ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "albanezi"

albanezi

,

Valoarea magică a unui miracol istoric (Vlera magjike e një mrekullie historike)

 Pentru România Breaking News  autor -Baki Ymeri

 

În comparație cu rușii, sârbii, bulgarii și grecii, românii și albanezii nu au colonizat ținutirule vecinilor lor, ci dimpotrivă, ținuturile lor din jurul Albaniei și României (Basarabia, Bucovina, Valea Timocului, Banatul de Vest, Ceamăria), locuite de (a) români și albanezi, au rămas sub stăpânirea vecinilor.

Ce scria Petru Vulcan în revista Tribuna Albano-Română, în 1916 (nr. 6):

 „Răsboiul european va reface cu desavârșire harta Europei și în special aceea a Peninsulei Balcanice. În Peninsula Balcanică ce neamuri ne-au rămas prietene? Grecii? Bulgarii? Sârbii? Unii mai puțin ca alții ne-au dat chezășie în trecutul lor că ne pot fi adevărați prieteni. Aceste neamuri, dacă s-ar fi putut să ne înghită, ar fi făcut-o de mult. Atunci? Ne au mai rămas Albanezii, un neam cu care aromânii au trăit pururea în frăție și dragoste”.

ramania-de-alaltaieri1

Răsărit de substratul iliric, poporul albanez apare în sec. al II-lea în zarea istoriei. Într-adevăr, în acest secol se face pentru întâia dată mențiune despre o populație de pe actualul teritoriu național albanez, cu numele de Albanoi, având ca centru orașul Albanopolis. După Th. Capidan, „după această scurtă pomenire, urmează o tăcere până în sec. al XI-lea, când se amintește despre o răscoală din Albania, la care au luat parte și Albanezii. De aci înainte ei sunt mereu amintiți la scriitorii bizantini. Din această întreruptă amintire ce se face la un interval atât de mare, reiese că începuturile istorice ale poporului albanez se aseamănă cu acele ale poporului român”. (Simbioza Albano-Română și continuitatea românilor în Dacia, în revista Fundațiilor regale nr.5, București, 1943, p. 244).

Care este granița între traci și iliri? Oamenii de știință afirmă că în perioada paraslavă, respectiv traco-iliră, Albania era vecina României. Citind opera științifică a lui B. P. Hașdeu, N. Iorga, Th. Capidan, Gr. Brâncuș, aflăm că din punct de vedere al limbii și sufletului, românii sunt mai aproape de albanezi decât de orice alt neam din lume. Între România și Albania există două zone demne de cunoscut și recunoscut: Valea românească semi-sârbizată a Timocului (cu peste un milion de români în 300 de sate și 6 orașe, fără nici-o școală și numai cu o biserică în limba română) și Kosova celor două milioane de albanezi, care au suportat barbaria turco-slavă (1389-1999), menținând mereu trează conștiința națională. Care sunt daci adevărați? Românii din Timoc, sau albanezii kosovari? Când se vor introduce în sistemul de învățământ, istoria geto-dacilor, antichitatea traco-iliră și substratul înrudirii româno-albaneze?

Până în prezent, în România au apărut căteva cărți despre Kosova. Cei mai corecți autori, fără implicații politice, au fost români, aromâni și evreii. Despre cei care au făcut propaganda sârbă în massmedia română nu putem spune că sunt români ci fantome ale serviciilor secrete ale diavolului, adversari ai democrației, exponenți ai xenofobiei cu conotații antisemite, antiamericane, antialbaneze, legionare și filocomuniste. În 1905 apare la București cartea aromânului Constantin Sterie Constante „Spre Albania”, o lucrare dedicată lui Take Ionescu care a fost reeditată și în 1907, din care reiese că vilaietul Kosova aparține Albaniei răsăritene. În 1999, în traducerea lui Ivo Muncian, apare la Timișoara o culegere naționalistă, editată de Uniunea  Sârbilor din România: Kosovo –srpska sveta zemla – Kosova- sfânt pământ sârbesc. Albanezii încă nu au publicat în România o carte similară cu titlul Kosova – pământ sfânt al Albaniei, deși că după Enciclopedia Iugoslaviei (Zagreb, 1975), ținutul unde a avut loc bătălia între trupele otomane și coaliția creștină (1389), fusese  ținut al Albaniei. Raico Cornea, specialist pentru disprețuierea unui popor, publică în 2001 un volum cu reportaje de război: Kosovo, Cântecul trist al mierlei, Editura Agora – Iași, Sapienția – București). Cartea lui Cornea cu coarne de xenofob, nu este altceva decât o mascaradă a cinismului care denigrează imaginea unui corespondent român trimis în străinătate

În 2002 Tănase Bujduveanu publică la Constanța (Editura Cartea Aromână etc.), broșura Aromânii din Kosova (în limbile română, franceză și engleză), din care aflăm că „în vremea primului război balcanic, armata sârbă ocupă întreagă zonă, devenind apoi, prin Tratatul de pace de la București din 1913, parte integrantă a Regatului Serbiei (…). Față de aromâni, noile autorități din Kosovo și Macedonia, aplică cea mai cruntă politică de deznaționalizare(…) bisericile românești sunt transformate în biserici sârbești, iar școlile românești sunt desființate. Urmare acestui fapt, liturghia în biserică se desfășoară în limba sârbă, iar clerul aromânesc este asimilat de clerul ortodox sârb” (p.33).

