ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Alexandru Herlea"

Alexandru Herlea

,

‪#‎sprijindorinchirtoaca‬  #‎dorinchirtoaca‬    #‎locale‬ ‪#‎primariachisinau‬ ‪#‎chirtoacaidijina‬  ‪#‎pidorin‬

Pentru informare 

 
La Chisinau in turul doi al alegerilor locale, ce vor avea loc pe 28 iunie, lupta pentru primar se da intre D. Chirtoaca reprezentant al polului proeuropean (37,6% in turul unu)  si Z. Greceanii reprezentant al polului euroasiatic (35,7%). Sustinerea lui Dorin Chirtoaca este indispensabila; veniti cat mai numerosi miercuri 24 iunie la Trocadero. Pentru detalii a se vedeaapelul de mai jos trimis de Vasile Calmatui.
 
Alexandru Herlea

facebook: lamaisonroumaine

Miercuri 24 iunie 2015 va fi organizat la Paris un flashmob – ne adunăm să arătăm sprijinul nostru pentru Dorin Chirtoacă la alegerile primarului din Chișinău la 28 iunie 2015. Prin mobilizarea noastră rugăm concetățenii noștri stabiliți peste hotare să nu rămînă indiferenți și să transmită același mesaj către rudele și prietenii rămași în Republica Moldova.

Evenimentul va avea loc miercuri 24 iunie 2014 orele 19:00-19:15 la Trocadéro, pe Parvis des Droits de l’Homme (piața ce dă către Turnul Eiffel), pe partea dreaptă. Metrou liniile 6,9 stația Trocadéro. Flashmob-ul e o acțiune de scurtă durată (15min, timp cît facem cîteva poze), veniți la timp. Anunțați și alți concetățeni din anturajul Dvs.

Aderați și la evenimentul Facebook:
https://www.facebook.com/events/1001466683290141/

Cu respect,
Vasile Calmațui

Répondez STOP pour ne plus recevoir des messages
Răspundeți STOP pentru a nu mai primi emailuri

Publicat de România Breaking News – RBN Press / romaniabreakingnews.ro

,

Sambata, 9 mai, la ora 11, va avea loc la Cimitirul Militar Român de la Soultzmatt, dezvelirea unei plăci comemorative consacrate Reginei Maria care a construit Monumentul Eroilor Romani din Primul Razboi Mondial din acest cimitir. Initiativa realizarii acestei placi aparține domnului dr. C. Brad și a fost realizata cu ajutorul primariei comunei Gura Răului, judetul Sibiu. La aceasta ceremonie sunt invitati si rugati sa participe toti cei care pot sa o facă.

Anunțul este publicat prin intermediul Asociației „La maison roumaine” din Paris, președinte Alexandru Herlea și a Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina.
*

Despre povestea neștiută a eroilor români morți în lagărul de prizonieri de la Soultzmatt

Cimitirul militar român de la Val du Pâtre, este situat într-o zonă muntoasă, împădurită, din munții Vosgi, în imediată apropiere de orașul Soultzmatt din Alsacia. Este singura și cea mai mare necropolă militară românească din Franța. 
La cimitir se ajunge, venind, din Franța, pe autostrada A4 dinspre Colmar sau din direcția opusă, dinspre Belfort, până la vest de orașul Rouffach. Din Germania se poate ajunge la est de Rouffach, venind pe la una din cele trei treceri de frontieră mai apropiate: Kehl/Strassburg, Freiburg/Bad Krozingen/Breisach, Neuenburg/Chalampé.
imitirul militar roman Soultzmatt vedere sus

cimitirul militar roman Soultzmatt vedere de sus

Înainte de orașul Rouffach, de la intersecție, se merge cca. 20 km pe DN 18B spre Soultzmatt – Westhalten – Wintzfelden. La cca. 1 km după ieșirea din orașul Soultzmatt  șoseaua se bifurcă. Indicatorul cu inscripția Cimitirul militar român semnalizează direcția spre stânga, pe șoseaua D5.  După cca. 3-4 km se ajunge la cimitirul militar român
Potrivit documentației pusă la dispoziție de către Primăria orașului Soultzmatt, cimitirul a fost amenajat în mijlocul pădurii, chiar pe câmpul pe care s-a aflat odinioară lagărul de prizonieri.
Din documentațiile aflate la dispoziție reiese, că în acest lagăr, de la 6 Martie, până la 8 Mai 1917,  au murit fie torturați, fie de foame sau de frig, 120  soldați români
După mărturiile din vremea aceea,„prizonierii români erau atât de înfometați de către gardieni, încât  erau reduși la starea de schelete și mureau ca șoarecii”
Un grup de prizonieri români eliberați în anul 1918 - Soultzmatt

Un grup de prizonieri români eliberați în anul 1918 – Soultzmatt

La propunerea Comitetului pentru amenajarea și îngrijirea mormintelor prizonierilor români din Alsacia și după o temeinică chibzuință, la 30 August 1919, orașul Soultzmatt a dăruit României platoul de la Val du Pâtre (Valea Păstorului), pe care odinioară fusese amplasat lagărul prizonierilor români, în care aceștia au cunoscut privațiuni, torturi, frig și foame, și pe care a fost amenajat ulterior actualul cimitir militar român.
INaugurarea cimitirului militar român de la Soultzmatt 1922

INaugurarea cimitirului militar român de la Soultzmatt 1922

Se spune, că în privința alegerii locului s-a ținut seama și de recomandarea lui Max Dellfus – un elvețian din Vevey (Elveția). Dellfus a făcut parte din Comisia pentru soarta prizonierilor de război, cu reședința la Geneva și va fi fost cu mare probabilitate unul dintre membrii delegației din partea Crucii Roșii, care s-a interesat de soarta prizonierilor români din lagărele germane, lucru pentru care a fost considerat prieten și binefăcător al soldaților prizonieri români.

