ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Alexandru Șafran"

Alexandru Șafran

,

În raportul Comisiei Wiesel – pe care am făcut greșeala să nu stric până mai ieri nicio privire, măcar în treacăt aruncată, sunt pomenit, citat și comentat pe îndelete în capitolul Distorsionarea, negarea și minimalizarea Holocaustului în România postbelică în subcapitolul Negaționismul deflectiv. (Ce-o fi aia „deflectiv”?!) Mai întâi se consemnează, corect, teza unui „politician post-comunist, Adrian Păunescu”, ca fiind reprezentativă pentru poziția celor inventariați în sus-numitul capitol: „Nimeni dintre românii care au luptat pentru Reîntregirea Neamului (de la Mareșalul Antonescu la ultimul soldat) n-a acționat în felul sângeros în care războiul îi pune pe oameni să acționeze, împotriva vreunui inamic, pentru că era evreu. Singura – și îngrozitoarea – rațiune a crimelor din Basarabia a fost pedepsirea bolșevicilor.(…) România nu a ucis evrei pentru că erau evrei.” (s.n.) Iar apoi sunt înregistrat și eu, subsemnatul, cu o parte din argumentele pe care le-am invocat de-a lungul anilor pentru a „distorsiona, nega și minimaliza holocaustul”.

Ce am eu de obiectat la textul acesui capitol? Mai înainte de orice pretind ca în titlu să se facă precizarea că toți cei citați neagă nu Holocaustul, ci holocaustul „din România”, din Transnistria! Nici Păunescu, nici Buzatu și nici subsemnatu’, nu am distorsionat, negat ori minimalizat Holocaustul și punct! Fără nici un determinant! Adică Holocaustul de pretutindeni! Inclusiv cel de la Auschwitz și alte sumbre locații, așa cum s-ar înțelege din titlul bietului capitol! Ci l-am negatără numai pe cel pus în cârca românilor! E drept, eu, unul, am făcut în mai multe rânduri apel la inteligența evreilor holocaustizanți, nu puțini, dar foarte puțină, și le-am atras atenția cât sunt de imprudenți atunci când ne acuză pe noi de holocaust în ciuda tuturor evidențelor, căci nouă, românilor, ne este atât de ușor, ne este foarte ușor, ne este cel mai ușor să ne disculpăm, iar dovezile noastre de nevinovăție, imbatabile, cu sau fără voia noastră, vor fi imediat invocate de alții pentru a nega, distorsiona etc. însuși în întregimea sa Măria Sa Holocaustul și punct! Deci și cel de la Auschwitz etc. Că, deci, obligându-ne pe noi, ca români, să ne apărăm, argumentele noastre vor servi, în final, cauza „infamă” a celor care neagă Holocaustul și punct! Ceea ce ne sincer displace! Nu stă în intențiile noastre!…Dar, deh! Tu l’as voulu, George Dandin!

Deci, cât de cât corect, titlul capitolului ar fi fost Distorsionarea, negarea și minimalizarea holocaustului din România. Iar propriu zis corect ar fi să fie scos din titlu măcar cuvîntul distorsionare. Sub un tilu ca Negarea Holocaustului din România eu, unul, recunosc, mă înscriu oricând! Cu amândouă mâinile!…

În rest, e mult mai mult de corectat. Căci, după regula „cine zice ăla este”, capitolul respectiv chiar cu asta se ocupă: cu distorsionarea, negarea și minimalizarea argumentelor celor care contestă holocaustul din Transnistria, din România. Dacă încerc acum, prin rândurile de față, să îndrept ceva, nu am în vedere persoana mea, ci a celor doi evrei citați în titlul acestor rânduri: Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran, pe care eu i-am pus mereu în centrul de greutate al argumentației mele.Au fost cei doi, la vremea aceea, liderii evreilor din România. Despre primul, se spune că evreii din Statele Unite îl considerau a fi „cel mai important evreu din Europa”. Amândoi au cunoscut în modul cel mai nemijlocit cu putință situația evreilor din România acelor ani și nu au stat indiferenți la tragedia coreligionarilor. Să-i luăm pe rând:

