ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Albania"

Albania

,

Institutul Cultural Român, prin Direcția Românii din Afara Granițelor, a organizat la Sarandë, în Albania, în data de 19 noiembrie 2016, evenimentul prilejuit de dezvelirea bustului marelui istoric și politician român Nicolae Iorga, lucrare realizată cu sprijinul ICR de către sculptorii de origine aromână Zisa Musha și Mario Musha, din Fier, Albania. Evenimentul a fost organizat în parteneriat cu Fundația „Nicolae Iorga”, din Sarandë, Ambasada României la Tirana, cu sprijinul Primăriei Orașului Sarandë.

La ceremonia ce a avut loc pe faleza „Hasan Tahsini” au participat invitați oficiali ai statului albanez și român, reprezentanți ai autorităților locale, precum și ai aromânilor (românilor) din regiune, personalități marcante ale vieții socio-politice și culturale a aromânilor (românilor) din cele două țări.

La Sarandë, în Albania s-a dezvelit bustul marelui istoric și politician român Nicolae Iorga (6)

La Sarandë, în Albania s-a dezvelit bustul marelui istoric și politician român Nicolae Iorga (5)

La Sarandë, în Albania s-a dezvelit bustul marelui istoric și politician român Nicolae Iorga (4)

La Sarandë, în Albania s-a dezvelit bustul marelui istoric și politician român Nicolae Iorga (3)

La Sarandë, în Albania s-a dezvelit bustul marelui istoric și politician român Nicolae Iorga (1)

Foto: Constantin Grigoriță via Vlad Cubreacov

Manifestarea s-a încheiat cu un spectacol de muzică și dansuri populare aromâne, susținut de artiști aromâni (români) din România: Eliza Nirlu și orchestra sa, ansamblul folcloric „Dor” din Sarighiol de Deal, județul Tulcea (coordonator Dumitru Caimacan-Popescu), alături de coruri de copii, din Fier și Deviaka, Albania.

Cu același prilej, prin contribuția Asociației „Răsăritul românesc” din Chișinău (președinte Vlad Cubreacov, prezent la eveniment), Poșta Moldovei a emis, prin Biroul său Marca Personalizată, în tiraj limitat, cinci mărci poștale personalizate și un efect poștal (plic) dedicat dezvelirii bustului marelui istoric Nicolae Iorga la Sarandë, Albania. Cele cinci mărci poștale personalizate -policrome, dantelate și adezive – redau, în chenar atribuit, următoarele imagini: bustul lui Nicolae Iorga, sigla Institutului Cultural Român și data inaugurării bustului (19.11.2016), clădirea Institutului Român („Casa Iorga”) de la Sarandë – fotografie din epocă, coperta exterioară și coperta interioară a lucrării lui Nicolae IorgaBreve histoire de l’Albanie et du people albanais (Scurtă istorie a Albaniei și a poporului albanez), publicată în 1919 la București; Casa Iorga de la Saranda – astăzi, o fotografie-portret  a lui Nicolae Iorga (1871-1940). Manșeta policromă coliței este intitulată „Arte plastice”, având în partea dreaptă un desen al operei „Măiastra”, a sculptorului Constantin Brâncuși.

La Sarandë, în Albania s-a dezvelit bustul marelui istoric și politician român Nicolae Iorga (7))

Vlad Cubreacov președintele Asociației „Răsăritul românesc” din Chișinău (stânga)

*************************************

Nicolae Iorga (1871-1940), istoric, scriitor și om politic român, academician și profesor universitar, prim-ministru al României (19 aprilie 1931-6 iunie 1932).

Prelegerile sale despre istoria Albaniei, care oferiseră delegației albaneze la Conferința de la Londra (1913) argumente pentru afirmarea drepturilor istorice ale poporului albanez, au fost publicate, în anul 1919, în cartea Brève histoire de l’Albanie et du peuple albanais.

Drept recompensă, Regele Ahmet Zogui-a dăruit lui Iorga, în anul 1931, un teren pe malul mării, în Sarandë, lângă port. Nicolae Iorga a donat statului român terenul în anul 1934, iar aici s-a construit, între anii 1937 și 1938, clădirea Institutului Român din Albania sau „Casa Iorga, după planurile arhitectului Petre Antonescu. Institutul a devenit ulterior un important așezământ de cultură românească. Se întăreau, astfel, relațiile diplomatice și culturale româno-albaneze.

Începând cu anul 1935, Nicolae Iorga l-a delegat să se ocupe de viitorul Institut Român din Albania pe profesorul Dumitru Berciu, ilustru istoric și arheolog.

Iorga a fost cel care a descoperit, în anul 1915, la Biblioteca Medicea Laurenziana din Florența, cel mai vechi document cunoscut în limba albaneză, datat 1462 – Formula e pagëzimit, o formulă de botez, un text liturgic scris de arhiepiscopul romano-catolic de Durrës, Pal Engjëlli.

 „Marele erudit a privit Balcanii ca locul unde s-a născut, s-a legănat și s-a copt «copilul» care, cu timpul, a devenit Bătrânul Continent, iar pe balcanici ca pe băștinași autentici ai săi” – Acad. Kopi Kyçyku.

Opera lui Nicolae Iorga conține numeroase studii, lucrări de sinteză asupra istoriei naționale, cercetări privind viața aromânilor (românilor din Balcani), evoluția și autohtonia lor în părțile central-sudice ale Balcanilor, inclusiv în Albania. El arată că limba folosită de aromâni este un dialect al limbii române, formată, de o parte și de alta a Dunării, derivată din latina populară, evoluată în mod specific, în secolele de sfârșit ale Antichității și de început ale Evului Mediu.

Este binecunoscută originea sud-dunăreană a istoricului, Iorga însuși afirmând că un strămoș  al său provine din zona Pindului.

În 2016, s-au împlinit 145 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga.

***************************************

Prelegerile lui Nicolae Iorga despre istoria Albaniei, care oferiseră delegației albaneze la Conferința de la Londra (1913) argumente pentru afirmarea drepturilor istorice ale poporului albanez, au fost publicate, în anul 1919, în cartea „Breve histoire de l’Albanie et du people albanais”. Drept recompensă, Regele Ahmet Zogu i-a dăruit lui Iorga, în anul 1931, un teren pe malul mării, în Sarandë, lângă port. Nicolae Iorga a donat statului român terenul în anul 1934, iar aici s-a construit, între anii 1937 și 1938, clădirea Institutului Român din Albania sau „Casa Iorga”, după planurile arhitectului Petre Antonescu. Institutul a devenit ulterior un important așezământ de cultură românească.

Publicat de romaniabreakingnews.ro

,

albania

Rusia nu mai este văzută acum ca un partener, ci ca un pericol principal pentru pacea și securitatea din Europa – Interviu realizat de Mona Agrigoroaiei cu Directorul Executiv al Institutului de Studii al Europei de Sud-Est din Tirana, Albania, Prof. Asc. Dr. Enver Bytyçi

Mona Agrigoroaiei: Cum apreciați în general mediul de securitate din Balcanii de Vest?

Enver Bytyçi: După bombardamentele NATO din Serbia pentru eliberarea Kosovei de violența și teroarea sârbă, Balcanii par să fie mai siguri și mai stabili. Sfârșitul războaielor din fosta Iugoslavie a produs state noi, care sunt orientate spre integrarea euro-atlantică. Acum Croația și Slovania sunt membre ale UE. Aceste două state, cât și Albania sunt membre ale NATO. În curând se așteaptă să fie membru a NATO și Muntenegru. Serbia și Muntenegru au deschis negocierile pentru aderare la Uniunea Europeană.

Dr. Enver Bytyçi

Dr. Enver Bytyçi

Între timp, Macedonia, Kosova și Bosnia-Herțegovina sunt încă departe de integrarea euro-atlantică, dar motivele acestui proces încetinit sunt diferite în fiecare din aceste state. Macedonia este blocată de naționațiștii greci, din cauza numelui, pe care guvernul Greciei îl contestă. Kosova este blocată din cauza nerecunoașterii statalității sale de către cinci state din Uniunea Europeană. Bosnia – Herțegovina este blocată în drumul integrării din cauza destructivității Republicii Srpska. Între timp, Serbia nu dorește să fie membră a NATO din cauza legăturilor puternice cu Rusia. Mai mult, la Belgrad există dileme pentru integrare în UE din cauza Kosovei. Aceste problematici și blocaje fac regiunea și mai nesigură și instabilă.

Mona Agrigoroaiei: Ce sfidări, pericole și amenințări la adresa securității există în această regiune?

Enver Bytyçi: Sfidările și pericolele sunt cteva. Dar voi desprinde strategia și tacticile diferite ale statelor diferite ale regiunii pentru alianțe și integrare. Diversitatea geopolitică moștenită din ultimele două secole în Balcanii de Vest i-a dus adeseori spre conflicte. Naționalismul a fost și este folosit și astăzi ca armă a mobilizării popoarelor în aceste conflicte. În special, sârbii au rămas încă problema cea mai mare pentru securitatea și pacea din regiune. Serbia și guvernul Belgradului au susținut orice act destabilizator al conducătorului sârbo-bosniac Dodik. Un referendum realizat luna trecută în Republica Srpska pentru schimbarea zilei naționale, pentru reîntoarcerea ca sărbătoare a zilei proclamării independenței acestei republici față de Bosnia-Herțegovina în ianuarie 1992, este un gest simbolic, dar semnificativ al cursului naționalist și șovinist al conducătorilor sârbi ai Republicii Srpska. Acesta este un act periculos. Consecințele vor fi conflictul și violența nu numai în Bosnia, ci și în întreaga regiune.

În Kosova există încercări însetate ale Belgradului pentru destabilizare și pentru dezintegrarea Kosovei. De aceea, se acționează cu o strategie clară de destabilizare a situației politice din Kosova. Comportamentul Belgradului față de instituțiile și integritatea teritorială a Kosovei nu s-au schimbat din timpul când exista administrația internațională și este adâncit după proclamarea independenței. Drept rezultat, situația este fragilă și dacă nu ar fi fost prezente forțele NATO, ale KFOR-ului, cu siguranță ar fi fost un conflict descis între albanezi și sârbi.

Totodată în Macedonia există un conflict politic intern, care adeseori pare să meargă spre granițele distrugerii echilibrului social și politic. Înafară de aceasta, chestiunile etnice în relațiile dintre macedoneni și albanezi sunt o îngrijorare continuă. Guvernul provoacă aceste relații și nu se știe cât vor mai dura albanezii să trăiască în condițiile unei astfel de provocări, care a cauzat zeci de victime. În cazul în care comunitatea internațională nu rezolvă aceste chestiuni în aceste trei vetre de conflict, atunci situația va fi întotdeauna aprinsă și un băț de chibrit poate să aprindă războiul în Balcani. Cred că prezența UE și rolul său în rezolvarea unor astfel de conflicte din regiune a crescut, dar a fost slăbit rolul american și aceasta crește numei pericolul destabilizator.

Mona Agrigoroaiei: Care este opinia dumneavoastă despre situația politică și de securitate din Albania și Kosova?

Enver Bytyçi: Situația politică și de securitate din Albania și Kosova nu este atât de roză precum o prezintă cei care au rândul acum să guverneze. Albania și Kosova nu sunt state care să producă conflicte regionale. Aceasta este o tradiție istorică a albanezilor. Dar conflictele interne politice au influențat ca stabilitatea și securitatea adeseori să fie zguduită. În Albania se vede o lipsă accentuată de încredere între forțele politice, o retorică politică extremă, care tensionează situația socială și împiedică dezvoltarea economiei. Relațiile dintre putere și opoziție sunt întotdeauna tensionate.
Totodată, și în Kosova puterea și opoziția nu colaborează. Kosova are câteva probleme specifice, diferite de cele ale Albaniei. Sunt stabilirea liniei de frontieră cu Muntenegru și acordul pentru crearea asociației comunelor cu majoritate sârbă, două chestiuni principale pentru care forțele politice sunt dezbinate și în conflict. Chiar și în interiorul majorității există contestații. Există posibilitatea ca pentru aceste două motive să se meargă spre noi alegeri.