O lucrare interesantă care reflectă adevărul istoric despre problema Kosovei și terorismul armatei iugoslave care a atacat Slovenia, Croația, Bosnia și Kosova, este broșura ofițerului român, dr. Emil Suciu, precum și cea a scriitorului italian Michele Rallo: Albania și Kosovo (Editura Sempre, București 2004).

Ce zice maiorul român, Emil Suciu?

„Înfrângerea Turciei în războaiele balcanice din 1912-1913 a făcut posibila crearea statului național albanez; marile puteri au decis însă ca acesta să includă numai aporximativ jumătatea din teritoriile locuite de populația albaneză din regiune, restul rămănând în afară frontierelor țării; majoritatea în ceea ce se numește provincia Kosovo, atribuită Serbiei, în timp ce Muntenegru și Macedonia primeau și ele părți mai mici din aceste teritorii” (Drama iugoslavă, Editura Militară, București, 1992, p.27).

Abordând problema Kosovei care a devenit colonie a Serbiei (1913), ziaristul italian Renzo Allegri, într-o carte despre Maica Tereza, care a apărut și în limba română la Brașov, face public faptul că tatăl lui Maica Tereza, Nikolla Boiagiu, a fost otrăvit de către autoritățile sârbe (1919), fiindca milita pentru unirea Kosovei cu Albania. În acest sens se înscriu și unele numere speciale, dedicate Kosovei în decursul anului 1999, ale revistelor Lumea, Dilema,  și Politica Externă.

Pentru un poet politizat (Adam Puslojici, membru corespondent al Academiei Române care promovează politica anti-NATO în Serbia): „Kosovo moare”.

Kosova nu moare, ci vor muri cei care îl îmbătau pe Nichita, de când a căzut în mâna bețivanilor din Belgrad. După Dan Pavel, unul dintre cei mai buni analiști politici ai românilor „Destinul lumii depinde de Kosova” (1999). Pentru Azem Shkreli și Ali Podrimja: „Kosova este sângele nostru care nu se iartă”.

Ce au făcut albanezii din Kosova pentru cultura română?

În traducerea acad. Rexhep Ismajli, au publicat în 1979, într-un tiraj de 2.000 de exemplare: Antologjia e poezisë rumune, shek.XX (Antologia poeziei române, sec. XX). În traducerea subsemnatului, Editura Rilindja din Prishtina, publică în 1986, un volum antologic a lui Nichita Stănescu Ekspozitë e të palindurve (Expoziția celor nenăscuți). Patru ani mai târziu, în traducerea aceluiași subsemnat (B.Y.), apare la Prishtina volumul antologic a lui Marin Sorescu Eja të ta them një fjalë (Vino să-ți spun un cuvânt), ambele volume (Sorescu și Stănescu) aparând într-un tiraj de 5.000 de  exemplare, după care a apărut în urmă cu doi ani, Antologia poeziei române Mosha e Artë e Dashurisë (Vârsta de Aur al Iubirii), Editura Rozafa, Priushtina, 2006.

În Țara Vulturilor, fiecare poate să spună câte ceva, mai ales în „teatrul antic al disprețuirii unui popor”. Kosova este fotografia absenței noastre, o zonă pe care o cunoaștem numai din punct de vedere al menținerii păcii, dar nu și al unor valori antice care se reflectă în limbă, toponimie și onomastică. O fi oare Kosova încă o călătorie, o expoziție deschisă? Pentru Ibrahim Kadriu, autorul romanului Izvorul Tămăduirii, în culegerea antologică N-a rămas timp pentru sărbători (București, 2005), „acolo au petrecut toate vaierele cântecului, acolo au fost alese cele mai frumoase cuvinte pentru a clădi dragostea, Și duhul viu pentru a menține viu, duhul”. Kosova ca zona centrală a Dardaniei, fiind vecina primordială a românilor din Timoc, este o minieră spirituală încă neluminată. Între România și Albania există o regiune a elementelor comune, în care a fost alcătuit substratul celor mai vechi și celor mai frumoase cuvinte ale limbilor română și albaneză. Păcat că încă suntem departe, necunoscuți și neafirmați, iar Guvernul încă nu are curajul occidental de a recunoaște independența Kosovei, lucru care se va realiza, probabil, după alegeri!

Eminescu îi admira pe albanezi. Conform romanului lui Octav Minar, Simfonie Venețiană, Eminescu recita versuri în șir din folclorul albanez, afirmând: „ Eu cred că albaneza ar fi cea mai flexibila limbă din lume”. Acad. Grigore Brâncuș, renumit filolog român, afirmă că „albaneza este o limbă de o importanță excepțională pentru studierea elementelor nelatine ale limbii române”. După Ion Aurel Candrea, „dacă astăzi avem o limbă română și una albaneză, aceasta se datorește unei simple întâmplări: au venit Slavii și au rupt în două această mare masă română balcanică, despărțind totodată și aceste două popoare care trăiau de veacuri împreună” (Limba Albaneză în raporturile ei cu Limba Română, curs universitar susținut la Facultatea de Litere și Filosofie, București 1930-1831, p.69-70). Câte știu românii și albanezii despre aceste adevăruri magice ale științei?

