ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Al Doilea Razboi Mondial"

Al Doilea Razboi Mondial

,

soldati_romani_morti_pe_frontul_de_est-2

România comunistă a ales să îndese în malaxorul uitării carnea și oasele sutelor de mii de tineri duși cu forța dincolo de Nistru. Cărțile de istorie nu conțineau o frază despre morții români de la Stalingrad sau din Crimeea. Tendința a continuat și după 1989 și, mai revoltător, este întreținută și de tehnocrații aflați acum la guvernare.

kirov_rusia

Orașul Kirov (Rusia) aflat la 800 de Km de Moscova

Din nefericire pentru ei, undeva în cernoziomul rus, țăndările acelea de oase încă există. Carnea a putrezit, dar ciolanele albe de Ioni, Mihai, Constantini încă așteaptă ziua dezvelirii tainei morții lor. Joi (15 septembrie 2016), presa italiană a anunțat descoperirea unei gropi comune, la periferia orașului Kirov (800 de kilometri nord-est de Moscova), în care se află între 15.000 și 20.000 de schelete de soldați morți în primele luni ale anului 1943. Din primele cercetări, au fost stabilite naționalitățile victimelor. Sunt italieni, germani, unguri și români.

Cei prăbușiți și rămași în urmă erau miruiți cu un glonț în frunte de santinelele sovietice. Supraviețuitorii epuizați de marșul prin viscol erau înghesuiți în bou-vagoane tencuite de gheață. În cartea “Sacrificiu în stepă”, Adolfo Tosello, un vânător de munte italian luat prizonier, povestește experiența drumului spre lagărul Piniug, de lângă Kirov, orașul lângă care a fost făcută recenta descoperire macabră. La îmbarcare, în vagonul său erau 70 de oameni. La sosire, jumătate erau morți:

“După o vreme, nimeni nu le mai dădea atenție celor care mureau. Supraviețuitorii spuneau: “A murit ăla”. Îl luam și îl puneam pe grămada de cadavre adunată într-un colț, la fel cum arunci gunoiul. Încercam să le aflăm numele, să le salvăm plăcuțele cu nume, dar apoi în lagăr autoritățile ne-au percheziționat și ne-au luat tot. Numele scrise pe o bucată de hârtie și plăcuțele de identitate au dispărut”.

Radu Mărculescu scrie și el despre înghesuiala, mizeria, păduchii, peștele sărat (siliotka) și pesmeții uscați (suhari) din vagoanele pentru animale cu care au fost transportați săptămâni de-a rândul. Și mai scrie despre moarte: “Evada aproape în fiecare noapte câte unul din vagonul realității, lăsându-și zălog trupul stors de suferință. (…) Apoi, la vreo stație oarecare, se deschidea ușa și în dreptul ei apărea convoierul întrebând câți oameni au murit as’noapte. “Unu”, răspundea corul… “Malo (puțin), replica acesta dojenitor. În vagonul alăturat au murit cinci”, ne spunea el cu tonul unei provocări la o întrecere socialistă: care din vagoane să dea cea mai mare producție de morți pe noapte”.

Morții din aceste vagoane erau aruncați la sosire în gropi comune. La fel se întâmpla și cu cei secerați ulterior în lagăre, de inaniție și de boli. Ce au găsit cercetării ruși la periferia orașului Kirov este doar o mică parte din rămășițele trecerii prin iad a aproape un milion de de oameni, cândva, acum 73 de ani.

soldati_romani_morti_pe_frontul_de_est-1
Infernul a trecut, ignoranța a rămas, însă, la fel. Gianfranco Simonit, cercetătorul italian alertat de descoperire de o asociația maghiară, a declarat că Ambasada Italiei din Rusia a fost informată despre descoperire în luna iunie (2016), la fel și reprezentanțele diplomatice ale Germaniei, Ungariei și României.

Publicarea acestei informații pe site-ul Ministerului de Externe ar fi interesat direct sute de mii de români. Zeci de mii de soldați dați dispăruți pe frontul de Est nu au nici acum un mormânt, iar numele lor sunt pomenite duminica în biserici de copiii lor sau de nepoți. Unii dintre ei au fost înghițiți de groapa hapsână de lângă Kirov, iar viziunea magică a regizorului italian Vittorio de Sica i-a transformat în flori ale soarelui.

Pentru toate experiențele traumatizante descrise mai sus, Ministerul de Externe era dator să informeze publicul despre descoperirea macabră. De asemenea, era obligat să întreprindă o acțiune de centralizare a numelor soldaților rămași dispăruți acum peste șapte decenii, în încercarea de a le contacta urmașii.

Deocamdată, românii au aflat știrea de la alții, ca de obicei.

Actualul ministru de Externe,Lazăr Comănescu, a fost diplomat și în România comunistă care și-a negat o bucată de istorie.

Unele obiceiuri pur și simplu nu dispar niciodată… materialul integral pe Gandul.info

romaniabreakingnews.ro

,

acordul_romano-german_pentru_mormintele_de_razboi_romaniabreakingnews_ro

20 ANI DE LA SEMNAREA ACORDULUI INTERGUVERNAMENTAL ROMÂNO-GERMAN ÎN DOMENIUL MORMINTELOR DE RĂZBOI

La 25 iunie 1996, la Bonn, miniștrii de externe Klaus Kinkel și Teodor Meleșcanu au semnat Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Federale Germane privind mormintele românești de război din Republica Federală Germania și mormintele germane de război din România, primul acord semnat de statul roman în acest domeniu.

Scopul acestui Acord, ratificat de Parlamentul României prin Legea 170/1997, este de a asigura păstrarea și îngrijirea mormintelor celor căzuți în cele două războaie mondiale, în conformitate cu prevederile Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la victimele conflictelor armate și Protocoalelor adiționale la acestea din 1977.

Pentru efectuarea tehnică în România a obligațiilor ce revin statului german din acord, a fost desemnată Uniunea Populară Germană pentru Îngrijirea Mormintelor de Război – VDK, asociație de utilitate publică aflată sub patronajul Președintelui Germaniei, partea română desemnând, din 2004, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor.

Conform datelor statistice, încă provizorii, în Germania sunt înhumați aproximativ 1800 de militari români, majoritatea morți în prizonierat, în Primul Război Mondial, în orașe precum Ulm, Worms, Zwickau, Mannheim, Haltingen sau Ingolstadt. Mormintele acestor eroi sunt bine îngrijite de autoritățile locale germane.

Pe teritoriul României, în circa 170 de localități, sunt înhumate rămășițele a peste 95.000 de militari germani căzuți în ambele războaie mondiale.

Cele mai importante cimitire DEUTSCHE VOLKSBUND KRIEGSGRABERFURSORGE e.V. UNIUNEA POPULARĂ GERMANĂ PENTRU ÎNGRIJIREA MORMINTELOR DE RĂZBOI

Reprezentanța în ROMÂNIA de război se află în București (Cimitirul Pro Patria), precum și în județele Vrancea (Țifești, Bordești, Soveja, Focșani), Iași, Buzău, Prahova, Dâmbovița (Titu-Sălcuța), Argeș (Dragoslavele, Șuici, Lerești, Curtea de Argeș), Vâlcea (Titești, Călinești), Brașov, Buzău, Bihor, Gorj, Constanța, Brăila, Brașov, Sibiu, Bacău ș.a. După încheierea acordului, organizația germană și-a intensificat activitatea de identificare și îmbunătățire a stării locurilor de înhumare a militarilor germani, ”uitate” de zeci de ani. Au început lucrările de strămutare și centralizare a osemintele militarilor germani la Iași, în Cimitirul „Eternitatea”, unde a fost amenajată o mare parcelă de onoare.

Începând cu anul 1999 au fost organizate tabere de elevi, germane, precum și tabere ale militarilor germani, voluntari, care au desfășurat lucrări de întreținere a mormintelor germane din Brașov, Buzău, Brăila, Focșani, Craiova, Iași, Vișeu de Sus, Soveja.

Anul acesta, în contextul Centenarului Primului Război Mondial, au fost planificate patru asemenea tabere de lucru cu voluntari, în județul Argeș, la cimitirele de onoare din 1916-1918 din Lerești și Dragoslavele, două tabere militare, precum și două de tineret.

În toate aceste cazuri, autoritățile române, M.Ap.N în primul rând, au sprijinit demersurile părții germane, la lucrări participând și militari români, iar cazarea și masa participanților fiind asigurată în unități militare românești. Chiar dacă îngrijirea unor morminte de război nu este întotdeauna corespunzătoare, colaborarea româno-germană în domeniul mormintelor de război se poate aprecia ca fiind foarte bună.

La 100 de ani de la prima conflagrație mondială, încă avem surpriza „descoperirii” unor monumente comemorative ridicate de beligeranți în amintirea propriilor eroi, precum cele de la Suraia, Ciorăști, Țifești. Înființată în 1919, Uniunea Populară Germană pentru Îngrijirea Mormintelor de Război îngrijește mormintele a 2,3 milioane de soldați situate în 827 de cimitire din 45 de țări.

Comunicat de presă
Cristian Scarlat
Șeful Reprezentanței VDK în România

Despre cimitirele militarilor români înhumați pe teritoriul Germaniei decedați în lagărele de prizonieri din timpul celor două războaie mondiale.

Conform datelor pe care le deținem ONCE în prezent, în anii Primului Război Mondial și-au pierdut viața pe teritoriul german aproximativ 3.500 de militari. Ei sunt înhumați în localitățile: Zwikau (134), Veil am Rhein (53), Mannheim (64), Worms (155), Schaeferthal (72), Ulm (99).

În cel de-Al Doilea Război Mondial, între anii 1944-1945, au decedat în prizonierat circa 299 de militari români. Principalele localități în care se află parcele militare românești sunt: Berlin-Neukolln (12), Hamburg-Bergedorf (12), Minden (12), Hannover (11), Soldan (10).
În prezent, activitatea în ceea privește mormintele și opere comemorative de război românești din Germania și a celor germane din România se desfășoară în baza prevederilor Acordului semnat la 25 iunie 1996 între Guvernul României și Guvernul Republicii Federale Germania privind mormintele românești de război din Republica Federală Germania și mormintele germane de război din România.

Parcela eroilor români din Primul Război Mondial
Zwickau, land Sachsen

Are o suprafață de 750 m2. Este amplasată în cadrul Cimitirului Central din Zwickau, la poziția IV. Au fot înhumați 200 militari români. În cadrul acesteia se regăsesc în prezent însemnele de căpătâi a 134 eroi români și 34 de soldați ruși. Un monument obelisc a fost amplasat în centrul parcelei, la 21 decembrie 1918, realizat de foștii prizonieri români de la Zwickau „în memoria iubiților noștri camarazi români decedați în captivitate în timpul Războiului Mondial 1916-1918”.