Mai întâi, Wilhelm Filderman. Sunt bine cunoscute scrisorile sale trimise șefului statului, Mareșalul Ion Antonescu, pentru a protesta față de vexațiile, împinse până la ucideri, de care – zicea și se plângea Filderman, aveau parte evreii evacuați în Transnistria. Este binecunoscut și răspunsul Mareșalului. Este însă puțin cunoscută împrejurarea că la un moment dat, adunându-se mai multe motive, „excedat” de insistențele fostului său coleg de liceu,  Mareșalul Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria chiar și pe Wilhelm Filderman, nu pentru că acesta ar fi întrunit condițiile care determinau acest gest administrativ extrem, ci pentru că în felul acesta Mareșalul a vrut „să-i închidă gura”! Adică, știindu-l pe Filderman om de onoare, Mareșalul a socotit că de îndată ce liderul evreu va vedea la fața locului cum sunt tratați evreii în Transnistria, va înceta să mai umble cu memorii disperate că piere evreimea din România! Că sunt uciși și batjocoriți evrei nevinovați! Etc., etc… De fapt, nu se știe exact-exact din ce pricină a fost Filderman dus să locuiască câteva luni printre evreii „strămutați” în Transnistria, dar cunoaștem foarte exact efectul acestui exil:

După ce a petrecut câteva luni în Transnistria, în „lagărele de exterminare a evreilor”, Filderman nu i-a mai scris Mareșalului nici un rând de protest față de soarta evreilor din Transnistria și n-a mai produs nici un text despre „holocaustul” din Transnistria!

Nici măcar după 23 august 1944. Ba chiar a fost de acord, în primăvara lui 1944, ca alături de alți evrei, inclusiv lideri sioniști, să facă loby în Occident pentru ca Aliații să menajeze interesele României și să evite ocuparea României de către Armata Roșie, eventual printr-o debarcare anglo-americană în Balcani, răsplătind astfel poporul român pentru „oaza de liniște” oferită evreilor în anii 1938-1944. (Expresia „oază de liniște” aparține altui mare evreu martor al evenimentelor: rabinul Moshe Camilly Weinberger, liderul evreilor din Transilvania, din Ardealul ocupat de hortyști…)

Scurt timp după instalarea evreilor comuniști la putere în România, Wilhelm Filderman a emigrat în America. Anti-comunist fervent, Filderman a emis principiul potrivit căruia un evreu, în măsura în care este comunist și se atașează de marxism, încetează a mai fi evreu!… A fost atât de sincer în această atitudine încât nu a pregetat ca în 1955 să depună mărturie în favoarea tinerilor români care atacaseră ambasada română de la Berna, de unde au sustras documente extrem de compromițătoare pentru comuniști. Din păcate, fără să le fi fost în intenție, atacul lor s-a soldat cu uciderea nepremeditată a lui Aurel Șețu. La procesul care a urmat, Wilhelm Filderman a trimis o declarație în sprijinul tinerilor luptători anticomuniști, declarație înregistrată la un notariat din New York – unde locuia, iar declarația, avântat anticomunistă, face un succint portret al României ultimilor 15 ani, prilej de a vorbi și despre Mareșalul Ion Antonescu. Iar Filderman o face în termeni clari și extrem de pozitivi. De atunci, acest text circulă cu un fel de supra-titlu, „Testamentul lui Filderman”, cam nepotrivit. Eu am citat deseori din acest text, pe care l-am și publicat integral într-una dintre revistele lui Adrian Păunescu. Citez fraza cheie: „Mareșalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuțiile germanilor naziști”. Repet: afirmația aparține fostului Președinte al Federașiei Comunităților Evreiești din România!…

Raportul Wiesel exprimă îndoieli asupra autenticității acestui text, afirmând că sursa sa ar fi un articol din revista „Baricada”. Repet, declarația lui Filderman apare citată, uneori integral, în lucrările dedicate „atacului de la Berna” și procesului care a urmat, la al cărui dosar a fost depusă declarația lui Filderman. Iată și fraza de început a declarației:„Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România și Președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Boradway at 71 St, declar următoarele…” Așadar, documentul există! Pot face trimitere chiar și la biroul de avocatură unde s-a înregistrat declarația lui Wilhelm Filderman. Mă pun la dispoziția comisiei Wiesel cu această informație.