Dar eu văd că conflictul nu se va opri aici. Majoritatea forțelor politice au drept obiecție întărirea instituțiilor statului independent. În timp ce Autodeterminare, adeseori, se opune existenței statului Kosova, cerând unirea cu Albania. Deci, nu există o direcție comună strategică. Acolo unde lipsește consensus-ul referitor la chestiuni esențiale ale strategiei naționale, acolo conflictul este inevitabil. Să vedem cum va merge mai departe.
Între timp, cele două state albaneze, Albania și Kosovo suferă de aceleași boli precum corupția, crima organizată și legăturile politicii cu ea, traficul și în Albania extinderea plantării și cultivării plantelor narcotice. Aceste boli au slabit funcționarea statului de drept și în Tirana, și în Priștina. Fără statul de drept și fără a dezvolta cultura democratică este greu să se creeze stabilitate și securitate. Imaginați-vă astfel de condiții când cetățenii sărăcesc și nu găsesc posibilitatre pentru angajare și supraviețuire. Aceasta crește presiunea și emigrația și crează condiții pentru mari cutremure sociale.

Mona Agrigoroaiei: Este FYROM în fața unei crize interne adânci și de neevitat între instituțiile de securitate și Procuratura Specială? Poate duce această criză la falimentarea morală a FYROM ca stat funcțional?

Enver Bytyçi: Macedonia este un stat multietnic, dar macedonenii nu vor să creadă și să accepte acest fapt. Macedonia este un stat încă nerealizat complet, din moment ce are un nume contestat, dar macedonenii și guvernanții lor nu au dorit să accepte aceasta. Totuși, Macedonia are progrese în dezvoltarea economică, la fel ca și probleme grave în aplicarea legii, cu corupția, nepotismul, cultura sa democratică, etc. Ascultările telefonice au grăbit procesle politice din această țară. Uniunea Europeană a preluat multe responsabilități și a stimulat Skopje la soluționarea crizei. În acest aspect un rol important îi este dat tribunalului special, care va cerceta corupția și încălcările legilor din partea policienilor. Același lucru se întâmplă și în Albania, dar cu un an în urmă s-a întâmplat în Kosova. Tribunalele speciale sunt văzute ca un instrument de luptă împotriva corupției li crimei organizate cu susținerea politicii. Se pare că a fost întărită și prezența germană și influența sa în soluționarea crizei. Alegerile noi din decembrie sunt o nouă șansp pentru statul și societatea macedoneană. Noul govern va trebui să treacă prin multe sfidări, să rezolve conflictul cu Grecia pentru chestiunea numelui, să stabilească echilibrul necesar între albanezi și macedoneni ca două etnii principale ale statalității Macedoniei, să stabilească standardele comportamentului democratic și să lucreze pentru integrarea euro-atlantică.

O Macedonie membră a NATO și UE este de un interes vital pentru albanezi și Albania. Aceasta este valabil și pentru Serbia și celelalte state ale regiunii. Muntenegru va deveni acum parte a NATO și a progresat mai mult decât oricare stat al regiunii către UE. Dar, pentru Albania, Macedonia are o importanță strategică extraordinară. Testul alegerilor din decembrie va fi proba depășirii sau nu a situației complicate prin care trece Macedonia. Pentru noi existența statului Macedoniei și realizarea drepturilor albanezilor sunt de o importanță vitală. Nu este în interesul nostru dezintegrarea Macedoniei.

Mona Agrigoroaiei: Cum apreciați gradul de influență rusă în Balcani?

Enver Bytyçi: Când s-a născut doctrina panslavismului cu două secole în urmă, ea avea în vedere, înainte de toate, extinderea influenței rusești în Balcani. Această doctrină a fost implementată în special prin instigarea din partea Rusiei a Războaielor Balcanice și a Primului Război Mondial, cu un secol în urmă, când Rusia a încercat să câștige ieșire la Marea Adriatică prin intermediul Serbiei și Muntenegrului. După al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a realizat o formă de dominație de tip colonialist în toată Europa de Est și de Sud-Est, incluzând Balcanii. Sistemul comunist care s-a stabilit în aceste state, cu excepția Greciei și a Turciei, i-a dat posibilitate Moscovei să își păstreze pozițiile de dominație rusă în regiune și să controleze coridoarele și teritoriul balcanic.

După căderea Zidului Berlinului s-a schimbat echilibrul. Statele foste comuniste s-au integrat în UE și NATO și acest proces ar fi trebuit să se termine cu statele de la granița fostei Uniuni Sovietice. Cu Moscova s-au stabilit relații de parteneriat, atât din partea NATO, cât și a UE. Dar Kremlinul nu s-a mulțumit cu acest proces. În special după venirea la putere a președintelui rus, Vladimir Putin, relațiile dintre Rusia, pe de o parte, și NATO, pe cealaltă parte, s-au înrăutățit mult. Intervenția rusă în din Georgia și Ucraina, în special anexarea Crimeei, au pus sub semnul întrebării viitorul acestor relații. Acum Rusia nu mai este văzută ca un partener, ci ca un pericol principal pentru pacea și securitatea din Europa.
Balcanii sunt din nou un câmp de bătălie între două părți. UE și SUA au investit pentru pacea și stabilitatea din Balcani. Dar Kremlinului îi folosește acest lucru. Întotdeauna Moscova a instigat la certuri balcanice. Întotdeauna a profitat numai din cauza conflictului și nu din pacea și securitatea regiunii noastre. De aceea, Rusia și președintele Putin fac presiuni multilaterale. Serbia este statul aliat al Rusiei și își exprimă în mod deschis simpatia sa pentru Rusia. Voluntari sârbi au fost văzuți în conflictul din Ucraina, de partea forțelor separatiste pro-ruse, ajutate de Moscova. Președintele sârb, Nikolić, este omul cel mai puternic al Moscovei la Belgrad și face presiuni continue pentru schimbarea cursului integrării Serbiei, cerând orientarea rusă a sa. În timp ce NATO face exercișii comune cu trupele statelor sale membre sau partenere din Balcani, Rusia face exerciții comune cu armata sârbă. Belgradul a deschis ușile câtorva operaciuni militare ale Kremlinului în acest stat. Deci, Serbia este la răscruce, în ceea ce privește orientarea sa geo-strategică: Să continue alianța panslavistă cu Moscova, sau să se integreze în UE și NATO? Kosova este folosită de cele două state ca un “măr de ceartă”. Cât va mai merge această relație în simbioză dintre cele două state, rămâne să vedem. Dar eu cred că depinde mult și de forța care o exprimp solidaritatea din Uniunea Europeană și hotărârea Bruxelles-ului de a-i face presiune continuă Belgradului. Belgradului într-o alianță cu Moscova i-ar fi greu să supraviețuiească, pentru că este o insulă în regiune, fără legătură directă teritorială cu Rusia. În timp ce din punct de vedere al școlarizării, culturii și economiei, sârbii au țintit spre Europa, nu spre Rusia. Dar din punct de vedere politic, militar și strategic, pe ei îi interesează grija Moscovei, fără de care se văd lipsiți de apărare.

Un stat membru al UE nu poate să nu respecte sancțiunile stabilite asupra Rusiei ca reacție a evenimentelor din Ucraina. Dar iată că Grecia s-a revoltat cu aproape doi ani în urmă. Primul-ministru Tsipras a fost într-o lună de miere cu președintele Putin, în timp ce spera ca va lua de la Moscova circa 10 miliarde de dolari pentru a hrăni băncile grecești și pentru a face față unei ieșiri dorite din zona Euro. Vizitele dese ale lui Tsipras la Moscova și ale lui Vladimir Putin la Atena au stimulat în special colaborarea economică între cele două state. Scopul a fost de a se evita prezența companiilor europene, în special ale celor germane în Grecia, care profitau de criza gravă din acest stat.

Muntenegru a fost, de asemenea, obiectul unor atacuri și a presiunii exercitate de Rusia pentru cursul său pro-NATO. Invitația de aderare a Muntenegrului la NATO a fost însoțită de declarațiile amenințătoare ale conducerii ruse. Dar victoria lui Djukanovic în alegerile la începutul acestei luni, în Muntenegru, cred că s-a încheiat posibilitatea ca Rusia să impună o alegere în favoarea acesteia, deși opoziția din Muntenegru este o opoziție declarată pro-rusă, deoarece reprezintă 33 la sută din populația sârbă în această țară. Dar, în Muntenegru, Rusia a prins rădăcini de timpuriu. Astăzi aproape 40 la sută din investițiile străine și firmele străine aparțin celor din Rusia.

Aceast mod intervenție a dat rezultat Moscovei, de asemenea, și în alte țări din regiunea Balcanilor, inclusiv Albania. Numai Kosovo este încă intactă mod direct în fața investițiilor și firmelor din Rusia. Prezența rusă în economia țărilor balcanice este văzută ca o oportunitate pentru Moscova de a prinde rădăcini în această regiune cu o perspectivă pe termen lung pentru a influența politicile de dezvoltare și în cele din urmă la politicile sale geo-strategice. Acest lucru înseamnă că Rusia nu numai că nu și-a pierdut speranța de a fi prezentă și influentă în regiune, dar și-a intensificat eforturile în această direcție.

Pentru aceste obiective într-o anumită măsură, Kremlinul a câștigat sprijinul președintelui turc, Erdogan, care a anunțat o alianță neobișnuită cu președintele rus Putin. Această alianță, care s-a reafirmat în special după lovitura de stat eșuată din Turcia, cred că se adaugă la posibilitarea creșterii pericolului rus în Balcani rusă. Nu poate fi credibilă o astfel de alianță ruso-turcă, care, în orice caz, rămâne periculoasă pentru însăși Turcia. Dar faptele sunt de așa natură încât guvernul turc a stabilit deja o relație strânsă cu guvernul rus, cu toate că interesele celor două țări sunt contrare politicilor regionale și globale.

Pentru Romania Breaking News corespondent Mona Agrigoroaiei

,

Valoarea magică a unui miracol istoric (Vlera magjike e një mrekullie historike)

 Pentru România Breaking News  autor -Baki Ymeri

 

În comparație cu rușii, sârbii, bulgarii și grecii, românii și albanezii nu au colonizat ținutirule vecinilor lor, ci dimpotrivă, ținuturile lor din jurul Albaniei și României (Basarabia, Bucovina, Valea Timocului, Banatul de Vest, Ceamăria), locuite de (a) români și albanezi, au rămas sub stăpânirea vecinilor.

Ce scria Petru Vulcan în revista Tribuna Albano-Română, în 1916 (nr. 6):

 „Răsboiul european va reface cu desavârșire harta Europei și în special aceea a Peninsulei Balcanice. În Peninsula Balcanică ce neamuri ne-au rămas prietene? Grecii? Bulgarii? Sârbii? Unii mai puțin ca alții ne-au dat chezășie în trecutul lor că ne pot fi adevărați prieteni. Aceste neamuri, dacă s-ar fi putut să ne înghită, ar fi făcut-o de mult. Atunci? Ne au mai rămas Albanezii, un neam cu care aromânii au trăit pururea în frăție și dragoste”.

ramania-de-alaltaieri1

Răsărit de substratul iliric, poporul albanez apare în sec. al II-lea în zarea istoriei. Într-adevăr, în acest secol se face pentru întâia dată mențiune despre o populație de pe actualul teritoriu național albanez, cu numele de Albanoi, având ca centru orașul Albanopolis. După Th. Capidan, „după această scurtă pomenire, urmează o tăcere până în sec. al XI-lea, când se amintește despre o răscoală din Albania, la care au luat parte și Albanezii. De aci înainte ei sunt mereu amintiți la scriitorii bizantini. Din această întreruptă amintire ce se face la un interval atât de mare, reiese că începuturile istorice ale poporului albanez se aseamănă cu acele ale poporului român”. (Simbioza Albano-Română și continuitatea românilor în Dacia, în revista Fundațiilor regale nr.5, București, 1943, p. 244).