Parcela eroilor români, ruși și belgieni din Primul Război Mondial
Göttingen, land Niedersachsen

Este amplasată în cadrul cimitirului central din localitate la nr. 46. Are o suprafață de 4.400 m2. Nu există morminte individuale ale eroilor români. În parcela respectivă sunt 12 gropi comune, marcate fiecare printr-un grup de trei cruci. 11 gropi comune sunt marcate prin cruci de tip rus și una singură prin cruci obișnuite. 13 prizonieri români au fost înhumați în cadrul acestei necropole.

Parcela eroilor români, ruși, italieni și britanici din Primul Război Mondial
Worms, land Rheiland Pfalz

Are o suprafață totală de 3.008 m2. Este amplasată în cadrul Cimitirului central, la nr. 8. Deși documentele din Arhiva Cultul Eroilor menționează că în cadrul cimitirului au fost înhumați 155 eroi români, un însemn de căpătâi amplasat pe o groapă comună amintește doar de un singur erou român. În centrul parcelei este amplasat un monument al eroilor ruși. Un monument al 116 eroi italieni a fost construit pe latura stângă, iar pe latura dreaptă a fost fixat un monument în memoria a 118 eroi britanici. De remarcat că ambele sunt de construcție recentă.

Parcela eroilor români din Primul Război Mondial
Mannheim, land Rheiland Pfalz

Este amplasată în cadrul Cimitirului central din Mannheim. Face parte din parcela 14, în care sunt amplasate și însemne de căpătâi ale eroilor germani. Are o suprafață de 337,8 m2. Cele 64 însemne de căpătâi ale eroilor români sunt din granit fiind așezate pe 4 rânduri. Preotul Ioan Popescu din Mannheim a amplasat, la 13.11.2005, în centrul parcelei eroilor români, o troiță adusă de la Bârsana (jud. Maramureș).

Parcela eroilor români, ruși și germani din Primul Război Mondial
Heilbronn, landul Baden Württenberg

Se află în cadrul cimitirului central. Este amplasată la nr. 30. Nu există însemne de căpătâi individuale. Gropile comune sunt marcate prin șase însemne de căpătâi de mari dimensiuni Pe ambele laturi ale însemnelor de căpătâi sunt inscripționate numele eroilor români (23), ruși și germani.
De asemenea, în cimitirul Böckingen din Heilbronn este înhumat, în sectorul 19, rândul 19, mormântul 26, eroul Dumitru Oros (n. 24.09.1897, în localitatea Vima Mică, jud. Maramureș; m. 2.06.1945).

Parcela eroilor români și sârbi din Primul Război Mondial
Ulm, landul Bayern

Este amplasată în Cimitirul Central, din Ulm. Suprafața parcelei este de 792 m2. Nu există însemne de căpătâi. Soldații români care au supraviețuit lagărului de la Ulm au realizat în partea dreaptă a parcelei un monument tip sarcofag „ÎN AMINTIREA CAMARAZILOR NOȘTRI CARE AU MURIT PENTRU PATRIE”. Această inscripție se află pe partea din față și din spate a monumentului, fiind scrisă în română și germană. Pe latura dreaptă a monumentului s-a inscripționat textul: „1917-1918. AICI SE ODIHNESC 99 ROMÂNI”, acesta fiind dăltuit și pe latura stângă, în limba germană.

Parcela eroilor români, ruși și sârbi din Primul Război Mondial
Ingolstadt, landul Bayern

Este amplasată în cadrul cimitirului central din Ingolstadt la nr. V. Are o suprafață de 12 m2. În centrul acesteia este amplasat un monument care are în partea superioară o cruce metalică de culoare galbenă. Nu sunt menționate numele celor 66 eroi români care au fost înhumați în groapa comună.

Cimitirul eroilor români, francezi, ruși, sârbi și polonezi din Primul Război Mondial
Furstenfeldbruk, landul Bayern

 

Locul în care au fost înhumați cei 19 eroi români se află amplasat în spatele fostei mănăstirii cisterciene Maria. Parcela adăpostește în cadrul a șase gropi comune și osemintele unor militari ruși, francezi polonezi și sârbi și a altor 468 de eroi necunoscuți, care au murit în perioada 1916-1918.

O placă comemorativă din bronz a fost fixată pe un zid ridicat în centrul parcelei, iar în partea superioară a locului de înhumare a fost montată o cruce din lemn care reprezintă un mesia crucificat.

Parcela eroilor români din Primul Război Mondial
Rastatt, landul Baden Württenberg

Cei 28 de militari români care au murit în lagărul din localitate au fost înhumați într-o parcelă amplasată în cadrul cimitirului civil din suburbia Niederbuchl. Aceasta avea o lungime de 50 m, însemnele de căpătâi ale eroilor români, de forma unei cărămizi, fiind amplasate de o parte și de alta a aleii centrale. Parcela eroilor români a fost, însă, reamenajată recent, fiind scurtată și regazonată. Însemnele de căpătâi vechi au fost înlocuite cu zece cruci din piatră, așezate pe două rânduri.
Numele celor 28 de eroi români sunt inscripționate și pe o placă din bronz, fixată pe latura frontală a monumentului central.

Cimitirul eroilor români, ruși, sârbi, bulgari, unguri, cehi, polonezi, greci și spanioli din Primul și Al Doilea Război Mondial
Obermeitingen, landul Bayern

A fost a reamenajat și este întreținut de Uniunea Populară Germană. Eroii din Primul Război Mondial (ruși, sârbi, români, un bulgar, un ungur, și un necunoscut) și din Al Doilea Război Mondial (iugoslavi, polonezi, greci, români, ruși, un spaniol, un ceh și cinci necunoscuți) sunt înhumați în trei parcele din spatele capelei, cu mențiunea că aceștia nu au însemne de căpătâi.
În cadrul cimitirului sunt amplasate patru monumente, unul dintre acestea fiind dedicat eroilor români din Primul Război Mondial.

Cimitirul eroilor români din Primul Război Mondial
Weil am Rein, Haltingen, land Baden Württenberg

Necropola a fost amenajată, în 1917, la marginea unei pădurici. În cadrul acesteia au fost înhumați 54 de militari români care au murit la amenajarea unei căi ferate. Aceasta a fost reinaugurată la 7 iunie 2008, când, la inițiativa Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, s-a dezvelit o troiță, realizată de meșterul popular Ilie Bența, și două plăci din bronz pe care sunt inscripționate numele eroilor români. Sursa: ONCE

Recomandat de RBN Press:

Soldați Români! Departe de patria voastră pentru care voi v-ați jertfit, odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pământ, care nu vă mai este străin”. „Soldats Roumains! Loin de votre patrie pour laquelle vous vous ętes sacrifiés, reposez en paix, auréolés de gloire, dans cette terre qui ne vous est pas étrangère”. – Maria, Regina României / Vedeți mai mult în articolul :

Povestea neștiută a eroilor români morți în lagărul de prizonieri de la Soultzmatt (1917)

romaniabreakingnews.ro

 

,

Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Acad. Florin Constantiniu” din cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului a organizat masa rotundă cu tema „România în cel de-al Doilea război mondial”. Au luat cuvântul: dr. Radu Ciuceanu, prof.univ.dr. Alexandru Duțu, dr. Mioara Anton, dr. Constantin Corneanu.
Evenimentul a avut loc miercuri, 8 iunie 2016, orele 11.00,  la sediul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, str. Arh. Grigore Cerchez nr. 16, sector 1, București.

România în cel de-al Doilea război mondial

Dr. Constantin_Corneanu

Dr. Constantin_Corneanu

România în cel de-al Doilea război mondial, masă rotundă_1

dr. Mioara Anton

 

România în cel de-al Doilea război mondial, masă rotundă_2

dr. Radu Ciuceanu

romaniabreakingnews.ro

,

Divizia_Tradata_Divizia-4-InfanterieÎn contextul evoluțiilor politico-militare de după 23 august 1944, Armata Română a fost obligată să participe la războiul împotriva Germaniei naziste cu cel puțin 12 divizii, să înlesnească libera mișcare pe teritoriul ei a armatelor aliate și să le faciliteze prin toate mijloacele posibile și pe cheltuiala ei comunicațiile pe pământ, pe apă și în aer, să pună la dispoziție construcții și instalații de tot felul și să facă plățile cerute de Comandamentul sovietic.

Pe 7 septembrie 1944, generalul Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, a ordonat subordonarea marilor unități ale Armatei române celei sovietice, fără să precizeze raporturile de drept dintre cele două armate, modalitățile de cooperare în luptă, de asigurare materială, de conducere etc.

WWII_Southern_Central_Europe_1944-1945

Armatele 1 și 4 române au fost subordonate Frontului 2 Ucrainean, care le-a subordonat Armatelor 53 și 27 sovietice, împreună cu care au constituit grupuri de armate, în care decizia efectivă aparținea comandanților sovietici.  Această situație s-a perpetuat până la 9 mai 1945. După semnarea Convenției de armistițiu, procesul de integrare a Armatei române sub comandament sovietic s-a adâncit tot mai mult, privând Marele Stat-Major român de orice atribuții operaționale. Marele Stat-Major a rămas în țară cu atribuții de evidență, completarea pierderilor, instrucția trupelor din interior, ca organ de execuție a dispozițiunilor Comisiei Aliate (sovietice) de Control, ceea ce l-a determinat pe șeful Marelui Stat-Major, generalul de armată Gheorghe Mihail să demisioneze, în semn de protest.

Într-un astfel de context, se va derula tragedia Diviziei 4 Infanterie aflată în ziua de 20 octombrie 1944 în capul de pod de la Szolnok, de pe Tisa.

G-ral. platon Chirnoagă

G-ral. Platon Chirnoagă

Aceasta a fost capturată aproape în întregime de germani, comandantul unității, generalul Platon Chirnoagă, devenind  singurul general român căzut prizonier pe Frontul de Vest.

La acuzele extrem de dure ale mareșalului Rodion I. Malinovski, care a acuzat o trădare și trecerea voluntară în masă la inamic, generalul de corp de armată Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 române, în componența căreia se găsea Divizia 4 infanterie, a întocmit un raport, în care menționa faptul că începând cu ziua de 19 octombrie, germanii au atacat puternic acest cap de pod cu unități blindate de la V, de la NV și de la Szolnok spre S, pe malul de est al Tisei. „În aceste condiții sumar descrise, era fatal ca Divizia 4 infanterie, în acest cap de pod de mică adâncime, fără rezerve la vest de Tisa, fără mijloace anticar, fără poduri peste Tisa, era fatal, zic, să nu poată rezista atacului decât 2 zile. (…) Divizia 4 a fost angajată în punctul cel mai expus al Armatei 27 sovietice, fără să se țină seama de oboseala oamenilor sosiți după foarte îndelungate marșuri, fără niciun repaos și fără putință a fi reorganizați”, menționa generalul de corp de armată Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 române.

Divizia Trădată este un documentar dedicat celor petrecute în capul de pod de la Szolnok, de pe Tisa, în acea fierbinte toamnă a anului 1944, fiind realizat în octombrie 1999 în cadrul redacției TV Pro-Patria a MApN de către jurnalistul Constantin CORNEANU.

