ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "arimin"

arimin

,

placile_daciciceÎn luna august 2004 am găsit pe internet imaginile a 74 tăblițe plumb depozitate la Institutul de Arheologie București. În cultura română, despre aceste tăblițe cu scriere getică nu s-a scris un cuvînt, fiind învăluite într-un mister absolut. Unele informații care nu pot fi dovedite cu probe, spun că după terminarea mănăstirii Sinaia în anul 1695, o parte dintre sihastrii din munți s-au retras aici, aducînd cu ei și tăblițele cu pricina. O altă variantă a apariției acestor obiecte este că în anul 1875 cînd se săpau temeliile palatului Peleș, s-a descoperit o mare comoară formată din aproximativ 240 sau 540 de tăblițe de aur și plumb cu o scriere asemănătoare cu a grecilor antici, dar folosind și litere latine, precum și alte semne specifice numai acestor tăblițe și figuri de geți, oștiri, cetăți, simboluri divine și alte elemente care duceau la ideea clară că s-a descoperit o mare civilizație. Numai că șeful guvernului României de atunci, Lascăr Catargiu a

Manastirea Sinaia

Manastirea Sinaia

dăruit-o regelui Carol I, care a ordonat ca tăblițele de aur să fie topite, după ce s-au făcut copii. Bănuind că valoarea lor este inestimabilă și ca a distrus dovezi ale istoriei noastre, a donat copiile însoțite de o scrisoare unde-și recunoaște greșeala, mănăstirii Sinaia! În anul 1956 puterea comunistă a confiscat de la mănăstire atît tăblițele de plumb cît și toate documentele care făceau referire la ele și totul a dispărut. În anul 1986 mai mulți cercetători din domeniul istoriei au afirmat în discuții particulare că înainte de al doilea război mondial, în subsolul actualului Institut de Arheologie din București existau mai multe sute de tăblițe cu o scriere necunoscută, pe care ,,nimeni” nu le-a cercetat! În anul 2003, istoricul Alexandru Deac a comunicat la Congresul de dacologie ținut la București, că a descoperit în arhivele Comitetului Central al PCR scrisoarea lui Carol l către mănăstirea Sinaia. În prezent la această instituție ar mai exista 30 tăblițe după unii, sau 70 după alții, dar fără documente de intrare și fără a fi înregistrate în patrimoniul ei!

     placile_dacicice_3Din cele 74 tăblițele de plumb eu am citit 65 iar informațiile de pe ele ne arată adevărata noastră istorie privind structura de organizare a statului geților, sistemul juridic, religia lor, felul cum știau să-și apere glia străbună.

     Ei își spuneau rumuni sau geți pentru că așa este scris pe tăblițe, nu daci cum i-au numit romanii. Și-au scris identitatea de neam cu cuvintele rumun, riomion, ruomuon, rumuno, romuno saufalnici geți și niciodată daci, iar țara lor o numeau Sfînta Getia sau Gitia. Strămoșul lor ancestrtal eraMoș Arimin, os din care s-au tras ariminii/armînii și rumunii/rumînii. Conducerea neamului era asigurată de dage balo (adunarea neamului străbun) care alegea un mato (ocrotitor, conducător, părinte) ce deținea funcția cît timp era sănătos la trup și la cap. Din cei 54 de mato eu am reușit să citesc numele a 43 de conducători ai neamului strămoșesc. Pe alte tăblițe această conducere colectivă apare cu numele de soboru, gomeți sau radă. Aveau un guvern numit agie, în fruntea căruia era mato. Conducătorul armatei se numea basileo, care era ajutat de un consiliu de război numit soto balo (soții, însoțitorii steagului get), iar cetățile lor întărite se numeau dabe. Țara era împărțită în sindii(isprăvnicii), fiind conduse de către un sind. Mai departe aceste sindii erau împărțite în cătune, sate și dabe, iar centrul de putere se numea dabo geto (cetatea neamului get) care a fost la început la Sarmisetuzo, mutată pe la 380 î.e.n. la Enisala (județul Tulcea), iar pe la anul 320 î.e.n. a revenit din motive strategice la Sarmisetuzo. Sînt menționate și legăturile de sînge care formau șatre în cadrul unor  comunități. Armata era organizată în polcuri și avea două corpuri distincte: daco armosa (armata nobililor) care pornea prima în luptă și gloto armosa (armata gloatei sau a poporului), care suplimenta forțele primului corp sau îl înlocuia complet. Echiparea armatei era asigurată de dage balo, iar conducătorii corpurilor de armată erau numiți tot de adunarea neamului. Oamenii nu aveau voie să se mute dintr-un loc în altul decît cu aprobarea dabei de care aparținea. 32 din semnele folosite în scrierea geților pe tăblițele de plumb sînt identice sau foarte apropiate cu semnele scrierii cretane liniar B din perioada 1500-1300 î.e.n. Alfabetul chirilic folosit de români pînă pe la 1870 este în realitate o parte din alfabetele utilizate de strămoșii noștri geți în urmă cu 2500 de ani. Secuii au folosit prin secolul Xlll un alfabet cu 33 de semne iar 28 dintre acestea sînt identice sau asemănătoare cu ale geților de pe tăblițele de plumb. În Transilvania și Ungaria s-a folosit în secolele XV și XVl  un alfabet runic maghiar, care a fost  ,,prelucrat” tot din alfabetele geților. Gotul Wulfila a ,,creat” și el pe la mijlocul secolului lV e.n. un alfabet runic inspirîndu-se din semnele geților.

     Scrierea geților mai are semne comune cu alfabetul folosit în secolele Vlll – ll î.e.n. în estul Spaniei  (Tartesio/Turdetano), cu alfabetele folosite de tuaregi și libieni înainte cu multe secole de era creștină. Există asemănări uluitoare ale alfabetelor geților cu scrierea din Biblos, Mohenjo-Daro, brahmi și alfabetele folosite de sabei în Arabia în secolele XV-lV î.e.n., cît și cele din Siberia din secolele lV era noastră. Plutașii de pe rîul Bistrița foloseau pe la 1880 56 semne pentru crestatul lemnelor. Dintre acestea 13 sînt identice cu semnele din scrierea liniar B, iar 38 sînt identice sau foarte apropiate cu semnele alfabetului geților. După mitologia greacă, hiperboreenii care locuiau la nordul Dunării, erau legați de cultul lui Apollo. Herodot în Istorii spune că aceștia aduceau ofrande templului din Delos, iar fecioarele ,,Arge și Opis veniseră chiar odată cu zeii”. Platon în Axiochos vorbește prin gura lui Socrate, despre niște table triunghiulare de aramă cu un conținut religios aduse la Delos de fecioarele hiperboreene Opis și Hekaerge. Venirea zeilor la greci a avut loc odată cu formarea primelor structuri sociale din secolele Xll-X î.e.n. în numita ,,perioadă obscură”. Arheologia a descoperit într-adevăr plăcuțe de bronz cu o scriere arhaică, pe care a atribuit-o repejor vechilor greci și care a apărut la sfîrșitul secolului Vlll î.e.n.

placile_dacicice_2

     Religia lor era monoteistă, avînd în frunte pe Sent/Sîntu cu sensul de Creatorul, Dumnezeu, iar ca simbol al sacrului era crucea cu brațele egale, liberă sau înscrisă în cerc, cum apare deasupra ușii la primele biserici creștine din Siria și Palestina. Divinitatea activă al cultului crucii era Zabelo; Creatorul vieții din lumina vie a soarelui și Suien, Zoien, Zoe ca divinitate a renașterii vieții din așteptarea luminii morții (liniștea lunii) prin nemurire. Mai erau dio Dionise, dio Sopio, dio Donizeto, dio Oroelio, dio Tiaz. Fiind o religie a luptei continue dintre bine și rău, duhul răului se numea Sotea sau Satan.Pămîntenii se nășteau  din lumina vie a vieții (lumina soarelui), dar toată existența lor trebuiau să se străduiască să facă numai fapte bune în folosul celor din jur, ca o dovadă de curățenie pentru comuniunea cu adevărata viață veșnică (nemurirea) ce impunea condiția de OM. Nu aveau statui, iar divinitățile lor se manifestau ca niște duhuri,  entități spiritual – energetice. La naștere fiecare persoană era luată în pază de un înger, neamul get fiind binecuvîntat de oastea de îngeri (falanga). Nu aveau temple, ci sanctuare austere, mici troițe și bisericuțe/metocuri unde își oficiau cultul sau altare improvizate în vremuri de restriște. La naștere fiecare era botezat în religia neamului cu vin și pîine strămoșească.Crucea a fost simbol al sacrului la neamul nostru de la începutul mileniului V î.e.n.descoperire făcută la Gorban județul Iași, apoi la Cucuteni, iar mai multe tezaure ale geților au ca obiect de podoabă crucea înscrisă în cerc sau crucea cu brațele egale. Divinitățile lor aveau în jurul capului o aură, așa cum arată plăcuța de plumb descoperită la Romula. Sarmis sau Armis este Mîntuitorul sau Salvatorul neamului geților, apare pe tăblițe și sub inițialele IOI, III, II, IU sau Ili, Ilio toate avînd aceeași semnificație.

 

     Tăblița 1 este prima atestare materială a legendei nașterii Mîntuitorului care se va numi mai tîrziu Sarmis. Sub un șopron cu o vită șezînd, un copil mic ridică brațele către cer simbolizînt bucuria vieții ce s-a născut. La dreapta jos, mama primește un toiag și un miel de la divinitate/marelui preot get? care are pe cap costumația religioasă făcută din blana unui lup al cărui cap este pus pe capul lui. Deasupra șopronului este figura cunoscută a lui Iisus cu plete și cu barbă scurtă ca semn al tinereții, imagine preluată de hagiografia creștină. La stînga imaginii este un porumbel zburînd reprezentînd Sfîntul Duh, doi măgăruși(cum a intrat Iisus în Ierusalim) și un profil de om. În partea stîngă jos a șopronului se vede o persoană șezînd pe un scaun iar în mînă ține un toiag. Scaunele sînt trei sugerînd legenda celor trei magi. Sub imagine, în colțul stînga jos se văd stilizate imaginile pentru o șopîrlă mare, un pește, o broască țestoasă, o pasăre mare care aleargă și un cîine sau lup. La mijloc este un șarpe foarte lung iar lîngă coada acestuia este un pătrat împărțit în nouă părți egale sugerînd că este protector al vînătorilor și al învățaților.

     Tăblița ll povestește despre vizita lui Zamolxe în insula Samos și trecerea cabirilor la religia sfintei cruci a Mîntuitorului! Pe tăblițele l și ll apare semnul crucii ca simbol al sacrului și al pămîntului(țării) care stă sub această protecție. Geții se considerau poporul ales de Creator iar țara lor o numeau țara sfîntă(dio Geta).

     Creștinismul ortodox este în mare parte religia strămoșească. Multe din elementele de cult ale religiei geților dar și simbolurile religioase(crucea cu brațele egale libere sau înscrise în cerc, steaua cu șase colțuri și steaua cu șase raze) sînt păstrate din religia neamului mioritic din mileniul lV î.e.n. și care au fost duse de emeși în Sumer/Ki-en-gi de pe meleagurile noastre pe la mijlocul mileniului lV î.e.n.)