Foarte puțin. Știe dr. Gelcu Maksutovici, dl. Tiberius Puiu, dr. Adrian Majuru, dar nu și profesoara de chimie, Oana Manolescu, deputata nonalbaneză a minorității albaneze, care își bate joc de bugetul țăranului nostru, bolnav, sărac și flâmând, înghițând mii de miliarde de lei în decursul celor trei mandate nemeritate parlamentare (1996-2008). Va fi păcălit oare Biroul Electoral Central și Guvern pentru a i oferi încă un mandat, unui cal troian în Parlamentul român! Care partid se ascunde în spatele acestui joc de nenoroc! Pentru a justifica banii, Oana a învățat albaneză și a devenit poetă, mai bine zis (albanezește) poiata (acoperiș de coteț), sub care cântă găinile versuri fără nici-un fel de valoare. Analizând versurile poeților kosovari traduși în limba română, ajungem uneori la concluzia că și poezia lor este o poezie magică. De ce? În primul rând fiindcă nu este o poezie politizată, și în al doilea rând, fiindcă depășește condiția națională și confesională. Deocamdată doar atât despre valoarea magică a unui miracol istoric. Restul descoperiți-l singur, mergând în plaiurile kosovare ale Dardaniei albaneze, pentru a-i identifica pe adevărații daci, acolo unde Bucuria se cheamă Bukurie. O fi iliri, traco-iliri sau daci care cântă despre vitejie, rămâne de văzut.

 Material realizat de  de Baki Ymeri pentru România Breaking News – RBN press

*articol republicat din 15 Sep 2012

 

,

* Republicat din 5 martie 2013 (rbnpress.info)

Regiunea Kosovo este un platou cu altitudinea de 300-500 de metri, situat între Munții Sar (la sud), Morava de Sud (la est), Munții Kopaonik (la nord), Munții Prokletje (la vest). Suprafața totală este de 10.887 km pătrați.

Statul care astazi este recunoscut sub numele Kosovo (in albaneza Kosova/Dardania) se intindea in antichitate in regiunea Dardania, care era parte a Imperiului Ilir. Aceasta regiune se invecina in est cu Tracia si era populata in principal de triburi ilire si trace. Triburile principale erau Dardanii (trib ilir) si Triballi (trib trac).

In anul 160 I.H Iliria este ocupata decatre Imperiul Roman si Dardania devine parte a Moesiei de Sus (Moesia Superiora). Capitala Dardaniei devine Naissus. Regiunea, deja romana, a Dardaniei includea Kosovo de astazi, in est, si provincia nou creata a Prevalitanei, cu capitala in Doclea.

In 527, imparatul Justinian I, incepe ocuparea regiunilor romane. Dupa cativa ani Dardania este inclusa in Imperiul Bizantin. Cu inceperea sec. VII in regiune incep sa se simta primele miscari ale slavilor. Intre anii 839 – 852 Dardania se gaseste sub ocupatia imparatului bulgar, Khan Presian.

In aceasta perioada Imperiul Bizantin incepe un nou razboi cu Imperiul bulgar si in anul 1018 reuseste sa re-ocupe Dardania.

In sec. XI Imperiul Bizantin incepe sa dispara si un nou imperiu incepe sa se faca simtit in viata Dardaniei: Imperiul Sarbilor. In 1018 Stefan Nemanja incepe razboiul pentru ocuparea Dardaniei, lucru care il reuseste in anul 1216. Sarbii reusesc sa creeze Imperiul Sarbiilor (1346 – 1371) care includea Sarbia de astazi, Muntenegrul si o parte din Kosovo de astazi.

In 1389 in Dardania are loc primul razboi din Kosovo (vezi pentru mai multe – Batalia din Kosovo). Incepand din acest an, campia Dardaniei este recunoscuta sub numele care i-au dat slavii : Kosovo Polje – Campia Mierliei. Dupa ocupatia otomana (1455) Dardania a inceput sa fie cunoscuta sub numele de Kosovo. In perioada Imperiului Sarb exista o relativa pace intre populatia sarba si populatia albaneza.Pe timpul Imperiului Nemanja sarbii incep construirea unui numar mare de biserici ortodoxe, care erau folosite ata tde sarbi cat si de albanezi.

In 1455 otomanii reusesc sa cucereasca total Kosovo si pana in 1912 aceasta provincie ramane sub Imperiul Otoman. Din punct de vedere demografic, in Kosovo traiau albanezi, sarbi si aromani.

Intre 1683 – 1699 Austria, cu sprijinul luptatorilor albanezi condusi de Pjeter Bogdani pune sub dominatia ei regiunea Kosovo. Cu retragerea Austriei turcii incep sa fie si mai duri cu locuitorii acestei provincii. Albanezii incep sa se converteasca in musulmani, iar sarbii aleg calea parasirii provinciei.