La 24 septembrie 1919, ziarul francez Alsacia făcea următoarea mențiune, cu privire la donația orașului Soultzmatt, făcută guvernului român:„Prin deliberare, la data de 30 August 1919, consiliul municipal a decis ca localitatea Soultzmatt să pună la dispoziția guvernului român un teren pentru înmormântarea soldaților români decedați în timpul prizonieratului lor în Alsacia. Comuna Soultzmatt a dăruit acest teren guvernului român”.
Lucrările de amenajare s-au făcut la inițiativa și cu sprijinul Comitetului pentru Mormintele Românești din Alsacia și au fost definitivate în anul 1920.
Actul de donație orașului Soultzmatt către Guvernul Român

Actul de donație al orașului Soultzmatt către Guvernul Român

Aici au fost (re)înmormântați 678 soldați români, luați prizonieri în Transilvania, care s-au stins unul după altul, din anul 1917 – până în anul 1918, în urma regimului inuman (privațiuni,  foame, tortură) impus de germani. 553 de morminte sunt individuale. (foto jos)
În alte două morminte  comune (de la unul lipsește inscripția de la baza crucii)  se află osemintele a 125 de prizonieri („un întreg detașament român”), care au murit de frig în noaptea de 27 spre 28 Ianuarie 1917, la Steinbrunn-le-Haut.
În acest mormânt comun se odihnesc 71 de prizonieri de război români, toți necunoscuți & morți în chip tragic la Steinbrunn 1917

În acest mormânt comun se odihnesc 71 de prizonieri de război români, toți necunoscuți & morți în chip tragic la Steinbrunn 1917

Legenda: În acest mormânt comun se odihnesc 71 de prizonieri de război români, toți necunoscuți & morți în chip tragic la Steinbrunn (ul) de Sus la începutul anului 1917. Trupurile lor au fost strămutate în cimitirul de la Val du Pâtre în Iulie 1924

Din documentația pusă la dispoziție de către Primăria orașului Soultzmatt reiese, că sfințirea cimitirului a avut loc la 9 Aprilie 1922,  în prezența Suveranilor României – Regele Ferdinand I și Regina Maria

În broșura editată de Ministerul Francez al Apărării este consemnată ca dată a sfințirii „9 Aprilie 1924”, dată menționată dealtfel și în documentația Primăriei orașului Soultzmatt, cu precizarea însă, că Suveranii României „au venit în pelerinaj la Cimitirul militar român de la Vale du Pâtre”, ceea ce s-ar înețelge că Regele Ferdinand și Regina Maria, la 9 Aprilie 1924 au venit a doaua oară în pelerinaj la Soultzmatt.

La una din aceste ocazii, cu mare probabilitate la 9 Aprilie 1924, la baza crucii monumentale, la dorința Reginei Maria,  au fost fixate patru plăci de marmură cu următoarele inscripții în limbile română și franceză:

“În amintirea celor 2344 de prizonieri de război români morți în lagărele germane  de internare din Alsacia și din Lorena în (anii) 1917-1918. În amintirea Alsacienilor și Lorenilor care i-au ajutat să supraviețuiască”.

“În amintirea celor 2344 de prizonieri de război români morți în lagărele germane de internare din Alsacia și din Lorena în (anii) 1917-1918. În amintirea Alsacienilor și Lorenilor care i-au ajutat să supraviețuiască”.

*

Soultzmatt_Placa_comemorativa_5_hp“Comitetul pentru mormintele românești din Alsacia a fost împuternicit de către guvernul român să regrupeze în acest cimitir mormintele care (în anul 1919) erau răspândite în 35 de orașe și comune din Alsacia. El a dovedit că toți cei   înmormântați aici(soldații) au murit după suferințe greu de descris” (traducere liberă)

Soultzmatt._Placa_comemorativa._1_hpCei 687 de prizonieri de război români care odihnesc în acest cimitir au murit aproape toți din Ianuarie până la sfârșitul anului 1917. Au cunoscut foamea, lipsurile și torturile. Cimitir întemeiat în anul 1920 de către Comitetul din Alsacia pentru mormintele românești”.

Soultzmatt._Placa_comemorativa_4_hpSoldați Români! Departe de patria voastră pentru care voi v-ați jertfit, odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pământ, care nu vă mai este străin”.
Soldats Roumains! Loin de votre patrie pour laquelle vous vous ętes sacrifiés, reposez en paix, auréolés de gloire, dans cette terre qui ne vous est pas étrangère”.
Maria, Regina României

Sursa documentării: Protoiereu Sorin P e t c u /Müllheim/Baden, în Iunie, a. D. 2011

Publicat de Dorian Theodor / romaniabreakingnews.ro

,

Textul intervenției prezentate în cadrul conferinței-dezbatere intitulate: „Unde este Statul de drept în fosta Europă de Est, la 20 de ani dupa înființarea Memorialului Sighet (România)?”, organizată de către La Maison de l’Europe în parteneriat cu Fundația Memorialul Sighet și La Maison Roumaine, marți, 3 decembrie 2013.

Care este situația starii de drept în România? În ceea ce mă privește, consider că sub acest aspect situația continuă să fie deosebit de îngrijorătoare, în ciuda semnelor de ameliorare care, din nefericire, au un caracter selectiv, partizan. Această afirmație este susținută de faptul că Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV), înființat de către Comisia Europeană pentru Justiție în 2007 pentru o perioadă de 3 ani, este încă în vigoare.

Alexandru Herlea

Alexandru Herlea

Cauzele țin în primul rând, sunt convins, de faptul că puterea reală, atât cea politică, cât și cea economică, a rămas în mâinile vechilor structuri: nomenclatura și Securitatea. Acționând cu un remarcabil profesionalism, ele au știut să se adapteze noilor realități, democrației și economiei de piață, conservându-și totodată interesele. Fostul partid comunist, actualmente dizolvat, s-a transformat în câteva partide noi care se află când la putere, când în opoziție, asigurându-și astfel continuitatea prin alternanță.

Democrația este perfect mimată si aparențele domnesc – așa cum subliniază pertinent Tom Gallagher în cartea sa «Romania and the European Union». Corupția înlocuiește legea iar dominația exercitată de moștenitorii epocii comuniste nu se mai aplică prin teroare, ci prin controlul mijloacelor de comunicare în masă și prin manipularea opiniei publice. În ceea ce privește puterea economică, vechile structuri au știut să utilizeze liberalismul pur și dur, cadru teoretic al tranziției, pentru a o acapara; ele au jefuit sălbatic și nemilos Țara.

Iar toate acestea s-au petrecut sub privirea Occidentului care, din pragmatism, dar și din diverse alte considerente (absența unei strategii de trecere de la comunism la capitalism, necunoașterea realităților țării, diverse interese materiale etc.), i-a acceptat ca parteneri de discuții și interlocutori pe reprezentanții vechilor structuri. Asta nu inseamna ca Uniunea Europeană nu este ferm angajată în lupta contra corupției și pentru buna funcționare a justiției; MCV-ul de care am vorbit o dovedește. Dar au fost comise erori regretabile. Ca exemplu elocvent amintesc inamovibilitatea magistraților, impusă de Bruxelles; necesară în principiu, ea s-a dovedit dezastruoasă în România, făcându-i inamovibili pe toți dinozaurii epocii comuniste.

Pentru a vorbi de starea de drept în România de astăzi, am ales două exemple: acela al Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat (PNȚCD) și acela al Roșiei Montane. Primul privește sfera politicii și pune în evidență inexistența starii de drept la acest nivel. Cel de-al doilea exemplu se referă la o sferă mult mai vastă, care cuprinde practic societatea românească în ansamblul său. Există, în acest cadru, o vastă panoplie de cazuri și situații de nerespectare a starii de drept, dar este însoțită de un angajament din ce în ce mai afirmat al societății românești, mai ales al intelectualității și a tineretului, în favoarea respectării legii și a luptei împotriva corupției. Acest angajament, ce devine mai puternic pe zi ce trece, este purtător de speranță.