Acest film este un modest omagiu adus celor sacrificați deliberat, de către aliatul sovietic, și uitați, mai apoi, de către ISTORIA ROMÂNILOR.

 

Publicat de autor Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro

,

Grigore Stoica2„Eram ochitor la mitralieră, amplasați în afara orașului, în câmp, pentru apărarea antiaeriană a orașului Tulcea. La începerea războiului au apărut avioane inamice rusești, unde unul l-am doborât chiar eu. Comandantul de Batalion m-a chemat la ordin și mi-a spus că în urma declarațiilor pilotului capturat, sunt decorat cu Medalia „Bărbăție și Credință”, cu Spade, cls.a 3a. Ulterior am fost îmbarcați de la Tulcea în șlepuri până la Ismail. De la Ismail am plecat cu frontul către granița Nistru, spre Odessa, unde în data de 9 octombrie 1941, ora 12.00, am înfruntat un mare atac din partea rușilor, fiind luat prizonier.

Grigore StoicaAm fost dus și în Kazahstan, în Lagărul cu numărul 99, din Caraganda, loc în care am muncit 5 ani sub pază în minele de cărbuni. După 7 ani de prizonierat, în iulie 1948 am fost trimiși acasă însoțiți de santinele și ofițeri ruși cu trenul până la Focșani, fiind predați apoi Lagărului de repatriere. Trenul a mers zi și noapte timp de 22 de zile. Aici am rămas în carantină două săptămâni, până la 4 august 1948, când ni s-a înmânat Ordinul de rămânere la vatră. În 23 noiembrie 1942 a căzut prizonier și fratele meu, Stoica C. Apostu, la Cotu Donului, și a fost dus în Lagărul Celeabinsk, din Siberia, unde a decedat la 9 aprilie 1943”

Plutonierul Adjutant Principal (rtg.) Grigore Stoica, veteran de război, a împlinit pe 17 ianuarie 2014 – 100 de ani și a fost vizitat de reprezentanți ai instituțiilor militare din Garnizoana Focșani. Bâtrânul este autorul primei monografii istorice a comunei Vulturu.

Grigore Stoica3Emoționat, dar pregătit de oaspeți, veteranul de război Grigore Stoica și-a primit musafirii cu brațele deschise, acesta fiind vizitat de primarul comunei Vulturu, dar și reprezentanți ai Stat Major al Centrului Militar Zonal, colonelul Decebal Dîrdală oferindu-i centenarului felicitarea semnată de Ministrul Apărării Naționale, Mircea Dușa. Grigore Stoica le-a împărtășit musafirilor faptele sale de arme din al Doilea Război Mondial, care i-au adus medalia „Bărbăție și Credință”, cu Spade, cls.a 3a. Acesta a fost încorporat în armată la vârsta de 21 de ani și a participat la începerea celei de-a doua conflagrații mondiale încadrat ca militar al Regimentului 33 Infanterie Tulcea.

Sursa:adevarul.ro

,

Iar 80
iar80_08

IAR 80

La intrarea României în război împotriva URSS, la 22 iunie 1941, ca aliată a Germaniei, aviația militară română avea în serviciu 621 de avioane. Henschel Hs-129, Messerschmidt 109, SM-79, Junkers 87, IAR-80 au fost cele mai bune avioane din dotarea aviației române.

  • La intrarea României în război împotriva URSS, la 22 iunie 1941, ca aliată a Germaniei, aviația militară română avea în serviciu 621 de avioane. Henschel Hs-129, Messerschmidt 109, SM-79, Junkers 87, IAR-80 au fost cele mai bune avioane din dotarea aviației române.
  • Pe frontul de Est a acționat Gruparea Aeriană de Luptă cu 253 de avioane de vânătoare, recunoaștere și bombardament.
  • Până la Odessa, aeronautica militară română a obținut 661 de victorii aeriene. Aviația militară română a luptat pe frontul de est până la 22 august 1944, participând la marile bătălii de la Stalingrad sau de pe fronturile din Crimeea și Ucraina.
  • Aviația română a obținut între anii 1941-1944 un număr de 2000 victorii aeriene.
  • Printer cei mai buni piloți români s-au numărat: căpitanul Constantin Cantacuzino – 68 de victorii, căpitanul Alexandru Șerbănescu a doborât 60 de avioane inamice, locotenentul Tudor Greceanu 42 de victorii, sublocotenentul Ioan Dicezare 40 de victorii, etc.
  • După 23 august 1944 când România a trecut de partea Națiunilor Unite, aviația militară reorganizată în Corpul Aerian Român comandat de generalul Emanoil Ionescu (8 septembrie 1944-11 martie 1945) și generalul Traian Burduloiu (12 martie – 12 mai 1945) a contribuit la eliberarea nord-vestului țării, a Ungariei și Cehoslovaciei.
  • Pe frontul de Vest, aviația română a participat la misiuni cu 415 avioane din care au fost pierdute 176, pierderile Corpului Aerian Român și al formațiilor auxiliare și de spate s-au ridicat la 729 de oameni.
  • Corpul Aerian Român a executat în intervalul 23 august 1944 – 12 mai 1945, un număr de 4200 misiuni de luptă la inamic, cu 8300 ieșiri avion, în 11000 ore de zbor.
  • În timpul acestor misiuni, aviatorii au lansat 1360 tone de bombe, distrugând 126 de avioane inamice (germane și maghiare).
  • În total, între anii 1941-1945, aviația română a pierdut 2000 de aviatori, observatori, mecanici de avioane și militari din trupele auxiliare.

 

Sursa: historia.ro

 

aviatia_romana_embleme

Lista Așilor aviației române din cel de al Doilea Război Mondial

 

Grad Nume Victorii
omologate
Victorii
probabile
Cpt.

Constantin Cantacuzino („Bâzu”)

56 12
Cpt.

Alexandru Șerbănescu

47 8
Lt.

Tudor Greceanu

42
Cpt.

Ioan Dicezare

40
Of. ec. cl. III

Ioan Milu

30 15 (?)
Slt.

Constantin Rozariu

27
Adj.

Ion Mucenica

22
Adj.

Cristea Chirvăsuță

20
Adj.

Constantin Lungulescu

19
Lt.

Vasile Gavriliu

16 3
Cpt.

Dan Vizanti

15
Adj.

Tiberiu Vinca

13
Of. ec. cl. III

Ioan Maga

13
Adj.

Ioan Mălăcescu

11
Adj.

Teodor Zăbavă

11
Lt.

Ion Dobran

10
Lt.

Nicolae Polizu-Micșunești

10
Adj.

Dumitru Ilie

10
Cpt.

Gheorghe Popescu Ciocănel

9
Adj.

Ștefan Greceanu

9
Adj.

Gheorghe Cocebaș

9
Adj.

Andrei Rădulescu

9
Cpt.

Dan Scurtu

8
Adj.

Traian Dârjan

8

Eugen Cameceanu

8

Mihai Mihordea

8
Adj.

Ioan Panaite

8
Adj.

Iosif Moraru

7

Parsifal Ștefănescu

7
Adj.

Constantin Pomuț

7
Slt.

Liviu Mureșan

7
Cpt.

Horia Agarici

6
Lt.

Florin Alexiu

6

Constantin Ursachi

6

Ioan Vornica

6
Lt.

Radu Reinek

6

Gheorghe Țuțuianu

6
Adj.

Aurel Tifrea

5
Adj.

Constantin Popescu

5
Adj.

Constantin Nicoară

5
Adj. stag.

Petre Cordescu

5
Lt.

Hariton Dușescu

5
Slt.

Vintilă Brătianu

5
Adj. șef

Nicolae Burileanu

5
Adj.

Laurențiu Cătană

5
Slt.

Erich Selei

5
Slt.

Gheorghe Cristea

5
Lt.

Mircea Dumitrescu

5

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

,

Titlul original: Cum a evadat prințul Bâzu Cantacuzino din România stalinistă. Un articol de  Lucian Dobrovicescu

Prințul Bâzu Cantacuzino

Toți vorbesc despre bogăția sa, despre excesele sale și despre femeile care îl curtau. Puțini știu cât de talentat era în toate lucrurile în care se implica, cât de minuțios îsi pregătea caii putere atunci când intra în concurs sau în luptă, cât de respectuos și apropiat putea fi față de oamenii din jurul său. Un prinț în toată puterea cuvântului; un pilot cum prea puțini în lume au fost. Faimos, dar puțin cunoscut cu adevărat, îmbrăcat adesea în prea multe legende false, căpitanul în rezervă Constantin M. Cantacuzino, zis și Bâzu, are multe istorii de spus. Una dintre acestea – abia acum deslușită, prin intermediul documentelor inedite din arhiva CNSAS – este plecarea lui din țară, o spectaculoasă evadare din spatele Cortinei de Fier.

Imaginați-vă că vă treziți dintr-un coșmar. Că sunteți încă sub apăsarea difuză a celor trăite în vis și că simțiți nevoia de a verifica cine sunteți. Imaginați-vă că aveți la îndemână arborele genealogic al familiei dumneavoastră. Sunteți ultimul în josul paginii și începeți să urcați în timp, într-o încercare de a combate coșmarul, de a împrăștia ceața și de a vă ridica sinele deasupra norilor, pentru o perspectivă liniștitoare.

Începeți cu tatăl dumneavoastră, primar al Bucureștilor, apoi treceți pe lângă fratele lui, de asemenea primar al Capitalei, în sus, spre primul ministru al României, bunicul dumneavoastră, fiu al deputatului de Valahia, stră-bunicul dumneavoastră, frate cu un caimacam și cu un mare vornic al Valahiei, toți trei strănepoți ai lui Pârvu al doilea, stră-stră-stră-bunicul dumneavoastră, mare stolnic al Valahiei la sfârșitul secolului al XVII-lea. Umbrele coșmarului dispar definitiv în timp ce, cu unsprezece generații înapoi, pe linia de sânge care vă definește, apar trei voievozi ai Valahiei și doi împărați ai Bizanțului.

Ascultați însă, cu o strângere de inimă, zgomotele de-afară, de lângă balconul de la Universitate: „Afară, afară, cu regele din țară!”. Tocmai ați închis telefonul, în apartamentul în care locuiți: 48, etaj 7, strada Ion Ghica nr. 2. Ați fost informat că vi s-au ridicat pașaportul și dreptul de zbor deasupra României, chiar dacă nimeni nu vă poate înlocui, chiar dacă în urmă cu patru ani ați fost decorat ca pilot de război cu ordinul Mihai Viteazul[1] clasa a III-a, câstigat în urma a 211 lupte aeriene, în care ați doborât sigur 53 de avioane și alte 10 probabil, chiar dacă acum aveți câteva mii de ore de zbor ca pilot civil, chiar dacă puteți zbura aproape în orice condiții de vizibilitate și pe orice tip de avion din România.