     Zamolxe, Pitagora și pitagoreismul. Marele get a existat ca realitate istorică, a fost mare preot și reformator, a vizitat Egiptul, i-a trecut pe cabirii din Samos la religia crucii Mîntuitorului, s-a înfruntat cu Pitagora și le-a cerut geților să renunțe la folosirea aurului ca aducătorul tuturor relelor de pe pământ, fiind ispita diavolului. Toate aceste date sînt scrise pe tăblițele 2 și 3. Religia geților a influențat și zoroastrismul prin existența magilor perși la curtea din Sarmisetuzo în secolul Vl î.e.n. cum rezultă din tăblița 5.

     Iisus a fost get. La începutul secolului Vl î.e.n. s-au așezat printre neamurile geților populații ale galilor/galatilor care au îmbrățișat religia crucii cu taina botezului cu pîine strămoșească și vin. În anul 279 î.e.n. aceste relații s-au stricat rău iar conducătorul geților, Biseto l a pus sabia pe gali și i-a alungat. Fiind opriți și la granița Macedoniei, au trecut Dardanelele și au întemeiat în podișul Anatoliei un stat – Galatia – care a existat pînă în anul 25 î.e.n. cînd a fost cucerit de romani. O parte din acești gali au coborît mai spre sud și s-au stabilit în anul 275 î.e.n. într-o regiune pe care au numit-o Galileea. În secolul ll î.e.n. ivriții amintesc de secta esenilor/esenirnilor avînd centrul de cult în Galileea și care practicau o religie diferită de a iudeilor dar identică cu a geților. Începutul secolului l e.n. i-a găsit pe gali – esenii într-o aprigă dispută religioasă cu clerul iudeu. Galii cheamă în ajutor mentorii din Carpați unde își avea sediulFrăția Celui Ales. Este trimis Ili  împreună cu o ceată de geți – tăblița 53 – pentru a înfrunta fanatismul religios iudeu. Răstignirea lui Ili, înfășurarea trupului cu giulgiu și transportarea lui pînă la ,,galii cei roșcați” din Galileea apoi drumul prin Siria Efes, Grecia și Tracia pînă au ajuns în Sarmisetuzo sînt povestite pe 7 tăblițe. Durerea a fost fără margini peste neamul geților.

     Tăblițele sînt scrise între anii 560 î.e.n. și iulie-august 106 e.n. cînd statul geților a fost distrus de romani fiind ocupată partea de vest, iar țara a cunoscut un jaf fără seamăn. Limba folosită în aceste texte de pe tăblițe este limba română veche care se găsește identic sau  asemănător în dicționarele de arhaisme și regionalisme existente în România. 79 de cuvinte se găsesc numai în eme-gi(sumeriană) fiind dispărute din româna veche Tăblița 1 consider că a fost turnată sau trasă – cum apare scris pe mai multe tăblițe, pe la 1600 – 1500 î.e.n. pentru că de aici se trag semnele alfabetelor folosite de strămoșii noștri.

     În anul 1982 am cumpărat cartea Civilizația sumeriană unde am găsit trei cuvinte care m-au pus pe gînduri: da, nu și inga. Știam că aceste cuvinte sînt specifice numai limbii române iar inga se folosește numai în nordul Moldovei și Maramureș. Am găsit pe internet în anul 2001 un dicționar sumerian-englez elaborat de J.A. Halloran din S.U.A.. L-am tradus în limba română și bănuiala mea s-a confirmat, limba sumeriană/eme-gi are aceeași rădăcină cu limba română. Am scris cu acest subiect o carte ,,Civilizația soarelui” publicată în august 2002. Arătam în această carte că avem 1000 cuvinte identice sau asemănătoare cu eme-gi și 1400 de arhaisme și regionalisme compuse din două sau mai multe cuvinte eme-gi. Mai arătam că denumirile activităților agricole, păstorești și de organizare socială sînt în mare parte comune celor două limbi iar creștinismul are foarte multe elemente comune cu religia emeșilor. Culturnicii de profesie au ieșit la atac și m-au făcut în toate felurile atît la TVR 1 cît și la postul de radio Iași. S-a remarcat A. Vulpe director la Institutul de Arheologie din București unde stau ascunse tăblițele de plumb ale strămoșilor noștri; I. Slușanschi director al Institutului de Lingvistică Iorgu Iordan din București și Neagu Djuvara, istoric care a trăit pînă în 1991 la Paris. Nu au avut reținere la limbaj spunînd despre cei care vreau să se uite pe tăblițe să sînt nebuni, indivizi cu mințile rătăcite, diletanți, oameni fără conștiință dar nu au acceptat să-mi spun și eu punctul de vedere. Iar într-un acces de nebunie genială A. Vulpe spune peste tot că tăblițele de lut descoperite de N. Vlasa la Tărtăria ar fi chiar plăsmuirea acestuia!!! Despre tăblițele de plumb ale geților spune că sînt falsurile unui geniu dar el și-a dat seama numai în jumătate de oră ! Noi trebuie să băgăm la cap că această lepădătură este un supergeniu și nu avem cum să-l contrazicem.

     La sfîrșitul lunii noiembrie 2002 am trimis lui J.A. Halloran – care se ține că este cel mai mare specialist în sumerologie – un mesaj cu 145 cuvinte comune limbilor română și eme-gi dar care nu sînt în latină. La 17 dec. 2002 îmi trimite următorul răspuns: ,,Most vocabulary of the Rumanian language can by derived fom Latim, modified by Slavic influences. This happened after the time of the Roman empire. So you need to reassurse me and your readers that you have avoided attaching a Sumerian etymology to any wordthat as a Latin etymology. Are you familiar with the Larin etymologies gived for most Rumanian words?”  În publicația Formula As din 25 mai 2006, fiind întrebat despre legătura scrierii de la Tărtăria cu cea din Sumer, același J.A. Haloran spune: ,,Cum se poate explica faptul că într-o regiune din vestul României înconjurată cu nume sumeriene… , s-au găsit trei tăblițe din lut local, cu pictograme sumeriene dar mai vechi cu 1000 de ani decît cele din Mesopotamia ? … Asumîndu-vă o origine trivială, recentă, romană, sigur că acestea nu vă mai aparțin”. Acest individ nu a căzut în cap ca să-și schimbe fundamental ideile cu privire la ce mi-a scris în anul 2002. Explicația constă în faptul că textul din fișierul Chemae la neuitare, ajustat puțin, l-am tradus în limba engleză și l-am trimis în august 2003 către Tv Discovery, Institutul de Studii Orientale din Chicago și Institutul de Studii Orientale din Philadelphia. Englezii au răspuns că au primit mesajul meu și atît dar americanii au tăcut mîlc. Sigur acest studiu al meu a ajuns și în mîinele lui dar șmecherul a uitat să spună de unde vin ideile  pentru că hoția intelectuală se practică și la case foarte mari. Se pare că i s-a zbîrlit moțul către genialitate și acestui nemernic! Ghinionul lui este că nu știe cum sună limba română vorbită în graiurile noastre mioritice altfel ar pune și el de o șmecherie așa cum au făcut cei doi canadieni care și-au însușit descoperirea insulinei făcută de N. Paulescu în 1923 și cu această hoție au luat premiul Nobel iar statul român nu a spus nici pîs!. Suedezii au recunoscut nedreptatea în anul 1962 la protestele unui scoțian!!! Situația este asemănătoare cu Alexandru Odobleja și studiile lui în domeniul ciberneticii care au ajuns pe căi ocolite la Norbert Wiener iar priceputul  și-a pus un moț de ,,prima-ntîi”!

     Consider că a venit vremea ca românii să-și cunoască adevărata istorie chiar dacă mentorii culturnici dar și alte lichele urlă că tăblițele sînt niște falsuri ale lui Hașdeu, N. Densușian sau a unui geniu încă nedescoperit iar cei care vreau să le vadă de aproape sînt ,,nebuni, diletanți, nespecialiști, indivizi cu mintea rătăcită” și alte asemenea sofisme și finețuri academice.

Nu sîntem latini, așa cum ne vor ei!

     Ce știm si ce nu vrem să știm despre trecutul neamului nostru?  La această întrebare vreau să răspund cu puterea adevărului. Un adevăr rătăcit, uitat, ascuns sau trunchiat de cei nevolnici sau de simbriași ai minciunii.

     Arheologul american Marija Gimbutas în lucrarea Civilizație si cultură, București, 1989 arăta: ,,În mileniul al Vll-lea, a. Cr. în Carpati, era o civilizatie puternică, prima si singură în Europa…o societate matriarhală, teocratică, pasnică, iubitoare si creatoare de artă”. Așa gîndesc unii străini despre istoria noastră foarte veche, concluzii ce au la bază dovezi arheologice de necontestat, cu o simbolistică atît de variată si de complexă care și astăzi uimește prin profunzimea lor. Dar majoritatea istoricilor români ascund acest adevăr si ne duc pe calea plăsmuirilor susținînd că teritoriul carpato – dunărean devine vatră de cultură si civilizație odată cu migrarea indo-europenilor în perioada 2000 – 1200 î.e.n. Peste această găselniță au aranjat cu răbdare si tenacitate, pălăria latinității neamului nostru. Povestea șugubeață cu iz de adevăr istoric nu rezistă la o cercetare si confruntare pertinentă a dovezilor arheologice si lingvistice. Explicațiile stufoase si pline de pretenții ale adevărurilor absolute nu pot arunca în uitare timpul si spațiul ca suport primar dar si final al existentei umane. Iar pământul pe care ne-a zămislit destinul ne-a oferit atîtea dovezi ale statorniciei noastre pe aceste meleaguri, încît numai răuvoitorii pot susține că ne-au adus aici ,,vînturile, valurile”.

     Noi am fost aici din timpurile fără început.

     Geții nu sînt indo-europeni așa cum sună frumos la urechea multor dascăli ai neamului nostru. Probele arheologice ne arată că locuim aici din mileniul al XV-lea î.e.n. si trebuie să amintim substraturile așezărilor Strachina – Dorohoi si Cuina Turcului de la Portile de Fier sau cele din mileniile Vlll – lll î.e.n. cum sunt Criș, Gura Baciului, Valea Lupului (precucuteni), Leț, Hîrșova, Cîrcea, Icoana, Boian, Căscioarele, Crușova, Cucuteni, Drăgușeni, Dudești, Gorban, Gumelnița, Hamangia, Hăbășești, Hotărani, Ostrovu Corbului, Parța, Petrești, Rastu, Ruseștii Noi, Soroca, Tărtăria, Tisa, Tîngaru, Turdas, Vădastra, Vidra, Vînătorii Mici. Acestea sînt vetrele veșniciei noastre știute dar ascunse în umbra unor interese meschine sau a unor ideologii deșarte.  Cîteva dintre ele au o importantă fundamentală în istoria si cultura noastră.