Primul exemplu

La sfârșitul lui decembrie ’89, PNȚ, cel mai mare partid democratic românesc din perioada interbelică, port drapelul luptei contra oricărei forme de totalitarism și principalul oponent față de ocupația sovietică, dizolvat de comuniști în 1947, renaște din propria cenușă sub numele de PNȚCD. Zeci de mii de membri ai săi fuseseră întemnițați și exterminați în gulagul românesc, iar printre aceștia s-au numărat principalii săi lideri. În fruntea PNȚCD-ului reînviat se găsește carismaticul Corneliu Coposu, secondat de Ion Diaconescu; care petrecuseră fiecare câte 17 ani în înfricoșătoarele temnițe comuniste. Din nefericire, președintele Coposu moare în 1995, iar Ion Diaconescu, care i-a succedat, este marginalizat treptat de către infiltrații din partid, care încep să facă legea.

După decembrie 1989, pentru deținătorii puterii, una dintre priorități, dacă nu chiar prioritatea numărul unu, era aceea de a bloca prin toate mijloacele concurența și PNȚCD-ul, care era întruparea identității naționale și a legitimității democratice, era principalul adversar de înlăturat. Infiltrat puternic, acesta a fost prins ca într-un clește între adversarii săi, moștenitorii fostului partid comunist și această coloană a cincea care era de acum prezentă în partid, la toate nivelurile. Oricât de șocant ar putea părea acest lucru, consider că succesul relativ repurtat de către PNȚCD la alegerile din 1996 a fost încă o abilitate a vechilor structuri. Acestea doreau – din varii considerente, printre altele acela de a elimina PNȚCD de pe eșichierul politic – să îl vadă responsabil într-o perioadă de mari dificultăți economice și sociale. Faptul că nu a putut reintra în Parlament cu ocazia alegerilor din noiembrie 2000 nu este decât o urmare logică. Ajungerea la vârful partidului a unei serii de persoane dubioase, care a culminat în 2007 cu ascensiunea lui Petre Miluț (președinte), secondat de Aurelian Pavelescu, este o altă consecință logică.

Ceea ce trebuia lichidat nu era partidul însuși, ca structură, ci spiritul și valorile pe care acesta le întrupa. Obiectivul urmărit era marginalizarea și eliminarea din viața politică a tuturor celor care înțelegeau să apere acest spirit și aceste valori, opunându-se recuperării partidului de către vechile structuri. Acesta a fost, din nefericire, cazul altor două partide „istorice”: Partidul Social Democrat și Partidul Liberal. În căutarea legitimității și din motive electorale, această recuperare a PNȚCD a fost urmărită cu îndârjire. Au fost folosite toate metodele, iar în ultimii ani infiltrații, ajunși în fruntea partidului, ajutați de justiție, aflată încă sub control politic, au câștigat. Peste zece procese s-au derulat între 2008 și 2013; ele sunt excelente exemple pentru maniera în care funcționează o justiție controlată politic. PNȚCD-ul oficial are de acum ca președinte un personaj caricatural, Aurelian Pavelescu, care în acești 20 de ani a fost practic membru al tuturor partidelor politice românești de la stânga la dreapta. El este controlat de către președintele României, Traian Băsescu.

Amintesc faptul că PNȚCD este membru al PPE și că în această degringoladă, acesta din urmă (secretarul său general, Antoniu Isturiz Lopez) a jucat un rol deosebit de cinic. Atitudinea sa a fost de altfel în concordanță cu evoluția PPE în cadrul căruia creștin-democrația pierdea treptat teren. La congresul PPE care a avut loc la București în toamna lui 2012, lângă președintele Wilfried Martens, Aurelian Pavelescu a fost printre cei care au deschis acest congres cu un discurs perfect, atât din punctul de vedere al formei, cât și al conținutului. Impostura a fost strălucită.

Această istorie a PNȚCD este legată de un alt aspect al situației existente în România, și anume recuperarea suferințelor victimelor comunismului de către aceia care sunt responsabili de ele sau de catre descendenții lor. Președintele Traian Băsescu a condamnat comunismul, dar această condamnare a rămas literă moartă. Ofițerii Securității, de exemplu, și printre ei torționarii cu mâinile mânjite de sânge, continuă, până azi, să beneficieze de pensii de 10-20 de ori mai mari decât pensia medie. O dată pe an are loc la București balul foștilor directori de închisori politice și lagăre de concentrare.

Al doilea exemplu.

Cel de-al doilea exemplu, acela al sitului minier de la Roșia Montană, este un subiect amplu studiat și care a făcut să curgă multă cerneală; mass media i-a acordat destul de multă atenție. Este vorba de studiile realizate de specialiști de înaltă calificare și de rapoarte ale unor instituții prestigioase, precum Academia Română. O carte de 500 de pagini, a jurnalistului Mihai Goțiu, tocmai a apărut pe acest subiect.

Roșia Montană, denumită în epoca romană Alburnus Maior, este una dintre cele mai vechi localitățidin România cunoscute încă din antichitate pentru minele sale de aur, astăzi cele mai bine păstrate din lume. Ea deține de asemenea frumoase clădiri din secolul al XVIII-lea care trebuie conservate. Situația în care se găsește Roșia Montană, de aproape douăzeci de ani, adică de la începutul proiectulu de exploatare minieră al companiei mixte Roșia Montană Gold Corporation (RMGC), este determinată de aceea în care se găsește societatea românească de astăzi în ansamblul său. Studiind situația Roșiei Montane, descoperim funcționarea diverselor instituții, centrale și locale, începând cu Președinția, Guvernul și Parlamentul. Descoperim în egală măsură mentalitățile și comportamentele diverșilor actori: oameni politici, funcționari, militari și membri ai serviciilor de informații, intelectuali și oameni de știință, începând cu academicieni și profesori universitari, jurnaliști, oameni de afaceri, administratori și tehnicieni, etc.

Istoria începe în septembrie 1995, când se semnează, ilegal, urmare a unei oferte fictive de licitație, primul contract între Regia Minieră Deva, viitoarea Minvest (companie românească de stat) și Gabriel Resources (Gabriel Canada – companie privată canadiană) pentru tratamentul sterilului exploatărilor de aur de la Roșia Montană. Un an mai târziu, Gabriel Canada intră la bursa din Vancouver pe baza aurului de la Roșia Montană. Documentul – foarte important – prin care Statul român este de acord cu cotația la bursă este astăzi de negăsit.