Sunteți exact în papucii lui Constantin M. Cantacuzino, zis Bâzu, la începutul lui decembrie 1947: silit să improvizați rapid un plan de a fugi din țară.

Carnetul de partid nu putea înlocui totuși carnetul de zbor

De la sfârșitul anului 1945, Bâzu rămăsese fără pământul familiei sale. Din cele 11 moșii pe care le deținea înainte de război – dintre care cea mai importantă avea peste 1.000 de hectare – nu a mai putut păstra decât 100 de hectare[2] într-una singură. Încă mai aduceau dividende acțiunile deținute la Creditul Minier[3], dar legea din 17 iulie 1945 amenința serios acest venit[4]. Singura sursă stabilă de venit rămânea salariul de la T.A.R.S..

Bâzu lucra la această întreprindere din data de 1 iunie 1938[5]. Pare bizară o asemenea statornicie pentru un aristocrat, dar zborul era pasiunea vieții lui și prințul ar fi dat orice să zboare pentru sine sau pentru semenii săi. Compania națională ce oferea românilor servicii de transport aerian părea cea mai potrivită muncă pentru Constantin M. Cantacuzino.

Înainte și scurt timp după război, această companie se numea L.A.R.E.S. – Liniile Aeriene Române Exploatate de către Stat. Ea a fost însă una dintre primele companii sovietizate, transformându-se în 27 octombrie 1945[6] în T.A.R.S. – Transporturile Aeriene Româno-Sovietice. Debutând în L.A.R.E.S. ca pilot secund, Bâzu a ajuns să ocupe în T.A.R.S. funcția de pilot inspector, funcție deasupra căreia existau doar comandantul șef al unității (inspectorul de navigație) și dublura sa sovietică[7]. În această poziție își putea alege după plac zborurile, spre disperarea „democraților”[8], care suportau greu acest drept absolut justificat. Dar nu era mare lucru de ales.

T.A.R.S. era doar o umbră a ceea ce fusese L.A.R.E.S.-ul. În afara celor trei curse interne (una pe legătura Timșoara-Arad, alta pe Oradea și Satu Mare și ultima pe Sibiu-Cluj), T.A.R.S.-ul anului 1947 mai zbura marțea – cu retur în aceeași zi – la Budapesta, vinerea la Praga, retur sâmbăta, și marțea la Milano, retur vinerea. Din când în când, cursa de Milano se prelungea până la Paris, de aceea întoarcerea era atât de târzie. T.A.R.S. a suspendat curse interne și internationale nu din radicalism de clasă, ci pur și simplu din lipsă de personal. „Democrații” l-ar fi alungat din T.A.R.S. și pe Bâzu, cu cea mai mare plăcere, însă nu puteau pune pe nimeni în loc. Carnetul de partid nu putea înlocui carnetul de zbor.

Într-o notă informativă a Biroului 3 Serviciul 3 al Direcției Siguranței Statului, din 9 decembrie 1947, un ofițer care dovedea certe calități pentru a trece fără probleme din rândurile Siguranței în cele ale Securității nota: „piloților proveniți din școlile militare le-ar trebui, pentru cunoașterea aparatelor, cel putin 6 luni de zile, după care, în cel mai fericit caz, aceștia ar putea fi intrebuințati în posturi de piloți secunzi pe aeronave ce fac curse interne în cursul zilei și numai în zona favorabilă de zbor (vara). Cei reușiți la această probă ar urma să zboare ca secunzi circa doi ani, și abia atunci, doar într-un procent de 30% pot deveni piloți sau radiotelegrafiști primi, cărora să li se poată încredința o aeronavă și a efectua sboruri pe orice vreme și fără vizibilitate.”

Ofițerul continuă să ne dezvăluie dilema din care forțele „democratice” nu puteau ieși. „Dacă s-ar alege elementele cele mai bune, totuși din acest procent de 30% se va constata până la urmă că aceștia venind în contact cu cei vechi și înrăiți din cercul lor, treptat-treptat și aceștia devin fără scrupule în dorința vădită de câștig ce i se oferă în poziția pe care o ocupă orice pilot de linie intrenațională la această societate.” Cu alte cuvinte, profesionalizarea unui pilot dura atât de mult, încât, până să devină pilot, acesta se „infecta” cu „putreziciunea” piloților vechi, astfel încât primenirea ideologică părea imposibilă în acest domeniu.

Nadia joacă perfect rolul femeii părăsite și pleacă la Paris

Bâzu plutea între curenți tulburi. Era încă „necomprimat”[9], însă timpul nu curgea în favoarea lui. Mantia roșie năruia încet și implacabil orice urmă de normalitate în țara în care înaintașii săi fuseseră stăpâni, iar el nu se putea opune.

Ziarele, radioul, piesele de teatru și filmele erau deja strict cenzurate, astfel încât tânăra sa soție, Nadia Cantacuzino, nu mai putea evolua la întreaga ei valoare și energie. Ea începuse să strălucească pe scena Teatrului de Comedie în stagiunea 1946, uimindu-i pe cunoscători și seducându-i pe spectatori. Având forța să joace fără nicio școală de actorie direct cinci roluri principale[10], Nadia arde de nerăbdare să-și încerce forțele cât mai repede și în film, dar costurile producțiilor cinematografice – aproape imposibile în România acelor vremuri – o țin departe de ecranul argintiu la care râvnea atât de mult. Cum alesese să ramână alături de Nadia încă din tulburele an 1940[11], Bâzu nu a ezitat să o ajute din nou în încă și mai greul an 1947. Într-o complicitate demnă de un film politist, Bâzu „părăsește” domiciliul conjugal, mutându-se la hotelul Athenèe Palace, iar Nadia lasă să se scurgă informația că, jignită și umilită, ajunsă singură într-un asemenea mod, se vede nevoită să divorțeze.

Jucând perfect tragedia femeii infam părasite, Nadia pleacă la mama, întâmplător aflată la Paris, unde se mută temporar la sfârșitul lunii august. Păstrează o vreme legătura cu colegii de teatru pentru a masca realitatea, dar nu va mai reveni niciodată în țară. Ceva mai târziu, într-un interviu dat unui ziarist francez, Nadia va ajusta puțin realitatea[12], declarând că și-a câștigat libertatea chiar pe 14 iulie[13], dată la care ar fi sosit în Paris.

Tactici de prevenire a evadărilor aeriene: piloții află doar cu 24 de ore înainte că pleacă într-un zbor extern

În țară, comuniștii nu mai aveau răbdare cu burghezii. Pe 4 august este arestat comandorul Pavlovlschi, inspectorul navigant al T.A.R.S., șeful și prietenul lui Bâzu. Vina sa? O evadare aeriană spectaculoasă a unor ofițeri români care deturnaseră un avion de linie spre Turcia, evadare despre care, evident, nu a știut nimic. Cum arestul „reacționarilor notorii” dura în acea vreme chiar și 6 luni, Bâzu nu mai apucă să-l vadă pe șeful său revenind la post. Culmea ironiei, comandorul Pavlovschi va reuși să revină la T.A.R.S. numai după ce Bâzu va fugi din țară, fiind singurul aviator capabil de performanțe similare.

Această evadare aeriană aduce o dramatică modificare a regulilor după care piloții sunt programați în zborurile externe: aceștia sunt informați doar cu 24 de ore înainte de zbor. Într-o notă informativă a Serviciului 3 Siguranță către S.S.I.[14] din 13 august 1947[15], „democrații” sunt speriați de faptul ca Bâzu Cantacuzino și Gen. Pavlovschi par a-l fi „luat de partea lor” și pe Veniamin Korotkov, directorul general sovietic al T.A.R.S.. Această spaimă apare de câteva ori în notele informative din preajma evadării lui Bâzu. Bănuiala ne spune multe despre relațiile „democraților” cu sovieticii. Este evident că nu comunicau. Comuniștii români aveau exact mentalitatea pe care „kapo”[16] o aveau față de ofițerii SS, din lagărele de concentrare naziste: nu discutau ordinele, acceptau orice comandă, puneau zel în ceea ce făceau.

În partida de șah la capătul căreia vor fi eliminați toți cei importanți din lumea de dinainte de comunism apar mutări neașteptate. La 3 septembrie 1947 este arestat Max Manolescu – coleg și prieten cu Bâzu, de asemenea inspector șef – un alt „reacționar notoriu”, numit astfel în toate rapoartele informative, suspectat permanent de trafic de valută și de bijuterii. Dovezile circumstanțiale nu reușesc să transforme acuzațiile în dovezi, astfel încât Max revine în serviciu.

Bâzu cere înlocuirea avionului personal, distrus în 1945, cu un alt avion disponibil al Forțelor Aeriene Regale

La 27 septembrie 1947, Bâzu face la rându-i o mutare interesantă. El înaintează generalului Romanescu – director al Direcției Înzestrări Aeronautice din M.A.N. – o cerere de înlocuire a avionului personal Fleet YR-BAZ, rechiziționat la începutul războiului și distrus în 1945 în apropiere de Curtea de Argeș, cu un alt avion disponibil al Forțelor Aeriene Regale, un Bü 181 Bestmann – avion de antrenament avansat, cu două locuri, o încărcătură maximă de 850 kg și o rază de acțiune de 800 km[17].

„Dat fiind ca s’au aprobat deja astfel în schimb avioane unora care și-au pierdut avionul, dar nu în interes de serviciu ca subsemnatul – scrie în cerere Bâzu– dat fiind ca în tot timpul războiului avionul Fleet fiind mereu în serviciu pentru unități diferite, până la definitiva sa pierdere, dat fiind că ștatele mele de serviciu pe care Dvs. ca fost comandant direct sunteți cel mai în măsură să le cunoașteți și să le apreciați, eu cu onoare vă rog să binevoiți a aproba și dispune să se facă intervențiile de rigoare pentru a mi se da acest avion în schimbul avionului Fleet YR-BAZ.[18]

Domnul general, fost camarad de arme, aprobă imediat. Minuțios în pregătirea actelor oficiale, obsedat de maximizarea șanselor fiecărui demers pe care îl întreprinde, Bâzu îi face în aceeași zi o vizită domnului general Emanoil Ionescu, care, nu numai că-i supra-semnează cererea în calitate de comandant al Aeronauticei Române, dar face în scris o reclamație către Corpul Aerian Român pentru a rezolva favorabil cererea făcută de dânsul în 28 noiembrie 1946[19], prin care îl propunea pe Constantin M. Cantacuzino la Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a cu spade, cerere rămasă nesoluționată la momentul respectiv. În privința actualei cereri, generalul Emanoil Ionescu ține să sublinieze în scris: „Ofițerul și-a pus avionul personal la dispoziție, pentru a face față nevoilor de legătură ale frontului[20] și apreciem că este drept să fie compensat pentru pierderea suferită.”

Bâzu nu avea de unde să știe că peste capul comandantului, un subaltern, Dl. Comandor Chițu, va înregistra abia pe 1 noiembrie 1947 rezoluția semnată de Dl. General Emanoil Ionescu.