Care este granița între traci și iliri? Oamenii de știință afirmă că în perioada paraslavă, respectiv traco-iliră, Albania era vecina României. Citind opera științifică a lui B. P. Hașdeu, N. Iorga, Th. Capidan, Gr. Brâncuș, aflăm că din punct de vedere al limbii și sufletului, românii sunt mai aproape de albanezi decât de orice alt neam din lume. Între România și Albania există două zone demne de cunoscut și recunoscut: Valea românească semi-sârbizată a Timocului (cu peste un milion de români în 300 de sate și 6 orașe, fără nici-o școală și numai cu o biserică în limba română) și Kosova celor două milioane de albanezi, care au suportat barbaria turco-slavă (1389-1999), menținând mereu trează conștiința națională. Care sunt daci adevărați? Românii din Timoc, sau albanezii kosovari? Când se vor introduce în sistemul de învățământ, istoria geto-dacilor, antichitatea traco-iliră și substratul înrudirii româno-albaneze?

Până în prezent, în România au apărut căteva cărți despre Kosova. Cei mai corecți autori, fără implicații politice, au fost români, aromâni și evreii. Despre cei care au făcut propaganda sârbă în massmedia română nu putem spune că sunt români ci fantome ale serviciilor secrete ale diavolului, adversari ai democrației, exponenți ai xenofobiei cu conotații antisemite, antiamericane, antialbaneze, legionare și filocomuniste. În 1905 apare la București cartea aromânului Constantin Sterie Constante „Spre Albania”, o lucrare dedicată lui Take Ionescu care a fost reeditată și în 1907, din care reiese că vilaietul Kosova aparține Albaniei răsăritene. În 1999, în traducerea lui Ivo Muncian, apare la Timișoara o culegere naționalistă, editată de Uniunea  Sârbilor din România: Kosovo –srpska sveta zemla – Kosova- sfânt pământ sârbesc. Albanezii încă nu au publicat în România o carte similară cu titlul Kosova – pământ sfânt al Albaniei, deși că după Enciclopedia Iugoslaviei (Zagreb, 1975), ținutul unde a avut loc bătălia între trupele otomane și coaliția creștină (1389), fusese  ținut al Albaniei. Raico Cornea, specialist pentru disprețuierea unui popor, publică în 2001 un volum cu reportaje de război: Kosovo, Cântecul trist al mierlei, Editura Agora – Iași, Sapienția – București). Cartea lui Cornea cu coarne de xenofob, nu este altceva decât o mascaradă a cinismului care denigrează imaginea unui corespondent român trimis în străinătate

În 2002 Tănase Bujduveanu publică la Constanța (Editura Cartea Aromână etc.), broșura Aromânii din Kosova (în limbile română, franceză și engleză), din care aflăm că „în vremea primului război balcanic, armata sârbă ocupă întreagă zonă, devenind apoi, prin Tratatul de pace de la București din 1913, parte integrantă a Regatului Serbiei (…). Față de aromâni, noile autorități din Kosovo și Macedonia, aplică cea mai cruntă politică de deznaționalizare(…) bisericile românești sunt transformate în biserici sârbești, iar școlile românești sunt desființate. Urmare acestui fapt, liturghia în biserică se desfășoară în limba sârbă, iar clerul aromânesc este asimilat de clerul ortodox sârb” (p.33).

O lucrare interesantă care reflectă adevărul istoric despre problema Kosovei și terorismul armatei iugoslave care a atacat Slovenia, Croația, Bosnia și Kosova, este broșura ofițerului român, dr. Emil Suciu, precum și cea a scriitorului italian Michele Rallo: Albania și Kosovo (Editura Sempre, București 2004).

Ce zice maiorul român, Emil Suciu?

„Înfrângerea Turciei în războaiele balcanice din 1912-1913 a făcut posibila crearea statului național albanez; marile puteri au decis însă ca acesta să includă numai aporximativ jumătatea din teritoriile locuite de populația albaneză din regiune, restul rămănând în afară frontierelor țării; majoritatea în ceea ce se numește provincia Kosovo, atribuită Serbiei, în timp ce Muntenegru și Macedonia primeau și ele părți mai mici din aceste teritorii” (Drama iugoslavă, Editura Militară, București, 1992, p.27).

Abordând problema Kosovei care a devenit colonie a Serbiei (1913), ziaristul italian Renzo Allegri, într-o carte despre Maica Tereza, care a apărut și în limba română la Brașov, face public faptul că tatăl lui Maica Tereza, Nikolla Boiagiu, a fost otrăvit de către autoritățile sârbe (1919), fiindca milita pentru unirea Kosovei cu Albania. În acest sens se înscriu și unele numere speciale, dedicate Kosovei în decursul anului 1999, ale revistelor Lumea, Dilema,  și Politica Externă.

Pentru un poet politizat (Adam Puslojici, membru corespondent al Academiei Române care promovează politica anti-NATO în Serbia): „Kosovo moare”.

Kosova nu moare, ci vor muri cei care îl îmbătau pe Nichita, de când a căzut în mâna bețivanilor din Belgrad. După Dan Pavel, unul dintre cei mai buni analiști politici ai românilor „Destinul lumii depinde de Kosova” (1999). Pentru Azem Shkreli și Ali Podrimja: „Kosova este sângele nostru care nu se iartă”.

Ce au făcut albanezii din Kosova pentru cultura română?

În traducerea acad. Rexhep Ismajli, au publicat în 1979, într-un tiraj de 2.000 de exemplare: Antologjia e poezisë rumune, shek.XX (Antologia poeziei române, sec. XX). În traducerea subsemnatului, Editura Rilindja din Prishtina, publică în 1986, un volum antologic a lui Nichita Stănescu Ekspozitë e të palindurve (Expoziția celor nenăscuți). Patru ani mai târziu, în traducerea aceluiași subsemnat (B.Y.), apare la Prishtina volumul antologic a lui Marin Sorescu Eja të ta them një fjalë (Vino să-ți spun un cuvânt), ambele volume (Sorescu și Stănescu) aparând într-un tiraj de 5.000 de  exemplare, după care a apărut în urmă cu doi ani, Antologia poeziei române Mosha e Artë e Dashurisë (Vârsta de Aur al Iubirii), Editura Rozafa, Priushtina, 2006.

În Țara Vulturilor, fiecare poate să spună câte ceva, mai ales în „teatrul antic al disprețuirii unui popor”. Kosova este fotografia absenței noastre, o zonă pe care o cunoaștem numai din punct de vedere al menținerii păcii, dar nu și al unor valori antice care se reflectă în limbă, toponimie și onomastică. O fi oare Kosova încă o călătorie, o expoziție deschisă? Pentru Ibrahim Kadriu, autorul romanului Izvorul Tămăduirii, în culegerea antologică N-a rămas timp pentru sărbători (București, 2005), „acolo au petrecut toate vaierele cântecului, acolo au fost alese cele mai frumoase cuvinte pentru a clădi dragostea, Și duhul viu pentru a menține viu, duhul”. Kosova ca zona centrală a Dardaniei, fiind vecina primordială a românilor din Timoc, este o minieră spirituală încă neluminată. Între România și Albania există o regiune a elementelor comune, în care a fost alcătuit substratul celor mai vechi și celor mai frumoase cuvinte ale limbilor română și albaneză. Păcat că încă suntem departe, necunoscuți și neafirmați, iar Guvernul încă nu are curajul occidental de a recunoaște independența Kosovei, lucru care se va realiza, probabil, după alegeri!

Eminescu îi admira pe albanezi. Conform romanului lui Octav Minar, Simfonie Venețiană, Eminescu recita versuri în șir din folclorul albanez, afirmând: „ Eu cred că albaneza ar fi cea mai flexibila limbă din lume”. Acad. Grigore Brâncuș, renumit filolog român, afirmă că „albaneza este o limbă de o importanță excepțională pentru studierea elementelor nelatine ale limbii române”. După Ion Aurel Candrea, „dacă astăzi avem o limbă română și una albaneză, aceasta se datorește unei simple întâmplări: au venit Slavii și au rupt în două această mare masă română balcanică, despărțind totodată și aceste două popoare care trăiau de veacuri împreună” (Limba Albaneză în raporturile ei cu Limba Română, curs universitar susținut la Facultatea de Litere și Filosofie, București 1930-1831, p.69-70). Câte știu românii și albanezii despre aceste adevăruri magice ale științei?

Foarte puțin. Știe dr. Gelcu Maksutovici, dl. Tiberius Puiu, dr. Adrian Majuru, dar nu și profesoara de chimie, Oana Manolescu, deputata nonalbaneză a minorității albaneze, care își bate joc de bugetul țăranului nostru, bolnav, sărac și flâmând, înghițând mii de miliarde de lei în decursul celor trei mandate nemeritate parlamentare (1996-2008). Va fi păcălit oare Biroul Electoral Central și Guvern pentru a i oferi încă un mandat, unui cal troian în Parlamentul român! Care partid se ascunde în spatele acestui joc de nenoroc! Pentru a justifica banii, Oana a învățat albaneză și a devenit poetă, mai bine zis (albanezește) poiata (acoperiș de coteț), sub care cântă găinile versuri fără nici-un fel de valoare. Analizând versurile poeților kosovari traduși în limba română, ajungem uneori la concluzia că și poezia lor este o poezie magică. De ce? În primul rând fiindcă nu este o poezie politizată, și în al doilea rând, fiindcă depășește condiția națională și confesională. Deocamdată doar atât despre valoarea magică a unui miracol istoric. Restul descoperiți-l singur, mergând în plaiurile kosovare ale Dardaniei albaneze, pentru a-i identifica pe adevărații daci, acolo unde Bucuria se cheamă Bukurie. O fi iliri, traco-iliri sau daci care cântă despre vitejie, rămâne de văzut.

 Material realizat de  de Baki Ymeri pentru România Breaking News – RBN press

*articol republicat din 15 Sep 2012

 

,

Institutul Frații Golescu pentru relații cu românii din străinătate și Alianța Internațională a Jurnalistilor Români au organizat pe 5 februarie 2014, șa Muzeul Țăranului Român un simpozion despre personalitatea marcantă a lui Vasile Stoica – poet, prozator, jurnalist dar mai ales o  strălucită figură a diplomației românești, din perioada 1926 – 1947.

         Despre marele român Vasile Stoica au vorbit pe rând doamna Angelica Moldovan, domnul Prof.Univ.Dr. Ioan Opriș, Prof.Univ.Dr. Ionel Calafeteanu, domnul Dr. Alexandru Ghișa – diplomat de carieră și mai ales dl. Dr. Robert Stânciugel. De altfel dl. Prof.Univ.Dr. Ioan Opriș  și dl.Dr.Robert Stânciugel au și scris fiecare câte o carte despre marele diploma român.

         Publicul prezent a fost impresionat și de prezența unui oaspete surpriză, d-na. Lia Maria Stoica – fica lui Vasile Stoica. Domnia sa avea opt ani când tatăl ei a fost arestat de către comuniști. Moderatorul simpozionului a fost dl. Dr. Mihai Nicolae.

Pe fundal a rulat un slider cu imagini din diferite perioade ale vieții și activității lui Vasile Soica care au stârnit un viu interes din parte celor prezenți.

         Vasile Stoica s-a născut la Avrig la 1 ianuarie 1889, părinții săi Maria și Gheorghe fiind cunoscuți drept țărani, buni gospodari. Frecventează școala elementară la Avrig, apoi Școala  Ortodoxă de la Brașov și Liceul din Sibiu.

         În perioada 1919 – 1913, a studiat la Facultatea de Litere din Budapesta cu specializări la Paris și București. În anul 1909 a devenit membru al Partidului Național Român din Transnislvania, iar 1913 devine Președintele Organizației Culturale „Petru Maior” a studenților români din Budapesta.

În 1914 devine profesor la „Școala de Fete a Astrei din Sibiu”. Vornea zece limbi străine dintre care foarte bine franceza, engleză, germană, maghiară și italiană. A desfășurat o bogată activitate publicistică la ziarele: „Gazeta de Transilvania”, „Tribuna”, „Românul”, „Luceafărul”, „Semănătorul”, „Ramuri”, „Drapelul”, „Lupta”, „Foaia Interesantă”, etc.