De atunci, ilegalitățile de toate felurile s-au ținut lanț. Un bun exemplu este Licența de exploatare nr.47/1999, ilegală din două puncte de vedere: acordată de Guvern, fără licitație, către Minvest, și tranferată ilegal, în 2000, de către ANRM (Agenția Națională de Resurse Minerale) de la Minvest către RMGC (companie mixtă Minvest-Gabriel Canada, creată în 1997). În scopul de a se putea emite această licență, legea minelor este modificată în 1998, în special articolul privind siturile arheologice și acela care prevede posibilitatea exploatării și explorării în același perimetru. Ministrul Industriilor și Comerțului de la acea vreme, Radu Berceanu, susține modificarea legii miniere și semnează Licența care este secretă și din acest motiv nu poate fi atacată în justiție. Ea nu a fost publicată decât parțial în septembrie 2013.

Proiectul RMGC prinde forma sa actuală în 2001. Este vorba de deschiderea a 4 mine de suprafață în zona Roșia Montană, 13 milioane de tone de minereu extrase pe parcursul a 16 ani; utilizarea de circa 200000 tone de cianură (13000 t / an, de 12 ori mai mult decât cantitatea folosită în celelalte țări ale UE), un lac de decantare de 300 ha, 250 milioane de metri cubi. Se preconizează extragerea a 313 t de aur și 1483 t argint, plus alte metale, nemenționate în documente, a căror valoare este estimată, în general, la o sumă mult mai mare decât cea echivalentă aurului și argintului. Statul român primește redevențe ridicole (4%-6%); el este pur și simplu devalizat.

Dar în afară de acest aspect pecuniar, acest proiect prezintă și alte aspecte scandaloase. Unul dintre ele privește mediul; utilizarea cianurii și constituirea celui mai mare lac de decantare din Europa sunt soluții tehnice dezastruoase. Un alt aspect privește distrugerea obiectivelor arheologice (cele mai importante mine de aur din Antichitatea preromană și romană) și gravele amenințări care apasă asupra centrului istoric baroc (sec. XVIII) din Roșia Montană. Consecințele sociale sunt în aceeași măsură foarte importante: trei sate vor fi distruse. Începând cu 2002, fără ca proiectul să fie aprobat, RMGC începe achiziționarea de terenuri și strămutarea populației din perimetrul prevăzut pentru exploatare, utilizând în scopurile sale toate metodele, pornind de la co-interesarea financiară până la presiuni și amenințări de toate felurile. Zona este declarată, de către autoritățile locale, zonă monoindustrială, o decizie benefică pentru RMGC și în detrimentul major al populației locale.

Ilegalitățile se acumulează peste tot: la nivelul diverselor avize, autorizații, certificate ce privesc arheologia, urbanismul, mediul etc. Noțiunea de conflict de interese nu este încă bine înțeleasă în România. Șpăgile și corupția se împletesc. Ziarele publică lungi liste de responsabili politici de prim rang care au fost recompensați de către RMGC pentru sprijinul acordat, printre care președintele Traian Băsescu și premierul Victor Ponta. Cei care nu se lasă convinși sunt sancționați brutal. Este cazul profesorilor Ion Piso, directorul Muzeului Transilvaniei de la Cluj, Horia Ion Ciugudean, directorul Muzeului Unirii din Alba Iulia, iar în urmă cu câteva săptămâni – cazul directorului Institutului de Geologie al României, Ștefan Marincea. Toți aceștia au fost destituiți.

Printre cei ce susțin proiectul, cei care au fost convinși să îl susțină, menționez cazul autorităților române care fac tot ce le stă în putință pentru a împiedica înscrierea Roșiei Montane pe lista indicativăa Patrimoniului Mondial al UNESCO, începând cu miniștrii culturii, Răzvan Teodorescu și Daniel Barbu. Acesta din urmă, astăzi în funcție, avansează false argumente (rolul decizional al autorităților locale) și pretinde că o serie de studii importante, precum cel realizat de o echipă a Universității Oxford, nu ar fi existat; or, acest studiu tocmai a fost descoperit în arhivele ministerului său. Ambasadorul României la UNESCO, Nicolae Manolescu, nu a fost nici el mai zelos, revista România Literară, al cărei director este, fiind sponsorizată de RMGC.

Dar proiectul de exploatare minieră al RMGC relevă și un aspect pozitiv, prin declanșarea unor reacții vii, în special din partea intelectualilor. Începând cu 2002, acestea se amplifică; protestul lansat de Ion Piso, în acel an, este semnat de 1038 instituții academice și oameni de știință români și străini. Numeroase alte rapoarte, rezoluții și studii au fost elaborate, de către prestigioase instituții culturale și științifice. Menționez: Academia Română, ICOMOS (Consiliul Internațional al Monumentelor și Siturilor), Europa Nostra, OAR (Ordinul Arhitecților din România).

Societatea civilă se implică în egală măsură și acest lucru este, după părerea mea, deosebit de important. Roșia Montană contribuie la deșteptarea societății civile românești în ansamblul său, mai ales a tineretului. Acesta din urmă, din 2012, începe din nou să iasă în stradă după o lungă perioadă de apatie. El denunță intreaga clasa politica, in ansamblul ei. De la începutul lunii septembrie a acestui an, după ce Guvernul Ponta a aprobat proiectul de lege care permite RMGC să demareze exploatarea minieră, au loc manifestații în fiecare săptămână, atât în România cât și în străinătate, în special în capitalele țărilor din UE. Manifestațiile continuă chiar și după respingerea de către Parlament, la sfârșitul lui noiembrie, a proiectului de lege al Guvernului, dat fiind că acesta persistă prin propunerile privind noi modificări ale legii minelor, în scopul de a se putea porni exploatarea la Roșia Montană.

În concluzie, îmi exprim speranța ca Roșia Montană să fie catalizatorul care permite societății românești să se mobilizeze în vederea apariției unei alternative politice, o alternativă la tot ce există astăzi, capabilă să permita existenta unei veritabile stari de drept în România.

Autor: prof. univ. Alexandru Herlea / R.B.N. Press

Președinte ONG  La Maison Roumaine – Paris

,

Extras din cuvântul fostului ministru al Integrării Europene Alexandru Herlea – Președinte al ONG-ului La Maisson Roumaine: Corneliu Coposu comemorare la Paris, cimitirul  Montmartre  (Joi 29 mai 2014 – ziua eroilor)

 

Alexandru Herlea:

Stimati participanti,

Cu ocazia comemorarii eroilor romani ai luptei pentru libertate si democratie, pe care « La Maison Roumaine » o organizeaza in fiecare an de Inaltare – ziua eroilor, comemoram astazi si implinirea a 100 de ani de la nasterea marelui Roman si European, martir al neamului romanesc Corneliu Coposu. El a fost de altfel cel care a inaugurat duminica 25 februarie 1990 acest Monument al victimelor comunismului, construit in cimitirul Montmartre – Paris, in fata caruia ne gasim. Monument ridicat la initiativa luptatorilor anticomunisti, Cicerone Ionitoiu si Remus Radina.