     În lucrarea mea ,,Limba noastră-i o comoară” apărută în anul 2002 susțineam cu o puternică argumentație lingvistică si terminologie socială, că emeșii(sumerienii) au plecat din teritoriul carpato-dunărean în Ki-en-gi(Sumer) în două valuri. Primul a plecat la mijlocul mileniului Vl î.e.n. cînd a avut loc potopul de la Marea Neagră iar valul doi a plecat în prima jumătate a mileniului lV î.e.n. cînd începe si istoria acestei civilizații ce a marcat atît de puternic cultura lumii si în special cultura europeană, adevăr pe care nimeni nu vrea să îl recunoască. Ei (străbunii noștri) au inventat scrisul la Tărtăria în mileniul Vlll î.e.n. ducîndu-l în Ki-en-gi, au dezvoltat structurile sociale  urbane, au creat o formă de capitalism financiar, au descoperit bolta în arhitectură, au construit primele lăcașuri de cult sub formă de cruce cu cele patru brațe egale(crucea greacă spun lotrii iar getă cum spune adevărul), cunoșteau curentul electric si făceau operații pe creier, au dezvoltat o societate de tip comunitar în care indivizii erau angrenați în relații specifice statului de drept modern.

Ei sînt pionierii civilizației europene !!

Neamul emeș ne-a lăsat o cultură fabuloasă! Tăblițele de lut au păstrat pentru posteritate valori spirituale care reflectă modul lor de gîndire si de percepere a realității. Dar chiar dacă au dispărut, o mare parte a culturii lor a fost asimilată de cultura akkadiană și babiloniană iar limba lor a fost folosită ca limbă liturgică pînă în secolul V î.e.n.

Religia lor era o religie a entităților spiritual-energetice definite prin termenul lil care semnifică vînt, suflare, umbră, spirit, creație, avînd și o profundă venerație pentru elementele naturii. Ei nu se închinau la statui ci aveau altare pe ultimul nivel al ziguratului iar acolo preotul oficia ritualul religios si aducea ofrande. De remarcat faptul, că scriitorii antici referindu-se la religia geților, spun că zeii lor nu au statui, aceasta este și caracteristica fundamen¬tală a religiei neamului emeș. Cercetarea originilor neamului emeș și a religiei lui dovedește că începînd cu mileniul Vlll î.e.n. în arealul carpato-dunărean existau comunități umane bine organizate, cu o religie puternică si conduse de sacerdoți. Societatea getă era foarte asemănătoare cu cea a neamului emeș pentru că ele au avut o rădăcină comună de plecare, aveau în frunte un conducător civil si un mare preot. Dacă privim cu atenție sigiliul emeș din secolul XXV î.e.n. unde apare pentru prima dată crucea ca semn explicit al sacrului și troițele maramureșene(unde trăiesc în prezent un grup de români ce își spun cu mîndrie nemeș) vom observa cu uimire că formele crucii sînt identice. Iar descoperirea senzațională a crucii de la Gorban, Cucuteni și alte situri arheologice, demonstrează că noi nu avem nimic cu indo-europenii găselniță a istoricilor occidentali, iar continuitatea neamului mioritic pe meleagurile carpatine din zorii civilizației umane este marcată de alte repere temporale.

     Primul rînd de sus este un sigiliu emeș, cu crucea pe el ca simbol al sacrului, apoi o divinitate emeș care se uită la o cruce înscrisă în cerc fixată pe un soclu, iar ultima poză spre dreapta este crucea cum apare în templele egiptenilor.

     Rîndul ll este un altar descoperit la Cucuteni, jud. Iași din mileniul V î.e.n. unde se vede stilizată crucea. În muzeul de istorie din Botoșani există o farfurie cu semnul crucii desenat pe fundul din partea interioară, veche din mileniul Vlll î.e.n.; urmează o cruce de pe un vas Cucuteni și o farfurie din același sit arheologic, apoi cruci cu brațele egale descoperite la Fizeșu Gherlei, folosite de geți prin secolele Vll î.e.n.

     Rîndul lll prezintă simbolul crucii înscrisă în cerc folosit pe porțile din Maramureș, apoi ca simbol al sacrului în forma copturii numită pască sau Paști, și crucea liberă pictată pe ouăle ,,încondeiate” pregătite pentru Paști.

     Deci nimic din blăstămția iudoe-satanistă unde legămîntul falic se purta la gît cu mare priință iar în temple i se ridicau rugăciuni fierbinți de-ți prăjeau creierii, asta dovedind că tradiția noastră religioasă era mult înaintea apariției iudeo-satanismului, așa cum o arată atît de temeinic adevărul istoric și nu cel revelat!

     Izvoarele istorice menționează prezenta apostolului Andrei în Dobrogea în secolul lll… si cam atît. Dacă celelalte popoare au fost creștinate prin sabie sau ucaz, pentru noi istoria nu consemnează nimic. Am păstrat un tezaur uimitor de cuvinte în limba veche, limba celor mulți si tăcuți, limba țăranilor vorbită de-a lungul mileniilor. Pentru a dovedi acest miracol trebuie să analizăm termenii liturgici folosiți și de creștinismul iahvist ca o reflectare în timp a mitologiei emeș. Principalele mituri din Biblie; facerea universului, facerea neamului omenesc, nașterea Evei din coasta lui Adam, potopul, salvarea seminției omului de către Noe, primirea tablelor de legi de la divinitate, existenta raiului, lupta cu balaurul, primul păcat, toate se găsesc scrise pe tăblițele de lut ale culturii emeș. Dar scrise cu cel puțin 2000 de ani înaintea pretinselor texte sacre ale iudeilor. Iar în Canaan s-au stabilit o parte dintre  geții care în frunte cu Tanaus și-au ,,vizitat” rubedeniile din Egipt în secolul XVlll î.e.n. Acest transfer cultural a avut loc în perioada deportării iudeilor în Babilon de către Nabucodonosor(580 î.e.n.) unde emegi(limba sumeriană) era limbă liturgică chiar dacă poporul ce o vorbea dispăruse ca structură politică de cca 1300 de ani. Aici spun ei că au luat contact cu această cultură fabuloasă iar o parte dintre pribegi au încercat să-si reformeze propria religie. Acțiunea a fost un eșec dar în coasta lor au apărut la începutul secolului lll î.e.n. galii pe care scrierile vechi i-a numit eseni/esenieni datorită religiei lor. Istoria spune că atît Ioan Botezătorul cît si Isus Cristos au fost eseni. Așa se explică faptul că românii nu au fost creștinați prin ucaz sau sabie.

     Fiecare oraș emeș avea cîte o divinitate protectoare care locuia într-un templu închinat în acest sens. Eridu, cel mai vechi oraș al emeșilor avea un lăcaș de cult respectat si venerat si de alte comunități iar templul de aici s-a dovedit a fi prima construcție cu caracter religios din lume. A fost construit la jumătatea mileniului V î.e.n. Uimirea arheologilor a fost și mai mare cînd în stratul al paisprezecelea s-a descoperit fundațiile unui templu datat la mijlocul mileniului lV î.e.n. avînd forma unei nave dreptunghiulare, împărțită în trei părți. Acest sistem de construcție religioasă sun formă de cruce se găsește în arhitectura bisericilor creștine pe care șmecherii o mai numesc și cruce greacă! Dacă privim crucea de pe fundul vasului descoperit la Gorban vedem că este o cruce cu cele patru brațe egale(pe care niște șmecheri ne-au furat-o spunînd că s-a născut sub freza lor grecească!) care se găsește pe sigiliile emeș fiind simbolul cultului creștin etiopian iar în creștinismul catolic si ortodox crucea are un braț mai lung pe care se sprijină. Asemănarea arată că religia crucii s-a născut la est de Carpați, a fost dusă în Ki-en-gi odată cu migrarea emeșilor în această regiune, le-a legănat speranțele timp de 2000 de ani, alți 1000 de ani a fost religie și pentru seminții semite iar iudeii au cunoscut-o în deportarea din Babilon. Pe monezile lor din secolul ll î.e.n. aparea steaua cu cinci colțuri luată de la egipteni așa cum a fost și este ca simbol sacru la comuniștii iahvistului, Karl Marx. Emeșii aveau ca simbol pentru zei, steaua sub formă de disc cu sase brațe repartizate la distante egale sau de disc cu sase colturi și steaua cu șase colțuri(două triunghiuri isoscele suprapuse). Cele trei simboluri se găsesc în steaua noastră cu care se colindă de Crăciun. În Tora se spune că șarpele a ispitit-o pe Eva îndemnînd-o să muște un măr care era în pomul cunoașterii, păcat ce nu a fost iertat de Dumnezeu si a urmat alungarea din rai. Dar mărul este un pom caracteristic regiunilor temperate inclusiv României și nu țărilor cu climă caldă cum sînt Iraqul sau Israelul dovedind rădăcina mitului. Noi românii păstrăm si în prezent mărul ca pom sacru în colindele de Crăciun: ,,florile dalbe lemn de măr”, alături de brad la căsătorie și stejar la înmormîntare. Trebuie precizat că religia emeșilor era monoteistă avîndu-l în frunte pe AN (cer, rai, înalt) ca divinitate din care au apărut ceilalți zei (spirite).

     O asemănare uluitoare cu mitologia emeș si a creștinismului se găsește în religia incașilor care are în centrul pe Viracocha ca fiind Creatorul, Stăpînul Soarelui. Acesta a creat din piatră niște uriași pe care i-a trimis printre oamenii primitivi pentru ai civiliza și ajuta(mitul jidovilor de la noi!). Dar pentru că lumea s-a umplut de răutăți, acesta i-a nimicit printr-un potop imens si a salvat numai un bărbat si o femeie. Viracocha a coborît pe pământ si a creat oameni din lut care sînt străbunii actualului neam omenesc, tot el fiind părintele dinastiei regale Inca si fondatorul imperiului. Rugăciunile erau adresate unei Sfinte Treimi și Fiului lui Dumnezeu cel care a murit, a înviat si s-a înălțat la cer fiind așteptat să vină într-o zi să salveze neamul inca și să-l mîntuie. Această asemănătoare i-a făcut pe invadatorii spanioli să-i acuze de blasfemie si să se poarte și mai sălbatic cu ei nimicind orice urmă de cult incas. Ei credeau în reînvierea trupului si în Ziua Învierii tuturor oamenilor.

     Dar la Isaiia s-au mai descoperit două tăblițe de lut ars cu semne așezate într-o anumită ordine care sugerează că este o formă de scriere simplă. Numai faptul că acești oameni aveau capacitatea de a sintetiza si simboliza ideile, este un fenomen extraordinar iar gîndirea lor nu era a unor primitivi, așa cum de multe ori privim noi lumile trecute.

     Tărtăria si Isaiia sînt cele două puncte unde s-au descoperit primele forme de scriere din istoria lumii iar noi ne facem că ne plouă în cap cu indo-europeni care ne-ar fi vizitat în jurul anului 2000 î.e.n și au măturat complet această cultură. Am impresia că există străini(Marija Gimburas) mult mai corecți în aprecierea trecutului nostru fată de acei românași puși să umble cu șoalda prin istoria neamului. Indo-europenismul este bun doar pentru cei care refuză să accepte realitatea probelor arheologice și lingvistice sau pentru liftele care vor glorie.

