestei manevre a lui Napoleon ar fi dus la un dezastru pentru armata austriacă, încheind definitiv conturile în nordul Italiei.

Napoleon, biruitor, ar fi putu să se îndrepte cu toate forțele spre Viena, susținut și de Moreau pe valea superioară a Dunării. Atunci, cu treisprezece ani mai devreme, austriecii ar fi văzut Dumnezeul războiului care ulterior s-a dezlănțuit asupra lor la Wagram, în 1809.
Un singur obstacol stătea în calea celei mai mari victorii a lui Napoleon de până atunci: podul peste Alpona, apărat de Batalionul II din Regimentul 2 de grăniceri năsăudeni. (vezi schița 2)

Bătălia podului

Avangarda lui Augereau, apropiindu-se de pod, este atacată cu focuri puternice de anfiladă pe drumul ce venea de la Ronco. Copleșită de salvele precise ale năsăudenilor, se retrage în dezordine spre grosul diviziei. Generalul Augereau, comandantul diviziei, se pune în fața trupelor ce se retrăgeau și le întoarce la atac întărindu-le cu două batalioane pe care le conduce personal. Cu steagul în mână, generalul Augereau se avântă în fruntea trupelor sale asupra companiei căpitanului Rotaru, dispusă pe capul de pod, în semicerc pe malul drept, interzicând accesul spre trecerea îngustă peste râul Alpona.

O grindină de gloanțe îi seceră pe francezi, dar aceștia, însuflețiți de generalul lor, se avântă din nou la atac.

Erau două batalioane asupra unei companii, un raport de șase la unu.

Căpitanul Rotaru, dându-și seama de situație, ordonă retragerea ordonată dincolo de pod, pe malul stâng, de unde cu restul batalionului ar fi putut ține sub foc concentric îngusta traversare.

De pe malul stâng, compania căpitanului Herța le asigură retragerea cu salve continue. Compania reușește să treacă dincolo, dar cu prețul unor grele jertfe, inclusiv comandantul ei, căpitanul Rotaru, cade ucis.

Aici s-au distins prin bravură stegarul Teodor Răut și sergentul Gavrilă.

Într-un elan victorios, francezii ajung la pod, dar comandantul lor, generalul Augereau, cade rănit, cu steagul în mână.

Căpitanul Herța dirijează un foc nemilos spre francezii care ezită.

Sorții bătăliei oscilează de o parte și alta, nedeciși. Văzându-și generalul rănit, francezii dau înapoi. Trupele nebiruite ale lui Augereau se retrag, lucru cu neputință doar cu câteva zile mai devreme.

Este momentul în care intervine Napoleon.

Cu geniul și cu atenția spre detaliul care ar putea schimba soarta unei bătălii, și prin asta soarta campaniei și implicit a întregii lumi, generalul Napoleon Bonaparte, conștient că în jurul acestui pod se clădea istoria, apăru acolo în momentul critic în care francezii dădeau înapoi amenințând ca retragerea lor să se transforme în derută, năruind planurile atât de bine puse la punct de o minte extraordinară.

Fără să ezite vreo clipă, conștient de puterea exemplului personal, generalul Napoleon Bonaparte descalecă, preia steagul din mâna generalului Augereau rănit și se avântă la atac.

Trupele franceze, fanatizate de exemplul idolului lor, se năpustesc cu furie spre pod, acolo unde un batalion decimat de ardeleni îi așteaptă și îi întâmpină cu un foc viu, imuni la faima aceluia care timp de șapte luni a obținut victorie după victorie contra austriecilor superiori din toate punctele de vedere.

Valul nimicitor francez se sparge de apărarea năsăudenilor care nu dau nici un pas înapoi. La grindina gloanțelor franceze răspund cum pot mai bine, plumb contra plumb.

Viteazul general francez Lannes cade și el rănit, iar trupele franceze, chiar cu mărețul general Napoleon Bonaparte în frunte, ezită…

În fața podului, cu steagul în mână, marele Napoleon Bonaparte privește descumpănit cum vitezele sale trupe încep să dea înapoi în fața unui singur batalion care i-a oprit o divizie din marșul victorios. O manevră genială, „împiedicată de un ciot” cum ar spune marele Mihai Eminescu.