Bazu_Cantacuzino_si_Chitu_intr_un_grup_de_aviatori_romaniSursa foto: Honor et Patria

Pilotul nu știa că era urmărit

Deocamdată, părea că totul merge ca pe roate și că Bâzu va obține avionul. Oare plănuia să fugă cu el? Foarte probabil. Să nu uităm că înainte de război Bâzu a fost învins doar de vreme și de probleme tehnice în încercarea sa de a face înconjurul lumii. Atât de temerar era proiectul lui, încât până și autoritățile sovietice aprobaseră aterizarea avionului Caudron Typhon în Siberia pentru realimentare. Bâzu avea un brevet de invenție pentru navigație nocturnă și își construise în carlinga acelui avion pentru lungile etape ale raidului circumterestru un aparat de generat șocuri electrice în caz că ar fi adormit în timpul zborului. Ca să nu mai vorbim de faimosul zbor din 28 august 1944, când a plecat de la București la Foggia cu un avion monoloc[21], zburând în teritoriu inamic fără stație radio, la limita razei de acțiune a aparatului. În acel moment era vital pentru soarta României să transporte într-o bază aeriană americană un pasager VIP[22]. Avionul cu care a zburat a fost echipat cu un rezervor suplimentar.

Revenind la biplanul cerut de Bâzu, putem aprecia că un rezervor suplimentar, chiar montat artizanal, astfel încât să dubleze raza de acțiune a avionului, sigur nu era o problemă insurmontabilă pentru Bâzu. Ce poveste grozavă s-ar fi spus dacă planul i-ar fi reușit!

Dar nu a fost să fie așa. Bâzu nu știa că era discret urmărit. De fapt, situația era și mai dramatică: Bâzu era cunoscut de toată lumea, astfel încât agenții de poliție care supravegheau diferite persoane îl recunoșteau și notau în dosarul de urmărire al acelei persoane faptul că Bâzu a apărut în cadru. Deseori, aceste rapoarte întâmplătoare erau mutate în dosarul lui Bâzu. Astfel, aflăm de la agentul O. Alinescu, care urmărea hangarul Misiunii Aliate de Control a Marii Britanii, că la 8 octombrie Bâzu a împrumutat un avion de la inginerul Ioan Cociașu – bun prieten – și că a zburat cu el la Curtea de Argeș, probabil pentru a verifica pentru ultima dată starea de daună totală a avionului YR-BAZ[23].

Bâzu citează dintr-un document care arată rolul său în apărarea avioanelor de pe aerodromul Cioara-Doicești, la 24 august 1944

Pe data de 10 octombrie, totul se schimbă în rău, cum avea să-și dea seama cu amărăciune chiar Bâzu, într-un memoriu disperat din 20 noiembrie 1947[24].

„În după amiaza zilei de 10 octombrie 1947, pe la ora 16:30 m-am dus la aeroportul Popești-Leordeni spre a vedea avionul Bucker Bessman – obiectul cererii mele – care se afla acolo.[…]

După vizita la hangar am asistat la aterizarea unui avion Fleet. Din el s-au dat jos pilotul și un domn Maior cu mai multe curci vii. Subsemnatul m-am uitat zâmbind la curcile coborâte din avion în timp ce domnul maior mă privea cu evidentă lipsă de simpatie. Nu am obiceiul să fac probleme de precădere în materie de salut – fiind îmbracat civil – însă Domnul Maior nu a făcut nici un gest pentru a încuraja o legare de cunoștintă camaraderească, așa cum era firesc, ci dimpotrivă. Întâmplător am aflat că era domnul maior Budeanu. În acel moment și în zilele următoare nu am acordat nicio importanță acestui fapt. La circa 3 zile după vizita la Popești-Leordeni am plecat în cursă regulată la Milano și Paris.

Revenind de la Paris, am aflat ca o notă desigur provocată de Dl. Maior Budeanu a cerut Flotilei să precizeze ce căutam pe aerodromul de la Popești-Leordeni. Bănuiesc ca nu s-a putut răspunde decât adevărul, că am fost să văd avionul Bucker Bessman cerut.

Îmi permit a crede, Domnule General, dat fiind activitatea mea în aviația militară și civilă și în special situația mea actuală de pilot-inspector al soc. T.A.R.S. pe curse interne și externe, că prezența mea pe un aerodrom, unde m-am prezențat în prealabil comandantului unității, nu poate constitui o surpriză.

În cazul special al aerodromului Popești-Leordeni, consider ca prezența mea acolo nu putea fi deplasată. Spre susținerea acestei convingeri îmi permit a cita următorul pasagiu[25] […]:

«Comandantul grupului 9 Vânătoare[26] se găsește pe aerodromul Cioara-Doicești în noaptea de 23-24 august 1944 izolat complet fără legătură telefonică sau radio între unitatea sa și Comandament, în imposibilitatea de a primi ordin. Întâmplător ascultă la radio proclamația M.S. Regelui Mihai 1 către Țară și Armată, păzește toată noaptea avioanele împreună cu ofițerii și trupa […]. În ziua de 24 refuză să execute ordinele date de germani care prin viclenie și inducere în eroare asupra situației Armatei Române și afirmațiuni neadevărate cu scop de intimidare, încearcă să pună mâna pe avioane. Adoptă cu orice risc o atitudine credincioasă Tronului și Țării. Trupele Aeropurtate pe aerodromul Cioara-Doicești se înmulțesc și din proprie inițiativă reușește să salveze grupul 9 vânătoare de la intențiile germane de a-l captura, izbutind prin tact, îndrăzneală și surprindere să-l deplaseze în întregime dela Cioara-Doicești la Popești-Leordeni. […] în zilele următoare intră în acțiune pentru apărarea Capitalei, atacată fără cruțare de aviația germană»”.

Teoretic, Bâzu dăduse o măiastră lovitură de grație calomniatorului, explicând, cu cuvintele altora, că în cele mai critice momente ale războiului el devenise eroul acelui aerodrom, nemaiputând fi din acel moment un intrus. Practic însă, memoriul său nu a impresionat pe nimeni. Cui îi mai păsa în octombrie 1947 de un aristocrat ajuns erou prin doborârea câtorva zeci de avioane sovietice?

Cu luciditate, dar continuând să creadă că-și poate apăra cauza, Bâzu continuă:

„Reviu la adresa trimisa de Comandamentul Aeronauticii cu aviz favorabil Dir. Înzestrări Aeronave la 1 nov a.c. și care a ajuns în aceeași zi la Dl. General Romanescu, împreună cu întreg dosarul, inclusiv rezoluția favorabilă a D-sale.

Spre marea mea surprindere, Dl. General Romanescu mi-a afirmat de astădată că nu poate aproba cererea mea. Că nu-mi poate acorda nici avionul Bucker Bessman cerut și nici un alt avion. Am arătat D-lui General Romanescu că este imposibil a se explica aceasta schimbare a unui punct de vedere just și legal concretizat printr-o rezoluție precisă și categorică tot a D-sale, fără să fi intervenit un element nou puternic și hotărâtor.

Convingerea mea s’a format nestrămutată că aceasta era iar o urmare a celor întâmplate pe aerodromul Popești-Leordeni.

Am spus D-lui General Romanescu că față de situația în care sunt pus, voiu reclama cazul chiar Domniei Voastre[27].”

Cu gândul la ce va urma în România comunistă, memoriul lui Bâzu aproape că stârnește un zâmbet; aceasta, într-o lume în care avioanele meritate de eroi ajunseseră să fie folosite de potentații momentului pentru mici comisioane personale.

După fuga lui Manolescu, toți salariații T.A.R.S. sunt puși sub lupă

Trei zile mai târziu, plângerile justificate ale lui Bâzu își pierdeau complet consistența, prinse în duritatea evenimentelor. Pe 4 noiembrie, Max Manolescu, celălalt pilot inspector din T.A.R.S., este surprins în pregătirea unei evaziuni de persoane și de valori considerabile, printr-un control inopinat înaintea unui zbor către Milano. Aurul și valuta sunt confiscate imediat, toți cei implicați sunt arestați, dar Max reușește să scape, evadând ca în filme, ajutat fiind de americanii prieteni din Comisia Aliată de Control a Statelor Unite, cei care, în momentul cel mai dramatic, s-au luptat în stradă, corp la corp cu agenții siguranței române, riscând un incident diplomatic major. Max se foloseste de cunoștințele sale din diferite orase și evadează din România terestru, trecând granița româno-ungară undeva pe la sfârșitul lunii, în zona Aradului.

Iadul se dezănțuie. Toți salariații T.A.R.S. sunt puși sub lupă. Din 117 salariați, câți au fost inventariați la aerobaza Băneasa la 4 noiembrie 1947 – și doar 20 considerați suspecți din punct de vedere al orientării politice[28] – doua săptămâni mai târziu[29] rămân în serviciu numai 32, 85 dintre ei fiind „comprimați”, forțând S.S.I.-ul să ia notă de zvonul conform căruia se dorește desființarea imediată a companiei. O asemenea concediere masivă produce panică și dezorganizare, dar lucrătorilor din serviciile de supraveghere le este din ce în ce mai ușor, nemaifiind obligați să urmarească prea multe „obiective”.

Din zece oameni capabili să piloteze o aeronavă de linie la 4 noiembrie 1947, „democrații” nu-și pot permite să demită pe nimeni, căci au în exploatare 12 avioane. Deși prin fuga lui Max Manolescu rămân doar nouă piloți, luni, 17 noiembrie 1947, lui Bâzu i se retrage pentru prima dată în viață viza de zbor pentru străinătate. Avionul de Milano programat pentru marți, 18 noiembrie, pleacă abia miercuri, cu un alt pilot.

Lui Bâzu i se retrage viza de zbor pentru străinătate

Putem ghici ce amărăciune era în sufletul lui Bâzu când scria, în finalul memoriului din 20 noiembrie:

„Deși relativ la acest ultim fapt[30] nu am un element precis pentru a face o afirmație, după felul cum s-au desfășurat lucrurile, după concordanța și logica faptelor, înclin să cred că în mod direct sau indirect acest ultim fapt ar fi tot o consecință a celor întâmplate la Popești-Leordeni.

Oricare ar fi adevărul în originea acestei suspendări de la zbor în străinătate, care pentru subsemnatul înseamnă din motive de demnitate și prestigiu profesional și social o renunțare la profesiune, în cazul în care s-ar menține această masură, în calitate de fost luptător pe front, fac apel la Domnia Voastră să binevoiți a dispune să se facă lumină și dreptate în chestiunile relatate în memoriu.

[…]

Domnule General Inspector, în Uniunea Sovietică, Colonelul Pokîrșin care are 53 de victorii aeriene, este de 3 ori Erou al Patriei sale și la loc de onoare.

Subsemnatul, care am la activitatea militară ce cunoașteți și reiese din rapoartele anexate, plus activitatea civilă, cu atitudinea nedesmințită în decursul anilor, solicit atenția Domniei Voastre asupra celor raportate, spre a se face dreptate.