     Dar emegi(limba sumeriană cum au botezat-o specialiștii) are legături si cu limba …engleză!!! Descoperirea este uluitoare dacă ne gîndim că aceste civilizații nu s-au întîlnit niciodată pe drumul istoriei. Și totuși cuvintele arată că în timpurile străvechi populațiile respective au vorbit limbi foarte apropiate sau poate au avut o limbă comună. Istoria străveche a insulelor britanice este marcată de perioada megalitică cînd o populație necunoscută a înălțat mai multe monumente numite henge. Aceste construcții realizate în mai multe etape începînd cu primele secole ale mileniului lll î.e.n. și situate în zone deschise aveau un caracter religios iar după unii cercetători erau si centre de studiere a cerului și marchează prima manifestare a artei monumentale prin care omul se eliberează de lupta pentru supraviețuire si concepe o construcție destinată grupului social căruia îi aparține. Construcțiile în sine arată un nivel evoluat al cunoștințelor arhitectonice dovedind si existenta unor structuri sociale bine organizate. Numai în insulele britanice există aproximativ 200 de construcții de tipul henge. Pentru manevrarea blocurilor de piatră de zeci de tone din care sînt realizate aceste monumente, trebuiau să existe comunități umane cu zeci de mii de indivizi, bine organizate care să participe efectiv la dislocarea, transportul si ridicarea lespezilor. Aceste comunități nu au dispărut din istorie odată cu terminarea monumentelor. Despre constructorii lor nu se stie nimic. Deocamdată!

     La mijlocul mileniului 1 î.e.n. insulele britanice au fost ocupate de triburile celților veniți de pe continent. Nu știm dacă au dispărut creatorii monumentelor de tip Stonehenge sau dacă au format structuri sociale împreună cu noii veniți. Celții au preluat aceste monumente și le-au dat o nouă viată prin religia lor condusă de druizi. Romanii ocupă insulele britanice la mijlocul secolului 1 e.n. si țin populațiile sub sabie pînă la începutul secolului V e.n. cînd le abandonează.

     Am făcut acest scurt istoric să pot pune întrebarea: ce legături au existat între populațiile care au construit monumentele megalitice din insulele britanice, populația carpatică si neamul emes(sumerienii) din Ki-en-gi (Sumer)? Răspunsul este unul năucitor, cele trei populații au o rădăcină comună si ea se află în societatea mileniului Vll î.e.n. din ținutul carpatic unde a fost zămislită ,, prima si singura în Europa…o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare si creatoare de artă”. Iar cele 260(numai atît am scris eu în prezentul studiu dar în realitate sînt aproape 1500) cuvinte din limba engleză care se găsesc în  româna veche si emegi demonstrează cu prisosință acest lucru. Fărîme din limba celor care au construit monumentele megalitice se găsesc chiar si în prezent în limba engleză iar studiul în sine este doar o mică părticică din ceea ce se cere făcut, pentru că trebuie răscolită în profunzime limba engleză veche cu dialectele ei și limbile galeză, scoțiană si irlandeză.

     Studiind comparativ emegi, limba română veche si engleza, am ajuns la concluzia că ținutul carpatic a fost o vatră de migrare către alte meleaguri a unor comunități umane ce au creat culturi uluitoare acolo unde si-au găsit vremelnicia.

     Primii au plecat către sud-est, emeșii, pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. stabilindu-se în Ki-en-gi unde au realizat o civilizație si o cultură unică în lume. Următorul val de migrație a fost al albilor(albi: veșmintele albe purtate de acest neam + on: neam, clan) către vest pe la sfîrșitul mileniului lV î.e.n. și au avut ca punct final insulele britanice unde au realizat arhitectura megalitică preluată mai tîrziu de celți. A treia mare migrație a fost către est cu ramificare către nord-est prin nordul Chinei (civilizațiile Taklamacan din vestul deșertului Gobi și Karacum din estul Tadjikistanului) si punct final nordul Japoniei prin populația ainu(cunoscută în cronicile japoneze și sub numele de emiși), sud prin rahmanii plecați din Moldova și cunoscuți ca brahmani în India și sud-est traversînd subcontinentul indian, Oceanul Pacific si ajungînd pe coasta de vest a Americii de Sud unde au dat naștere civilizației și culturii inca. O altă migrație masivă a fost în partea a foua a mileniului lV î.e.n. în Egipt!

     În deșertul Taclamakan(partea de nord-vest a deșertului Gobi) s-au descoperit mai multe zeci de mumii ale unei populații de origine europeană; un bărbat de 2 m., cu păr roșcat sau șaten deschis îmbrăcat cu o haină lungă pînă la genunchi de culoare vișiniu închis, pantaloni albaștri iar în picioare purta un fel de cizme. Era încins cu un brîu cu modele deosebite care se găsesc un țesăturile vechi din Europa Centrală și Răsăriteană. Și cizmele aveau modele cusute pe ele. Pe față avea pusă o pînză de culoarea hainei. Această civilizație a existat pe la 2500 – 1700 î.e.n iar ultimele rămășite au dăinuit pînă în secolul Vlll î.e.n. Era o civilizație cu agricultura bazată pe irigații și un comerț foarte dezvoltat cu India de vest, Mohenjo – Daro și Sumer. Țineau un fel de evidență cu ajutorul unor bile cu semne pe ele pe care le puneau în vase iar acestea aveau la rîndul lor anumite semne. În localitatea Gorban din județul Iași a fost descoperit în anul 2001 un vas ce avea înăuntru o adevărată comoară; 21 de statuete cu simboluri feminine și 21 de simboluri masculine împreună cu 42 sfere mici de lut ars. Mai erau și mici tronuri din lut ars avînd gravate mici semne pe ele.. In prima jumătate a secolului XX, în mai multe centre ale culturii emeș s-au descoperit mici bule din argilă care au în interior mici obiecte din argilă: conuri, piramide, pătrate, cuburi și s-au emis mai multe ipoteze privind semnificația lor; de la o simbolistică religioasă pînă la un sistem simplu de evidență și calcul. Aceste bule sferice provin din perioada Uruk lV(3300 – 3100 î.e.n.) și preced cu unul sau două secole apariția scrierii cuneiforme. La Nuzi, în nordul Iraqului, s-a găsit un vas de argilă conținînd 48 de astfel de obiecte mici, modelate iar pe partea exterioară a vasului era o listă cu scriere cuneiformă care enumera o listă de animale, tot în număr de 48. Cercetătoare Denise Schmandt-Besserat de la Universitatea din Austin (Texas U.S.A), a publicat în anul 1981 o sinteză asupra unui număr de 200 bule sferice și fragmente de bule cunoscute în revista Technology and Culture. Ea ajunge la concluzia că reprezintă preistoria scrierii și ele provin din Sumer. În realitate sistemul a fost adus de neamul emeș(sumerieni), pe acest teritoriu cînd au migrat din locurile de baștină, ținuturile din jurul Carpaților. Unele din micile obiecte au fost perforate (conuri, discuri, bile) ceea ce demonstrează că erau înșirate pe sfoară, procedeu găsit și la o tăbliță de la Tărtăria. Obiectele găsite în bulele sferice nu erau găurite și erau imprimate pe exteriorul acesteia. În deșertul Karacum s-a descoperit o ,,civilizație a oazelor” care a dăinut cam în aceeași perioadă cu civilizația din Gobi(Taklamacan) cu o agricultură bazată pe irigații și care făcea comerț cu orașele emeș și acadiene. Principalul centru era Agi Kui.

     În nord-vestul Chinei sînt mentionați toharii începînd cu secolul lV î.e.n. populație de origine indoeuropeană, înrudită cu sacii/sciții care la rîndul lor erau înrudiți cu geții. Cred că aceștia sînt urmașii vechilor populații care au trăit în mileniile lll și ll î.e.n. în ținuturile Taclamakan și Karacum iar în prezent se găsesc în Turkmenistan, Iran, Tadjikistan, Kazahstan, Uzbekistan. Dovezile arheologice menționate demonstrează că în mileniile Vlll – lV î.e.n. pe teritoriile din jurul Carpaților, a existat o civilizație înfloritoare, cu o religie bine conturată care a fost dezvoltată de grupurile umane ce au migrat în ținutul dintre Eufrat și Tigru dar și alte direcții (takla: vorbărie, flecăreală, a spune, a conduce, a părăsi  + macan/Magan: civilizația de la Mohenjo-Daro).

     Ce catastrofe au năvălit peste comunitățile carpatice, au determinat spargerea lor si răzlețirea în cele trei zări? Pentru lămurirea acestei întrebări trebuie să căutăm în umbrele timpului calea care să ne ducă spre lumină, altfel vom trăi în continuare în sminteala făcătorilor de adevăruri sacrosante. Am făcut acest comentariu de istorie veche să arăt că noi nu sîntem indo-europeni așa cum ne dau la cap profeții neamului iar această minciună nu poate să reziste în fata probelor arheologice dar în special al argumentelor lingvistice.

     Si dacă nu sîntem indo-europeni atunci nu sîntem nici latini. Această poveste cu pretenție de adevăr absolut s-a născut foarte chinuit în mintea reprezentanților Scolii Ardelene la sfîrșitul secolului al XVlll-lea dintr-o dorință sinceră de identificare a națiunii române din Ardealul aflat sub ocupație austriacă, la  tradiția veche a istoriei europene. Si pentru că în limba română există cuvinte identice sau asemănătoare fonetic si semantic cu limba latină, ei au considerat că au descoperit strămoșul lingvistic. La aceasta mai trebuie adăugat si suportul național deosebit dat românilor de sub stăpînirea austriacă care erau considerați ca un popor ieșit de undeva dar fără a se ști cînd și de unde. Aceste două elemente spațiu, timp au fost răstălmăcite de tot felul de minți ciuntite, năimite sau smintite ajungîndu-se la monstruozități că am fi de origine slavă, sau urmașii colonilor romani amestecați cu slavi sau că sîntem o populație slavă din sudul Dunării care a suferit un proces de latinizare în conviețuirea cu populația băștinașă si i-a venit un dor de ducă mai spre nord, a pîndit cînd Dunărea era înghețată și tulio! Asemenea basne(născociri), susținute de istorici si lingviști români ne-au făcut la fel de mult rău ca si cotropirea gliei străbune. Perfidia manipulărilor istorice s-a manifestat foarte puternic odată cu constituirea statelor moderne pe principiul națiunii sau a națiunilor majoritare, unde teritoriul era împărțit sau rășluit după componenta etnică. Minciuna a găsit un domeniu vast de manifestare în care oricine putea contesta pe oricine sau orice iar adevărurile se stabileau în funcție de puterea si persuasiunea celui mai tare. Iar noi fiind puși de soartă, aici la mijloc de drum, ne-am aplecat sub furtuni cînd spre apus cînd spre răsărit, dar niciodată această înclinare nu ne-a adus liniște sau bunăstare.