Membrii comisiei Wiesel, în măsura în care au monitorizat corect prestația mea pe ogorul distorsionării și al negării, ar fi trebuit să înregistreze și cea mai importantă referire pe care am făcut-o la persoana lui Wilhelm Filderman, precum că este autorul unor Memorii despre anii petrecuți în România. Prețiosul manuscris a fost lăsat în grija secretarului său, cu indicația de a fi predat Academiei Române de îndată ce va cădea comunismul, spre a fi publicat. Din păcate, Memoriile lui Filderman nu au ajuns la destinatar, iar în momentul de față manuscrisul se află în arhiva de la Yad Vashem „sub cheie”. Expresia „sub cheie” am preluat-o de la Teșu Solomovici, dintr-un text al acestuia care confirmă existența și soarta „Memoriilor” lui Filderman. Răposatul Jean Ancel, cât era el de dedicat Holocaustului, nu a avut voie să consulte acest document. A avut onestitatea să i se plângă colegului său Gheorghe Buzatu pentru acest afront.

Eu am aflat prima oară de aceste Memorii pe la începutul anilor 90, direct de la Eugen Simion, care le-a și văzut la Paris, acasă la executorul testamentar al lui Filderman. Întreb: de ce Comisia Wiesel nu a încercat să consulte acest document? Și afirm: Memoriile lui Filderman au toate șansele să fie documentul cel mai important cu privire la așa zisul Holocaust din România. Iar faptul că accesul la acest document este blocat chiar de cei care ne acuză de holocust nu poate fi interpretat decât într-un singur fel: Memoriile lui Filderman contrazic acuzația de genocid adusă Mareșalului Ion Antonescu și României.

Recomand comisiei Wiesel să ia urma Memoriilor lui Filderman printr-o discuție cu fostul președinte al Academiei Române. Eugen Simion mai știe și altele… De la Nicolae Cajal îndeosebi.

Despre Alexandru Șafran, care a fost Marele Rabin al evreilor din România acelorași ani, am povestit de mai multe ori cum, cu ocazia vizitei în România, în 1995, s-a întâlnit cu dl Șerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, cel pe care Ion Antonescu l-a numit guvernator al Transnistriei și pe care toată istoriografia holocaustizantă îl acuză că este principalul vinovat de „holocaustul din Transnistria”. George Alexianu a fost condamnat la moarte pentru aceste crime și a fost executat odată cu Mareșalul, în 1946. În 1995, după o jumătate de secol, Alexandru Șafran, lider spiritual al evreilor din România, s-a întâlnit cu feciorul celui ce a ucis vreo două sute de mii de evrei și i-a înmânat următorul înscris: „Lui Șerban Alexianu, amic din tinerețea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viață și activitate profesională și mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit și total nedrept. Întreaga-i suferință să-i fie izbăvită.”

…Am publicat de mai multe ori acest text care mi s-a părut atât de clar și de …definitiv, capabil să pună capăt discuțiilor despre „crimele din Transnistria”! L-am publicat cu mare grabă, temându-mă ca nu cumva bietul rabi Șafran să se prăpădească și să nu apuce să autentifice, măcar și prin tăcere, prețiosul înscris. Alexandru Șafran a mai trăit după 1995 ani buni și nu a dat nici un fel de dezmințire. I-am făcut și o scrisoare deschisă, publicată în „România Mare”, despre care nu avea cum să nu afle. Aflu din raportul Wiesel că eu, subsemnatul, nu am prezentat prea mare încredere, drept care „unul dintre autorii acestui raport, politologul Michael Shafir, l-a contactat pe nepotul bătrânului rabin(91 de ani la acea dată), Dan Șafran, pentru a ajuta la clarificarea autenticității dedicației. Rabinul Șafran a răspuns că roagă să fie recitite rândurile pe care le scrisese despre Alexianu în memoriile sale. Guvernatorul este menționat o singură dată, fiind descris ca „renumit pentru cruzimea sa”…

Așadar, marele rabin nu dezminte că s-a întâlnit cu dl Șerban Alexianu și nu dezminte nici cele declarate în scris în fața și pentru uzul acestuia. Sunt convins că Dan Șafran, ca nepot și persoană interesată de subiect, s-o fi mirat de întâlnirea prietenească dintre bunicul său și fiul celui care a ucis sute de mii de evrei nevinovați și l-o fi întrebat pe Alexandru Șafran mai înainte de orice dacă este adevărat că s-a întâlnit cu Șerban Alexianu și de ce s-a întâlnit? A adus Dan Șafran la cunoștința Comisiei și a dlui Michael Shapir răspunsul primit?