Dar încă nu era tot. În bătaia gloanțelor, viitorul împărat nu conștientiza că era pe cale să-și încheie cariera de strălucit general chiar înainte de a începe. Un glonț românesc se îndrepta direct spre pieptul său, apărat doar de faldurile căzute ale drapelului cu care nu reușise, pentru prima oară, să-și conducă soldații la victorie. Un glonț tras de un simplu soldat ardelean ar fi putu face ca una dintre cele mai strălucite personalități ale istoriei militare universale să fie doar o notă obscură la subsolul unui referat despre bătălia de la Arcole.
Dar destinul a vrut ca lucrurile să se petreacă altfel. A vrut ca generațiile viitoare să-l studieze pe acest corsican care câțiva ani mai târziu va face Europa să tremure doar la auzul numelui său, împăratul Napoleon Bonaparte. Cel care s-a sacrificat a fost aghiotantul său, Muinon, care s-a aruncat în calea glonțului sacrificându-și propria viață pentru a-l salva pe viitorul împărat. Cine a mai auzit astăzi de Muinon, dar cine nu a auzit de Napoleon?
Francezii, cuprinși de derută, încep să se retragă în dezordine, cu toată prezența lui Napoleon pe câmpul de luptă.

Nu putem să nu ne referim din nou la marele poet Mihai Eminescu: „În zadar striga împăratul, ca și leul în turbare, umbra morții se întinde tot mai mare, și mai mare”.

„Napoleon Bonaparte cade în mlaștină fiind pe cale să fie luat prizonier de ardelenii victorioși”

Francezii fugeau în disperare să-și salveze viețile, imuni la îndemnurile ofițerilor și exemplul generalului lor iubit, Napoleon Bonaparte. Prins de vălmășagul trupelor ce fugeau în derută pe dig, prin apă și noroi, țintuiți de focul inamic, generalul Napoleon Bonaparte cade în mlaștină fiind pe cale să fie luat prizonier de ardelenii victorioși. Grație devotamentului unui ostaș francez care îl ia în spate, generalul Bonaparte scapă de rușinea unui prizonierat.

Podul rămâne în mâna bravilor luptători năsăudeni care au plătit scump rezistența lor.

Un ofițer (căpitanul Rotaru) și 135 soldați au rămas morți pe poziție. Trei căpitani, doi locotenenți și 654 de răniți, dintre care 260 vor muri în ambulanțe și spitale. Numărul total al morților s-a ridicat la un ofițer și 395 trupă, mai mult de jumătate din efectivul combatant a plătit cu viața această rezistență în fața celui care va deveni cel mai mare general al timpului său, și unul dintre cei mai mari ai istoriei.

Dar nu au dat nici un pas înapoi. Aceasta este bravura soldatului român, dovedită și atunci, și în trecut, dar care se va dovedi din plin și în viitor.

Acest lucru se vede și din numărul de prizonieri. Din batalionul năsăudean de la podul de la Arcole, au fost luați prizonieri un căpitan și 45 de oameni. În schimb, în mâinile românilor au căzut 350 de prizonieri francezi. De ansamblu, întreaga bătălie de la Arcole a costat cam zece mii de morți de fiecare parte.
Dar bătălia de la Arcole nu s-a sfârșit cu eșecul francez din fața podului. Napoleon și-a revenit imediat și a ordonat generalului Guyenau, rămas cu o brigadă de rezervă la Ronco, să treacă Adige pe la Albaredo, mai jos de confluența Alponei. Guyenau face acest mare ocol pentru a întoarce apărarea neînvinsă de la podul de la Arcole, dar, cu toate eforturile, nu ajunge acolo decât seara. Spre marea sa surprindere, găsește podul liber și Arcole evacuat.
Asta deoarece Alvinzi, dându-și seama de manevra lui Napoleon, avusese timp să-și treacă trupele pe stânga Alponei, ocupând poziții între St. Bonifracio și San Stefano, cu fața la sud și la vest, lăsând doar câteva batalioane de întărire în fața lui Massena care ocupase Belfiori. Acest timp de care dispusese Alvinzi pentru a salva armata a fost plătit cu sângele grănicerilor năsăudeni de la podul de la Arcole.
Fiindcă acum situația era complet schimbată. La 15 noiembrie, dacă Napoleon ar fi trecut podul, ar fi putut cădea la Vilanova în flancul și spatele lui Alvinzi, dar mai târziu nu mai avea cum.

Avea în față un front regrupat care apucase să se edifice tocmai datorită rezistenței batalionului românesc de la pod.