București, 20 nov 1947”

În documentele serviciilor de informații, o presupusă legătură de afaceri a lui Bâzu cu Elena Lupescu

Nimic în lume nu mai ține însă cu Bâzu. Pe 21 noiembrie, când poate ideea de luptător și zburător devotat pentru cinstea patriei mai putea avea sens și consistență grație acestui emoționant memoriu, aeronava YR-TAI se striveste de solul cehoslovac în apropiere de Praga. Mor în accident pilotul, copilotul și încă alți șase pasageri, astfel încât nimeni nu mai poate afla cine a ascuns 3 kilograme de cocoșei de aur în bordul avionului.

Aurul de contrabandă dezlănțuie furia autorităților române și sovietice asupra personalului navigant și toate serviciile de informații încep să duplice din arhive orice notă sau denunț – false sau adevărate – pe care le au despre angajații T.A.R.S.. Campion involuntar la consum de hârtie și cerneală este distinsul nostru aviator.

„Direcțiunea Poliției de Siguranță, Seviciul 2 – f. urgent – Către Președenția Consiliului de Ministri Serviciul Special de Informații

Cu onoare vă rugăm a ne comunica de urgență toate datele pe care le dețineți cu privire la numitul Constantin Cantacuzino zis Bâzu.

Director, șef serviciu II

N. Rădescu”

Urmează informații foarte detaliate, întinse pe câteva pagini, de la mai multe servicii de informații, unele absolut ridicole, cum ar fi o presupusă legatură de afaceri cu Elena Lupescu, legatură parafată prin trei covoare persane oferite cadou susnumitei. Totuși, în furtuna informațională, o semnatură discretă și lucidă, încă neidentificată, adaugă respectuos cu cerneală albastră pe prima pagina:

„22 nov 47 – să i se permită zborul, în cazul în care T.A.R.S. are absolută nevoie de serviciile sale”

„25 nov 47 – De acord cu punctul de vedere al seviciului II. Bâzu Cantacuzino ar putea să ne furnizeze informații prețioase[31]. SSI a dat aviz favorabil pentru pașaport […] pe ruta București-Milano. În concluzie: i se va da pașaport”

Numărul piloților din T.A.R.S., capabili să conducă aeronave, scade la 6

Schimbarea de atitudine pare de necrezut, însă o notă a secției 3 brigada VII de siguranță din 1 decembrie 1947 face puțină lumină asupra situației critice în care se găsea T.A.R.S.. În notă se precizează că din pricina iernii se întâmplă des ca un avion aflat pe un aeroport străin să nu poată decola spre țară după program, adică a doua zi. Nota tragea un semnal de alarmă: piloții, neavând prin lege dreptul de a schimba valută sunt nevoiți să își vândă uneori hainele de iarnă pentru a se putea caza și a putea servi masa în zilele în care vremea rea îi bloca în aeroporturi străine.

„Cum această stare de fapte este comentată defavorabil de către pasageri și aduce știrbire prestigiului țării noastre în străinătate, vă rugăm să binevoiți a dispune. Inspector de poliție șeful serviciului …”

Să fi atârnat acest lucru în balanța avizului favorabil adăugat pe caracterizările defavorabile cu privire la Bâzu? Destul de posibil. Era un om care nu s-ar fi plâns niciodată de lipsa unei sume minime pentru situații critice. Mai trebuie adăugat și faptul că, la 8 decembrie, personalul navigant T.A.R.S. se redusese din nou. Deși numărul angajaților se mărise la 42 de persoane, numărul piloților capabili să conducă o aeronavă scăzuse la 6.

În ciuda deficitului, „propunem ca acesta [Bâzu] să fie oprit de la zbor atât în cursele externe cât și în cele interne”

Pe 9 decembrie, Comisarul șef al Direcției Siguranței Statului, serviciul 3 biroul 3, elaborează un raport de opt pagini despre situația T.A.R.S.. Bine informat, comisarul atrage atenția că la o flotă de 12 avioane de linie, 2 pentru curse speciale și 2 pentru bagaje sunt prevăzute 5 curse externe și 3 interne, dar numai șase piloți, nu toți capabili de zbor pe toate cele cinci tipuri de avioane.

Minimul necesar de piloți era estimat la 9. Documentul continuă să facă estimări: numărul piloților secunzi trebuia să fie de minim 9 (dintr-un disponibil de 14), radiotelegrafiștii la fel, minim 9 (dintr-un disponibil de 7, dintre care 4 sunt considerați mediocri) și numărul mecanicilor de bord era estimat la minim 11 (dintr-un disponibil de 11, dintre care 4 considerați mediocri). Trei piloți secunzi sunt programați pentru a da teste de piloți primi, dar doar pe vreme bună, adica abia la primăvară. Până atunci, comisarul care a întocmit nota se „blindează” cu un argument imbatabil:

„Din discuțiile noastre, avute cu inginerul Grigorief (sovietic) șeful serviciului exploatări și cu comandorul Munteanu, directorul Autobazei, rezultă că, dacă se va continua cu concedierea celor căzuți în vină, societatea va fi nevoită să-și întrerupă activitatea din lipsă de personal navigant.”

Totuși, la capitolul „concluzii”, după tot felul de măsuri globale, comisarul ține neapărat să specifice măsuri speciale pentru o anumită persoană: „3/ Pentru a preîntâmpina o eventuală evaziune aeriană din partea pilotului CANTACUZINO CONSTANTIN pentru faptele arătate și cunoscute, propunem ca acesta să fie oprit de la zbor atât în cursele externe cât și în cele interne.”

Pe scurt, problemele T.A.R.S. erau: lipsa oamenilor capabili de a zbura și împiedicarea lui Bâzu Cantacuzino de a zbura. Paradoxal și simptomatic.

Pe 15 decembrie, șeful serviciului II din Direcția Generală a Siguranței Statului, N. Moravec, se vede nevoit să înainteze o nota Șefului Serviciului de Frontieră: „În conformitate cu ordinul rezolutiv al Domnului Director General al Direcțiunei Generale a Siguranței Statului […] se va acorda pașaport pilotului aviator Constantin Cantacuzino Bâzu pentru pilotarea avioanelor T.A.R.S. pe ruta București-Milano dacă această Societate are nevoie absolută de serviciile sale.”

Cu alte cuvinte o evidentă spălare pe mâini de responsabilitatea anulării unei curse din lipsă de pilot. Dacă cineva îi interzice lui Bâzu zborul și astfel o cursă nu poate fi efectuată, nu șeful serviciului II a fost acela care i-a interzis aviatorului exercitarea profesiei. Dar chiar și asa, nimeni de la T.A.R.S. nu este dispus să riște și Bâzu rămâne în continuare suspendat.

O nouă lovitură cade ca un trasnet în ajunul revelionului, nu numai pentru Bâzu, ci pentru orice om de bun simț din regat: sub amenințarea executării unor ostatici, regele Mihai este silit să abdice în ziua de 30 decembrie. Milioane de români sunt îndurerați și incapabili să-și revină din șoc. Prietenii bolșevicilor defilează mândri pe străzile Capitalei și se grăbesc să-l alunge pe rege cât mai grabnic și mai umilitor. De-acum, să ai origini aristocratice într-o republică populară devenea periculos, iar Bâzu, cu al sau arbore genealogic, era printre primii pe lista dușmanilor poporului.

Lung șir de acuze la adresa lui Bâzu

8 ianuarie 1948. O listă mai veche cu piloți de linie[32] este anexată unei cereri de viză pentru personalul navigant T.A.R.S.. Simptomatic, tocul comisarului șef scrie de mână, cu cerneală neagră, sentința: „Se eliberează viza pentru 3 luni de zile în afara de Popescu Ioan și Cantacuzino Constantin.”

10 ianuarie 1948. O nouă caracterizare a lui Constantin Cantacuzino este întocmită de Serviciul II biroul 1 al Direcției Generale a Siguranței Statului. Documentul este consistent, întins pe trei pagini, din care spicuim:

„BÂZU CANTACUZINO apare ca suspect din punctul de vedere al Direcției Generale a Siguranței Statului din următoarele motive.

Pe timpul lui Carol al II-lea a fost în legătură cu Elena Lupescu, căreia i-a făcut cadou 3 covoare persane, beneficiind la rândul său la numeroase favoruri din partea fostei Curți Regale.

[…]

În anul 1942 a plecat voluntar pe frontul anti-sovietic iar în 1944 când a fost demobilizat din cauza căsătoriei sale cu evreica NADIA HERESCU GOLDENBERG[33], a cerut lui Ion Antonescu să fie trimis din nou pe front pentru a-și face datoria de «bun român».

[…]

În vara anului 1944 a făcut parte din escadrilele aviației de vânătoare care apărau Capitala împotriva bombardamentelor anglo-americane, evidențiindu-se cu această ocazie.

[…]

Trebuie menționat în plus că, în decursul timpului, BÂZU CANTACUZINO a fost semnalat în repetate rânduri că ar întreține legături cu legionarii, fără însă ca prin verificările acestor informații să se ajungă la un rezultat concludent.

[…]

Este cunoscut faptul că a risipit în decursul a câtorva ani trei averi însemnate pe care le moștenise, într-un trai luxos și desfrânat.”

Trei averi, trei covoare, legionar protector al evreilor, desfrânat risipitor și vânător de bombardiere americane, printre multe altele. Aceasta caraghioasă listă de aiureli reprezenta suma informațiilor „verificate, din sursă sigură”, pe care vigilentul organ popular de siguranță națională le putea oferi spre analiză. Și totuși, pe această imundă caracterizare, la 12 ianuarie 1948, misterioasa semnătură care mai dăduse două avize favorabile în noiembrie, revine și scrie: „12 ian 1948 – S2: se aprobă viza de zbor.” Sec și providențial. Dar încă insuficient.

Cât aur a plecat din România în ianuarie 1948?

O altă listă cu toți cei 32 de salariați ai aerobazei Băneasa este întocmită sâmbătă, 10 ianuarie, aprobată parțial duminică, 11 ianuarie, și, doar cu două excepții, aprobată integral luni 12 ianuarie. Patru piloți primi (dintre care Bâzu lipsește), 10 piloți secunzi, 8 telegrafiști, 7 mecanici de bord și o stewardesă au în sfârșit pașapoarte. Hârtia poartă antetul oficial T.A.R.S., semn că la nivelurile superioare s-a luat o hotărâre definitivă. 31 de salariați din personalul navigant respiră ușurați. Liniștiți că-și pot exercita meseria. Bâzu nu se află printre ei. Este singur și izolat, eliminat din toate listele și devenit caz special.

Marți, 13 ianuarie, cursa de Milano pleacă, dar fără Bâzu. La manșa avionului se află pilotul prim Tudose Stelian. Cealaltă cursă, cea de Budapesta, se desființează și devine o cursă regulată către Praga.