     Ca să arăt că nu ne-am schimbat limba sub ocupația vremelnică, parțială si prădalnică a romanilor așa cum îți schimbi straiele, am urmărit să demonstrez că geții aveau o limbă inconfundabilă dar cu unele cuvinte care se găseau în latină. Această limbă vorbită de ei, noi o păstrăm în limba veche si contemporană într-o măsură uimitoare iar pretinsa latinizare a poporului român s-a realizat în fapt începînd cu a doua jumătate a secolului XlX sub directul control al mafiei cazare și continuă si astăzi. În susținerea celor afirmate voi apela la mai multe feluri de probe care au stat si stau si în prezent la îndemîna celor care se ocupă cu studierea originii limbii române.

placile_dacicice_4

     Argumente istorice. Ocupația romană asupra Geției/Daciei a durat aproximativ 150 de ani si a inclus în provinciile controlate de cuceritori doar o parte din teritoriul locuit de neamul geților. Aceste zone au avut atît un rol economic cît si un rol strategic pe care romanii l-au luat în considerare mereu la împărțirea teritorială făcută de-a lungul ocupației. Se spune că în această perioadă atît de scurtă, geții ca niște sărîntoci si-au lepădat limba precum o boarfă uzată si plini de dragoste pentru cuceritori au mers în castrele lor să ia lecții de latină iar cei mai grei de căpățînă(comatii) erau trași de coamă. Istoria a consemnat că dragostea pe care o purtau geții cuceritorilor romani s-a măsurat totdeauna numai cu ascuțișul sabiei iar relațiile lor au fost numai între stăpîn și slugă. Răscoalele nenumărate ale geților ocupați și vizitele de lucru neanunțate ale geților liberi prin castrele romane sau peste Dunăre dovedesc că acești prădători chiar dacă aveau sub control o parte a gliei străbune nu au învins si dorința de neatîrnare a străbunilor noștri, așa cum ne dăscălesc  unii cu această poveste însăilată pe sub togă despre binefacerile civilizației Romei. Romanii au urmărit să pună mîna în special pe minele de aur si argint din Apuseni care erau vitale pentru acest popor prădător si plin de arogantă. Nicăieri în istorie cuceritorul nu a venit să aducă celor cuceriți flori, busuioc și ceva parale, ei au adus, crime, jafuri de tot felul, nenorociri si distrugerea unor sisteme sociale cînd s-a trecut la ocuparea teritoriului. Să ne amintim ce dezmăț a urmat la Roma după cucerirea Geției și jefuirea ei de tot ce se putea jefui iar noi și acum nu prididim să ne lăudăm prădătorii, o facem cu ei în orice ocazie, am făcut-o si cu turcii timp de cîteva secole, ne-am mai uitat si în est 45 de ani pînă am amețit.

    placile_dacicice_5 Albanezii au stat sub ocupație romană timp de 562 de ani si sub ocupatie bizantină aproape 9 secole și nu s-au latinizat, nu s-au grecizat ci au rămas un popor căruia nu-i neagă nimeni originea iliră. Mai mult si în prezent ei au două dialecte desi ocuparea lor a fost totală atît sub romani cît si sub bizantini. Istro-românii, o comunitate de cîteva mii de oameni emigrată din Ardeal în secolul XV în Croația sau poate o rămășiță a vechilor geți, își mai păstrează si în prezent dialectul chiar dacă numărul lor s-a redus la cca 200 persoane. Românii din Ardeal au stat sub ocupație maghiară cca 800 de ani și nu si-au pierdut limba sau obiceiurile așa cum ar trebui să fie după dogma latinității.

     Lipovenii au 300 de ani de cînd trăiesc în mijlocul poporului român dar si-au păstrat cu sfințenie limba si obiceiurile, la fel este situația țiganilor cu care conviețuim de cca 600 de ani. Cel mai concludent exemplu este al aromânilor care, deși au un dialect apropiat cu limba noastră, totuși nu și-au pierdut identitatea lingvistică si tradițiile chiar dacă conviețuim de peste 2000 de ani. Prea ne cred unii proști sau grei de cap!!

     placile_dacicice_6Asemenea argumente nu dau bine deloc la dogma latinității, povestea este prea străvezie ca să fie și adevărată. Dar să mergem cu pipăitul chiar în bîrlogul ursului(romanilor) să vedem cum stau lucrurile la ei acasă în ciubota italică. Istoria ne spune că puterea militară a Romei s-a înzdrăvenit după mari opinteli împotriva etruscilor, triburilor samnite, celților din nordul peninsulei italice, grecilor din sudul peninsulei, a punilor care au bătut în porțile Romei într-o vizită nepoftită. După ce-au supus toată peninsula la sfîrșitul secolului lll î.e.n. și nu au mai avut pe cine jefui(acesta era obiectivul oricărui război în antichitate dus pe teritoriul străin) romanii si-au înălțat ochii către răsărit si în urma unor războaie cumplite au ajuns să controleze toată peninsula balcanică pînă la Dunăre. Mă opresc aici pentru că atît ne interesează pe noi. Dacă săndăluța romană a pășit falnic în toată peninsula italică timp de aproape 700(șapte sute) de ani cît au controlat-o pînă la prăbușirea Imperiului Roman de Apus în anul 476 e.n., cum pot explica magiștrii noștri în lingvistică faptul că și în prezent în Italia se vorbesc 12 dialecte iar în  România(care cuprinde mare parte din fosta Getie) nu există dialecte chiar dacă a fost sub ocupație romană numai jumătate din teritoriu timp de 165 de ani.

     Grija prădătorilor fată de cei prădați este consemnată de istorie ca un blestem al celor neputincioși în fata violentei oarbe sau a vicleniei.

     Spaniolii, după ce i-au măcelărit pe incași și celelalte popoare amerindiene le-au mai dat si o mulțime de boli care au făcut ravagii reducînt populația la aproape la un sfert într-o sută de ani. Cu tot acest dezastru ei si-au păstrat limba si cultura chiar dacă de atunci trăiesc într-un mediu social străin lor. Popoarele din Africa ce au fost tratate cu o sălbăticie greu de imaginat au reușit să-si păstreze limba si cultura în ciuda faptului că sistemul social a fost distrus în cea mai mare parte. Să facă geții excepție de la această regulă elementară a supraviețuirii în care orice supus încearcă să-si păstreze identitatea si să scape cît mai repede de stăpîn? Nimeni cu mintea întreagă nu poate accepta această tîmpenie. Ei care erau cel mai numeros popor din Europa nu s-au vîndut ca o turmă de oi cohortelor romane iar cel mai bun exemplu este moartea viteazului Diogio/ Decebal după zicerea romană, care a preferat să se sinucidă decît să fie circar la Roma. Dar acest blestem al istoriei ne-a făcut să avem circari printre noi si chiar la noi acasă. Cine nu vrea să gîndească însemnă că nu are cu ce să gîndească și pentru o asemenea meteahnă nu va fi pus în obezi sau trimis la ocnă.

     Argumente etnografice. Columna lui Traian din Roma ni-i prezintă pe geți îmbrăcați în ițari cu căciulă(cușmă) si cămașă lungă pînă aproape de genunchi încinsă cu un brîu. În picioare purtau opinci iar ca arme foloseau arcul cu săgeți si sabia încovoiată la vîrf. Femeile dace purtau cămașă lungă peste genunchi cu deschidere la gît si umblau încinse pe mijloc. Imaginea de pe columnă este în fapt imaginea tipică a țărancei si țăranului român de la începutul secolului XX. Dar acest port este specific si aromânilor, popor care vorbește un dialect apropiat de limba române si pe care istoria l-a consemnat foarte rar. Greu de acceptat ideea că geții au renunțat la limbă în 150 de ani de ocupație străină dar si-au păstrat intact portul timp de 2000 de ani iar în portul lor actual nu se găsește nici un element din vestimentația romanilor!

     Să ne oprim asupra elementelor de vestimentație specifice celor două popoare. Femeile romane purtau în picioare: campodes(sandale ușoare pentru drumeție), coturni(botine scumpe pentru teatru si ceremonial), crepidae(botine de folosință curentă), conipodes(pantofi cu vîrf ascuțit), calceus(papuci din piele de căprioară), enemides(pantofi cu vîrf moale), lancia(papuci de casă), laconica(sandale pentru plimbare) muleus(papuci din stofă brodată cu aur), peribarides(încălțăminte numai pentru nobili) saltides(pantofi ușori pentru dans) iar femeile gete purtau opinci sau umblau cu picioarele goale. După cum se vede nu le-am moștenit nimic din vestimentație. Si invers să vedem dacă vestimentația noastră se găsește în latină, vom constata: căciulă(pileus), călțun(caliga), cămașă(subbcula), cojoc(pelliceum), ițari(bracae). Dacă nu le-am preluat portul și nu le-am asimilat cuvintele ce definesc vestimentația atunci cum susțin lingviștii că geții au renunțat la limba lor și așa, într-o sminteală generală s-au trezit vorbind latina pe coclauri. Nici folclorul si nici tradițiile noastre nu sînt comune cu cele ale latinilor chiar dacă unii bagă în această matriță tot ce este specific și ne individualizează de alții. Dovada vine și de la tradiția mărțișorului care nu se găsește în obiceiurile romanilor dar ai noștri latiniști spun că tot de la Rîm se trage și șnurulețul cu cele două buburuze. Ei știu că în siturile arheologice din România s-au descoperit mărtisoare vechi de 8000 de ani iar tradiția acestei podoabe de primăvară o au numai românii, bulgarii, aromânii si albanezii, adică cei care cu mii de ani formau marea familie a tracilor după vorba grecilor sau a ariminilor după adevărul tăblițelor de plumb descoperite la Sinaia. Iar bulgarii au preluat acest obicei de la geții/mesii cînd s-au așezat în sudul Dunării în secolul Vl e.n.. Termenii noștri care definesc vestimentația tradițională sînt mult mai vechi decît cotropirea Daciei de către romani și nu au nimic comun cu limba acestor invadatori. Geții locuiau în cătune și sate fiind organizați pe șatre iar  romani pripășiți pe la noi trăiau în canabae – așezări de lîngă taberele militare; vici – așezări rurale unde anexau și cătunele băștinașilor și  pagi – denumirea așezărilor formate din populația autohtonă. După cum se vede nimic comun în sistemul de organizare administrativă nu am păstrat de fa acești prădători. Dar de ce avem unele cuvinte comune fonetic si semantic cu limba latină ?

     Argumente lingvistice. Ca să facem lumină în această nebuloasă a originii limbii române trebuie să vedem cine au fost latinii si originea limbii lor. Mitologia romană spune că neamul latinilor ar fi venit în Italia după distrugerea Troiei de către ahei(neam negrec) iar ei sînt urmașii troienilor. Povestea este încîntătoare numai că nu a avut putere de convingere la istorici pînă a venit un ,,nespecialist” nepoftit pe nume Schliemann, care, după ce și-a otrăvit mintea cu Iliada a spus că războiul Troiei este o realitate istorică. Această afirmație trebuia verificată și dovedită cu probe. Mergînd pe urmele povestirii lui Homer, Schliemann a descoperit ruinele Troiei, a crezut că a descoperit comoara lui Priam și a confirmat că Iliada trebuie privită ca o sursă de informații istorice. Si atunci de ce nu vrem să acceptăm si ideea că latinii ar fi urmașii troienilor cînd evenimentul este menționat cu lux de amănunte în Iliada.