Corneliu Coposu s-a nascut la 20 mai 1914 la Bobota, in Salaj, intr-o veche familie transilvana, de preoti greco-catolici si intelectuali, angajata, ca atatea altele (cu unele dintre ele se inrudea, mai de aproape sau mai de departe, sa amintesc numai de Vaida, Maniu, Barnutiu), in lupta pentru emancipare nationala. Tatal sau, protopopul Valentin Coposu, a participat la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia din 1918 unde s-a votat unirea Transilvaniei cu Tara. 

Traditia familiala si educatia primita si-au lasat puternic amprenta asupra profilului moral si comportamental, asupra scarii de valori a lui Cornelui Coposu, facand din el un autentic reprezentant al unei elite romanesti de cultura central europeana care a jucat un rol important in istoria nationala.

El a urmat liceul la Blaj si studiile universitare la Cluj unde a absolvit Facultatea de Drept si unde a fost presedinte al Uniunii Studentilor Democrati. A militat din frageda tinerete in randurile partidului National Taranesc, intai la Cluj si Salaj si dupa cedarea Ardealului de nord (1940) la Bucuresti, unde se va stabili. Intre 1937 si 1946 a fost secretar personal al lui Iuliu Maniu si din vara 1946 si pana la arestarea sa in vara anului urmator, secretar al Delegatiei Permanente, forul conducator al PNT. Din toamna anului 1944 a fost si secretar general-adjunct al PNT, secretar general fiind Nicolae Penescu. La Bucuresti l-a insotit pe Iului Maniu la majoritatea negicierilor politice si i s-a incredintat cifrul secret al corespondentei diplomatice prin care opozitia negocia iesirea din Axa. In toata aceasta perioada, atat la Cluj cat si la Bucuresti, a desfasurat o intensa activitate jurnalistica si a scris cateva studii cu caracter istoric.

In iulie 1947 Corneliu Coposu a fost arestat impreuna cu intreaga conducere PNT. Timp de 8 ani a fost detinut fara a fi judecat (« detinut administrativ »), dupa care, in 1955 i se insceneaza un proces “pentru crima intensa contra clasei muncitoare” si este condamnat la 15 de ani de temnita grea. El a cunoscut tot iadul puscariilor comuniste, unde a pierit o parte insemnata a elitei romanesti : Malmaison, Vacaresti, Uranus, Jilava, Aiud, Gherla, Craiova, Canalul Dunarea – Marea Neagra (Poarta Alba si Capul Midia), etc. Dupa proces a fost incarcerat in sinisrtul penitenciar, cu regim sever de izolare, Ramnicul Sarat. In aceasta puscarie si-au sfarsit zilele peste 80% din detinuti. Aici, in 1960, a murit Constantin Hagea inculpat cu Cornelui Coposu in procesul din 1955, aici a fost asasinat in 1963 Ion Mihalache. La expirarea pedepsei, in 1962 a fost trimis pentru inca 2 ani in domiciliu obligatoriu in Baragan, la Rubla. In total Corneliu Coposu a petrecut 17 ani in puscariile comuniste.

Dupa iesirea din inchisoare si domiciliu obligatoriu si pana la caderea comunismului, in decembrie 1989, a fost urmarit si anchetat fara intrerupere de catre Securitate. Cu o determinare si o darzenie de exceptie el nu s-a incovoiat in toate aceste lungi decenii si a ramas credincios valorilor de libertate, democratie, solidaritate. A refuzat cu demnitate orice forma de colaborare fiind ferm convins ca mai devreme sau mai tarziu comunismul, ca orice dictatura, se va prabusi.

Cand aceasta s-a petrecut, in decembrie 1989, Corneliu Coposu avea 75 de ani.  Dotat nu numai cu calitati morale, dar si intelectuale si fizice deosebite, la aceasta varsta inaintata, s-a avantat in lupta politica cu o putere si o daruire tinereasca. A reinfiintat PNT-ul sub numele de PNTCD la inceputul lui ianuarie 1990 si avand o carisma, un simt politic si o putere de munca de exceptie s-a impus in mod natural ca lider al opozitiei democratice.

In mai putin de 6 ani cat au trecut din ianuarie ’90 pana in noiembrie ’95, cand a decedat, Corneliu Coposu a jucat un rol eminent in istoria Romaniei. Servirea Tarii si a poporului roman a fost principalul scop al existentei sale. A facut-o sub diferite forme in cursul intregii sale vieti : ca tanara speranta a politicii romanesti pana la arestarea din ’47, ca detinut politic in cei peste 17 ani de temnita grea, ca fost detinut politic, supravegheat cu strictete de Securitate, in cei 25 de ani scursi de la eliberarea sa din inchisoare si pana la caderea comunismului. Devenit persoana publica, a fost descoperit cu uimire si neincredere de o Romanie care uitase ca astfel de personalitati exista.

Corneliu Coposu a fost in ultima perioada a vietii sale un adevarat om de stat, chiar daca nu a avut functiile si titlurile pe care un astfel de calificativ le presupune. Cu o extraordinara capacitate de a trece peste toata suferinta traita, a actionat tinand cont numai de interesul superior al Tarii, de promovarea marilor valori de libertate, democratie, solidaritate in care credea si de realitatile existente, asa cum le percepea si le evalua el.

Proiectul sau pentru Romania, un proiect vizionar, a devenit astazi in parte o realitate ; Tara este membra a Uniunii Europene si a Organizatiei Atlanticului de Nord. Ea este insa in continuare cufundata in mocirla morala a unei vieti politice si economice dominata de cei care au ramas la putere dupa evenimentele din decembrie ‘89.

Se poate pune o intrebare : putea Cornelui Coposu sa actioneze altfel pe plan intern definind diferit relatiile cu reprezentantii fostelor structuri si nedeschizand larg, tuturor, usile partidului? Greu de raspuns la aceasta intrebare, care va continua sa se puna, intrucat cele doua mari axe ale proiectului Coposu pentru Romania au dus la doua rezultate diferite : un mare succes pe plan extern, un esec pe cel intern. Vasta dezbatere asupra careia, evident, nu ne oprim astazi.