Luni, 19 ianuarie, ni se dezvăluie misterul ușurinței cu care au fost emise pașapoartele: două avioane de linie decolează cu destinația Praga, transportând doar aur, fără pasageri. România acelei clipe se grăbea să înstrăineze mult aur, cât mai repede și cât mai sigur, astfel încât avioanele de linie aveau de îndeplinit o misiune urgentă și foarte importantă. Cât aur românesc a plecat în acele zile din țară poate vom afla cândva. Un lucru este sigur: de la un nivel ierarhic în sus, toată lumea avea nevoie ca aceste transporturi să meargă ceas, iar pașapoartele de serviciu cu viză de lucru pentru străinătate erau cel mai tranchilizant lucru pe care Republica Populară Română putea să-l ofere salariaților T.A.R.S..

Cele două aeronave – devenite ad-hoc mașini bancare de transport valori – ajung la Arad și fac escală lângă avionul plecat de marți, cel care, din cauza vremii nefavorabile din nordul Italiei, nu avea încă drept de zbor spre destinație. Nervii pasagerilor erau întinși la maxim, toți fiind sătui până peste cap după șase zile de așteptare. Pe 20 ianuarie, avioanele ce transportaseră aurul Băncii Naționale trec din nou prin Arad, pe lângă același avion de pasageri, blocat acum de șapte zile.

21 ianuarie 1948: „Avem onoare a vă face cunoscut că se aprobă viza de zbor pentru Constantin Cantacuzino zis Bâzu”

Din nou este marți, 20 ianuarie, și o nouă cursă de Milano trebuie să își ia zborul. Cum Tudose Stelian este blocat în Arad, cum niciunul dintre ceilalți piloți nu are experiență pe această rută, s-ar parea că nimeni și nimic în lume nu-l mai pot opri pe Bâzu de la zbor, căci el făcuse de sute de ori această cursă.

Și totuși, Bâzu nu are încă pașaport. Unii cred deja că el este comprimat de patru zile[34]. În plus, vremea nefavorabilă țintuiește la sol și această cursă, pentru încă o zi.

Vine – în sfârsit – ziua de 21 ianuarie, zi în care pe aeroportul Băneasa sunt disponibili trei piloți primi, zi în care Bâzu are prea puține șanse să prindă cursa. Dar lucrurile sunt schimbătoare, ca și buletinele meteo de iarnă. Unul dintre piloți trebuie să onoreze cursele interne întârziate. Ceilalți speră amândoi să prindă faimoasa cursă de Milano.

Iată că visul niciunuia nu se împlinește; aurul românesc transportat la Praga nu este suficient, astfel încât încă două avioane trebuie să zboare acolo cu două noi transporturi din rezeva B.N.R. Cum Bâzu este exclus din start de la un asemenea zbor, cursa de Milano rămâne iar fără pilot.

Se trece la alegerea unui pilot din rândurile piloților secunzi. Cel mai experimentat dintre aceștia, Rădulescu Valeriu, lipsește și el de la apel, fiind în tren spre țară, după ce dusese în zbor în Elveția avionul personal al lui Mihai I, de-acum fostul Rege al României.

Pe aeroportul din Băneasa, pasagerii de Milano așteaptă să aibă un pilot. Pe aeroportul din Arad, alți pasageri pentru Milano așteaptă vremea bună de opt zile. Cu două transporturi speciale pe cap, cu nepermise întârzieri la cursele interne, T.A.R.S. nu are de ales și rezolvă cererea numarul 45.637 din data de 15 decembrie 1947.: „Urmare adresei din 15 decemvrie 1947: Avem onoare a vă face cunoscut că se aprobă viza de zbor pentru CONSTANTIN CANTACUZINO zis BÂZU, pilot șef inspector la Societatea T.A.R.S.”

Telegramă de la Milano: „Rog considerați-mă demisionat”

Bâzu este anunțat cu foarte puțin timp înainte de plecare; primește pașaportul și decolează – pentru ultima dată – de pe aeroportul Băneasa. Vremea este bună și ajunge fără probleme la Arad, de unde plecase, în sfârșit, și nefericitul avion pilotat de Tudose. Bâzu pleacă la scurt timp după el și ajunge pe înserat la Milano. Se cazează la hotel și stă retras, așa cum îi era obiceiul, toată ziua.

Pe 22 ianuarie, de dimineață, cele două avioane încărcate cu aur decolează de la București, însă unul se întoarce din pricina unei defecțiuni. Va decola din nou, fără probleme pe 23 ianuarie, când în România începe să circule vestea ca Bâzu a plecat la Paris. În seara zilei de joi, 22 ianuarie, Bâzu expediază pe adresa T.A.R.S. o telegramă memorabilă.

„RASPUNS TRATAMENTULUI CE MI ATZI APLICAT ROG CONSIDERATZI MA DEMISIONAT = CONSTANTIN CANTACUZINO”

Cele 17 cuvinte[35] au ajuns în România la ora 23:25. Alături de acestea, în camera de hotel, colegul Tudose găsește o scrisoare manuscrisă care suna astfel:

„Milano 22 ianuarie 1948

Dragă domnule Tudose și dragi camarazi,

Am expediat astă seară societății T.A.R.S. următoarea telegramă: «Răspuns tratamentului ce mi-ati aplicat rog considerați-mă demisionat»

C.M. Cantacuzino

Ca atare îmi iau ramas bun de la voi toți și înțelegeți din textul telegramei și motivul unei hotărâri pe care nimeni pe pământ nu a cunoscut-o până în acest moment și pe care am luat-o în urmă și în ……[36] celor la care mă refer în telegramă. Spuneți tuturor și aflați că nu vă uit pe voi toți și că nu-mi uit angajamentele personale pe care le-am înțeles din purtarea fiecăruia mari și mici către mine.

Multe bune urări la toți în București.

C.M. Cantacuzino”

Cu trenul, la Paris

Iată prințul! Iată omul frumos care n-a uitat să aibă grijă de cei rămași în țară, așternând pe hârtie cuvinte liniștitoare prin care își asumă toată vina și își ia rămas bun, punând lucrurile în ordine – dându-și regulamentar demisia – și închizând încet ușa în urmă, parcă murind, restul devenind tăcere.

Informația apare imediat în notele informatorilor „Argus” și „Alinescu” și se raspândește rapid în zilele ce urmează. „Bâzu a părăsit avionul la Milano și a luat trenul spre Paris. Tudose cere T.A.R.S. să trimită un pilot să ia avionul” Șeful serviciului pașapoarte adaugă sec, pe fiecare dintre acestea, cu stiloul: „Se știe”, „la dosar”, „la lucrare”, „la dosarul individual”.

Putem presupune ca Bâzu a luat trenul către Paris, că i-ar fi cerut ajutorul Nadiei, care avea o locuință în arondismentul 16, dar nimeni nu a descoperit până acum vreun document care să ateste acest lucru.

Să revenim deci în concretul stalinist de unde Bâzu tocmai evadase. 2 februarie 1948. „Reacționarul notoriu”, comandorul Pavlovschi, fostul șef al lui Bâzu, arestat în vara anului 1947, anchetat timp de câteva luni și comprimat după bunul obicei al momentului, reprimeste pașaportul și viza de zbor pentru străinătate, ca și cum nimic nu s-ar fi întamplat. Dacă ar fi știut că-i poate face un asemenea bine, cu siguranță Bâzu ar fi încercat să plece mai degrabă. Comandantul sovietic Korotkov este și el bucuros să îl știe pe capabilul veteran al Stalingradului din nou comandant al Aerobazei Băneasa.

Cine se folosește de evadarea lui Bâzu

În urma plecării prințului, un personaj inedit își încearcă norocul:

„5 februarie 1948

DOMNULE M I N I S T R U,

Subscrisul Ion Teodorescu, ziarist, și administrator girant al imobilului-block din București, str. Ion Ghica nr. 2, cu profund respect, va supun următoarele:

Recent a dezertat în străinătate aviatorul Bâzu Cantacuzino, care a domiciliat în blocul ce girez, și administrez și a cărui viață, relații, surse de venit, poziții de avere vizibile sau camuflate le cunosc în modul cel mai perfect.

Cum averea numitului este lovită de sancțiunile legii nr. 4/948, iar prin necunoașterea numeroaselor bunuri mobile și imobile care îi aparțin sau asupra cărora a avut drepturi camuflate, s’ar irosi importante drepturi ale Statului,

Cu onoare Vă rog, să binevoiți a-mi acorda încrederea prin numirea subsemnatului ca administrator-custode al averii Aviatorului Cantacuzino, asigurându-vă că prin pregătirea mea, prin cunoștințele mele speciale și prin calitatea mea de administrator al blocului unde a domiciliat, coroborată cu informațiile ce pot avea, voi ști să dau în interesul Statului, cea mai bună conservare și administrare a bunurilor respective.

Primiți, Vă rog, Domnule Ministru, încredințarea cele mai profunde considerațiuni.

DOMNIEI – SALE

DOMNULUI MINISTRU AL JUSTIȚIEI”

Omul nou se născuse. El știa cum să își slujească statul și pe cine să urmărească, cum să strângă informație și ce să facă cu ea. Am redat integral această cerere, păstrând grafia vremii, pentru a sublinia câteva mărunte, dar revelatoare automatisme, cum ar fi folosirea abuzivă a virgulei și a literei mari.

Alți oameni la fel de mici caută să-și scape pielea, lovindu-l pe Bâzu. În 14 februarie 1948, ziarul italian „L’Umanita” publica o rușinoasă poveste în care frații Reiss – Aureliu, Juliu și Zigu – l-au furat pe David Erlich și au dat vina pe Bâzu Cantacuzino. Toți patru erau implicați într-o contrabandă de bijuterii pe care ultimul, cel păgubit, le scotea ilegal din România prin intermediul celor trei. Aceștia, auzind despre isprava lui Bâzu, au croșetat o poveste prin care Bâzu ar fi fost cel desemnat să transporte bijuteriile și care a profitat de ultimul transport pentru a și le însuși. Este clar că această scorneală trebuie pusă la loc de cinste în raftul fantasmelor despre Bâzu, alături de cele trei covoare persane făcute cadou Elenei Lupescu. Evident, nici David Erlich nu crede în aceasă scorneală și îi dă pe cei trei frați pe mâna poliției italiene[37].

Prințului Cantacuzino i se retrage cetățenia

22 februarie 1948: ultimul act în relația R.P.R. – Constantin M. Cantacuzino. Popular cum era, Bâzu ajunge pe faimoasa listă publicată în România Liberă.