     Arheologia ne oferă probe indiscutabile că ținutul carpatic a fost locuit încă din mileniul XV iar din mileniul Vll există mai multe centre de cultură a căror viată poate fi urmărită o perioadă lungă de timp. În sudul Dunării, în peninsula balcanică și Grecia probele arheologice dovedesc începînd cu mileniul V, existenta unor populații care practicau păstoritul si o formă de agricultură mai simplă. Peste mare, în podișul Anatoliei, cultura de la Çatal Hűyűk a înflorit în aceeași perioadă. În mileniul V din Carpați pînă în Anatolia existau comunități umane care ne-au lăsat dovezi clare ale trecerii lor prin timp. Iar Troia a fost un centru important de tranzit între aceste două orizonturi ale lumii vechi, nordul carpatic si sudul anatolian cu Asia Mică. Troia ca centru urban a fost datat din mileniul lll, a fost distrus de mai multe ori si iar reconstruit pînă l-au făcut cenușă aheii iar Homer a pus în versuri acest eveniment tragic lăsîndu-l posterității. Populația acestei zone era un amestec de pelasgi ca vechi locuitori ai Greciei, ionieni(din neamul ilirilor si al tracilor), misi, hititi poate ahei si alte seminții. Poziția geografică îi permitea să controleze comerțul dintre nord si sud iar în jur avea un ținut foarte roditor, renumit pentru creșterea oilor și cailor. Opulenta si luxul acestei cetăți a atras poftele aheilor, care trăiau mai mult din jaf si silnicii. După ce au cucerit orașul cu faimosul ,,cal troian” l-au jefuit si l-au dat pradă focului iar o parte din locuitori s-au salvat plecînd spre alte meleaguri si ajungînd în Italia. Valurile de invadatori – ahei, eolieni si dorieni – care s-au stabilit în Grecia i-au împins pe pelasgi de pe litoral în ținuturile cele mai grele vieții, în munții din nord.

     În ,,perioada obscură” a grecilor(secolele Xll – Vll î.e.n.) nu se mai amintește nimic de pelasgi dar aceasta nu înseamnă că ei au dispărut sau au fost asimilați de greci. Din comercianți si pescari, pelasgii au devenit păstori în munți pe platourile aride si înalte. Pe acest teritoriu, la sfîrșitul secolului V î.e.n. se formează si se consolidează statul macedonean ca o monarhie. Macedonenii(machidonii) vorbeau o limbă diferită de a grecilor si erau priviți de aceștia ca barbari. Filip, regele Macedonie(359-336 î.e.n.) a organizat statul si armata devenind cea mai mare putere în zonă ceea ce nu-i încînta deloc pe greci. Acesta a cerut să participe la întrecerile olimpice a grecilor din anul 340 î.e.n. dar a fost refuzat pe motiv că este barbar(străin) iar sărbătoarea este numai a grecilor. După doi ani, prin bătălia de la Cheroneea, Filip îi învinge pe greci si supune toate orașele state. Fiul acestuia, Alexandru Makidon a preluat conducerea statului în anul 336 î.e.n. si a împins granițele puterii sale pînă în India, fondînd imperiul elenistic după urechea culturnicilor germani din secolul XlX. Capitala regatului macedonean se numea Pela(pel: a fi întuneca, a se murdări, a se plimba, a defila + a: a adăpa vitele, străbun, rădăcină, braț, armă, neam, clan), adică baștina păstorilor sau rădăcina neamului păstorilor. Pe același teritoriu al munților din nordul Greciei cîteva secole mai tîrziu istoria îi menționează pe macedoromâni(machidoni) sau aromâni. În limba română veche cuvîntul pelag are semnificația de întindere mare de ape, mare, imensitate si se compune din fonemele emegi(limba străbunilor carpatici) pel: a fi întunecat, confuz, a se murdări, a defila, a se plimba + ag: a aranja, loc, parte, faimă, coastă, învechit. Acest cuvînt arată că a existat de-a lungul timpului o legătură strînsă între cei din nordul si sudul Dunării. Cum acești pelasgi erau navigatori iar tara lor(Grecia) era înconjurată de ape, cei din nord i-au reținut fonetic si semantic așa pentru că vorbeau aceeași limbă sau o limbă foarte apropiată. Dar acest cuvînt există si în latină sub forma pelagus ce semnifică întindere mare de ape, mare, largul mării. Deci cele două limbi păstrînd termenul pelag/pelagus într-o formă apropiată dar cu aceeași semnificație semantică, înseamnă că au o rădăcină comună. Populația din sudul Dunării, în mileniile V-l î.e.n. vorbea o limbă apropiată cu cea din nord pentru că pelasgii erau neamuri apropiate cu triburile carpato-dunărene, așa cum este în prezent aromâna si româna. Dar în ținutul lor de origine – regiunea muntoasă a Macedoniei, există o depresiune cu aspect de cîmpie numită Pelagonia(pelag + on: popor, neam, a locui, rude + ia: tinut, avere, a apăra) iar în NV regiunii există o vale numită Polag iar pe la 1200 exista în această regiune o cetate numită Pelag. Aceste cuvinte arată că neamul pelasgilor nu a dispărut niciodată din sudul Dunării chiar dacă fiecare l-a botezat după timp si nărav. Ei îsi ziceau în epoca feudală armîn(aromîni sau makidoni) iar cei din nordul Dunării îsi spuneau rumîn/rumuni.

     Cuvîntul pater, în latină cu sensul de tată biologic dar și de seful unei familii formate din mai multe generații sau a unui clan se găsește în eme-gi sub forma patesi si are întelesul de administrator, guvernator. Sensul social al termenului este cel care se îngrijeste de existenta unei comunități și de raporturile dintre comunitate și indivizi sau dintre membrii comunității. În quichua există termenul depatiri cu semnificația de responsabil sătesc ce împarte puii de lama cînd se întorc toamna de la pășunat. Cu aceeași semantică limba română are cuvîntul părinți formă puțin modificată prin inversarea ultimelor silabe. Dar limba noastră are si forma de pater cu sensul de nebun, violent, țîcnit. Ca să înțelegem semnificația acestui cuvînt trebuie să umblăm puțin prin memoria istoriei si să ne amintim de năravurile si apucăturile romanilor. Înnebuniți după avere si putere, au urmărit în perioada lor de glorie să cucerească lumea pe care o puteau pipăi cu ascuțișul săbiei si așa nepoftiți sau arătat si la granițele Geției. După ce au supus sub jugul lor aproape jumătate din teritoriul locuit de geți, au aplicat sistematic un jaf absolut a bogățiilor inclusiv robirea populației aptă de efort fizic. Zona ocupată de romani arată clar că îi interesa aurul si argintul ce stătea ascuns în pîntecele munților Apuseni. Pentru pretenția lor de civilizatori si apărători ai celor slabi, geții i-au considerat nebuni pe motiv că ei nu au rîvnit la civilizația romană, nu au alergat după aurul si argintul lor iar ocrotirea era numai sclavie. Poate doreau să-i convingă pe geți că sînt smintiți de nu-si folosesc bogățiile atît de trebuincioase Romei pentru măceluri si orgii numite subțire ,,serbări ale victoriei”. Niciodată prădătorii nu au adus fericire celor prădați așa cum au pretins iar noi cunoaștem vicleșugul venit atît din est cît si din vest. Orice nepoftit își arată interesul și intențiile generoase cînd aveai ceva pe care nu erai dispus să-l cedezi.

     Mai avem noi un cuvințel pe care foarte mulți ni-l pun în nas cînd este vorba de originea neamului si a limbii. Zice cronicarul în al său letopiseț că ,,de la Rîm ne tragem”. Eu cred că de la Rîm ni se trage! În eme-gi (limba străbunilor carpatici) rîm are semnificația de străin, dușman, a distruge, ostilitate, rău, necaz. În limba română există verbul a rîma cu sensul a dușmăni, a face rău, a pizmui, a pune la cale o ticăloșie, a batjocori, a umbla cu vicleșuguri. Identitatea semantică și fonetică nu poate fi pusă in discuție. Spun profeții întru adevăruri plăsmuite că acest cuvînt vine din limba slavă si arată chiar capitala imperiului roman. Dar slavii au venit peste noi la cca trei secole după retragerea romană din Geția. Atît dispreț arată fată de memoria acestui popor, care după imaginația lor bolnavă, și-a uitat prădătorul ce i-a transformat în robi si le-a luat chiar cenușa din vatră? Noi i-am păstrat ca dușmani si oameni vicleni puși numai pe răutăți si această semnificație dăinuie si astăzi în expresia ,,mă rîmi”. De ce nu admitem că slavii au împrumutat din limba noastră acest termen pentru că geții au intrat în contact cu romanii cu cca 500 de ani înaintea lor si i-au cunoscut foarte bine dar mai ales le-au suportat 150 de ani tirania si violenta însoțită de un jaf fără pereche.

     Grecii numeau poporul de la nordul Dunării, get. În eme-gi există cuvîntul git cu sensul de bărbat, viguros, a conduce, a stăpîni, lung, îndepărtat, vag și giti(gidi) cu sensul de gînditor, duh, suflet, a medita, a se întrista. În migrarea lor către sud triburile de greci au trecut pe la noi si ne-au găsit aici stăpînind munții si apele; eram destul de numeroși si de puternici ca să nu ne sfîrîie călcîile la vederea lor. În cultura greacă, geții au fost considerați ca un popor plin de înțelepciune si cu năravul meditației, de unde ne-a rămas această meteahnă a mioriticului. În limba română avem cuvîntul getbeget (get + be: a fi generos, a dezvălui, a arăta, a merge departe, distantă mare, sau pe + get) cu sensul de neaoș, din moși strămoși, străvechi, autentic care te duce cu gîndul la rădăcina străveche a neamului nostru, suntem urmașii geților, adevărați, cei din vechime.

     Sînt get!, Sînt get!, Sînt getbeget! În limba română cuvîntul are sensul de continuitate, din moși strămoși, de la originea neamului, adică am fost dintotdeauna geți din moș strămoș! În eme-gi san-gitsemnifică neamul conducător, neamul care stăpînește, originea neamului. În limba engleză există cuvîntulget cu sensul de a coborî din, a deveni, a înțelege, a veni, a călători, a se împăca, a pleca si beget cu sensul de a naște, a da naștere la, a genera. Să le plesnească mintea și tot ar întrece puterea de înțelegere a celor cu căpăținele otrăvite de cultura noastră de vită latină!

     Romanii ne spuneau daci. În eme-gi cuvîntul dag are semnificația de locuință, cameră, a locui împreună, trai, existentă, adunare, cinste, respect, luminos, strălucitor, foarte vechi. Dacii/geții locuiau împreună mai multe generații ale aceleiași familii în case mari construite din lemn sau piatră. Așa s-a născut spiritul de comunitate și ajutor reciproc atît de caracteristic poporului emeș, incașilor si mediului nostru sătesc. Cum traiul troienilor(strămosii latinilor) era asemănător cu al geților pentru că erau popoare înrudite, romanii au reținut termenul de dac cu sensul de cei care locuiesc împreună, care fac parte dintr-un neam sau o familie și sînt foarte vechi. Ei îi știau pe locuitorii ținutului carpatic ca strămoși, neam din care s-a născut si stirpea troienilor cu miticul Tros. În limba română cuvîntul tros are semnificația de încălțăminte sărăcăcioasă ce se folosește la drum lung sau de către cei nevoiași. Mai avem cuvîntul troaș cu sensul de luncă sau vîlcea iar Herodot spune despre cetatea Troia că este așezată pe o luncă(troas, grecii nu aveau sunetul ș). Așa ne-au transmis ei! Să mai adaug pe Troi cu nume de familie la români foarte apropiat de numele cetății Troia, adică cea clădită de Troi. Grecii îi mai spuneau Ilion(ili: a fi bogat, a fi vestit + on: neam) cu sensul de cetatea cea bogată sau cea vestită.