         În vara anului 1914, Vasile Stoica a fost mobilizat cu gradul de subloctenent în armata austro-ungară. Fiind un luptător pentru unitatea neamului românesc, în toaman anului 1914, dezertează și ajunge la București la fel ca și alți patrioți ardeleni: Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Vasile Lucaci, Ion Rusu Abrudeanu, Alexandru Lapedatu, Octavian Tăzlăuanu, etc.

În anul 1915, Vasile Stoica ține conferințe la Ateneul Român, Sala Dalles și publică împreună cu Ioan Rusu Abrudeanu lucrarea „Habsburgii, ungurii și românii” și în anul 1916 publică „Suferințele din Ardeal”.

În 1917 este condamant la moarte în contumacie de către Curtea Marțială Austro-ungară din Cluj, tot în acelaș an este avansat la gradul de căpitan în armata română. Guvernul româniei și conducerea armatei române îl trimite cu o misiune specială în SUA cu scopul de a recruta voluntari români din rândul emigranților români care să lupte reîntregirea neamului românesc.

În acest scop, Vasile Stoica pune bazele la „Liga Națională a Românilor din America”, la Washington. Organizeză întruniri filoromânești în marile centre urbane din SUA, în colaborare cu importante ziare și publicații americane („American Post”, „New York Tribune”, etc. Tot pe tărâm american, Vasile Stoica a publicat o serie de lucrări în limba engleză prin care aduce la cunoștiință opiniei publice americane justețea cauzei românești, lucrările fiind preluate și susținute de mari istorici și scriitori din SUA, precum frank N.Simonds, Herbert Adams Gibbons, etc.

         La data de 1 ianuarie 1918, a fost coooptat în rândurile Legației Regale a României din SUA, iar la data de 24 ianuarie 1918, Primul Ministru Ion I. C. Brătianu l-a numit atașat diplomatic în SUA.

         La 18 ianuarie 1919, au început la Paris lucrările Conferinței de Pace, care au durat până la 21 ianuarie 1920. Pentru calitățile dovedite anterior, Premierul Ion I. C. Brătianu l-a inclus ca expert tehnic pe Vasile Stoica în delegația oficială a României la lucrăriel Conferinței de Pace de la Paris.

În aceiași perioadă a făcut parte din comisiile trimise în SUA pentru buna organizare și funcționare a consulatelor românești de la Washington și Chicago și inființează un nou consulat la Pittsburg.

Pentru actele de vitejie din timpul războiului și pentru activitatea deosebită depusă pentru binele și unitatea neamului românesc, Vasile Soica a fost decorat cu mai multe ordine și medalii: Medalia „Voluntar de război 1916-1920 în rang de Mare Ofițer”, „Virtutea militară”, iar pentru activitatea diplomatică a fost distin cu „Coroana Italiei în rang de Mare Ofițer” și Ordinul Cehoslovac „Leul Alb”.

         În februarie 1921, Vasile Stoica se întoarce în țară și marele om politic Take Ionescu l-a sfătuit să intre în diplomație.

În perioada 1926-1929, lucrează la Ministerul Afacerilor Străine și îndeplinește diferite misiuni la Geneva, Londra, Bruxelles, Paris, Roma Berlin, etc. și participă ca expert ethnic la diferite reuniuni ale Societății Națiunilor și Micii Înțelegeri. În perioada respective a redactat majoritatea memoriilor istorice-politice înaintate de guvernul roman, ca răspuns la atacurile ungurești îndreptate împotriva României, cu privire la reforma agrară la bisericile ți școlile maghiare din Transnislvania și Banat.

         În perioada 1930-1932, a fost ministru al României în Albania, apoi a îndeplinit aceiași funcție în Bulgaria în perioafa 1932-1936.

         Între anii 1936-1939 a fost ministru al României în Letonia și Lituania, apoi în Turcia, între 1939-1940.

         În vara anului 1940, Vasile Stoica a fost numit Secretar de Stat la Ministerul Propagandei Naționale, într-o perioada tragică pentru neamul românesc.

         În perioada 1943-1945, Vasile Stoica a dus o activitate intense pentru pregătirea materialelor necesare susținerii intereselor României la viitoarea Conferință de Pace. A continuat întrevederile cu diplomații străini acreditați la București în folosul viitorului României.

Noul ministru communist Ana Pauker, îi cere să predea sovieticilor „Fondul Basarabia” din arhiva MAE, dar printr-un șiretlic, marele patriot roman predă doar o mica parte din fondul arhivistic respective. Ulterior Ana Paker află despre chestiune, păstrează secretul pentru a nu fi acuzată și ea de către sovietici de complicitate și sabotaj, în schimb pregătește arestarea și decăderea marelui diplomat.

La 9 iulie 1946, Vasile Stoica a fost numit și „trimis extraordinar și plenipotențial al României în Olanda cu acreditare și pentru Belgia, ca însărcinat cu afaceri”.

În anul 1947, a fost recehmat în țară și începe calvarul Patriotului Vasile Stoica. Apartamentul din București i-a fost naționalizat, casa de bani de la Legația Română din Haga i-a fost spartă, fiind-ui furați 35,000 de franci elvețieni în situația în care în țară nu avea nici un venit. Intervenția făcută la Primul Minitru Petru Groza, pe care îl cunoștea de 37 de ani, a fost zadarnică. A încercat să plece cu familia, illegal din țară, pe 31 martie 1948, dar a fost prins și închis până în anul 1955. În decembrie 1958 Tribunalul Militar bucurești la condamant la zece ani închisoare, fiind acuzat de atitudine dușmănoasă față de țara și regimul communist. Patriotul roman Vasile Stoica, care a luptat întreaga viață pentru binele Neamului Românesc a murit în ănchisoarea de la jilava la data de 27 iulie 1959. Aceasta a fost soarta tristă a unei mari personalități care și-a slujit patria în toate ămprejurările și care a contribuir la făurirea României Mari și la apărarea drepturilor Ei.

Meritele sale în lupta pentru desăvârșirea unității naționale și consolidarea Statului Naținal Unitar Român au fost recunoscute în anul 1970, când printr-o sentință a Judecătoriei București, patriotul roman Vasile Stoica a fost reabilitat.

??????????????

??????????????

??????????????

??????????????

??????????????

??????????????

??????????????

Redactor Șef Adj. R.B.N. Press

Dacian Dumitrescu

,

INVITATIE LANSARE „KOSOVA”

INVITATIE LANSARE „KOSOVA”

O lansare de excepție în „templu” diplomației românești a unei lucrări magistrale, realizată de Islam Lauka, diplomat de carieră, directorul Institutului pentru diaspora albaneză din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Albaniei.

KOSOVA

…cum s-a ajuns la situația de astăzi din Kosovo?

…tezele sârbești și rusești, inconsistente.

…majoritatea conflictelor interetnice susținute de Moscova

…greu de înțeles solidaritatea noastră cu Serbia (România)

…dorința Moscovei de a stăpâni și domina prin stimularea acestor conflicte

 …Conflictele din fosta Uniune Sovietică dovedesc eșecul politicii naționale sovietice și dorința Moscovei de a stăpâni și domina prin stimularea acestor conflicte

…aceste conflicte sunt folosite de Moscova ca mijloace de presiune împotriva statelor care se încumetă să aibă o deschidere prea mare spre restul lumii

 

Lucrarea doctorului Islam Lauka, „Kosova – un caz universal, sau sui generis?” reprezintă un studiu efectuat la un înalt nivel profesional într-o problemă care a atras atenția multor politicieni precum și opiniei publice mai ales din Europa Centrală și de Est. Cartea tratează cu rigurozitate problemele legate de dreptul internațional, de relațiile internaționale. Autorul este diplomat de carieră, directorul Institutului pentru diaspora albaneză din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Albaniei, președintele Centrului albanez pentru studii americane și britanice, precum și director al Institutului albanez pentru studii politice. Întrucât în tema cărții s-au manifestat mai ales politicieni și analiști din Rusia și Serbia, țările care s-au opus independenței Kosovei, lucrarea tratează în mod prioritar tezele sârbești și rusești, dovedind într-un mod convingător inconsistența acestora.

 Comentarii ale autorului datează din perioada imediat înainte de declararea independenței Kosovei. Este de apreciat faptul că evenimentele de după declararea independenței au confirmat faptul că Kosova nu este un caz universal, că proclamarea independenței nu a dus la nenumărate cutremure în Balcani, în Europa sau în lume. Cartea doctorului Lauka acoperă o problematică foarte precisă și nu putea să trateze istoria Kosovei, să explice cum s-a ajuns la situația de astăzi. Pentru problematica istoriei Kosovei îmi permit să recomand cartea cercetătorului englez Noel Malcolm ”Kosovo – a short history”, 1998 Pan Books (Noel Malcolm este de asemenea autorul unei cărți despre viața și muzica lui George Enescu). Mă bucur că am avut posibilitatea să traduc această carte, traducerea mea se adaugă eforturilor mele de informare a opiniei publice românești despre Kosova, situația reală în această fostă provincie autonomă a Iugoslaviei. De exemplu ziarul „Evenimentul zilei” a publicat acum câțiva ani nu mai puțin de trei pagini (era atunci în format mare) privind problema Kosovei. Așa că acum voi vorbi mai puțin despre aceasta. Mă bucur că această prezentare are loc în acest loc, un „templu” al diplomației românești, diplomație care are datoria de a informa opinie publică românească asupra unor realități care îi sunt de mult ascunse și deformate.

Coperta cărții „KOSOVA”

Coperta cărții „KOSOVA”

Cele mai multe conflicte etnice au apărut pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Autorul cărții arată cu multă precizie cum au apărut aceste conflicte, cum marea lor majoritatea a fost provocată sau susținută de Moscova. În această situație, toate temerile Moscovei de răspândire a precedentului Kosova par ciudate, pentru că unica modificare relativ recentă în aceste conflicte constă în recunoașterea de către Rusia a formațiilor separatiste din Abhazia și Osetia de Sud, astfel că acolo nu este vorba de aplicarea unor principii sau a unor practici din alte zone, ci pur și simplu de politica de mare putere a Rusiei. Conflictele din fosta Uniune Sovietică dovedesc eșecul politicii naționale sovietice și dorința Moscovei de a stăpâni și domina prin stimularea acestor conflicte. Poziția Rusiei este lipsită de consecvență, mai ales dacă luăm exemplu Ceceniei, unde nu a admis intervenția nici unui stat străin, pentru că problema ar fi fost una internă a Rusiei, în timp ce Rusia și-a permis să intervină în problemele interne ale Republcii Moldova, ale Georgiei și ale Armeniei și Azerbaidjanului.

Autorul cărții analizează cu mare precizie fiecare din zonele de conflict și scoate în evidență cauzele și stadiul conflictelor. Este foarte justă concluzia autorului că multe din aceste conflicte sunt folosite de Moscova ca mijloace de presiune împotriva statelor care se încumetă să aibă o deschidere prea mare spre restul lumii. Cartea conține informații detaliate despre zonele de conflict din fosta Uniune Sovietică, oferind precizia unui ghid pentru înțelegerea aspectelor politice, etnic, geografie și economice ale problematicii.

Tiberius Puiu - Lansare „KOSOVA” in cadrul Fundației „Nicolae Titulescu”

Tiberius Puiu – Lansare „KOSOVA” in cadrul Fundației „Nicolae Titulescu”

Comparația făcută de autor dintre cele două federații comuniste de stat, Uniunea Sovietică și Iugoslavia, ajută mai ușor să se înțeleagă evoluția evenimentelor după slăbirea sistemului comunist de conducere. Nici unul din popoarele fostei Iugoslavii nu a mai dorit să trăiască în același stat cu sârbii, republicile unionale din URSS au devenit independente. Dominația rușilor, respectiv a sârbilor, au dus la puternice resentimente din partea celorlalte națiuni și naționalități. În prezent cei mai nostalgici și agresivi sunt acei ruși sau sârbi care s-au risipit pe teritoriul statului comunist pentru a impune și întări autoritatea puterii națiunii dominante.