Drept urmare, deși stăpân pe Arcole și Porcile, era prea târziu. Napoleon nu riscă să rămână în această zonă mlăștinoasă și se retrage la Ronco. Luptele continuă în 16 și 17 noiembrie, diviziile Massena și Augereau fac sforțări extraordinare, îl bat pe Davidovici care se retrage la Trenta, iar Alvinzi, rupt de Davidovici, trece la stânga râului Brenta, stabilindu-și cantonamentele de iarnă.
Prima ofensivă a lui Alvinzi se termină cu o înfrângere pentru austrieci, dar nu cu dezastrul pe care îl pregătise Napoleon, asta datorită rezistenței ardelene de la Arcole. Pentru încheierea victorioasă a campaniei din nordul Italiei, Napoleon va avea de alte sacrificii în timp, bani și oameni pe parcursul anului următor, 1797. Fără rezistența de la Arcole, Napoleon ar fi învins un an mai devreme. (în tabloul 1 puteți vedea pictura „Napoleon pe podul de la Arcole”, 1797, de Antoine-Jean Gros, participant și martor la bătălia podului, iar in a patra imagine, pictura lui Horace Vernet, „Bătălia podului de la Arcole”, 1826)

Concluzii

Nu putem intui parcursul istoriei dacă acest fapt s-ar fi împlinit, la fel cum nu ne putem imagina harta Europei dacă Napoleon ar fi fost învingător în Italia înainte de finele anului 1796. Poate campania din Egipt nu ar fi avut loc, poate Viena ar fi căzut mai devreme, iar Franța și-ar fi putut concentra forțele asupra singurului inamic rămas, Anglia, mult mai eficient și înainte ca Nelson să scufunde flota franceză la Abukir și Trafalgar. Nimeni nu poate ști, acesta rămânând doar un recurs la o istorie alternativă.

Nouă ne rămân doar faptele, așa cum au fost.

Totuși, aceste fapte, au fost supuse și ele tentativelor de denaturare, atât de istoriografii austrieci, cât mai ales de cei unguri. Aceștia au încercat din răsputeri să falsifice istoria, spunând că apărătorii podului au făcut parte dintr-un batalion croat. Dar dovezile s-au dovedit, peste timp, indubitabile.

Totuși, mai persistă în unele cercuri această idee, preluată din respectivele surse. Acest fals al istoriei, fie cu intenție, fie din neștiință, a fost demontat de către istoricii serioși și imparțiali. Cu toate acestea, până și astăzi, în epoca internetului, confuziile persistă pe unele site-uri istorice, în care se evocă rezistența neînfricată a batalionului „croat”.

Unul dintre primii scriitori de la noi care a făcut cuvenita corecție, pe bază de documente oficiale, a fost nemuritorul George Coșbuc, care face astfel un mare serviciu istoriei, la fel cum și prin alte scrieri ale sale aduce cuvenite rectificări unor greșeli mai mult sau mai puțin voite asupra istoriei neamului românesc.  Și când te gândești că poporul său îl știe mai mult de poet decât de istoric!

În acele vremuri, chiar și poetul nostru național, Mihai Eminescu, redacta scrieri istorice de primă mărime menite redeșteptării spiritului național, pentru a-l pregăti pentru marile încercări ce aveau să vină!

Timpul și istoria ne-au dat dreptate. Este deja recunoscut faptul că batalionul care l-a oprit pe Napoleon la Arcole a fost românesc, al ardelenilor de la Năsăud. Pe de altă parte, Napoleon Bonaparte n-a știut niciodată acest adevăr. În raportul pe care îl expediază direct de pe câmpul de luptă Directoratului Republicii despre bătălia de la Arcole, trecând peste orgoliul său nemăsurat, laudă „vitejia diabolică a batalionului de nemți”peste care nu a putut trece.

Către statul său major, istoria spune că ar fi exclamat: „De aș avea eu un asemenea batalion nemțesc, aș ajunge în trei zile la Viena”.

Sărmanul Napoleon, nu avea de unde să știe că singurul neamț din acel batalion de „diavoli”, cum i-a numit chiar el, era comandantul batalionului, maiorul Vorstenradt. Restul, adică toți ofițerii, gradații și soldații erau români ardeleni.

Mai mult, nu avea de unde să știe că pățania sa, când a căzut în mlaștină în iureșul trupelor care se retrăgeau, fiind salvat de devotamentul unui soldat zdravăn, era similară cu cea a altui mare general al timpului, înfrânt de către români, în urmă cu 201 ani.

Atunci, generalul Sinan Pașa, supranumit „Cuceritorul”, a fost atras de Mihai Viteazu printre mlaștinile și mocirlele de la confluența Călniștea cu Neajlov și nevoit să treacă podul dintre Hulubești și Călugăreni.