La primele documente oficiale emise in 1738 albanezii sunt majoritari in regiune.

In 1867, Serbia is proclama independenta si in 1876, impreuna cu Muntenegru si Bosnia, declara razboi Imperiului Otoman. Razboiul intre Imperiul Rus si cel Otoman ia sfarsit cu tratatul de la San Stefano. Acest tratat stipula ca Imperiul Otoman trebuia sa renunte la pamanturi in favoarea Imperiului Rus si aliatilor sai. Prima regiune sacrificata, care in acelasi timp punea sfarsit razboiului intre sarbi si turci era Kosovo. La Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie, 1878 ) condus de catre cancelarul neamt Otto Bismarc au participat aproape toate tariile balcanice cu exceptia Albaniei, care era inca ocupata de catre turci. Insa, albanezii prin trimisul lor Abdyl Frasheri isi fac cunoscute pretentiile lor in privinta regiunii Kosovo. Congresul, inchis pe 13 iulie 1878 hotaraste ca regiunea Kosovo sa fie parte a Serbiei.

 

Albanezii, cunoscand déjà hotararile tratatul de la San Stefano se organizeaza si se intalnesc la Prizren (Kosovo) pe 10 iunie, 1878. Aceasta intrunire este cunoscuta in istoria Albaniei ca Liga de la Prizren. In aceasta intalnire au participat peste 300 de albanezi veniti din toate regiuniile Albaniei si scopul principal este unirea tutoror vilajetelor albaneze (Shkodra, Kosova, Manastir si Ianina) sub ocupatia otomana intr-un stat independent albanez. Abdyl Frasheri, la participarea lui la Congresul de la Berlin se impotriveste decizilor acestui congres care da Kosovo sarbilor si mai mult de jumatate din vilajetul Ianina, grecilor. Activitatea Ligii Albaneze din Prizren a durat 3 ani (pana 1881) si s-a inchis cu infrangerea albanezilor, care fara ajutorul vecinilor, erau prea slabi pentru a invinge Imperiul Otoman. Ca urmare, Albania pierde Kosovo si o mare parte din vilajetul Ianina.

In 1899 fostii mebrii ai Ligii de la Prizren se reorganizeaza sub conducerea lui Haxhi Zeka si creeaza Liga de la Peja (Kosovo). Liga nu a avut sprijin si se stinge in 1900.

Pe 28 Noiembrie 1912, la 469 de ani diferenta de la acel 28 Noiembrie 1443 cand Skenderbeg incepea razboiul impotriva turcilor, steagul albanez se ridica din nou independent in toate colturiile Albaniei, la Vlora, Durres, Korca, Peja, Prizren, Pristina etc. Albania isi declara independenta si Kosovo este inclusa in noul stat albanez.

Romania este prima tara care recunoaste statul albanez.

,

*republicat din 18 septembrie 2013 (rbnpress.info)

Legăturile de înrudire româno-albaneze

În opinia unor savanți, albanezii, românii si aromânii sunt  adevãrații autohtoni ai ținuturilor sud si nord-dunãrene,ei fiind descendenții și continuatorii traco-ilirilor.

1. Rãsãrit din substratul traco-iliric, poporul albanez apare in izvoarele istorice  abia in sec. al Il-lea, pentru ca apoi sã disparã pentru multe veacuri, ca atestare documentarã.

Numele sau provine probabil de la tribul iliric al albanilor, consemnat de Ptolemeu,    geograful și astronomul din Alexandria, care a alcătuit o hartă în 150 e.n.in care apărea orașul Albanopolis aflat la nord-est de actualul  Durres.

Dupã aceastã scurtã mentionare,urmeazã o lunga perioada de tãcere pânã în sec. al XI-lea, când, in Istoria sa scrisă în 1079–1080, istoricul bizantin Mihail Attaliates a fost primul care s-a referit la Albanoi, ca participanți la o revoltă împotriva Constantinopolului,în 1043 și la  Arbanitai ca supuși ai ducelui de Dyrrachiums  de pe teritoriul actualei Albanii.

2.Din timpuri strãvechi și pânã în vremea noastrã, zona sud-dunareanã, balcanicã, mai precis cea cuprinsã între mãrile Neagrã, Adriaticã și Egee, foarte prielnicã viețuirii omenești, a fost viu disputatã de numeroase seminții.

În zorii istoriei antice, aici s-au dezvoltat douã neamuri înrudite, dar totuși distincte: tracii si ilirii, strãmoșii românilor și albanezilor de azi.

Româna, albaneza, macedoneana si partial sârbo-croata fac parte dintr-o „uniune lingvistica balcanica”, care împartaseste multe caracteristici morfologice comune.

O privire atenta ne va arata însa ca româna si albaneza sînt doua limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populatii (stramosii românilor) a fost împinsa pîna acolo unde ea a cuprins si sistemul verbal, precum si pe cel pronominal.