Singurul lucru pe care il adaug este ca Presedintele PNTCD era perfect constient de starea in care se gasea poporul roman dupa 40 de ani de spalare de creier si era bine informat de felul in care occidentul intelegea sa gestioneze situatia creata de caderea comunismului. Stia ca ex-comunistii si fostele structuri sunt considerati interlocutori valabili de catre occident si ca acesta nu este favorabil unui Nürenberg al comunismului.  Lui Corneliu Coposu ii era probabil teama ca o tensionare prea accentuata a situatiei interne din Tara ar constitui un handicap important in orientarea spre vest a Romaniei, ori iesirea acesteia din zona de influenta sovietica constituia pentru el prioritatea incontestabila a politicii romanesti.

Am avut privilegiul si sansa de a-l cunoaste indeaproape pe Corneliu Coposu care m-a onorat cu increderea pe care mi-a acordat-o. L-am intalnit pentru intaia oara in 15 ianuarie 1990 cand am venit in Tara ; il cunosteam deja destul de bine din diversele istorisiri ale tatalui meu, ale lui Nicolae Penescu, Ion Jovin, Cicerone Ionitoiu si ale altor taranisti. Vorbisem deasemenea cu el de mai multe ori la telefon. Carisma si autoritatea lui erau evidente, el era PNTCD-ul si el va deveni in curand Opozitia. Eleganta si echilibrul tinutei si gesturilor, cat si tonalitatea vocii impresionau. Era reprezentantul unei lumi pe cale de disparitie, o lume pe care o cunosteam bine. Mi-a spus ulterior ca datorita tatalui meu  a putut sa vorbeasca pentru prima data in public la sfarsitul anilor ’70 in cadrul Asociatiei de Istorie a Dreptului si Institutiilor pe care tatal meu o crease la Bucuresti, dupa pensionare, in 1976, si care regrupa un mare numar de fosti detinuti politici.

Nu este locul sa ma opresc asupra diferitelor imprejurari in care am avut prilejul sa-l cunosc si sa-l apreciez pe Corneliu Coposu – si au fost numeroase. Amintesc cu titlu de exemplu doua:

Prima este manifestatia de protest impotriva transformarii FSN in partid politic din 28 ianuarie si urmarile ei din 29 ianuarie. Am participat la reuniunea conducerii PNTCD, de dinaintea inceperii manifestatiei (la care erau prezenti si liberalii Radu Campeanu si Ioana Bratianu, precum si social-democratul Sergiu Cunescu), si imi aduc aminte de determinarea, tactul si responsabilitatea de care a dat dovada Corneliu Coposu. In dimineata urmatoare, stiind ca urma sa plec la Paris, m-a sunat la telefon rugandu-ma sa trec imediat pe la sediul partidului din piata Rosetti, acesta fiind asediat. Am ajuns, reusind sa intru pe geam de pe o strada laturalnica si dupa o conversatie in care a analizat situatia creata si mi-a spus ca trebuie ca aceasta sa fie facuta cunoscuta in occident cat mai exact si mai rapid, am parasit sediul. In seara aceleasi zile, ajuns la Paris, am relatat la radio Europa Libera cele intamplate in 28 si 29 ianuarie.

Al doilea exemplu se refera la prima vizita in strainatate pe care Corneliu Coposu a facut-o la Paris in 24 – 28 februarie 1990; vizita organizata de asociatia ADER (Action pour la Démocratie en Roumanie), al carei presedinte eram si care de facto era filiala PNTCD in Franta. La Paris a fost primit de personalitati de prim plan : Jacques Chirac, presedintele partidului RPR si primar al Parisului ; Alain Poher, presedintele Senatului, membru al partidului CDS (crestin-democrat) ; Daniel Hoeffel si Charles Pasqua, presedintii grupurilor parlamentare de centru-dreapta din Senat ;  Pierre Méhaignerie, presedintele partidului CDS ; François Leotard, presedinte al Partidului Republican si Bernard Pons din RPR, toti trei presedinti ai grupurilor parlamentare de centru-dreapta din Camera Deputatilor. S-a intalnit cu numerosi alti deputati, senatori, oameni politici si jurnalisti  precum Jean Marie Daillet (veche cunostinta a lui Corneliu Coposu, cel care, ca vice-presedinte al Internationalei Crestin Democrate – IDC, a jucat un rol important in afilierea PNT la IDC in 1987) si Bernard Debré, alt mare sustinator al PNTCD-ului – cei doi organizand pentru Corneliu Coposu o conferinta de presa la Adunarea Nationala. A fost invitat de asemenea la mai multe televiziuni si posturi de radio. In aceasta vizita Corneliu Coposu a aparut ca un om de stat, adevarat reprezentant al unei adevarate Romanii.

Imi aduc aminte cu emotie de intalnirile si discutiile avute cu el in locuinta sa din strada Mamulari si in special de o lunga seara – noapte de povesti « la gura sobei » in locuinta in care se refugiase, in iunie 1990, dupa vandalizarea locuintei din Mamulari de catre mineri.  Era convins ca cea ce conteaza sunt principiile si valorile, ca adevarata politica presupune servirea cetatii si asta inseamna acceptarea tuturor sacrificiilor. Considera si el, ca si Iuliu Maniu, ca in viata politica moralitatea trebuie sa prevaleze in fata inteligentei ;  este de preferat un politician onest unui politician abil dar lipsit de scrupule.  De aici si relatiile sale dificile cu numerosi intelectuali romani, care intr-un fel sau altul aduceau apa la moara « Grupului de Dialog Social » peste care se intindea umbra sinistrului Silviu Brucan.

Corneliu Coposu era pentru revenirea la o democratie clasica si se impotrivea tuturor solutiilor originale preconizate de fosta nomenclatura si Securitate ; considera de asemenea ca neavenite si pernicioase afirmatiile unor intelectoali de buna credinta, dar naivi, precum: « noi nu vrem partide », « noi nu vrem puterea ». Era impotriva oricaror manifestari violente, s-a opus cu fermitate unor incercari (Ion Puiu) de orientare in aceast sens a actiunilor PNTCD in timpul manifestatiilor din Piata Universitatii din primavara anului 1990. Considera ca revenirea la normalitate necesita timp si ca promovarea ei trebuie facuta cu inteligenta, tinand cont de starea in care se afla poporul roman, de capacitatea de manipulare a detinatorilor puterii si de realitatiile internationale. De aceea nu s-a retras din alegeri in 1990, de aceea a creat Conventia Democratica in 1992 si l-a promovat pe Emil Constantinescu candidat la presedintie.

Corneliu Coposu a fost o personalitate care pana in ultimul moment al vietii sale nu s-a lasat coplesit de destin. Era la Paris, la congresul Exilului Romanesc, in mai 1994, cand s-a manifestat in mod acut boala de care incepuse sa sufere.  Cu cata demnitate si seninatate s-a comportat ! Boala il va rapune intr-un moment in care tara avea atat de imperios nevoie de el.