Per total, este însă de neînțeles comportamentul Comisiei, căreia îi reproșez următoarele:

(a)Comisia nu a verificat ea însăși existența și autenticitatea textului. Era foarte simplu și ușor să mă convoace la comisie și să-mi ceară toate lămuririle. Eu, altminteri, m-am oferit în mod public să colaborez cu Comisia deoarece la Vatra Românească există un grup de cercetare a Holocaustului, care a ajuns la anumite rezultate, deține unele documente interesante etc. Nimeni nu m-a căutat. Nici măcar „politologul” Michael Shafir… Le-a fost mai ușor să-l contacteze, tocmai în Suedia, pe Dan Șafran. Nu m-aș mira să aflu că acesta s-a deplasat în Elveția ca să stea de vorbă cu bietul rabin. De ce „bietul”? Pentru că ulterior marele rabin a fost atacat pentru declarația dată lui Șerban Alexianu, câțiva „experți” în Holocaust declarându-l senil, oportunist etc. Nepotul său nu i-a sărit în apărare… Precizez eu: declarația rabinului a fost dată în 1995, când a venit în România, a ținut un frumos discurs în Senatul Țării, a dat numeroase interviuri etc. și nimeni n-a zis că n-ar mai fi întreg la minte!

(b) Comisia nu a binevoit să ia legătura cu însuși dl Șerban Alexianu și să-i ceară să vadă înscrisul. În plus, dl Șerban Alexianu, ca fiu al guvernatorului Transnistriei și ca persoană care de ani de zile se luptă cu justiția română, pretinzând că tatăl său, George Alexianu, în 1946 nu a avut parte de o judecată dreaptă și de un proces corect, e de presupus că deține niște informații și documente care ar putea interesa o comisie ea însăși interesată de aflarea adevărului. Parte dintre aceste documente Șerban Alexianu le-a depus la Tribunal, măcar acestea să fi fost cercetate de Comisia Wiesel. Această omisiune – după mine foarte gravă, dovedește, cel mai probabil, lipsa de interes pentru aflarea adevărului, dovedește că Comisia Wiesel a știut dinainte la ce concluzii va trebui să ajungă și n-a mai pierdut vremea nici măcar ca să se facă că caută adevărul…

Mă simt obligat să suplinesc acest dezinteres și să enumăr eu câteva lucruri pe care Comisia Wiesel le-ar fi aflat de la dl Șerban Alexianu. Primul lucru de mirare este că Alexandru Șafran, marele rabin de Geneva și fost rabin șef al evreilor din România, venit în România numai pentru câteva zile și suprasolicitat de toată lumea, de la Vlădică până la opincă, și-a făcut timp să se întâlnească cu dl Șerban Alexianu, fiul, repet, al celui condamnat la moarte și executat în 1946, pentru genocid, pentru uciderea în tragica Transnistrie a două sute de mii de evrei.

De-a ne mirare și mai tare este locul unde s-a produs întâlnirea: acasă la Nicolae Cajal, președintele Federației Comunităților Evreiești din România!… Ce să caute fiul asasinului de evrei în casa lui Nicolae Cajal, liderul evreilor supraviețuitori ai Holocaustului?!

Explicația ne-o dă chiar înscrisul lui Alexandru Șafran: „amici din tinerețea noastră”. Toți trei se cunoșteau din anii războiului. Se întâlneau de obicei la Alexianu acasă, acasă la asasinul de evrei, așadar! Nicolae Cajal venea cu taică-su, medic care îngrijea de copiii guvernatorului Transnistriei… Deci medic evreu al familiei ucigașului de evrei!!!