– Dintre cele 160 de cuvinnte considerate dacice din limba română, 90 se regăsesc și în albaneză. Multe din aceste cuvinte sunt cuvinte de bază ale celor două limbi (brad, mânz, gât, buză, etc.) și aparțin evident unui fond arhaic.

– Există multe alte asemănări: sunetul ă comun celor 2 limbi (scris ë în albaneză), trecerea lui n în r (rotacismul lui n), ritmul cuvintelor (/ _ ), articolul postpus – la acestea se mai adaugă și numeroase evoluții de cuvinte, dar pe care nu le mai menționez în acest articol.

– Orice lingvist recunoaște în aceste asemmănări un fond comun și nu simple împrumuturi datorate conviețuirii pe același teritoriu. Este evidentă înrudirea genetică dintre cele două popoare.

– Albaneza, deși nu este o limbă romanică, prezintă o componentă latină importantă. Trebuie remarcat că elementul latin vechi este foarte asemănător cu cel al românei: vocalism identic și diferit de cel al celorlalte limbi romanice, folosirea dublă a articolului, aceeași formă pentru genitiv și dativ (deși există cele două cazuri distincte), multe cuvinte care lipsesc în celelalte limbi romanice sau care au primit un sens nou doar în cele două limbi, ș.a.

Trebuie subliniat că această apropiere nu există și între albaneză și dalmată, limba vorbită de ilirii romanizați de pe coasta Adriaticei, deci albaneza trebuie să se fi format în sfera romanității balcanice estice.

3. Dupã Nicolae Iorga, temelia acestor douã popoare, român și albanez, sunt semințiile iliro-traco-dacice, care au populat întreaga Peninsulã Balcanicã.

Se știe că Peninsula Balcanică (partea centrală și nordică) a fost locuită în antichitate de doua mari popoare: ilirii si  tracii – cu observația că dacii erau parte a marelui popor trac.

Linia despărțitoare între iliri și grupul daco-tracic a fost situată probabil pe râurile Vardar și Morava.

4. Scriind despre înrudirea limbii române cu cea albanezã, redactorul unei reviste albano-române din București, semna sub pseudonimul Boirevista, urmãtoarele:

“Fațã de niciunul din elementele care constituie limba noastrã de azi, nu ne poate cuprinde însã atâta duioșie fațã de cel ce ne e comun cu albanezii, cãci vechimea lui întrece douãzeci de veacuri”.

5. Albaneza și româna se caracterizeazã, în interiorul uniunii lingvistice balcanice, printr-o strânsã înrudire.

Aceastã înrudire se intrevede, cum se știe, în întregul sistem al celor douã limbi, în alcãtuirea foneticã, în structura morfologicã, în construcția sintacticã, în frazeologie, în formarea cuvintelor și în vocabular.

6. Relatând despre geneza elementelor pe care româna le are in comun cu albaneza, despre evoluțiile independente în fiecare dintre cele douã limbi, precum și despre mostenirile independente din substratul traco-dac (în românã) sau traco-ilir (in albanezã), prof. univ. dr. Grigore Brâncuș subliniazã faptul cã româna și albaneza sunt inrudite prin substrat, sub înrâurirea cãruia au apãrut inovații comune.

Cuvintele asemănătoare din limba română și albaneză,provin din fondul lingvistic tracic comun celor doua popoare,deoarece neamul tracilor din care făceau parte si dacii se  întindea până la Adriatica,la confluența teritoriilor locuite de triburile inrudite cu ei ale ilirilor, strămoșii albanezilor de azi.

7. Relațiile româno-albaneze, respectiv traco-ilire, se dovedesc a fi foarte vechi, drept pentru care existã o serie de similitudini, paralele și concordanțe în viața spiritualã și culturalã a celor douã popoare.

Studiind aceste raporturi, distinsul lingvist albanez, Eqrem Cabej, avea sã afirme: Apropierea este atât de mare, încât lingvistul dese ori are impresia ca are în fața lui o singurã materie de limbã, reprezentatã sub douã forme diferite.

8. Același învãțat aprecia: din caracterul acestei afinitãți se poate afirma cu destulã siguranțã cã în istoria lor, poporul albanez și poporul român au fost în vecinãtate unul cu altul, pe alocuri poate au trãit în simbioza

9. Pentru filologul italian Giuliano Bonfante, albanezii și românii erau într-o vreme unul și același popor, care a primit același val de latinitate, cam târziu, prin veacurile II-III ale e.n.

10. Ideea strãvechii legãturi de înrudire etnicã și lingvisticã dintre români și albanezi, dateazã încã din sec. al XVIII-lea.

Pionierul cercetãrilor istorice și lingvistice sud-est europene, Johann Erih Thunmann, era convins cã existã o înrudire între românã și albanezã bazatã pe o vecinãtate apropiatã: Albanezii sunt descendentii vechilor iliri, la fel ca și vecinii lor vlahi, de care mã voi ocupa ulterior, sunt fii ai tracilor.

De remarcat cã Thunmann socotea necesar sã explice orientarea cercetãrilor sale: Nouã, celor din pãrțile apusene ale acestui continent, nici unul dintre popoarele Europei nu ne este mai putin cunoscut în privința originii, istoriei și limbii sale, ca albanezii și vlahii.