Știm doar că rușii și sârbii nu acceptă să fie minoritari în nici un stat. În această situație, albanezii din Kosova, după aproape un secol de persecuții din partea statului sârb, nu au avut altă soluție decât independența. Cartea are caracterul unui studiu științific, fiind prevăzută cu o bogată bibliografie, autorul dovedindu-și în mod riguros afirmațiile prin citatele făcute din cercetători și politicieni care s-au pronunțat în problematica Kosovei. Autorul manifestă o corectitudine exemplară când tratează opiniile oamenilor politici sârbi, combătând cu calm teoriile acestora, ceea ce ar trebui să subliniem, nu se întâmplă atunci când sârbii încearcă să opună Kosovei injurii și minciuni în loc de argumente. Nici un moment cartea nu se abate de la caracterul obiectiv, științific, al unei asemenea lucrări. Recentele tratative dintre Belgrad și Prishtina ar fi trebuit să fi avut loc cu mulți ani înainte. Poziția inflexibilă și absurdă a Serbiei a întârziat, dar nu a putut să împiedice evoluția normală spre independență.

Este greu de înțeles solidaritatea noastră cu Serbia. Nu mă pot abține să vă dau câteva exemple. În timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, o delegație a Ligii de pritenie româno-iugoslave s-a deplasat la Belgrad pentru a-și manifesta solidaritatea cu popoarele iugoslave. La o întâlnire cu reprezentanți ai opiniei publice iugoslave, un profesor de la Universitatea din Belgrad a arătat că „știm că românii spun că singurii lor vecini buni sunt Marea Neagră și Iugoslavia, dar noi trebuie să spunem, că românii au venit pe teritoriul Iugoslaviei de astăzi acum 200 de ani și de atunci ne chinuim să-i învățăm să muncească, pentru că sunt hoți”. Delegația română, în frunte cu episcopul Calinic de Argeș nici măcar nu a clipit (faptele au fost descrise în ziarul sârb Politika). În timp ce în anul 1996 în Iugoslavia se intenționa crearea unei asociații a românilor din Iugoslavi, ambasada României a primit de la Ministerul iugoslav de externe indicația să nu participe la ședința de constituire. Și ambasada s-a conformat.

Și totuși putem să vorbim de „cei mai buni vecini”, când avem atâtea lucruri comune cu albanezii? Să sperăm că opinia publică din România, având la dispoziție noi elemente și renunțând la miturile fără nici o bază, să aibă o poziție echilibrată și corectă, cum se cuvine celei mai mari țări din regiune. Circulă o părere, că Securitatea română a avut excelente relații de colaborare cu serviciul secret iugoslav și aceasta explică aderența unei părți a presei românești la poziția sârbă. Subordonarea față de poziția sârbă s-a manifestat și prin aceea că denumirile albaneze, nu numai din Kosova, au fost redate în presa română prin transcripție sârbă. Cartea pe care o aveți în față corectează această anomalie. Este corect să se spună Kosova, pentru că în românește nu spunem Kladovo, ci Kladova, Prahova în loc de Prahovo și Panciova în loc de Pancevo. Apoi limba albaneză având grafie latină este normal ca localitățile don Kosova să fie redate direct, nu prin transcrierea cirilică .

Cred că și înainte de apariția acestei cărți trebuia să fie clar că între Kosova și Transilvania nu există nici o asemănare. În Transilvania există o majoritate clară a populației românești, iar față de minoritatea maghiară nu s-au aplicat niciodată măsurile pline de discriminare, de ură și dispreț, care au caracterizat atitudinea administrației sârbești și iugoslave față de albanezi. Dacă totuși căutăm vreo similitudine, putem găsi între Mitrovica de Nord și Transnistria, zone în care foștii coloniști se împotrivesc cursului normal al istoriei. Este de remarcat de asemenea faptul că mulți cercetători străini, printre care și Noel Malcolm, cel citat mai înainte, fac de multe ori comparația dintre situația albanezilor din Kosova cu cea a românilor din Moldova sovietică. În orice caz, informațiile despre Kosova și Albania sunt destul de sărace în România. Se publică pe bandă traduceri din romanele lui Ismail Kadare, dar sunt sub obroc toate articolele acestuia privind Kosova. Ciudată situație.

Mă întreb cine știe că în guvernul de la Prishtina participă și miniștri sârbi? Că alegerile din 3 noiembrie au fost un succes, în afară de Mitrovica, unde sârbii mai mizează să creeze probleme. România a întârziat în stabilirea de relații normale cu Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, pentru a nu-i supăra pe sârbi. Și cu aceasta am pierdut, atât din punct de vedere politic cât și economic. Greșelile acestea nu trebuie repetate în cazul Kosovei. Să avem relații normale cu această țară. Este cea mai bună soluție. Vă mulțumesc pentru atenție și vă urez o bună lectură a cărții!

Tiberius Puiu

Exclusiv pentru R.B.N.Press

,

Kosova-flagge-psd38852Titlul original: „Kosova trebuie recunoscuta de Romania pentru ca problema albaneza este o chestiune coloniala!”

Scrisoare deschisa catre premierul Romaniei, Victor Ponta

Domnule prim-ministru Victor Ponta!

In privinta declaratiilor MAE in dezbaterea „Kosovo, principii contra pragmatism, ca pozitia Romaniei nu s-a moficat ci <<s-a actualizat>>, ar trebui spuse cateva chestiuni care tin de principii si de pragmatism.
Din titlul dezbaterii se sugereaza ca o recunoastere a independentei Kosova ar fi impotriva principiilor internationale si juridice. Aceasta am inteles ca a fost si concluzia dezbaterii.
Consider ca un astfel de punct de vedere este fals. Din punct de vedere istoric, nu numai Kosova de astazi, ci vilayetul Kosova sub cucerirea otomana a trecut sub colonizarea sarba prin forta si violenta. Chestiunea albaneza, inca deschisa astazi, este o chestiune coloniala.
Conform tuturor documentelor ratificate de organele Organizatiei Natiunilor Unite, principiul autodeterminatii, ca o categorie umana si politica, fara nici o nota de subsol si ambiguitate, este si ramana un drept moral si legal, care defineste dreptul oricarui popor de a fi decide asupra sortii sale. Si orice populatie specifica si identificabila, are dreptul de a decide viitorul sau prin referendum. Oricare rezultat al acestei forme democratice este respectiv si moral legitim.
Conceptul dreptului pentru autodeterminare intra in conflict si este in tensiune continua cu „principiul” mai vechi al respectarii „integritatii teritoriale”. Extremistii integritatii teritoriale neaga sau impiedica dreptul la autodeterminare al popoatelor. Acolo unde nu le convine, sustin si impiedica dreptul la autodeterminare al popoarelor; incalca flagrant libertatea individuala si colectiva a popoarelor si justifica dominatia asupra lor, afirmand totodata ca autodeterminarea creaza insecuritate daca se aplica in practica. Aceste cercuri politice nu sunt in situatia de a accepta (din cauze de interese cunoscute) ca principiul autodeterminarii nu este un concept destabilizator.
„Autodeterminarea si democratia sunt madularele unui trup. Daca democratie inseamna guvernarea poporului de catre popor, principiul autodeterminarii impiedica dominatia unui popor asupra altuia. Si aici sta apelul lui de lunga durata al acestui principiu (Nedesan Satyendra in cartea „De ce desprinderea”).
Teoria Dreptului International arata ca operatiunea coloniala moderna se poate dezvolta in cateva directii:
a) Din punctul de vedere politic, operatiunea se desfasoara cu mijloace armate sau subversive, impotriva popoarelor care nu au pus in pericol cu nimic securitatea statului agresor. Agresiunea are ca scop dominatia pentru profituri speciale de natura economica a statelor respective.
b) Din punct de vedere economic este un jaf economic ce depinde de interesele exclusive ale metropolei, care dezorganizeaza economia traditionala, micsorand la o baza mizerabila viata poporului, corodand structurile sociale si sistemul de valori al sau
c) Avem fenomenul sevilismului clasei conducatoare, care este degradat si corupt prin insusi statutul de „intermediar” al exploatarii coloniale. Acest proces aduce intr-o situatie de mizerie pe omul simplu, adica pe majoritatea populatiei autohtone. Totodata, slabeste autoritatea conducatorilo locali, lucru care micsoareaza pentru o perioada lunga si posibilitatea impotrivirii fata de dominatorii straini;
d) Retorica colonizatorilor este la o scala de superioritate. Scopul cuceririlor se mascheaza printr-o propaganda agresiva, careia i se da chiar culori umaniste: cica ar stabili ordinea si legea in locuri necivilizate, ca ar schimba conducatorii nepotriviti ai popoarelor ocupate etc. etc. Si dupa colonizarea sa, populatia autohtona este obligata sa se „civilizeze” printr-un fenomen de devastare a popoarelor si culturilor diferite,insotite de fenomene represive si nimicitoare, este un cataclism adevarat si o amenintare permanenta pentru pacea mondiala…