Venea Nicușor Cajal și se juca cu copiii asasinului, cu care a legat astfel o prietenie care a durat toată viața, până la moartea sa, regretată de toată lumea bună… Cum se împacă această prietenie dintre liderul evreilor din România și fiul lui George Alexianu cu ideea că George Alexianu poartă răspunderea a sute de mii de vieți evreiești?!…

Alexandru Șafran, mare rabin, era ceva mai în vârstă, nu venea la Alexianu acasă ca să se joace cu copiii acestuia, ci ca să le dea lecții de limbă germană! În fapt, aceste lecții erau un bun pretext pentru rabin ca să păstreze, fără știința nemților, un contact permanent cu guvernatorul Transnistriei, prin care a făcut o sumedenie de aranjamente și intervenții pentru a ameliora situația evreilor evacuați în Transnistria. La toate astea se va fi gândit bonomul rabin când a zis despre George Alexianu că „a făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitate”. Nimeni nu putea ști asta în 1995 mai bine decât rabi Șafran!

Așadar, la inițiativa marelui rabin cei trei s-au întâlnit la Cajal acasă, revederea lui Șafran cu dl Șerban Alexianu petrecându-se după 50 de ani. Cât va fi fost de emoționantă!…

La un moment dat, Nicolae Cajal, gazdă perfectă, i-a lăsat singuri pe musafirii săi, poate au ceva mai deosebit să-și spună. Atunci s-a produs momentul de grație, clipa astrală când rabinul șef al Genevei a decis să-și răscumpere deceniile de tăcere deloc nevinovată! Va fi înțeles cât de greu i-a fost copilului să (supra)viețuiască purtând povara de a fi fiul unui criminal de război executat împreună cu marele criminal Ion Antonescu. Din adâncul sufletului său s-a iscat curajul ce i-a lipsit până atunci, a apucat, la întâmplare, o bucată de hârtie de pe biroul lui Nicolae Cajal, și pe coperta interioară a unei cărți a consemnat pentru eternitate mărturia sa despre George Alexianu în postură de mare binefăcător al evreimii din România, postură pe care nimeni nu o putea cunoaște la fel de bine ca Eminența Sa. I-a înmânat fostului său elev înscrisul, l-a lăsat să-l citească, bucurându-se de ce putea citi pe chipul copilului septuagenar din fața sa, și atât i-a mai spus„Îți dau acest înscris ca să-l publici, dar am o singură rugăminte: să-l publici după moartea mea. Nu mai am mult de trăit…”

După care s-a îmbrățișat cu fostul elev, cu gazda, și a plecat pe unde era așteptat de atâta lume… În urma sa, dl Șerban Alexianu s-a simțit dator să-i arate și lui Nicolae Cajal ce a primit, iar acesta citind înscrisul a înmărmurit, căci și-a dat seama bine de importanța mărturiei. Dar a avut onestitatea să nu distrugă petecul de hârtie, poate că nici nu i-a trecut prin minte!… Cert este că dl Șerban Alexianu a ajuns acasă cu comoara întreagă, neatinsă. Asta până când a avut ghinionul să se cunoască cu subsemnatul și să-mi relateze cele petrecute la Cajal acasă. L-am întrebat

„-Și aveți de gând să nu publicați acest text decât după moartea Eminenței sale?

-Negreșit, așa i-am promis!

-Dar dacă nu moare mâine sau poimâine, ci moare după dumneavoastră?!

-Asta e!, a ridicat din umeri domnul Alexianu.

Măcar ați facut niște copii xerox ale textului?”, am mai întrebat. Da, făcuse, așa că la plecare am luat și eu una, am băgat-o în buzunar și la lift i-am spus:

„Domnule Alexianu, eu nu i-am promis nimic rabinului Șafran!” Și m-am grăbit să public de mai multe ori acel înscris, am avut grijă să afle și Eminența sa de publicarea textului, m-am bucurat să văd că a mai trăit ani buni după aceea și că nu a avut de formulat nici o dezmințire, nici un protest, nicio dezicere etc.