Si cum nu este vorba de popoare de rând; este vorba despre popoare de seamã, pe care orice istoric ar trebui sã vrea sã le cunoascã, a cãror istorie ar putea sã umple o lacunã din istoria mai veche și mai nouã a Europei.

Dar ele nu mai joacã astãzi un rol important, ele sunt popoare lipsite de libertate, de drepturi si de noroc, iar istoricul este adesea tot atât de nedrept ca orice om: el îl disprețuiește pe cel fãrã noroc.

Din cercetãrile ulterioare, lingviștii noștri au constatat cã într-adevãr, preferințele comparative s-au îndreptat cu precãdere spre limba albanezã, a cãrei înrudire originarã cu substratul românesc, este unanim recunoscutã.

Misterioasa noastrã înrudire cu albanezii, este reliefata si de realitatea apropierii sufletești între cele douã popoare: o anumitã cãldurã în raporturile reciproce, toate aceste izvorâte dintr-o comunitate de civilizație care isi are începuturile în strãfundul veacurilor.

Cu ocazia unei cãlãtorii în Albania, în anul 1957, Alexandru Rosetti a fost surprins sã audã cã albanezii au același ritm al frazei.

Albaneza, dupã Rosetti, este o limbã centum, prin elementele ei care se explicã prin ilirã, și o limbã satem, prin elementele care se explicã prin tracã.

Elementele pe care albaneza le are în comun cu româna se explicã – în afarã de câteva excepții – prin tracã.

În acest sens, Rosetti aduce drept dovadã o serie de elemente ale vocabularului comun al românei și albanezei, corespondențe fonetice între cele douã limbi, expresii in comun, argumentând toate acestea prin existența unui substrat comun în douã sau mai multe limbi balcanice.În Istoria limbii române, Rosetti susține autohtonismul albanezilor în nordul teritoriului actual, în vecinãtate cu populația vlahã, acest lucru fiind exemplificat prin numeroasele analogii în materie de limbã, care nu s-au putut dezvolta decât printr-un contact intim al celor douã popoare.

Evoluția fonetică similară a latinismelor în română și în albaneză indică împrumuturi simultane și identice, ceea ce nu se explică decât prin conviețuirea, prin locuirea într-un spațiu comun a vorbitorilor acestor două limbi.

Th. Capidan este de pãrere cã poporul albanez s-a format pe teritoriul national din nordul Albaniei, într-un tinut în care el putea veni în atingere cu populatiunile românești medievale din sudul Dunãrii.Prin aceasta, trebuie sa admitem si existenta unei simbioze albano-române.

N.A Constantinescu constata că acum o mie de ani, masa româneascã timoceanã, se intindea  pânã în regiunea orașelor Niș-Vranje, unde fãcea legãtura cu masa etnicã albanezã care popula teritoriul  pânã la Adriatica.

Numai admitând aceastã legãturã, care s-a rupt în epoca modernã, ne putem explica și legaturile culturale și de limbã dintre poporul albanez și cel roman.

 

Aceeași pãrere despre înrudirea și asemãnãrile româno-albaneze, este susținutã și de lingvistul acad.Alexandru Graur,conform căruia limba albanezã este, în afarã de greacã, singura limbã autohtonã care s-a pãstrat din antichitate în Balcani.

Elementele comune ale albanezei numai cu romana, ca și fapte de altã naturã, fac ca albaneza sã fie consideratã tot mai mult continuarea acelei limbi care constituie substratul limbii române, traca, dupã unii, chiar daco-moesiana.

Confluentele lingvistice demonstreaza ca spatiul tracic, in special nordul si sudul Dunarii, a ramas omogen nu numai pe plan biologic, dar si lingvistic.

Traco-lllirii se dovedesc a fi membrii unei mari comunitati, fara granite fixe intre ele, cu aceleasi obiceiuri si acelasi mod de viata. Pentru publicul nespecializat in lingvistica, nu apare lipsit de interes faptul ca, in urma cu mai multe decenii, invatatii Gustav Weigand si Kristian Sandfeld au lansat ideea unei limbi balcanice, care ar fi cuprins romana, albaneza, neogreaca, bulgara si chiar sarbo-croata.

Albaneza, romana si bulgara ar fi trei ipostaze ale aceleiasi limbi: Albanezii fiind Traci care pastreaza limba veche, Românii – Traci romanizati, iar Bulgarii, Traci slavizati.