In acest camp politic, consider si voi argumenta ca si chestiunea albaneza este o chestiune coloniala si, ca atare, se cere o solutionare dreapta.
Poporul albanez, dupa o cucerire tiranica de 500 de ani a Imperiului Otoman, dupa razboaie si revolte violente, a iesit din aceasta dominatie cu pierderea a circa 70% din teritorii, cu o economie arsa si jefuita pana in madulare, cu o populatie omorata si taiata. Si ca premiu pentru razboaiele eroice in iteresul pacii si dreptatii pentru intreaga regiune a Balcanilor, cu ajutorul puterilor de decizie ale timpului, i s-au revarsat peste cap patru state vecine (Grecia, Bulgaria, Serbia si Muntenegru) care au imbucatelit teritoriile albaneze dupa poftele lor soviniste, omorand, masacrand, desproprietarind, exiland in Turcia mai mult de jumatate din populatie.
Statul modern sarb, incepand din mijlocul secolului XIX, a desfasurat o politica expansionista asupra teritoriilor albaneze, si o politica ultra nationalista si agresiva asupra poporului albanez in special Aceasta politica a fost sintetizata prin proiectul fascistoid „Narçetanije, al ministrului de externe sarb din acel timp, Ilija Garashin. Prin aplicarea agresiva si genocidala al acestui pamflet se urmarea jefuirea a peste 2/4 din teritoriile albaneze: Toplica (fostul sangeac Nish), Sangeacul, Kosova Istorica si jumatate din Albania actuala administrativa, pana la raul Shkumbin.
Statul modern grec a pus in aplicare planul „Megali Ideja”, prin care a cucerit Chameria si partea de sud a Albaniei actuale administrative, prin care urmarea sa prinda in mainile sale cuceritoare Chameria si partea de sud a Albaniei actuale administrative, tot pana la raul Shkumbin.
Este foarte important citatul lui Jovan Cvijic care justifica politica national-agresiva si expansionaista a Belgradului prin „necesitatile” Serbiei de a avea o iesire la Marea Adriatica. „Pentru independenta sa economica, Serbia trebuie sa aiba esire la Marea Adriatica, prin coasta albaneza. Prin ocuparea acestui teritoriu, Serbia va avea toate drepturile de control a transportului in regiune” – se exprima Cvijic. Deci, este evident ca Belgradul urmarea politici de ocupatie a teritoriilor straine pentru „interese vitale” economice, desi albanezii nu i-au cauzat niciodata nici o agresiune poporului sarb. Acelasi lucru se poate spune si despre politica greaca, care nu a luat in considereare ajutorul colosal al albanezilor pentru eliberearea Greciei de dominatia otomana.
Serbia si Grecia, in continuitate au planificat planuri diversante ale serviciilor secrete impotriva teritoriilor si poporului albanez, pregatind si unitati teroriste coordonate pentru pregatirea interventiilor armate agresive. „Activitatea agentilor sarbi se va extinde, incepand de la coasta, pana in zonele Durres-ului, Elbansanului, Ohridului, Prilepului, Velesului, Shtipului, Kratovei, Xhumasului etc. Agentii sarbi vor avea drept camp de actiune aceste zone: Berat, Gorica, Manasti, Demir-Kapi, Radoviq, Razllog pana in sudul Balcanilor” (Shaban Braha, „Genocidul megalosarb si rezistenta albaneza”. „Aproape toti invatatorii si preotii sarbi sunt agenti ai sai, cara sunt pusi in serviciul Serbiei, pentru a atrage si mai mult populatia obisnuita… Cochilia ortodoxismului pravoslav ii serveste tot mai activ continutului sau, nationalismului reactionar sarb in teritoriile albaneze, unde in numele lui „Sveti Sava” se trimiteau agentii Beogradului peste tot (Shaban Braha, idem, p. 86).
Acestea recrutau vorbitori de albaneza prin provinciile albaneze, cu scopul paralizarii a oricarei rezistente viitoare fata de agresiune, cu scop de slavizare si grecizare a natiunii albaneze. „Serbia cu Grecia au ajuns la o limba comuna, ca Conventia secreta a anului 1861 va multumi pe ambele parti: Grecia va anexa Thesalia, Epirul, Macedona si peninsula Arhipelagului, in timp ce Serbia va anexa Bosnia, Hertegovina, Albania de Mijloc si Muntenegrul” (Shaban Braha, ibidem, p. 33)
rezistence të mëtutjeshme ndaj agresionit, dhe me qëllim sllavizimi a greqizimi të kombit shqiptar.
Rezultatele nebuniei colective megalosarbe si megalogrecesti, fara a uita si de cea muntenegreana, este mai mult decat ingrozitoare. Un exemplu „uitat” este genocidul nemaivazut si tacut care s-a intamplat dupa tratatul de pace de la San Stefano dintre Imperiul Otoman si Imperiul Tarist (1878). Ca rezultat al acestui „acord”, in zona numita Toplica (Nish, Prokupli, Leskoc, Vranjë etj), peste 700 de sate albaneze au fost distruse din temelii. Toplica este un teritoriu albanez colonizat de Serbia in secolul XIX-lea.. Ea se afla vizavi de Valea romaneasca a Timocului, intre Nish si Kosova actuala. Toplita a fost atacată de armata sârbă în 1877, și anume de gruparea Morava, comandata de Mihail Çernjajev, gruparea Timok, avand drept comandant
pe colonelul Milojko Leshnjanin, gruparea Ibri, comandată de Aleksander Zahun și gruparea Drin, avand comandant pe generalul Ranko Alimpiç, Serbia a intrat in razboi la 13 decembrie 1877 impotriva a 153 batalioane otomane din care mulți dintre ele au avut o componență albaneză.
Agresiunea sârbă a adus consecințe exterminatoare a albanezilor din teritoriile Permoravei (Morava de sud, de vest și de est). Surse documentare despre cantitatea numerică a crimelor din cauza trupelor și bandele teroriste sârbe nu se dau. În aminitirea contemporanilor acelor evenimente, înregistrate de Hajdin Simnica și Dan Bellaqefci (Mavriçi), s-au estimat la 35.000 victimele albaneze de orice vârstă și sex. Este un fapt documentar că sate, orașe și regiuni întregi se goleau din cauza acestor orori, că așa cerea genocidul megalosârb. simplu albanez din Nis, din 300 de case albaneze doar 20 au supraviețuit. Celelalte au fost făcute una cu pământul, în kaza
Nishului au fost distruse 1.228 de case din 88 de sate si au fost deportate in jurul a 20.667 locuitori, in zona Prokuplei, din 73 de sate cu 1.771 case, majoritatea au fost arse sau distruse si au fost alungati 12.480 de locuitori. Numai in regiunea Prokuplei, din 53 de sate au ramas golite 2.700 case albaneze, din 900 de case „turcesti” din Leskovc au ramas numai 126 locuitori musulmani. 700 de case au ramas golite in regiunea Leskovci din 1322 case albaneze, in Përkupe 750 de case; in regiunea Bahinoc au fost arse toate casele albaneze. Numai satul Pllanë të Madhe au fost 889 case albaneze, dar nici una dintre ele nu a mai ramas. In Pirot din 2.2670 de case albaneze au fost arse 1327. Istoricul Novakoviç a accentuat ca in a doua jumatate a secolului trecut au fost nelinisti mari, acestea s-au intamplat in Kosova, din cauza urmaririi albanezilor din Toplica si teritoriile celelalte din Përkupje pana in Nish, de-a lungul razboiul sarboturc 1876-1878. al crimelor si a arderii caselor lor de catre armata sarba. musulmana etc., ci asupra populatiei autohtone albaneze si asupra albanezilor. Inafara de satele Mamushë in regiunea Prizrenului si Dobërçan in teritoriul Gjilanului, in nici un alt sat din Kosova si din Dukagjin nu a existat populatie de origine turca. „In Prizren, la sfarsitul secolului trecut, inafara de lucratori, nu au existat mai mult de 10-15 case de origine turca” (Emin Pllana, Kosova și reformele din Turcia (1839-1912)”, la
fel și în Gjilan. Deci un astfel de genocid nu se directiona nici împotriva Turciei si nici împotriva populatiei simple albaneze ca „răzbunare împotriva înfrângerii de la 1876″, ea a fost parte a
unei strategii alese antialbaneze. Pentru aceasta, prințul sârb „a avut acceptul monarhiei si mâinele libere de a deporta cu forță albanezii din regiunele sangeacului Nishului. Populația albaneză a fost deportata violent in adâncimea Imperiului Otoman si Consulul otoman din Nish a raportat că un cartier „Din zonele Aleksinic, Krushevc și Knjazhevic vine poporul in grupe, cu scopul de a se așeza in satele lăsate de albanezi, imediat după stabilire se prezintă și cer ajutor in hrană și bani. Majoritatea au certificate din partea puterii de acolo”, a anunțat telegrafic ministrul
învățământului si al chestiunilor religioase al Serbiei încă din februarie 1878.
Prințul Obrenovic îi scria lui J. Ristiç la 24 august 1879 din Nish că „este necesar ca ea sa se locuiască cu locuitori creștini care mai târziu sa servească împotriva pătrunderii populației albaneze” si că „albanezii nu au dat nici un fel de semn că sunt gata de a se supune legilor noastre”. Aici se țintea chiar spre Toplica. Pentru că ea era o provincie de graniță cu Kosova, deci cu Albania, și fiind așa, numai colonizată cu sârbi, va fi dat suflet ca și provincie ca provincie cu majoritate sârbă si va fi fost un dig impotriva întoarcerii albanezilor expulzați. Oamenii au refuzat expulzarea forțată. Misiunea austro-ungară din Prizren a raportat: „câteva mii de mahomedani au vrut să se întoarcă cu forță în patria lor …. în Leskovc și avangarda a împușcat împotriva soldaților turci care au vrut să le taie drumul”. Și mai departe, raportul a spus: „Mahomedanii care au fugit din cauza războiului de cucerire a venit în vilaietul de acum al Kosova, spun că sunt, incluzând copiii și femeile mai mult de 40.000 de oameni.” Totodată se sublinia că: „Înainte cu trei săptămâni în urmă, cu instrucțiuni de sus, li s-a întrerupt hrana. Cu greu că s-a făcut din motive financiare … ei sunt capabili să câștige pâinea lor cu arme. Deciziile lor amenință în primul rând Serbia Ei sunt capabili să concentreze câteva mii de oameni bine înarmați în mai multe puncte. ” De la Ragusa s-a informat Viena că „apropiere de Prishtina s-au desfășurat lupte dintre armata
si 2.000 de refugiați, care au vrut să se întoarcă cu tărie în” Noua Serbie „.. În numele chestiunii lor drepte, numai de la 21 iunie până pe 11 iulie 1878 s-au transmis 145 petiții ale reprezentanților populației albaneze din regiunile în pericol. O petiție albanez a declarat: „guvernul sârb nu este în conformitate cu acordul de la Berlin, ea a făcut confiscarea proprietății noastre, a luat toate animalele vii, culturile și altele.” Comitetul conducător al albanezilor expulzați, în luna iulie 1879 a
protestat, în numele refugiaților din raioanele de Nish, Pirotit, Leskovac, Vranje, Përkupë, Kursumlia și Akpalankës: „De fapt, în articolele 35 și 39 din Tratatul de la Berlin este explicit
formulat că în regiunile cedate ca musulmanii, la fel ca și creștinii, se vor bucura în mod egal de drepturi civile și politice și vor dispune de bunurile lor proprietate mobile și imobile. Indiferent de dispozițiile Tratatului de la Berlin, dreptului internațional public în vigoare în toate națiunile civilizate protejează proprietatea privată și în timp de pace nu permite nici un fel de confiscare arbitrară. Din păcate, Tratatul de la Berlin, precum și principiile de drept public național sunt neputincioase pentru a ne proteja … autoritățile sârbe a făcut ceea ce nici războiul civil, nici armatele ruse nu au făcut, confiscând animalele confiscate de povară, animalele de casă , unelteșe
agricole, semințele, culturile, ocupând pământurile noastre, casele, depozitele, într-un cuvânt s-au comportat ca dușmanul în teren inamic”.
Reflecand la aceasta manevra a primului genocid din epoca moderna, Dr. Jovan Haxhivasilieviç, in cartea „Albanska Kongra” spunea: „Expulzarea albanezilor a devenit scopul transformarii Serbiei intr-un stat curat etnic si pentru crearea posibilitatii conducerii unei actiuni ulterioare catre Kosova” (p. 14-15).
Intr-adevar, etapa a doua a agresiunii militare impotriva albanezilor se va realiza la sfarsitul anului 1912l In momentul cand Miscarea nationala albaneza a reusit eliberearea de sub dominatia otomana, Belgradul, Atena si Cetina muntenegreana au initiat o interventie blitz, prin care au dorit sa realizeze planurile utopice ale cuceririi intregii Albanii. „In luna iulie, intreaga Albanie a fost in stare de pregatire si in luna octombie incepe primul razboi balcanic, Albania fiind invadata de de trupelesarbe, muntenegrene si grecesti, dara nici o sustinere serioasa exterioara din afara, a facut cat a putut in aceste circumstante. Scopurile ocupatorilor au fost clare: sarbii au dorit Kosova si aproape intreaga Albanie de centru-nord (cu exceptia Shkodrei, care a fost lasata muntenegrenilor) si grecii au vrut Epirul si intreaga Albanie de centru-sud. Shkumbinul ar fi desenat granita lor comuna” (Michelle Rallo, Albania si Kosova, f. 12).
Operatiunea serviciilor secrete, bandele teroriste, reteaua de invatamant si bisericeasca au fost deci anterioare operatiunii militare, cu scopul pregatirii terenului, si prin tradarea albaneza, atentatele, amenintarile, jafurile, propagandei antialbaneze (Shaban Braha, ibidem, p. 115-120).
„Agresiunea si cucerirea realizata de sovini impotriva albanezilor, folosirea colonizarii cu colonisti sarbi, greci, deportarile masive a sute de mii de albanezi din teritoriile lor etnice, arestarile, torturile si omorurile, urmaririle, pana la otravirea copiilor in scoli etc. nu au alt nume decat terorism sovinist”(Veip Alikaj). Este terorismul specific al tuturor colonizatorilor care, pentru interesele lor economice au calcat peste cadavrele populatiei civile albaneze, lipsite de aparare.
Bogatiile imenese turistice, frumusetile minunate naturale, bazele portuare si in Malesia e Madhe (Lacul Shkodra, Marea Adriatica), sau in Valea Vardar (Lacul Ohrid si Prespa), importanta strategica economica si a drumurilor, bogatiile naturale subterane (polimetale, carbune, plumb, zinc, argint, aur, feronichel etc) si supraterane (pamanturile roditoare potrivite pentru agricultura, apele minerale etc,), potentialele industriale si de productie etc. arata importanta acestor teritorii pentru colonizatorii si cuceritorii slavo-greci.
Prin exulzarea albanezilor din propriile lor teritorii din Toplica (de catre sarbi) si din Chameria (de catre greci), si prin consfiscarea proprietatilor albaneze de catre slavo-macedoneni, odata cu expulzarea lor mai tarziu, prin anii 1950, toti acesti cuceritori au castigat proprietatea asupra teritoriilor albaneze. Si astazi, in Republica Kosovo, peste 30% din populatie traieste sub nivelul saraciei, in timp ce sarbii sunt favorizati primind salarii si de la bugetul <<institutiilor locale>>, si de la Belgrad.
Colonizarea asupra teritoriilor albaneze a fost sustinuta si de formarea unei clase politice de servili si tradatori de catre cuceritor, asa cum se intampla si astazi cu <<alintatii>> puterilor de decizie.
Modelele cele mai rele ale aceste politici neocolonialiste sunt <<liderii>> din Kosova, in special, liderii Vaii Presheva, aflata sub Serbia, ai Vaii Vardar aflate sub FYROM <<Macedonia>> ai teritoriilor albaneze de sub colonizarea Muntenegrului. Acesti lideri sunt platiti, privilegiati si sunt un model al continuitatii politicilor gresite ale puterilor de decizie si au devenit o frana temporara a procesului de eliberare si de unificare al teritoriilor albaneze, si al terminarii, odata pentru totdeauna, a cuceririi si colonizarii straine.
Sunt cunoscute pentru puterea civilizata planele de colonizare ale lui Çubriloviç, Ivo Andriç, acordul turco-sarb si greco-turc de expulzare a albanezilor in Turcia, incercarile plaificate si aducerea de coloni in teritoriile cucerite, schimbarea balantei etnice in orasele traditional albaneze, precum Manastir si multe altele; represiunea impotriva miscarii nationale albaneze si multe multe alte macabre, care dovedesc ca istoric, politic si economic, chestiunea nationala este o chestiune coloniala.
De aceea, domnule Prim-Ministru, permiteti-mi sa va adresez cererea de a face un pas in recunoasterea adevarului asupra situatiei coloniale a poporului albanez, prin recunoasterea independetei Kosovei. Nu ca o <<actualizare>> venita din acordul de asa zisa <<normalizare>> a relatiilor Kosovei cu Serbia, acord care creaza de fapt premisele unei a doua republici Srbska in Kosova, ci datorita recunoasterii statutului colonial al natiunii albaneze.