Trebuie însă să mărturisesc gândul cel mai ciudat pe care mi l-a stârnit comportamentul rabinic: cerându-i dlui Șerban Alexianu să publice textul numai după moartea sa, bietul rabi mi s-a părut că dovedea o tare firavă și precară credință în Dumnezeu. Nu cumva o fi ateu?!”, m-am întrebat, căci acest comportament este tipic pentru cine nu crede în viața și judecata de apoi. Mă rog, dacă rabinul Șafran chiar se închină la același Dumnezeu ca și mine, mi-am zis, înseamnă că mai mult se teme de oamenii de aici, de pe pământ, decât de Dumnezeu Cel de dincolo, ceea ce pentru un rabin mi se pare grav, grav de tot!…

Firește, normal, adică creștinește și onorabil, era ca acea declarație Alexandru Șafran s-o fi dat în 1946, la proces! La „Procesul Marii Trădări Naționale” unde a fost invitat ca martor al apărării și nu s-a prezentat… Probabil că o asemnea declarație l-ar fi salvat pe George Alexianu de la condamnarea la moarte, l-ar fi salvat și pe „amicul din tinerețe” de la viața pe care a dus-o sub comuniști, ca fiu al unui criminal de război!… Un orfan „de război” pe care toți se fereau să-l ajute!…

Cu toate acestea, mai bine mai târziu decât niciodată: declarația rămâne extrem de utilă, căci mai salvează ceva, ceva foarte important: Onoarea familiei Alexianu și a Neamului românesc. Dar nu mă împac nici azi cu cererea rabinului: mărturia sa să-și producă efectele numai după moartea sa, când nimeni nu-i mai poate reproșa că a pus principiile morale mai presus de orice… De orice interese naționale sau cum le-or fi numind cei care, după publicarea declarației, într-adevăr au și sărit la bietul rabi, încă de pe când mai trăia, cu jigniri și acuze netrebnice. Zău că-mi pare rău că m-am băgat, dar de unde era să știu eu că bunul Dumnezeu îi va da destule zile dlui Alexianu?! Și mai ales de unde să știu că declarația rabinului șef, a marelui rabin, nu va avea nici o urmare pentru mercenarii Holocaustului?! Crezusem, naivul sau imbecilul de mine, că în felul acesta, cu un document atât de clar și de autorizat, se va pune capăt balivernelor inventate de toți specialiștii în istoria PCUS, reciclați în istorici ai holocaustului. Dar de unde?!… Nimic nu-l tulbură pe alde Mihai Ionescu & comp. Lya Benjamin, Radu Ioanid și toți ceilalți, toți o apă și-un pământ, nimic nu-i abate din a susține mai departe basna transnistreană!…

…Trebuie spus că publicarea abuzivă (de către mine!) a textului „rabinic” nu a afectat relațiile dlui Șerban Alexianu cu Nicolae Cajal. (De altfel, cineva din familia unui prim ministru cu ascendenți evrei binecunoscuți și știuți, mi-a povestit că în particular Nicolae Cajal nici nu vroia să audă de vreun holocaust în România. Făcea în public vorbire de așa ceva foarte rar și numai cât să nu se expună la criticile zăltaților din Comunitate. „Avem și noi Vadimii noștri”, obișnuia Cajal să spună, pentru a se scuza…)

Cei doi, Șerban Alexianu și Nicolae Cajal, au mai avut o discuție ceva mai deosebită, despre care Comisia Wiesel ar fi trebuit să afle și să fie interesată. S-a fost cu ocazia vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea. La recepția dată de Papă, a fost invitat și Nicolae Cajal. Până aici nimic de a se mirare cineva! Dar ce a căutat la recepție dl Șerban Alexianu? Căci da, onorată comisie Wiesel, onorați demascatori ai crimelor din Transnistria: din dispoziția Papei Ioan Paul al II-lea, la recepție, printre invitații români cei mai reprezentativi și mai vrednici de o asemenea cinste, s-a numărat și dl Șerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, criminalul!… Repet: dl Șerban Alexianu a fost invitat la recepția pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dat-o la București în onoarea celor mai vrednici români!…

Se pun în mod logic două întrebări:

(1) Care merite deosebite ale dlui Șerban Alexianu îl recomandau pentru această onoare?