———————–

Bibliografie (surse) :

1. Constantin Papanace, Geneza si evolutia constiintei nationale la macedo-romani, Bucuresti, 1995, p.33.
2.Theodor Capidan, Simbioza albano-romana si continuitatea romanilor in Dacia, in Revista Fundatiilor Regale, nr.5, Bucuresti, l943, p.244..
3. Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine si neamul romanesc in Evul Mediu, Editura Albatros, Bucuresti, 1998, p.263-264.
4.Boirevista, Inrudirea limbei romana cu cea albaneza, in Tribuna Albano-Romana, nr.1-2, Bucuresti, 1916, p.15.
5. Ibidem.
6. Eqrem Cabej, Introducere in istoria limbii albaneze, Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, l997, p.1O.
7. Grigore Brancus, Cercetari asupra fondului traco-dac al limbii romane, Institutul roman de Tracologie, Bucuresti, 1995, p.8-9.
8. Luan Topciu, Sentimentul dorului la Asdren, Poradeci si Kuteli, Bucuresti, l999, p.ll.
9. Eqrem Cabej, Hyrje ne historine e gjuhes shqipe (Introducere in istoria limbii albaneze), Tirana, l97l, p.l7l.
1O. Giuliano Bonfante, Studii Romeni, Roma, 1973, p.68.

11. originea.org/2010/12/legaturile-de-inrudire-romano-albaneze.

Sursa:cersipamantromanesc.wordpress.com prin romaniabreakingnews.ro

,

Spre susținerea României față de chestiunea națională albaneză!

                        (SCRISOARE DESCHISĂ)

Către: Ministrul de Externe al României, Titus Corlățean

 

      Excelența voastră!

Vă scriu în calitate de cetățean român, cunoscător al chestiunii naționale albaneze și al relațiilor îndelungate istorico-diplomatice dintre natiunea română și cea albaneză, într-un moment important, și anume dupa celebrarea a 100 de ani de la independența statului albanez. Relațiile româno-albaneze în lumina istoriei comune au fost foarte strânse.  Și albanezii, și românii sunt popoare foarte vechi. Rădăcinile lor merg până în trecutul îndepărtat al antichității, albanezii fiind urmașii ilirilor, românii fiind urmașii tracilor. Deci, limba albaneză păstrează în substratul său rămășițele limbii ilire, la fel cum limba română are în străfundurile sale cele mai adânci, neromanizate, un substrat traco-dac. Acest substrat nu poate fi identificat astăzi decât prin comparația limbii române cu cea albaneză. Se vorbește și de o comunitate lingvistică balcanică, în care limbile actuale vorbite în regiune, au trăsături identificabile asemănătoare la nivel lexical și gramatical, ca urmare a comuniunii vechi traco-ilirice (Al. Rosetti, Istoria limbii române, vol II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969).

Pe lângă aceasta, trebuie menționat că în Țările Române, comunitatea albaneză este datată documentar încă din secolul XVI, în timp ce în Albania trăiește un număr însemnat de aromâni. Conform unui raport italian din 1595, se relatează că Mihai Viteazul a îngăduit unui număr de 15.000 de albanezi să se așeze în Țara Românească și a alcătuit o oaste cu care a făcut expediții în sudul Dunării, lovindu-i pe turci. (Gelcu Sefedin Maksutovici, Despre Albania și albanezi, ed. ARARAT, București, 1995, p.78.) In timpul anilor 1830-1912, in perioada Renașterii nationale albaneze (Rilindja kombwtare shqiptare), Tarile Romane au fost refugiul patriotilor albanezi, incepand cu patriotul Naum Veqilharxhi, primul ideolog al mișcării naționale albaneze, creatorul primului alfabet albanez. Stabilit la Brăila în 1819, a participat la revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Colonia albaneză din România a avut o activitate deosebită. Au luat ființă o serie de societăți patriotice ca “Drita”, condusă de Nikolla Naço, “Dituria”, care apoi s-au unificat într-o singură societate – “Bashkimi”. Odata cu proclamarea independentei Albaniei la 28 noiembrie 1912, Romania a fost prima tara care a recunoscut statul albanez ca independent. Despre Albania și cauza albaneză, au scris cu admirație Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Gelcu Maksutovici, iar despre Basarabia Albaniei (Kosova) au scris în limba română, Tiberius Puiu, Florian Bichir, Baki Ymeri etc.

Nu trebuie uitat ca interesul national romanesc dicta si formarea statului albanez in granitele sale etnice, pentru ca proiectul regalitatii romanesti era de creare a unei confederatii romano-albaneze in Balcani, care ar fi urmat sa fie condusa de printul Wied. Dar circumstantele negre ale istoriei au facut ca granitele statului albanez sa fie stabilite conform jocului de interese ale Marilor Puteri, aflate aflate în pragul războiului între ele, încurcate într-o balanță complicată de forțe și interese. Ele au acceptat la Conferința Ambasadorilor din Londra (1913), crearea statului albanez, dar fără Kosova, lasata sub Serbia și fără Chameria – cedata Greciei. Astfel că, “…panslavismul în Peninsula Balcanică, care la 1878 a fost ținut în eșec de protestările energice ale lordului Salisbury, face astăzi un pas enorm în acea Peninsulă sub binevoitoare ocrotire a dlui Grey. Dela Rusia nu se poate aștepta operă de dreptate și umanitate când sunt în joc interesele panslavismului. Întristător pentru întreaga civilisație și latinitate a fost rolul Franței la Conferința de la Londra” Aceste cuvinte au fost scrise cu revoltă de către Eugen Ionescu, în martie 1913, în vâltoarea evenimentelor și mai ales a negocierilor sterpe de la Londra, în cartea sa “Răsboiul din Balcani și diferendul româno- bulgar” (Eugen Ionescu, Răsboiul din Balcani și diferendul româno-bulgar, Ploiești, 1913, p.79).