Cu respect,
Mona Agrigoroaiei

Botosani, 24 iunie 2013

,

ACTUALIZARE FOTO

Vivat KOSOVO !

Viva Kosova, 2013

Aniversarea Independentei Kosovo la Tirana !

Aniversarea independentei kosovare la Tirana

Mona Agrigoroaiei

Mona Agrigoroaiei (medalion)

CINCI ANI DE LA INDEPENDENTA KOSOVO!

Kosovë, për herë të parë shteti tregon forcën e tij ushtarake

Duminica, 17 februarie 2013 s-au implinit 5 ani de la independenta Kosovo. Capitala Pristina a fost decorata de sarbatoare. A avut loc si parada militara a trupelor Fortei de Securitate a Statului Kosovo si Politiei din Kosovo. La orele 15 a avut loc sedinta solemna a Parlamentului Kosovo.

Totodata in toate comunele din Kosovo au fost organizate

diferite manifestari culturale pentru a sarbatori cei cinci ani de independent a Kosov. La orele 20 a avut loc concertul final, din centrul Prishtinei.

Kosovo si-a proclamat independenta pe 17 februarie 2008, iar statul Kosovo a fost recunoscut de aproximativ 100 de alte state din intreaga lume.

(Sursa: Gazeta “Bota Sot”, Prishtina)

Nicolae Iorga : „Albanezii nu sunt rude cu noi ci sunt de-a dreptul frati ai nostri.”

De la Mona Agrigoroaiei – Corespondent de presa al R.B.N.Press pentru Albania si Kosovo

,

In dimineata de 20 ianuarie 2013, peste 200 de jandarmi s-au adunat in centrul orasului Presheva si au inlaturat monumentul construit in centru in semn de respect pentru martirii Natiunii Albaneze, cazut in Razboiul pentru Libertate si Reunificare Nationala al Armatei de Eliberare din Presheva, Medvegja si Bujanoc (UÇPMB).

 

De-a lungul noptii orasul practic a fost incercuit de jandarmeria sarba si toate intrarile-iesirile au fost blocate de peste 1000 de jandarmi sarbi si de politisti, care au blocat centrul orasului in jurul orei 7,15 dimineata. Dupa cateva ore, politia speciala a plecat, da au ramas politisti in civil si altii care patruleaza. Situatia este cu atmosfera de frica, razboi, neclaritate si exista multe zvonuri si minciuni de diferite feluri…

Acest act de vandalism fara scrupule al guvernului lui Milosevic cel tanar, Ivica Dacic, vine dupa cresterea razboiului psihologic la adresa albanezilor cuceriti si colonizati din Kosova de Est.

Pentru albanezi, onorarea Martirilor Natiunii este sfant, pentru ca ei au sacrificat totul, chiar si cel mai pretios lucru al lor, viata, pentru idealele majore nationale, ca natiunea albaneza sa fie una si indivizibila intr-un singur stat national albanez in Balcani. De aceea, actul de demolare a mnumentului din centrul Presheva nu este numai o provocare a politicii antialbaneze sarbe numai pentru albanezii din Kosova de Est, ci pentru orice albanez, din toate teritoriile etnice.

Declaratia lui Milosevic cel tander, Ivica Dacic, ca “nu exista nimic mai puternic decat statul” care a venit dupa actiunea vandala si Barbara sarba dovedeste ca Serbia nu este deloc democratica si doreste sa-si arate muschii si dintii impotriva poporului albanez din Kosova de Est.

Dar nu are dreptate. Statul sarb este un conglomerate de teritorii cucerite si colonizate si el se va inmormanta pe sine insusi cu astfel de actiuni anti-omenesti si anti-democratice s va ramane in curand numai fostul pasalac al Belgradului.

Cu actiunea de demolare a monumentului martirilor UÇPMB, Serbia a grabit procesul reunificarii acestui pamant albanez cu Kosova si a Kosovei cu Albania, pentru ca acum constiinta nationala albaneza este in crestere. Viitorul nu este al barbariei statului fascist sarb, ci al albanezilor Albaniei Etnice!

 

Mona Agrigoroaiei

Romania, 21 ianuarie 2013

,

,

Hai să ne întoarcem la realitatea de astăzi și să ne uităm de ce România ar trebui să susțină Kosova independentă și nu Serbia cu Kosova ocupată! Poziția publică a României și explicațiile date de demnitarii români nu au nimic în comun cu realitatea și nici cu interesul național român.

 

Dr. Pleurat Seidiu 

(absolvent al Universității de Medicină din Craiova, expert guvernamental, Prishtina)

 

De o vreme, cu multă atenție am urmărit reacțiile publice atât de haotice ale demnitarilor români față de Declarația de Independență a Kosovei. Acestea au fost însoțite de cele mai bizare comentarii, izvorâte din necunoașterea problemei Kosova. În rândurile de mai jos nu am cum să ocolesc nici problematica relațiilor în triunghiul balcanic româno-sârbo-albanez, de-a lungul secolelor, nici demonstrarea faptului că actuala atitudine a României nu este în interesul său național, ci dimpotrivă. Se spune că adevăratul caracter al unui popor se poate afla cel mai ușor în „vorbele poporului”. Să comparăm următoarea zicală, referitoare la ce spune un bărbat când se scoală după o zi grea de muncă. În timp ce albanezii spun „am dormit ca un miel” sau românii zic „am dormit buștean”, sârbii spun „spavao sam kao zaklan” (am dormit ca un înjunghiat în gât). De ce așa? No comment!

O politică pragmatică sau „realistă” ar trebui onorată, după spusa lui James Joyce „History […] is a nightmare from which I am trying to awake”, spusă care n-ar trebui să fie în folosința Serbiei, dar a acelor țări care încă au îndoială să recunoască sau nu noua realitate care se numește Republica Kosova. În ultima vreme au apărut foarte multe articole, în special cele „antiindependiste”, scrise de analiști români bine cunoscuți și (ne)cunoscuți, care au încercat, fiecare în modul lui, să explice poporului român apartenența sârbă sau albaneză, în aspect istoric, a Kosovei. Dar în nici unul din aceste articole analitice, ne-bazate în factografie, n-am putut vedea vreo concluzie convingătoare. Concluzia oferită ar trebui să fie simplă: Dardania antică (Kosova de astăzi) este a celor care s-au născut acolo și continuă să trăiască și să moară pentru o Kosovă mai bună. În nici un caz a acelora care au venit să jefuiască secole după secole. Poporul și analiștii români ar trebui să folosească mai mult lucrările lui Bogdan Petriceicu Hașdeu sau Nicolae Iorga, care spune că „albanezii și românii sunt veri de sânge” (vezi: conferința „Albania, ieri și azi”, 7 decembrie l934) ori Bolintineanu care afirmă că „datinile albanezilor sînt întocmai ca acelea ale aromânilor din Macedonia, care seamănă cu cele ale românilor din Principate” (vezi: „Călătorii la românii din Macedonia”), ori Tiberius Puiu (fost-consilier guvernamental, specialist și în spațiul ex-iugoslav), conform căruia destinul albanezilor kosovari este similar cu cel al românilor din Basarabia.

Nu vreau să ne mai batem cu istoria, doar aș vrea să vă prezint două concluzii a doi oameni de știință din România. Prima: este indiscutabil faptul că sârbii nu sunt autohtoni în Kosova, fiindcă, în general, slavii nu sunt autohtoni în nici o regiune din Peninsula Balcanică. În cazul particular al provinciei Kosova, aceasta a intrat în componența Serbiei relativ târziu, în secolul al XIII-lea, când a devenit centrul politic și spiritual al statului sârb. Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, Serbia a cucerit Kosova în cadrul politicii sale expansioniste, dar provincia Kosova a căpătat o poziție simbolică în mitologia națională sârbă și iugoslavă, fiindcă acolo a stăpânit țarul Ștefan Dușan, acolo au fost ridicate cele mai importante monumente religioase sârbești și încă tot acolo s-a desfășurat eroica bătălie antiotomană din 1389 (Câmpia Mierlei – n.n.). Bătălia din 1389, care a hrănit mitul sârb al victimizării, nu a fost bătălia sârbilor pentru salvarea creștinității. Bătălia a fost purtată de o coaliție regională în care „albanezii participau în număr mare“, susține dr. Alexandru Madgearu, cercetător științific principal al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară (vezi: „Originea medievală a focarelor de conflict din Peninsula Balcanică“. A doua: „Sârbii vorbesc de Kosovopolie, dar de cel din 1389, uitând de bătălia din 1448. Atunci marele luptător Iancu de Hunedoara va face o alianță cu marele strateg albanez Ghjergj Kastrioti – Skanderbeg. Despotul sârbilor Gheorghe Brancovici, în loc să se alăture celor doi, a împiedicat armata lui Skanderbeg să facă joncțiunea cu Iancu de Hunedoara, iar pe acesta l-a luat prizonier. S-a ratat astfel o ocazie de a-i alunga pe turci din Europa“, spune Gelcu Maksutovici, doctor în istorie. Iată de ce trebuie să ne întoarcem la realitatea de astăzi și să susținem ideea că România ar trebui să accepte o Kosova Indenpendentă și nu o Serbia cu un Kosovo ocupat.

 

Care este interesul național al poporului român?

Poziția publică a României și explicațiile date de unii demnitari români, în special Excelența Sa Președintele Traian Băsescu, nu au nimic în comun cu realitatea și nici cu interesul național român. Să vedem de ce.

1.Transilvania. Frica punerii unei linii de egalitate între cazul Kosova și „cazul Transilvania”. De fapt, cazul este inexistent, fiind o lozincă lansată de Rusia și Serbia. Preocuparea României de acest scenariu este numai o favoare făcută Rusiei „pierdută în spațiu și timp”. Determinarea statutului provinciei române Transilvania (unirea cu Regatul România – n.n.) s-a hotărât corect și pentru totdeauna în 1918. Aceasta nu s-a realizat prin terorizarea populației, nici prin masacre și nici printr-o politică de apartheid, ci prin plebiscit natural. Modele de teroare, genocid și etnocid sunt inima programelor folosite de secole de Serbia și Rusia asupra teritoriilor anexate de regimul țarist și bolșevic, politică susținută și de Rusia putiniană. În umbra „cazului Transilvania” se încearcă ascunderea situației aromânilor, respectiv românilor din Valea Timocului și Banatul de Vest, Transnistria și de ce nu, nordul Bucovinei și Basarabia.