(2) Papa și Vaticanul nu știau al cui urmaș, al cui fiu este dl Șerban Alexianu? Nu știau adică cine a fost George Alexianu? Nu știau că a fost un criminal odios?! Cu 200.000 de victime pe conștiință?!…

Cele două întrebări au un singur răspuns: Ba știau foarte bine! În 1943, celebrul Papa Pius al XII-lea a dispus ca nunțiul papal Andrea Cassulo să efectueze o inspecție umanitară în Transnistria, ca să verifice acele zvonuri potrivit cărora evreii erau ținta fără apărare a unui regim de exterminare, de genocid etc. Inspecția s-a efectuat aproape concomitent cu o anchetă similară a Crucii Roșii Internaționale. Cele două atât de onorabile instituții, Vaticanul și Crucea Roșie Internațională, au ajuns la aceeași concluzie, pe care noi o putem deduce din faptul că, prin dispoziția aceluiași papă, profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost decorat cu cea mai înaltă distincție acordată de Vatican în acel an: ordinul „Orbis et Urbis”. Este și cea mai mare distincție papală primită vreodată de un român!…

Un român pe care mai apoi „noi” l-am condamnat la moarte pentru exact aceleași fapte: felul cum s-a purtat față de evrei în calitatea sa de guvernator al Transnistriei. („Noi”, adică justiția din anul 1946. Adică evreii kominterniști din completul de judecată!…)

Așadar, la acea recepție atât de selectivă, prin dl Șerban Alexianu a fost invitat, de fapt, GEORGE ALEXIANU, guvernatorul criminal de război din Transnistria… Iar dacă iei seama la faptul că la recepție dl Șerban Alexianu a fost mereu în preajma prietenului său Nicolae Cajal și vice-versa, poți spune că la recepția dată de Papă au participat braț la braț guvernatorul Transnistriei și președintele Federației Comunităților evreiești din România. Cum de a acceptat Nicolae Cajal această postură și însăși prietenia de-o viață cu Șerban Alexianu? Simplu de răspuns: Nicolae Cajal cunoștea foarte bine adevărul despre ce a fost în Transnistria! De aceea nu s-a simțit un trădător al neamului său evreiesc atunci când, din copilărie și până la moarte, a rămas un fidel prieten al familiei Alexianu! Altă explicație nu există! Este o explicație logică, cu prisosință acoperită de realitatea faptelor.

…Structura vădit literară a celor povestite mai sus aparține strict faptelor relatate. Coincidențele produse și semnalate dacă poartă un sens, un mesaj, acela nu aparține subsemnatului, ci Marelui Scenarist care, pentru a lega mai strâns cele două nume din titlul acestor pagini, a făcut ca în acea clipă de uitare de sine, când rabi Șafran s-a uitat în jur după o foaie de hârtie, mâna, inspirată din Înaltul Cerului, să apuce o cărticică de pe biroul lui Nicolae Cajal, pe a cărei copertă interioară, cum spuneam, să lase prețioasa inscripție. Merita, aș zice, s-o sape în piatră sau aramă, pentru a-i da și eternitatea materială. Dar și mai bine S-a gândit Cine S-a gândit ca mâna rabinului să apuce taman cărticica, cunoscuta, semnată de Wilhelm Filderman (în colaborare cu Sabin Mănuilă), unde, în concluzia celor prezentate, se afirmă că – și citez din memorie, „România este țara în care au supraviețuit cei mai mulți evrei!” Coincidență mai semnificativa e greu de imaginat!

Ca să fiu mai clar: prețiosul text a fost scris pe coperta interioară – coperta a III-a, a unei cărți care consemnează punctul de vedere, negaționist, al lui Wilhelm Filderman. Mai frumoasă potriveală nici că se putea!… Cine e în stare, nu poate să nu vadă aici, în această coincidență, „mâna Domnului”…

O ultimă punte între Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran: amândoi proveneau din vechi familii de „evrei pământeni”, categorie azi dispărută și uitată, lichidată nu de holocaust, ci de ravagiile și nebunia sionismului și a kominternismului, cei doi frați siamezi și criminali ai lui Iosif… Dar despre acești admirabili evrei, evreii pământeni, cu altă ocazie…

anno Domini 2008

ION  COJA

Post scriptum 2013.

Acest text s-a întors la mine după 5 ani. L-am slobozit pe Internet în 2008 și uitasem de el. Un coleg mai în vârstă, un fel de frate mai mare i-aș zice, mi l-a trimis azi, fără niciun comentariu. Nu era greu să pricep ce am de făcut. M-am conformat și l-am mai pus o dată în circulație. Repetitio mater…

Doamne, ajută-i să priceapă și pe cei care nu vor să priceapă!

rbnpress.info

PASSWORD RESET