Aici, deși superior în proporție de 20 la 1, turcii nu puteau trimite la atac decât detașamente mici, anihilate pe rând de oștile lui Mihai. La un iureș turcesc, urmat de un contraatac condus de însuși Mihai, podul se rupe urmând dezastrul trupelor turcești. Prinși de vălmășagul soldaților ce fugeau să-și salveze pielea, Sinan Pașa, rănit, cade de pe pod rupându-și și ultimii doi dinți. La fel ca și Napoleon la Arcole, și el a fost salvat de un soldat care s-a oprit să-l care în spate.

La Arcole, Napoleon a simțit gustul amar al eșecului, la fel ca și Sinan Pașa la Călugăreni.

Noroiul umed al mlaștinii în care se afundaseră, se poate să fi avut același gust, cel al înfrângerii în fața unor forțe superioare nu ca armament sau echipament, ci doar al voinței de a învinge. Căci, în orice bătălie, învingător este acela care își dorește victoria cu orice preț, mai presus de voința de luptă a adversarului. În mod sigur, Napoleon a învățat din lupta de la Arcole. A văzut ce poate face exemplul personal, când și-a întors soldații la atac, dar a văzut că asta nu e totul, dacă adversarul este la fel de decis să lupte. De atunci, Napoleon s-a mai avântat în primele linii, dar nu s-a mai expus într-un asemenea grad ca și la podul de la Arcole. S-a dovedit, de-a lungul vieții, un general și un strateg desăvârșit, un geniu militar care i-a făcut și pe adversari să îl admire și să-l aprecieze, spunându-i chiar „Dumnezeul războiului” la Wagram.

Viteazul general Jean Lannes, cel care a condus contraatacul care l-a salvat pe Napoleon de soarta prizonieratului, fiind rănit în trei locuri, a participat aproape la toate campaniile napoleoniene. A participat la bătăliile de Montebello, Ulm, Austerlitz, Jena, Friedland. A ajuns mareșal, prinț de Sievres și pair al Franței. La 22 mai 1809, în timpul bătăiliei de la Apern-Essling, un glonț îi zdrobește ambii genunchi. Îi sunt amputate ambele picioare, dar moare din cauza hemoragiei la 31 mai, în vârstă de 40 de ani. Numele său este înscris pe partea estică a Arcului de Triumf.

Generalul Augereau, comandantul diviziei, care cade rănit cu steagul în mână, steag preluat de Napoleon, devine și el mareșal. Se distinge în bătălia de la Jena, dar se îmbolnăvește în timpul celei de la Eylau, ducând la pierderi mari în rândul trupelor sale. Trimis în Spania, are victorii și înfrângeri în egală măsură. Se apără bine la Leipzig, în 1813, dar în timpul campaniei din Franța din 1814 îl trădează pe Napoleon, trecând de partea Bourbonilor. La întoarcerea lui Napoleon, încearcă să revină, dar Napoleon nu-l acceptă. Și Ludovic Bourbon, în timpul Restaurației de după Waterloo, îl îndepărtează. Moare în 1816, la 59 de ani.

Generalul Joseph Alvinzi pierde bătălia de la Rivoli în fața lui Napoleon în anul următor, la 14 ianuarie. Este acuzat de incompetență, chiar de trădare, dar reușește să se justifice, și împăratul îl numește guvernator al Ungariei în 1798. Moare de un atac de apoplexie în 1810, la vârsta de 84 de ani.

Istoria nu spune ce s-a întâmplat cu apărătorii ardeleni ai podului de la Arcole, cu căpitanul Herța și vitejii săi. Au continuat să-și facă datoria cu bravură, ducând mai departe faima grănicerilor năsăudeni și făgărășeni, a luptătorilor români. Fiindcă cei care s-au ridicat alături de Avram Iancu zdrobind prestigiul unor alți mari generali 50 de ani mai târziu, în mod sigur s-au inspirat din exemplul de eroism al românilor care l-au oprit pe marele Napoleon Bonaparte în fața podului de la Arcole.

Nouă, celor de astăzi, ne rămâne datoria de a evoca și a face cunoscut tuturor eroismul acestor bravi înaintași ai noștri, ale căror nume pot sta alături de ilustra galerie de luptători neînfricați ridicați din rândurile neamului nostru. Și, mai presus, suntem datori să facem toate eforturile pentru a repara această injustiție istorică care li se face apărătorilor de la Arcole și care continuă să persiste prin anumite cercuri, cum că la Arcole croații, nu românii, l-ar fi oprit pe marele Napoleon Bonaparte!

Material republicat din 6 Noi 2012 @ 0:52

Autor: Cristian Negrea
Redactor RBN Press
romaniabreakingnews.ro
cristiannegrea.ro

PASSWORD RESET