2. Ideea Panslavismului. România se află în pericolul, probabil fără voința ei, de a intra în „hora” ideii de panslavism care apare în diferite forme (apărarea ortodoxiei sau proletariatului), în diferite epoci de criză a Rusiei. Românii, ca și albanezii, sunt singurele popoare non-slave în Balcani, înconjurate de slavi, lăsând pe greci pe de o parte, și ca atare au suferit destul prin fărâmițarea pământurilor străvechi. Și toate acestea în scopul creării unui super-stat slav. România și românii nu trebuie să uite epurările etnice din Banatul de Vest, din Timoc, din Bucovina și Basarabia. Îmi amintesc că eram în primele luni după Revoluția din 1989 în România. Studenții moldoveni începuseră să vină la universitățile din România și prima mea întâlnire cu ei a fost șocantă. Între ei vorbeau rusă! Nu este asta o asimilare forțată? România are forțe să spună odată pentru totdeauna că aparține civilizației europene, acuma și politic, după intrarea în UE și NATO, și nu mentalității panslaviste de dincoace de Carpați. Interesul României este Europa și nu Rusia!

3. Religia. În multe dezbateri și analize făcute de analiști și pseudoanaliști români am întâlnit termenul „albanezii musulmani”, termen care încearcă să dea caracter religios conflictului din Kosova. Politicienii și analiștii români desigur știu că în Kosova și Albania trăiește un popor care se identifică numai cu noțiunea albanez și cu nimic altceva. Acest fapt trebuie transmis poporului român. Trebuie să transmiteți faptul că acolo trăiește un popor mândru de practicarea a trei religii (crortodoxă, catolică și musulmană). Niciodată, dar niciodată, grupurile religioase albaneze n-au avut un singur conflict religios. Acest fapt ne deosebește de slavi. Cred că nu ați uitat ce au făcut sârbii fraților lor slavi din Croația și Bosnia. Au încercat și cu slovenii dar nu le a mers. Poporul român trebuie să știe că acolo, în ținuturile albaneze, trăiește un popor care, alcătuit din trei grupuri religioase, membrii lor sărbătoresc împreună și Bairamul și Crăciunul, se căsătoresc între ei și pentru țara lor luptă și mor numai sub steagul albanez. În cimitirile kosovare sunt înmormântați albanezii ambelor relșigii, și creștini și musulmani. Iar situația este cvasicomună. Puteți veni să vă convingeți! Trebuie să știți încă un fapt: în timpul genocidului din Kosova, populația slavă de religie musulmană n-a fost măcelărită de către sârbi, dar albanezii creștin-catolici da! De ce oare?!

Cred că toți suntem de acord că prin analizele ADN nu puteți afla cărei religii îi aparțineți, dar apartenența familială da. Aceste caracteristici umane datează înainte de Hristos și Mohamed. Cel puțin noi albanezii, ca descendeți ai Ilirilor, considerăm că familialii noștri sunt dacii și tracii, și nu arabii, latinii, slavii. Cred că și românii sunt de aceeași părere. Religia musulmană n-are nimic cu Kosova pentru că în caz contrar, 50 de țări islamice ar fi recunoscut Republica Kosova în primele ore ale vieții sale, ceea ce nu s-a întâmplat și nici nu se va întâmpla. Problema se pune în aspectul confruntării a două mentalități, unul  proeuropean/proamerican și altul antieuropean/antiamerican! Altfel nu se poate explica fraternitatea între Serbia, Rusia, Gadaffi, Saddam, Chavez & co. Întrebarea este: încotro, Dacia antică?! Soldații români care fac parte din coaliția antitero în Iraq și Afganistan. Armamentul acestor guerile al-Queda este livrat de ruși și sârbi ortodocși.

4. „Apărarea  ortodoxiei”. Lozincă lansată recent în unele pseudoanalize ca  un „argument” pe care România trebuie să se sprijine. Oare trebuie? NU! Și imediat se pune întrebarea: Fraților, dar bulgarii ce sunt? Sunt slavi care au recunoscut indipendența kosovară. Dar grecii, macedonenii, muntenegrenii, care sunt foarte îndoielnici față de independența Kosovei, oare nu sunt ei toți ortodocși și doi dintre ei slavi? Ei au făcut pași foarte diplomatici, cum este recunoașterea pașapoartelor noi, oferta Republicii noi să deschidă „misiune de legatură” (Grecia), chiar au început procedurile pentru recunoaștere intr-un „timp potrivit” cum spun ei. Cred că majoritatea, daca nu toți politicienii români cunosc expresia „The Third Rome” sau  „A treia Romă”.

5.Teoria relațiilor excelente româno-sârbo/iugoslave, nu prea credibilă. Ia să vedem! Din 1833, când sârbii cu sprijinul Rusiei au cucerit Valea Timocului, câți vlahi/români au mai rămas fără sufixul vici. Câte școli și biserici românești mai sunt! În ce limbă se botează copiii români în Valea Timocului! La începutul Primului Război Mondial numărul vlahilor/românilor în Valea Timocului era de circa 350.000. În 1918, armata sârbă, sprijinită de corpul expediționar francez, condus de Franchet d’Esperey, a ocupat întregul Banat, cu Timișoara, oprindu-se la Mureș. Primele măsuri au fost de a aresta învățătorii, profesorii și preoții români! Să nu uităm și poziția patriarhului sârb Pavle, care a atacat Biserica Ortodoxă Română, punându-se pe aceeași poziție cu Patriarhul Alexei al Rusiei în privința Mitropoliei Basarabiei. Oare ei nu erau pe atunci ortodocși? Da, erau, dar restul nu erau sârbi ci trebuiau să devină sârbi!

6. Dreptul internațional. Coloritatea interpretării parțializate a acestui „argument” a fost pusă la îndoială de existența sau nu a acestuia. În ultimele decenii am recunoscut declararea independeței mai multor țări, fără voia statelor „materne”. Carta ONU (UN Charter) pune obligații la toate părțile semnatare de a proteja populația lor. Serbia a eșuat în ultimii 100 de ani. Sârbii au ucis adolescenți, copii și femei. Ei în mod sistematic au terorizat populația în Kosova, fără să țină cont de religie, printr-un program de genocid și epurare etnică. Deci, Serbia a fost un „stat eșuat” (Failed State). Astea sunt doar câteva din motivele cu care mulți experți internaționali dau legitimitate absolută actului de Declarație a Independenței kosovare. Să nu uităm încă un fapt: Kosova, la ultima Constituție legitimă a RFY, 1974, a fost parte egală, constituitivă, cu drepturi egale a Federației Iugoslave. Rezoluția 1244 ONU nu dă nici un drept Serbiei asupra Kosovei (http://www.nato.int/kosovo/docu/u990610a.htm). Punctul nr. 10 și punctul nr. 5 a  Anexei nr. 2  explică totul și sprijină pe deplin  poziția Kosovei în cadrul Constituției R.F.I. (Republica Federativă Iugoslavia – n.r.)  din 1974. La nici un punct a Rezoluției 1244 nu puteți găsi nici un cuvânt prin care fosta R.F.I.  trebuie să fie întrebată sau consultată de viitorul statut politic a Kosovei, fiind ea independență sau nu. În multe articole scrise sau dezbateri, am citit și auzit menționarea Actului din Helsinki. Se poate pune întrebarea oare ce „Act”  a oprit Bangladheșul să devină independent?

7. Problematica  Suveranității.  Oare suverenitatea la sensul său rigid îi dă dreptate lui Idi Amin, lui Pașici și Miloșevici în timp de 100 de ani? Sudanul în zilele noastre șterge oare de pe pământ popoare și civilizații întregi? Desigur că nu! De aici derivă legitimitatea recunoașterii unilaterale de către state și organizații (cum este cazul cu BM și FMI), a independenței proclamate de Parlamentul kosovar. Această legitimitate se susține și de către Articolul 1 al Convenției de la Montevideo pentru drepturile și obligațiile statelor (1933). Kosova a îndeplint primele trei atribuții pentru a deveni stat independent, iar a patra atribuție este în esență circulară și obligatorie numai după recunoașterea ca stat independent. După 1933, pe lângă aceste atribuții, statele au mai adăugat criterii noi (statul de drept, respectarea drepurilor omului, efectivitatea teritorială), care ușurează luarea decizilor privind recunoașterea statelor noi create. În această situație Kosova îndeplinește toate aceste criterii de a fi recunoscută ca stat independent și de către Adunarea Generală a ONU (opțiune dorită). Având în minte toate cele de mai sus, în sensul stabilizării peninsulei noastre, statele vecine ar trebui să nu mai stea la îndoială maratonică, ci să recunoască Republica Kosova ca stat independent.

8. Care este interesul rus în Balcani și în regiune? După dizolvarea naturală a Uniunii Sovietice și pierderea influenței, Rusia a ales, pentru a supraviețui în arena internațională, instrumentul „dezghețării conflictelor înghețate”. Dar e și mai interesant faptul că toate aceste conflicte (Transnistria, Osetia Sud, Abhazia, Republica Serpska) au fost aprinse tocmai de Rusia. Se va lăsa șantajată România? Nu cred!

9. Două state Albaneze! Cu tot respectul pe care îl am față de Președintele Băsescu, n-am cum să nu comentez argumentul aruncat de Excelența-Sa care afirmă: „crearea a două state albaneze în Balcani nu se poate accepta”! L-aș întreba pe dl. Băsescu, oare ce sunt moldovenii? Nu sunt români?! Dar ciprioții? Nu sunt greci?! Dar cazul altor state ca Austria, Bosnia, Muntenegru sau Corea? După Constituția noastră, Republica Kosova este un stat al albanezilor, sârbilor și altora care trăiesc în Kosova.

10. „Autoproclamarea”. Președintele Băsescu adeseori a declarat că „niciodată nu vom recunoaște independenta autoproclamată a proviciei Kosovo”! Domnul Președinte știe foarte bine că nu a fost autoproclamare ci proclamare în concordanță cu SUA, Franța, Germania, Anglia, Italia și NATO. Certul „NICIODATA” este o altă greșeală a dl. Președinte Băsescu. În politică și diplomație nu se spune niciodată „niciodată”. Aș adăuga, în încheiere, că am trăit și studiat în România. Pentru acest fapt mulțumesc  poporului român și îi sunt veșnic îndatorat. Atașat fiind afectiv de românii pe care i-am cunoscut acolo, nu pot privi decât cu tristețe cum tricolorul românesc a fost folosit abuziv de susținătorii lui Karadgici și Mladici. Tricolorul românesc nu are nimic în comun cu fotografiile măcelarilor din Balcani, iar Guvernul român trebuie să reacționeze la timp. Să trăiască România!

 

N.B.: Redacția apreciază acest articol ca fiind un comentariu asupra relațiilor culturale româno-albaneze și un impuls spre dinamizarea lor după declararea independenței kosovare, și nu unul cu caracter politic.

N.B.: Ky artikull nuk ka karakter politik. Është një çështje kulturore lidhur me relacionet rumuno/shqiptare dhe një nxitje për rehabilitimin e tyre pas shpalljes së pavarësisë së Kosovës.

Fragment din presa albaneză (www.Floart-press.blogspot.com)

Deșteaptă-te române! Zgjohu rumun!

În pragul independenței Kosovei, nimeni nu ar fi crezut că România, nu numai că nu va recunoaște cel mai tânăr stat din Europa, ci și va deveni avocatul Serbiei în arena politicii internaționale. Care este dragostea acestui popoar față de Serbia, fiindcă Serbia nu respectă de loc minoritatea română din Timoc? (Agim Popoci)