Evenimentele istorice nu îi vor da dreptate lordului Grey, care în Camera Lorzilor declara la 12 august 1913, referitor la deciziile luate, a afirmat că: “Eu știu foarte bine că atunci când totul se va face cunoscut, această soluție în mai multe puncte va ocaziona mari critici din partea oricui care cunoaște locul și judecă chestiunea dintr-o perspectivă îngustă locală. Trebuie să nu se uite că de-a lungul încercărilor de a găsi o astfel de soluție, scopul principal a fost păstrarea acordului între Marile Puteri și, dacă decizia față de Albania a asigurat acest lucru, atunci ea a făcut treaba cea mai importantă în binele păcii Europei”(Academia de Științe a Albaniei, Istoria poporului albanez, vol III, ed. Teona, Tirana, 2007, p. 26). Numai peste un an va izbucni Primul Război Mondial. Dar cât de mult a asigurat pacea în Balcani acordul din 1913, s-a văzut la sfârșitul secolului XX, când numai în zece ani, albanezii din toate teritoriile rămase înafara Albaniei s-au organizat în luptă armată pentru a contesta, de trei ori concomitent, deciziile de la Londra, decizii care sunt contestate si acum de catre intreaga natiune albaneza.

Excelenta Voastra!

 

Procesul de reunificare a natiunii albaneze intr-un singur stat national prinde contur tot mai mult. Chestiunea albaneza, de 100 de ani incoace a fost si este o chestiune coloniala, aceasta nu se poate rezolva decat in lumina respectarii dreptului la autodeterminare (externa) a intregii natiuni albaneze din toate teritoriile locuite de albanezi din Balcani, precum cele Albania actuala, Kosova, Valea Presheva (cele trei comune aflate actual sub Serbia, Presheva, Medvegja, Bujanoc), Valea Vardar (teritoriile aflate sub “Macedonia”), Malësia (Tuz, Plava, Gucia, Tivar, Ulqin, Rozhajë etc., sub cucerirea si colonizarea Muntenegrului) si Chameria (aflata actualmente sub cucerirea si colonizarea clasica a Greciei).

Nu se poate invoca validitatea principiului uti possedis de catre statele coloniale antialbaneze, pentru ca aceste teritorii au fost cucerite prin forta armelor in anii 1912-1913 pentru scopuri economice, s-a dus si se duce o politica continua de agresivitate si de razboi psihologic impotriva populatiei albaneze din toate zonele mai sus amintite, o incercare continua de asimilare si de genocid.

Politica externa romaneasca trebuie sa tina seama, deci, de situatia speciala a natiunii albaneze, divizate si sub cucerirea slavo-greaca si sa nu plece capul in favoarea propagandei si dezinformarilor Belgradului si Atenei in ceea ce priveste chestiunea albaneza. Daca nu poate avea o pozitie in favoarea autodeterminarii si decolonizarii natiunii albaneze, fiindca ar vrea sa-si pastreze legaturile economice cu Serbia, macar sa aiba o pozitie de neutralitate, o pozitie nici pro-sarba, nici pro-albaneza, si inainte de toate va trebui, inainte sa faca un astfel de lucru Serbia, sa recunoasca Republica Kosova ca stat independent si suveran; pentru ca, in caz contrar, daca nu face o astfel de actiune inaintea Serbiei, Romania va ramane cu rusine in fata Natiunii Albaneze si a intregii lumi democratice. Cu respect, Mona Agrigoroaiei (Botosani, 10 ianuarie 2013)

BOX

Ce as putea sa spun la prima privire? Prima explicatie a pozitiei romanesti este aceea ca Securitatea a colaborat strans cu organele respective iugoslave, iar in prezent in opinia publica romaneasca si cu atat mai mult in diplomatie sunt multe persoane avans aceasta origina si legaturi cu aceste cercuri. Alta problema este aceea ca se compara Kosova cu Transilvania (in mod gresit, bine inteles). Asa ca eu cred ca o interventie directa nu are sanse. Ar trebui sa se faca (sa facem) mai mult pentru a prezenta si explica lucrurile. De altfel, intrarea Albaniei si Kosovei in UE ar echivala cu o unire reala a teritoriilor albaneze. Dar cum va imaginati ca la noi, unde ideea unirii cu Republica Moldova, nu se bucura de prea mare sprijin in opinia publica, se poate milita pentru unitatea albanezilor? V-as propune un ciclu de articole despre Kosova si albanezii din fosta Iugoslavie, despre albanezii din Macedonia, Valea Presheva si Muntenegru. Eventual, asa cum insist de mai mult, un almanah (sau cum vrem sa-i spunem) despre cultura, literatura, turismul etc. privind Kosova. Sponsori cred ca s-ar gasi in carte putandu-se publica reclame pentru diferite firme interesate in comertul si turismul dintre cele doua tari. T. Puiu