Cu putine zile inaintea decesului ii fusese decernata de catre Franta « Legiunea de onoare » in grad de ofiter ca recunoastere a meritelor sale de promotor al valorilor de libertate, democratie, justitie, solidaritate, pentru care a inteles sa se sacrifice. Acestea sunt marile valori crestin-democrate pe care Europa a afirmat de la inceput ca trebuie sa-si construiasca unitatea. De aceea crestin-democratii francezi (Alain Poher, presedintele Senatului, Alain Lamassoure, ministrul afacerilor europene si inimoasa Monique Badenes, directoarea de cabinet a presedintelui Poher si ulterior deputata europeana) au fost cei care au lansat procedura si au insistat pentru decernarea legiunii de onoare lui Corneliu Coposu.  

Cu aceasta inchei, inclinandu-ma in fata memoriei lui Corneliu Coposu – acest mare Roman,  reper moral si intruchipare a suferintelor poporului roman sub comunism.  Neclintit in fata adversitatii, departe de orice forma de resentiment sau consideratii afective, a ramas in toate circumstantele fidel crezului sau de servire a Romaniei si a poporului roman in respectul marilor principii si valori europene. Interesul national a fost prioritatea vietii sale.

 

 

,

Alexandru Herlea,  despre  Cicerone Ionițoiu la despărțirea întru eternitate…

 

Doamna Ionitoiu, draga Gabriela, Henri, Diane, Richard,

Parinte Stoica,

Intristata asistenta…

Alexandru HerleaNe despartim astazi de luptatorul neinfricat, de cel care si-a inchinat intreaga viata luptei impotriva comunismului, a apararii libertatii si demnitatii poporului roman : Cicerone Aristotel Traian Ionitoiu. A fost una din acele figuri luminoase prin care o natiune traieste si se afirma. Dotat cu calitati morale, intelectuale si fizice de exceptie, avand o memorie si un tonus vital iesite din comun, el a facut din servirea Romaniei si a poporului roman scopul existentei sale. Pentru acest ideal a  sacrificat totul, absolut totul, incepand cu propria sa persoana. Felul in care a stiut sa puna interesul national, colectiv, deasupra interesului familial sau personal au fost impresionante. Cum impresionante au fost  determinarea si darzenia cu care  Cici Ionitoiu, profund atasat valorilor de libertate, democratie si dreptate,  nu s-a incovoiat, nu a acceptat nici un compromis, sub nici o forma si sub nici un motiv.

Cicerone Ionitoiu s-a nascut la 8 mai 1924, la Craiova unde urmeaza studiile liceale pentru a deveni, in 1943, student la istorie, la Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti. Aici nu se dedica numai studiului, ci este activ si pe taram social si politic,  afirmandu-se ca leader al studentilor PNT-isti, partid in care se inscrie la varsta de 19 ani. Apartine unei generatii nascuta in anii de euforie de dupa crearea Romaniei Mari, patrunsa de importanta unificarii romanilor in acelasi Stat si de obligatiile si raspunderile fata de viitor si fata de cei care s-au sacrificat pentru acest ideal. Sentimentul datoriei fata de Tara si Neam apartinea generatiei care, cum spune  Cicerone Ionitoiu « din copilarie si-a format conceptia de viata la flacara dragostei fata de inaintasi » si careia i-a « revenit datoria sfanta a apararii dreptului la viata libera »

Spirit viu si imaginativ, in continua miscare si activitate, devotat celorlalti si cauzei publice, cetatii, el s-a angajat, din frageda tinerete in lupta.  Il gasim printre cei care organizeaza ajutorarea colegilor refugiati din Ardealul de Nord in urma Dictatului de la Viena, iar dupa ocuparea Tarii de catre sovietici se afla in primele randuri ale celor care lupta impotriva samavolniciilor ocupantului si a terorii comuniste. Este curand reperat si cunoaste primele arestari : iulie, septembrie si noiembrie 1945. Urmarit, intra in clandestinitate, se refugiaza un timp in munti si participa activ la campania electorala din toamna anului 1946.

Este din nou arestat si condamnat in iunie 1947 la un an si jumatate inchisoare. Dupa o scurta perioada de libertate este iarasi arestat si condamnat in « lotul TUNT – Tineretul Universitar National-Taranesc » la cinci ani pe care ii efectueaza in mare parte in lagarul Peninsula de la Canal. Eliberat in august 1954 va lucra pe diferite santiere din Tara fiind constant urmarit de Securitate care il rearesteaza in mai 1961. Este din nou condamnat in mai multe procese politice ; intre 1947 si iulie 1964, cand este eliberat, Cicerone Ionitoiu a fost condamnat in 6 procese penale la un total de peste 24 de ani de puscarie si munca silnica, din care a executat peste 10.

Sunt multi cei care l-au cunoscut in inchisorile comuniste, unde cu un curaj si o generozitate nemasurate si-a sprijinit si ajutat colegii de suferinta. L-a asistat si sustinut pe tatal meu, prof. Alexandru Herlea, cu care impartea aceeasi baraca in lagarul de munca fortata  Peninsula, la Canal. Fiind grav bolnav in urma batailor la care fusese supus, tatal meu nu mai avea puterea seara, dupa munca istovitoare din timpul zilei, sa revina pe picioarele lui in baraca si Ionitoiu l-a dus nu odata in spate. In puscarii, Ionitoiu a fost unul din cei mai activi protestatari impotriva regimului de exterminare la care erau supusi detinutii, facand in acelasi timp tot ce se putea pentru ca acestia sa-si pastreze moralul. La Peninsula a reusit, impreuna cu Constantin Ionascu, sa transmita lumii libere informatii despre conditiile de munca si detentie care au avut ca efect o oarecare ameliorare a situatiei detinutilor. Cum afirma in memoriile sale, el si-a consacrat viata luptei pentru « pastrarea valorilor spirituale, considerand ca supravietiurea capata un sens numai daca iti pastrezi echilibrul sufletesc in fata proceselor de  degradare si descompunere la care este supusa fiinta umana  in regimurile totalitare »

Cicerone Ionitoiu a fost printre ultimii detinuti politici eliberati din inchisoari, cand acestea s-au inchis, in urma presiunilor Occidentului, in vara lui 1964. A fost printre putinii care au refuzat sa colaboreze cu regimul comunist sau sa faca macar o declaratie  de recunoastere a unor imaginare merite ale acestuia. Aceeasi intransigenta si hotarare de a persevera in lupta impotriva comunismului l-a  caracterizat si dupa iesirea din puscarie, pana in ultima clipa a vietii. Cum afirma in memorile sale, iese din inchisoare « dupa un deceniu de lupta impotriva metodelor de dezumanizare si lichidare fizica practicate in puscariile comuniste, hotarat sa faca cunoscuta realitatea gulagului romanesc ».