     Să mai amintesc aici rîul Sargetia unde legenda spune că Diogio(Decebal este interpretarea după urechea romanilor a cuvintelor dage balo – adunarea neamului străbun) ar fi ascuns o comoară fabuloasă. Este un rîu de munte(Strei) ce curge vijelios peste stînci. (sar: pîrîu, a săpa, a goni, a curge, a sări + ge: a zăgăzui + ti: înălțime, pădure + a: apă). În eme-gi cuvintele a, e, i, u, bi, pa, ri, sa, sa, su, tu, ur, za, semnifică apă, a curge, a se revărsa, care se găsesc ca terminații la majoritatea covîrșitoare a denumirilor de ape din limba română. Dar să-i mai lăsăm în pace pe latini si să revenim la legătura lingvistică între limba vorbită în Troia si cea vorbită în mileniul ll î.e.n. în nordul Dunării. Rădăcina trebuie căutată în emegi(limba emeșilor care au plecat în mileniul lV din arealul carpato-dunărean) și care arată că latina este în realitate o ramură firavă a acestei limbi dezvoltată în condiții diferite fată de limba noastră. După ce au ajuns în peninsula italică troienii (latinii) au intrat în contact cu populațiile locale suferind influente fonetice si semantice puternice dar mai ales influenta culturii si civilizație etrusce.

     Voi da în continuare exemple de cuvinte emegi care se găsesc în română si latină. Primul termen este în emegi, al doilea este în română iar al treilea este în latină, în paranteze voi trece explicatiile necesare:

a-a-a(exclamare, uimire); ah-ah-ah(exclamare, uimire); acera-aceră-acer(ager, vioi); ac-ac-acus(ac); adu-adu-addo(a aduce, a pune); aduc-aduc-adduco(a aduce, a trage la sine); agrun-agru-agri(ogor); altar-altar-altare(altar); amaru-amaru-amare(amărăciune, necaz); an-an-annus(perioadă de timp); apa-apa-aqua(apă); ara-ara-aro(a ara); arde-arde-ardeo(a arde, a străluci); aria-aria-area(arie, suprafată întinsă); asud-asud-sudo(a asuda); azil-azil-asylum(azil); aur-aur-aurum(aur);

barbar-barbar-barbarus(străin, sălbatic); bini-bine-bene(bine); bun-bun-bonus(bun); bo-bou-bos(bou);

cad-cad-cado(a cădea); cap-cap-caput(cap); car-car-carrus(car); casa-casa-casa(adăpost); cas-cas-caseus(cas); cela-celar-cela(cămară); ceara-ceara-cera(ceară); cearni-cerni-cerno(a cerne); coc-coc-coqua(a coace); cucu-cucu-cuculus

da-da-do(a da, a ceda); dac-dac-dac(dac); du-du-duco(a duce);

gena-gena-gena(pleoapă); gura-gura-gula(gură); ira-ira-ira(mînie, supărare);

lac-lac-lacus(lac); libir-libir-liber(liber); lip-lip-lippus(lip, mizerie); loc-loc-locus(loc, tinut); lup-lup-lupus(a înfuleca, lup); lut-lut-lutum(lut, argilă);

mina-mînă-manus(mînă); mendala-mentală-mentis(minte, a gîndi); mami-mama-mater(mamă); mur-mur-morum(mură); mur-mur-murus(zid); mut-mut-mutus; 

nas-nas-nasus(nas); nam-neam-natio(neam, natiune); nigru-nigru-nigrum(negru); ningi-ningi-ningit(a ninge); nod-nod-nodus(nod); nora-nora-nurus(noră); nuc-nuc-nucis(nucă, nuc);

o!-o!-oh!(uimire, necaz); ochi-ochi-occulus(ochi); odol-odor-odor(miros); ol-ol-olla(oală); om-om-homo(om); orda-ord-ordo(sir, rînd); os-os-os(os);

pace-pace-paco(pace); pae-paie-palea(paie); palil-palid-pallidus(palid); pana-pană-penna (pană); par-par-palus(par); parta-parte-partis(parte); pila-pila-pila(rotund, ghem); pun-pun-pono(a pune); put-put-puteo(a puți);

rad-rad-rado(a rade); rara-rara-raro(rar); rapi-răpi-rapio(a răpi); raus-rău-rea(rea, rău); ripa-rîpă-ripa(rîpă); ruga-ruga-rogo(a ruga); ros-ros-russus(rosu);

sacu-sacu-saccus(sac); sar-sar-salio(a sări); salud-salut-saluto(a saluta); sari-sari-sal(sare); saman-samăn-semen(samăn, pereche); samana-samana-semino(a semăna); satu-satu-sat(sat); satur-satur-satur(sătul, săturat); sanggi-sînge-sanguis(sînge); sete-sete-sitis(sete); sangura-singura-singuli(singur); sub-sub-sub(sub);

sug-sug-sugo(a suge); sun-sun-sono(a suna);

sede-sede-sedeo(a sedea); siti-sti-scio(a ști); susur-susur-susurrus(susur);

tac-tac-taceo(a tăcea); taman-taman-tamen(taman); tiamat-tiamăt-timeo(a se teme); tu-tu-tu; tulu-tuli-tuli(a pleca, a purta); tuna-tuna-tono(a tuna); turtur-turtur-turtur(sperios, turturică);

ucid-ucid-occido(a ucide); ud-ud-udus(umed); ulciar-ulcior-urceus(ulcior); unu-unu-unus(unu); urî-urî-uro(ură); ursa-ursa-ursa(ursoaică); urze-urzi-ursi(a urzi); ustura-ustura-ustulo(a arde, a ustura); uz-uz-usus(trebuintă); ulceara-ulcera-ulcero(a fi plin de răni sau bube); zer-zer-serum (zer).

     Sînt un total de 115 cuvinte care se găsesc în forme identice sau foarte apropiate în cele trei limbi. Dar noi mai avem comune cu emegi încă 2861 cuvinte ceea ce demonstrează că noi am păstrat mult mai bine cuvintele limbii din mileniile lV-lll î.e.n. care se vorbea în nordul Dunării si pe care au vorbit-o si emeșii timp de 2000 de ani.Dar mai este puternicul proces de grecizare a latinei început în secolul lll î.e.n. – care însă atunci vorbeau koine și nu limba lui Sofocle – și a continuat pînă la începutul secolului lll al erei noastre. În fapt, noi cunoaștem latina clasică, o limbă șlefuită sute de ani de poeți și funcționari dar nu știm nimic de latina care se vorbea în secolul Vl î.e.n. sau cum vorbea poporul roman această limbă. Un lucru este cert, latina era mai mult o limbă literară și de administrație iar fiecare grup etnic din peninsula italică își vorbea propriul dialect ceea ce a dus la existenta a 12 dialecte în prezent în Italia. Dacă romanii n-au reușit acasă la ei să dea o limbă unitară după mai multe sute de ani de control absolut, este o aberație afirmația că ne-au latinizat pe noi în 150 chiar dacă au ocupat numai jumătate din teritoriul Getiei!

     Un alt argument care contrazice latinitatea noastră este existența unui fond lingvistic de aproximativ 1500 cuvinte(studiul nu este terminat) comune limbilor engleză si română. Engleza păstrează si un bogat fond de origine celtă. Acest popor a pătruns pe teritoriul Daciei la mijlocul secolului Vl î.e.n. și a trăit în înțelegere sau uneori în ciondăneli cu geții. Din aceste ciondăneli sîngeroase unii celti(gali sau galați cum apar pe tăblițele geților) au coborît în secolul lll î.e.n. în sud fondînd în podișul Anatoliei pe malul Mării Negre un stat efemer numit Galatia, alții au fost asimilați sau si-au croit drum către ținuturile lor de baștină. Dacă ar fi fost o latinizare a geților așa cum se susține, atunci aceste cuvinte nu aveau ce căuta în limba română, logica nu înghite asemenea prăpăstii. Ca să merg si mai departe cu argumentația voi căuta la cea mai vestică ramură a celților să găsesc dovezi că nu sîntem urmașii latinilor. Gaelilor sau irlandezilor cum îi cunoaștem noi, nu le suflă nimeni în ureche că ar fi altceva decît sînt – urmașii galilor/celtilor, dar limba lor venind din vechea pelasgă păstrează cuvinte comune sau asemănătoare cu limba română si eme-gi. Această idee năstrușnică mi-a venit ascultînd baladele irlandeze de la Eurovision unde am observat inflexiuni ce se găsesc și în unele melodii populare românești. Cum o melodie este păstrată mai ușor dacă este însotiță de versuri, am considerat că trebuie să mă uit si prin limba irlandeză. Gîndul iscoditor a fost confirmat de realitate, avem aproape 1500 cuvinte comune si cu irlandeza ceea ce dovedește că acest neam a trăit pe meleagurile noastre înainte de a ajunge acolo unde s-a statornicit.

Cuvinte din limba română ce se găsesc în limba irlandeză și eme-gi.

altar, oltar: locul unde se aduc ofrandele sau se fac sacrificiile într-un cult religios = altoir: altar = al-tar: a îndepărta prin tăiere, a delimita, a finisa, a grava.

am: posesie, existentă = am: timp, vreme = am: a fi.

ama: zău!, chiar așa!, ce mai treabă! = ama: ori = ama: cine? pe care? ca și?

ama: mamă = amaid: femeie caraghioasă = ama: mamă.

an: unitate de măsură pentru timp = an: mare, înalt, foarte important = an: mare, înalt, An Nou, lumină, cer.

angel: înger = aingeal: înger = enger: înălțime, a delimita, de strajă, în spate, în urmă, viitor, a ajuta, a susține, a sprijini, sfîrsit.

apar: vînzător de apă, sacagiu, corăbier = abar: baltă, a se împotmoli, a se bălăci = abba: lac, mare.

arde: a distruge prin foc, a lumina, a străluci = ard: felinar de noapte, cer = ar-de: a lumina, a radia.

bag: a introduce într-un spațiu închis, a reține = baig: sac, pungă, a vîrî în sac, grămadă, a umple = bag: cușcă, a închide în cușcă, a apăra de, a vîrî

bal: balot de pînză, balamuc, scandal = ball: marfă, a murdări, a pune în ordine, vagabond, a schilodi = bal: fus, a se roti, a lungi, terminarea unei obligații, a dezlănțui un atac.

bală: fiară, monstru = balla: a împiedica, a astupa o gaură, a întări cu ziduri = bala: dușman, inamic, a se revolta, a ataca.

ban: bani, mijloc convențional de schimb făcut în trecut din aur sau argint = ban: alb, de culoare albă, om de rasă albă = ban: suport, a sprijini, pătimaș.

ban: funcție administrativă în Oltenia în perioada feudală = ban: ținut necultivat = ban: a se pleca, a se înclina, a se ploconi.

banda: ceată, fîșie, a lega, a uni = banda: ceată, a lega, a uni, bandaj = banda: grup de tineri, a sprijini.

bară: obstacol din lemn = barra: obstacol = bara: lemn, suport, a lungi, a pune, a întinde, a separa de.

barbar: persoană străină de limba, obiceiurile si locurile în care a apărut,  trezește neliniște si suspiciune = barbartha: barbar = bar-bar: foarte străin.

bardăs: barză, cocostîrc, pasăre migratoare care vine odată cu sosirea primăverii si pleacă la începutul toamnei = bardas: grup, burtă mare = bar-dag: a hoinări, a pribegi departe, a colinda.