L-am cunoscut in vara anului 1979, la Bucuresti unde venisem la moartea tatalui meu. Era in asteptarea eliberarii unui pasaport pentru Franta, obtinut in urma interventiilor presedintelui Valéry Giscard d’Estaing si m-a impresionat dinamismul sau si determinarea cu care afirma ca va continua, in strainatate, lupta impotriva comunismului. La inmormantarea tatalui meu a avut curajul sa acopere cu tricolorul romanesc sicriul, spre spaima unei importante parti din numeroasa asistenta.

Cateva zile mai tarziu a reusit sa plece in Franta pentru a continua mai eficient, spera  el, lupta impotriva comunismului, cea de denuntare a ororile din gulagul romanesc si a samavolniciilor si nedreptatilor la care era supus poporul roman. Ne-am revazut curand  la Paris, unde din prima zi a inceput proiectata lupta. Este activ atat in PNT din exil cat si in cadrul Consiliului National Roman, recent infiintat ; este un colaborator apropiat a lui Nicolae Penescu, presedintele PNT in exil, cel care a luat initiativa constituirii CNR. Exilul romanesc este insa profund divizat, in parte infiltrat si orgoliile si ambitiile nu permit o reala coagulare a acestuia. Dupa moartea lui N. Penescu in 1982, Ionitoiu devine presedintele PNT in exil, din care fac parte veterani ai inchisorilor comuniste : Alexandru Bratu, Nicolae Evolceanu, Dumitru Ionescu, Ovidiu Borcea, Alexandru Micle, etc.

In cei aproape 25 de ani petrecuti in Franta a luat o serie de initiative printre care : organizarea si participarea la manifestatii contra regimului de la Bucuresti,  trimiterea catre cancelariile occidentale de memorii privind incalcarea drepturilor omului in Romania,  in 1981 il sprijina pe R. Radina care ia initiativa comemorarii, la cimitirul din Soultzmatt, a soldatilor romani morti in Alsacia in Primul Razboi Mondial,  in 1984 infiinteaza impreuna cu R. Radina « Asociatia Detinutilor Politici Anticomunisti » si ia initiativa constructiei in cimitirul Montmartre a Monumentului victimelor comunismului din Romania pe care scrie : « Morti pentru Dumnezeu si Democratie », monument inaugurat cu prilejul vizitei in Franta a lui Corneliu Coposu, in februarie 1990.

Dupa evenimentele din decembrie ’89 C. Ionitoiu se deplaseaza adesea in Tara si participa activ in anii’90 la viata PNTCD. A adus, in primele zile ale lui ianuarie 1990, banii cu care s-a inscris PNTCD pe lista partidelor politice, reintrand astfel in legalitate. Este ales vice-presedinte al partidului, il sustine pe Corneliu Coposu si ia parte la diversele campanii electorale dealungul anilor ’90. In deceniul urmator participa cu oarecare regularitate la scoala de vara organizata anual de catre “Fundatia Academia Civica – Memorial Sighet”.

Cicerone Ionitoiu nu se desminte nici dupa ’89, ramane acelasi om intransigent care nu accepta nici un compromis. Denunta impostura asa-zisei revolutii din decembrie si pe  detinatorii puterii reale : fosta nomenclatura si fostii securisti. Sustine punctul 8 din Declaratia de la Timisoara si afirma ca numai «Procesul comunismului, cu masuri reparatorii, denuntarea si excluderea din viata publica a celor care au contribuit la genocid poate repara fibra morala a Neamului si aduce pacea sociala ». Deschide in instanta, in 2001, impreuna cu Ioan Rosca, procesul comunismului ; acesta a ajuns astazi la Curtea Drepturilor Omului de la Strasbourg. In ultimii ani a privit cu revolta si a denuntat impietatea si  impostura utilizarii numelui PNTCD, de catre cei care nu au nimic in comun cu acest mare partid al romanilor si care pana ieri erau in tabara tortionarilor.  Considera PNTCD legal de astazi ca fiind un anti PNTCD.

Dar Cicerone Ionitoiu este cunoscut si pentru publicarea unei importante literaturi privind sinistra perioada comunista. Este un cronicar al gulagului romanesc cu o opera memorialistica bazata in principal pe lucruri traite si marturii culese. Ea are imensa calitate de a exista si asta in contextul in care informatiile privitoare la subiectele abordate de Cicerone Ionitoiu sunt relativ rare si trunchiate, iar arhivele, care au fost fara indoiala curatite si pieptanate, nu sunt inca toate consultabile. Opera lui Ionitoiu formeaza o materie prima de o indeniabila importanta pentru istoricii perioadei Romaniei comuniste.

Din opera lui mentionez  in primul rand impresionantul dictionar, in 11 volume, intitulat: « Victimele Terorii Comuniste. Arestati, torturati, intemnitati, inchisi », ed. Masina de scris, Bucuresti, 2000 – 2008. Amintesc de asemenea : « Morminte fara Cruce », ed. Ion Dumitru, Freiburg, 1882 – 1885, 3 volume ; « Rezistența anticomunistă din Munții României. 1946-1958 », ed. Gîndirea Românească, București, 1993 ; « Cartea de aur a rezistenței românești împotriva comunismului », ed. Hrisovul, București, 1995 ; « Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989). Biserica ortodoxă. » Vol. 1, ed. Patmos, Cluj-Napoca, 1998 ;. « Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1945-1989)  Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Biserica Romano-Catolică », ed.Viața Creștină, Cluj, 2001 ; « Genocidul din România – Repere în procesul comunismului », Apologeticum, 2006 ediție electronică www.procesulcomunismului.com; « Memorii. Din tara sarmelor ghimpate », ed. Polirom, Bucuresti, 2009 ; « Memorii. Drama Romaniei vazuta din exil », ed. Polirom, Bucuresti, 2011; « Figuri de legenda”, ed. Fundația Academia Civică, Bucuresti, 2013.

Inainte de a incheia si de a-mi lua ramas bun definitiv de la prietenul meu Cici, trebuie sa arat ca el nu era numai un luptator neinfricat, ci si un om dotat cu o adanca sensibilitate. Imi aduc aminte cu cata nerabdare si emotie m-a asteptat cand m-am intors din Bucuresti, in 1980, epoca la care familia lui, nevasta si fiica, erau inca ostatece in Tara si carora le-am transmis anumite mesaje si de la care ii aduceam vesti.  Cici Ionitoiu are o familie care i-a fost  total devotata si solidara, o familie pe care a inconjurat-o cu multa dragoste si de care era mandru ; are 3 nepoti cu succese scolare si profesionale deosebite. Prezint, inca odata, familiei Ionitoiu cele mai sincere condoleantele atat din partea asociatiei La Maison Roumaine din Paris, al carui membru a fost, cat si din partea mea.

Dumnezeu sa-l odihneasca!

 

PASSWORD RESET