barim: măcar, cel puțin, încai = barraim: a întrece, a depăși, a stabili, a lămuri, a fixa = bar-rim: tinut uscat, secetos, pustiu.

be: prost ca o oaie = be: de nefolosit, fată nemăritată = be: îngînfare, a striga, a tipa, a se afla în treabă.

bertă: țesătură groasă cu care femeile de la tară își acopereau capul si trupul = bearrtha: foarfece, croială, bucată de pînză, tăietură, a micșora = bar-tam: a alege, a examina, a aranja.

bine: plăcut, încîntător, satisfăcător = binn: melodios, plăcut, atrăgător = binni: un rîu plin cu peste, un rîu bogat în peste.

buluc: năvală mare, grămadă, droaie, gloată, în masă, cu grămada, unul peste altul, deodată, îmbulzeală, iute, repede = bollog: pîine neagră, a hoinări = buluc,bulug: a se năpusti, a da junghiuri, a trage, a izbi, a fi nervos, musculos.

bou: mascul taurin castrat = bo: vacă, a intimida = bo: a rage, a mugi, a căra.

bui: a tîsni, a da năvală, a se repezi la = bui: invidios, pizmaș, las, rău = bu(i): a fugi, a da năvală, a alerga împrejur, a alunga cu forta, a captura.

ca: prepoziție = ca: ce? pe care ? unde ? loc = ca: a tipa, gură.

cap: început, partea din fată a corpului animalelor si păsărilor, partea de sus a corpului uman = cab: bot, figură, mutră, rît, cioc, plisc = cap: locul unde se concentrează gîndurile, a creste atenția, a lega cu sfoară părul, a încorda nervii, conducător, cel din fruntea familiei.

cabană: adăpost simplu, locuință foarte simplă = caban: colibă, bordei = cabar: ciobănaș, strungar, stînă.

cabaz: glumeț, îndrăzneț = cabanta: îndrăzneț, obraznic = caba: a tine pentru sine, a păstra, a umbla cu șiretlicuri, a trage pe sfoară.

căi: a plînge = cai: plîngăreț, a plînge, a striga = ca(i): a plînge, a se strîmba.

cam: aproximare, nesiguranță, înclinare către = cam: înșelătorie, înclinare, aplecare, a se îndoi, necinstit = cam: a înțelege, a dori, a cere, a schimba.

cana: vas mic pentru băut lichide = canna: cană = cana: a tulbura, a agita, atent.

canon: chin, necaz, supărare mare, jale = canoin: chin, necaz =  canon,canun: urlet, strigăt puternic.

car: mijloc de transport cu două sau patru roti folosit atît pentru deplasări cît si în lupte = carr: mijloc de transport = car: a sosi la, a trimite,  a călători, a transporta.

cor: rotocol mare de fîn adunat din poloage sau împrăștiat din căpițe ca să se usuce = cor: învîrtire, rotire, moment, scop = cor,gur: a face o mișcare circulară, a se întoarce, a învîrti la distantă, a transporta, încărcătură, legătură deasupra.

cor: ceată, cerc, horă = cor: gălăgie, a se mișca = cor,gur: cerc, a se învîrti, a se pleca, a înceta, ceată.

cul: aprig, iute = cul: țintă, a tăia coarnele unui animal =  cul: violent, puternic.

cul: soldat, armată = cul: ariergardă, coada unei coloane de soldați = cul: a aduce, a uni, mare, apăsător, puternic, violent.

dam: specie de cerb cu coarnele late, cerb lopătar, mascul = damh: bou, mascul, taur = dam: soț, bărbat.

dam: sură mică, grajd primitiv, bordei, adăpostul unei familii sărace = damh: asociere, frăție, aptitudine = dam: soț și soție, cei care își duc viata împreună si vor lăsa în urma lor urmași.

Dana: prenume feminin = dana: îndrăzneț, curajos, nume de clan = dana: unitate de măsură pentru distantă, marș.

dar: obiect care se dă unei persoane ca recunoștință si respect, pomeni, realizări de excepție în concepția creștină, a împărți, a rupe = dar: direcție, drum, cale = dar: a împărți, a rupe, a tăia, a culege, sticlă mică, pahar mic.

dara: greutatea ambalajului sau a recipientului în care se păstrează, cîntărește sau se transportă o marfă = dara: inferior, al doilea rînd, moment =  dar-ra: curea, centură, cordon, pînză de legat, a lega, boccea, leac, soluție pentru o problemă.

dară: a încuviința, a accepta, a primi, soluție = dara: secundă, clipă, moment, a susține = dara: remediu.

diliman: netot, găgăuță = dileaim: a risipi, a împrăștia, a dispărea = dilim: găgăuță, a aduna cu lingura.

doru: dorință puternică de a vedea sau a revedea pe cineva sau ceva drag, dorința de a face sau a asculta ceva deosebit = doru: trăire sufletească, sfoară de pescuit,  = dor,dur: legătură, datorie, a întări, coardă, fir, șirag, cordonul ombilical.

dubă: pușcărie = dubh: murdar, întunecat, a șterge, a vopsi în negru = dub: a îngrămădi, a picura, a vopsi, a acoperi cu.

dur: tare, puternic, zidărie, întăritură = dur: tare, rezistent, greu de realizat = dur: legătură, zidărie, a întări, a băga.

gagic: iubit, amorez, prieten, amant = gaige: spilcuit, elegant, înfumurat = gagig: bocet, geamăt, plînset, a se jeli, a deplînge, a respinge, a părăsi.

găman: mîncăcios, găucios, lacom = gamal: om prost = gamun: grăunte de chimen, a aduna mîncare.

gir: încredere, nădejde, cinste, omenie = geire: dezghețat, iscusit, deștept, perspicace, subtil = gir: curat, ordonat, precis.

gobi: a lua, a pune deoparte, a șterpeli = gob: a sta la pîndă, a vorbi de rău, a înhăța, a batjocori = gobi,gub(i): a opri, a pune deoparte, a descoperi necinstea.

gog: băiat sau tînăr prost, umil, slab de înger = gog: moale, bleg, nătăfleț = gog,gug: semn, a linguși.

gui: a vrea, a face, a fi obligat = gui: cerere, rugăciune, chef, a vrea = gu-e: a acoperi, a înveli, a ascunde, a înfășura.

hudă: casă, locul de unde omul îsi începe ziua = huda: acoperiș, a înveli, cos de sobă = hud(a): adăpost, vizuină, zori.

hulă: blestem, înjurătură, calomnie, ponegrire, bîrfă, defăimare, ocară, dispreț = hula: a asculta la, a ciuli urechea, a merge după = hul(i): a face rău, a defăima, a strica, a  ruina, a face necazuri, a urî.

im: murdărie, lip, jeg, slim, noroi, tină, glod = im: unt, grăsime, a unge cu unt =  im: argilă, nămol, mîl.

lac: acumulare mare de apă realizată prin îndiguire = lag: căuș, vale, depresiune, văgăună, a săpa = lac,lag: a se umfla în dimensiune, a se îngrămădi, a se aduna.

lagam: mină, galerie sub pămînt protejată cu trunchiuri de copac să nu se prăbușească = lagaim: a se micșora, a se scurta, a se strînge = lagab: butuc, bloc, grămadă, lespede, dală, trunchi, tulpină.

mamai: mamă, mămică = mamai: mămică = mami: divinitate emes care a zămislit neamul omenesc din lut, a suflat asupra lui si i-a dat viată.

mana: belșug, bunăstare = mana: prevestirea unei bunăstări, augur = mana: pereche, a conviețui, bogăție, bunăstare.

mangar: bani, parale, avere = mangaire: vînzător ambulant, colportor = ma-ngar: încărcătura de mărfuri dintr-o barcă, avere de bunuri.

mas: popas peste noapte, găzduire peste noapte, odihnă de noapte = mas: coapsă, melancolie, oboseală = mas: jumătate dintr-un întreg, a oferi, a accepta, așezare.

mur: perete, zid = mur: perete, zid, a înconjura cu ziduri = mur: a înconjura, a încercui, a păzi, a sfărîma.

ol: vas de lut pentru apă sau alte lichide = ol: a bea, un pahar de băutură = ol,ul: vas mare, unitate de măsură de 36 litri, bucurie.

pac: pungă în care se tine tutunul, legătură = paca: a vîrî în sac, pungă = pac,pag: a ocroti, a apăra.

rac: boală gravă a cailor care se manifestă prin umflături în parte inferioară a picioarelor = raca: chin, tortură, suferință, a slei de puteri = rac,rag: a prinde rădăcini, rană adîncă, a provoca, a arde, mers legănat, a trage, gîtar, a suferi.

Rîm: denumirea Romei păstrată în limba veche românească, al cărui imperiu a cucerit si distrus statul get = rim: abuz, a minți, a se întinde = rim: trupă, armată, mulțime, străin, arogant, inamic, a distruge, ostilitate, răutate, necaz, a nenoroci.

roc: soroc, haină scurtă care se poată la tară = roc: obicei, datină, cută, a se încreți = roc,rug: a înapoia, a restabili ordinea, a plăti din urmă, a accepta.

sacu: obiect confecționat din piele, in, cînepă sau lînă, în interiorul căruia se pot pune spre păstrare semințe, boabe, lichide sau bunuri de valoare = sac: sac = sa-cu: legătură, boccea, labă, mînecă.

ta: formă arhaică pentru cuvîntul tată = ta: a exista, a trece pe la, a valora, a face =ta: fire, caracter, a conduce, a apuca, a sprijini, a tine, autoritate, a tine trează mintea, a sfătui, a lovi, a semăna.

tacă: tăcere, persoană care tace si este atentă, a interzice cuiva să vorbească = taca: a purta de grijă, a susține, a îndura, a tolera, a opri, a amîna, a merge țanțoș= taca: a tine mintea trează, a opri, a acționa, a avea încredere în, a aranja, a începe.

tacla: discuții inutile = tacla: a discuta despre o problemă, a se pune pe treabă = tacalal: a începe, a povesti, a sosi. 

tar: povară, sarcină, veche măsură egală cu 125 ocale, plută din patru table = tar: de-a curmezișul, de-a latul, peste, cruciș, deasupra = tar: a tăia, a executa, a ieși, a delimita, a stabili, a preciza, a pune capăt la.

tur: spațiu delimitat, pachet, legătură, sul = tur: scurt, mic, incomplet, inferior, a răspunde la = tur: născut în colibă, ocol de oi, grajd, staul, a repara, a micșora.

ursan: om voinic, plin de forță = ursan: tînăr voinic si plin de viată = ur-sang: războinic, om tînăr, întîiul, în frunte, viguros, violent.

usuc: grăsimea care iese pe lîna oilor, împreună cu praful formează o substanță lipicioasă si murdară = usc: ulei, a deveni unsuros, grăsime, a păta cu grăsime = usuc;usug: murdărie, mizerie, femeie în perioada critică.

va continua…

*Acest material nu este al R.B.N.Press ! Textul este preluat și promovat pe portalul rbnpress.info fara nici un beneficiu. R.B.N.Press isi declina orice resposabilitate fata de veridicitatea celor scrise. de autor,  respectiv ariminia.ro  !

Sursa: ariminia.ro

PASSWORD RESET

LOG IN