„S’a retras cetățenia română fostului rege Carol al II-lea și a altor 34 de trădători: Consiliul de Miniștri în ședința din 20 februarie 1948, în urma referatului prezentat de d. ministru al jusțiției și în baza legii No. 877 din 9 decembrie 1940[38] și a legii No. 6 din 20 ianuarie 1948 a retras naționalitatea și a dispus confiscarea averii unui prim lot de persoane care prin activitatea lor defăimează țara peste hotare:

Acestea sunt:

Carol Hohenzollern de Siegmarinen (fostul rege Carol II)

Gafencu Grigore

[…]

Cantacuzino Constantin Bâzu

Pamfil Seicaru

[…]”

România începea să se lepede de oamenii nefolositori în sistem sovietic, pe loturi. Bâzu l-a prins pe primul. Cum a reusit să-și defăimeze țara peste hotare în doar o lună de zile, astfel încât să-și piardă cetățenia, nu cunoaștem nici astăzi, 65 de ani mai târziu. Nu există niciun document în acest sens în dosarul său, rămas deschis până la moartea sa, în 1958.

Bâzu n-a aflat niciodată că fiica lui de 15 ani și jumătate a fost arestată și închisă fără proces

Așa cum am afirmat și am demonstrat cel puțin parțial pe parcursul acestui articol, fantasmagoriile despre ilustrul aviator sunt mai multe decât documentele care s-au păstrat despre el. Merită analizată într-un articol special această inexplicabilă ură față de un om care nu a știut să poarte pică nimănui.

O considerație finală trebuie facută. Există un lucru pe care nimeni, niciodată, nu l-a observat și nu l-a exploatat. Este un lucru ce nu îi face cinste elegantului om care a fost Constantin M. Cantacuzino, un călcâi al lui Ahile pe care dușmanii săi, dacă ar fi fost inteligenți, dacă n-ar fi fost superficiali, l-ar fi folosit și l-ar fi lovit, astfel, fără milă.

După ce s-a stabilizat financiar, Bâzu nu a încercat niciodată să intre în contact cu fosta sa soție, Anca Diamandi, pentru a o putea ajuta pe unica sa fiică, Maria Ioana Cantacuzino[39]. Bâzu nu a aflat niciodată că fiica sa, la numai 15 ani și jumătate, împreună cu alti șase copii cu vârste cuprinse între 14 și 17 ani, a fost arestată și închisă timp de aproape 3 ani, fără niciun proces. Abia după ce și-a „sărbătorit” majoratul în închisoare, un judecător a observat că vârsta la care Maria Ioana fusese arestată era incompatibilă cu responsabilitatea față de acuzațiile ce i se aduceau, acelea de a fi creat o organizație subversivă intitulată „Patrulaterul Roșu”. Atât de descreierate erau slugile zvasticii roșii în acele vremuri încât repetau în actele de acuzare că această organizație fusese creată în 1950 – deci când creatoarea ei avea 14 ani – și reoganizată în 1952, când aceasta nu putea avea decât maximum 16 ani împliniți[40].

Pe tot parcursul înfiorătoarelor documente ce se străduiesc să condamne politic o adolescentă, grija părintească a tatălui ei lipsește. Este dureros să dezvăluim această inexplicabilă anormalitate, mai ales când știm[41] cât de mult s-a zbătut Max Manolescu – colegul și prietenul lui Bâzu Cantacuzino de la T.A.R.S. – să-și aducă băiatul și soția în Franța. Max s-a luptat 17 ani și nu s-a lăsat până când chestiunea eliberării familiei sale nu a ajuns subiect de discuție între Franța și România la un nivel diplomatic, nivel ce trecea peste ofițerii de securitate care îi aveau dosarul în lucru.

Bâzu a trăit în libertate zece ani frumoși, ani în care a excelat prin acrobațiile pe care le făcea cât de des putea în cadrul mitingurilor aviatice din Spania, Franța și Anglia. Din păcate, nu există până la acest moment documente din care să aflăm cum s-a simțit și ce a făcut el în primele săptămâni de libertate.

Există, totuși, o șansă: lui Bâzu îi plăcea să scrie scrisori și memorii. Câteva au fost descoperite recent la Ministerul Aerului de la Madrid. Cu răbdare și cu perseverență, portretul celui care a zburat ca nimeni altul va fi refăcut, mai ales în această decadă pe care o trăim, căci majoritatea țărilor din vestul Europei desecretizează aproape orice document mai vechi de 50-60 de ani.

După atâția ani de nedrepte judecări superficiale, Bâzu merită să fie dezvăluit pe de-a întregul, cu bune și cu rele, căci om a fost și prin multe a trecut, dar mai ales pentru că atunci când a avut ocazia a strălucit cum puțini ar fi putut să o facă.

Cine e Bâzu Cantacuzino?

Cronologie

  • S-a născut la 11 noiembrie 1905, la București; fiu al lui Mihai Cantacuzino și al Mariei Rosetti-Teșcani.
  • 1917-1918: Se refugiază în timpul ocupației germane la Iași, unde conduce un automobil pentru prima dată – la vârsta de 12 ani – și este inițiat în vânătoare de către unchiul său, care îi dăruiește o pușcă (la 13 ani).
  • 1923: bacalaureat la liceul de stat din Geneva, „categoria real” (Arhivele Naționale ale României – fila 34 și 39, fond 1045, dosar 512). Cu ocazia studiilor în Elveția, descoperă hocheiul și i se dedică, devenind căpitanul echipei naționale între 1931 și 1937.
  • Absolvent al Școlii militare de artilerie, la Timișoara (examen de sublocotenent termen redus, 1924).
  • Studii la universitățile din Institutul Comercial din Strasbourg – 2 ani de studii comerciale (1924-1926) – și anul 2 de drept la Universitatea din Paris (1926 – 1927) (Arhivele Naționale ale României – fila 34 si 39, fond 1045, dosar 512).
  • 29 august 1928: tatăl său moare într-un accident la Călimănești.
  • 1932: câștigă campionatul României la tenis.
  • Mai 1933: divorțează de Georgeta Diamandi.
  • Iunie 1933: obține brevetul de pilot de turism.
  • 1934: obține brevetul de pilot de război și pilot fără vizibilitate.
  • 1934: câștigă Cupa Ghica, cel mai important concurs aeronautic românesc al momentului.
  • 1935: obține brevetul de pilot de vânătoare și de transport public.
  • 1935: se recăsătorește cu sora Georgetei, Anca Diamandi.
  • August 1935: Maria Cantacuzino, mama sa, suferă o gravă depresie. Bâzu este numit custodele averii sale și o va administra împreună cu sora sa Alice, căsătorită Sturza, secondați de un consiliu de familie.
  • Bâzu plănuiește să facă înconjurul lumii. Primește pentru acest proiect – de la stat, de la persoane particulare și prin subscripție publică – 7.500.000 lei și adaugă personal 1.200.000 lei. Acesta devine cel mai important proiect al său.
  • 21 aprilie 1936: se naște Maria Ioana Cantacuzino.
  • 1 octombrie 1936: avionul Caudron-Renault este gata cu întârziere și turul lumii se amână pentru 1937.
  • 12 mai 1937: în testele premergătoare zborului circumterestru, Bâzu descoperă imperfecțiuni ale avionului, dar realizează și recorduri de viteza (de exemplu, Paris-Alger în 4h38min).
  • Mai 1937: stabilește recordul mondial de viteză Paris-București (5h40min) și se înscrie în cursa de viteză Paris-New York, care urmează să înceapă în august.
  • 1 iunie 1937, Miami: Amelia Earhart își termină pregătirile pentru înconjurul lumii și pleacă în această aventură.
  • 2 iulie 1937: Amelia Earhart dispare în Pacific, în clipa în care mai avea de străbătut doar 7.000 de km și ar fi realizat înconjurul lumii.
  • 20 august 1937: pentru Bâzu, totul este pus la punct logistic, avionul încă mai are probleme, dar vremea din Alaska și Siberia se înrăutășește iremediabil. Sovieticii anulează permisiunea de zbor și Bâzu este, la rândul său, în imposibilitatea de a mai realiza înconjurul lumii.
  • Noiembrie 1937: Bâzu eșuează în stabilirea unui record de viteză Londra-Cape Town; angajează un avocat pentru a recupera banii investiți în avionul care se dovedește a fi incapabil de zboruri lungi și rapide.
  • 1939: obține un brevet de radio-telegrafist clasa 1 și un brevet de inspector navigant clasa 2.
  • 1939: mama sa se recăsătorește cu George Enescu.
  • 3 mai 1941: este repartizat în secret, în caz de război, ca locotenent în rezervă la Flotila 1 vânătoare.
  • 22 iunie 1941: este mobilizat pe loc la LARES, dar se oferă voluntar și pleacă pe front. Luptă pe un avion de fabricație britanică Hurricane și doboară sigur 4 avioane inamice (și alte 2 neconfirmate).
  • 19 septembrie 1941: este demobilizat pentru că „întreține relații intime cu o ne-ariană, Nadia Herescu” și este înconjurat „numai de evrei”. Serviciile Secrete de Informații îl urmăresc pas cu pas și notează totul într-un dosar personal. Bâzu este transferat la LARES, la flotila de transport.
  • 27 decembrie 1942: Bâzu aduce în țară, cu mari riscuri, un avion Lokheed avariat la Melitopol și reparat sumar; primește mulțumiri scrise. Mai aduce, de asemenea, în țară un avion de vânătoare sovietic și un alt avion românesc de transport, ambele avariate și reparate sumar.
  • 20 aprilie 1943: sătul de piedicile ce i se pun pentru a reveni pe front, întocmește un memoriu voluminos pe care îl adresează șefului statului, Mareșalul Ion Antonescu.
  • 1 mai 1943: ca urmare a memoriului, Bâzu va pleca pe front. Se califică într-un zbor de 15 minute ca pilot de vanatoare pe Me 109. Instructorul său, Hauptmann Lipfert, este impresionat.
  • August 1943: este avansat căpitan și decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” cls. III, cea mai înaltă distincție de război din România.
  • 27 august 1944: execută zborul vieții lui, plecând de la București la Foggia, Italia, peste teritoriul inamic, cu un Me 109, avându-l ascuns în fuselaj pe cel mai înalt în grad prizonier american, lt.col James Gunn; împreună cu acesta, pune la punct și execută fără nicio pierdere evacuarea tuturor celor 1.053 de prizonieri americani valizi din România înaintea ocupării Bucureștiului de către trupele sovietice.
  • 12 martie 1945: pilotând un Ju 52, aterizează forțat în județul Făgăraș cu 15 oameni la bord, ofițeri superiori întorși de pe front, în frunte cu Ministrul aerului, Emanoil Ionescu. Nimeni nu pățește nimic, deși motoarele aveau mari probleme, unul dintre ele oprindu-se.
  • 25 februarie 1945: doboară în luptă un avion Fw 190 și, într-o clipă de neatenție, căutând să vadă locul unde căzuse avionul – pentru a-l putea omologa – este surprins și doborât de către fostul său instructor, Lipfert. Bâzu abia scapă cu viață, dar coechipierul sau, Traian Dârjan, își găsește sfârșitul în această întâlnire nefericită între foști camarazi de arme.
  • Mai 1945: după încheierea păcii în Europa și revenirea în București, Bâzu devine aviatorul cu cele mai multe victorii aeriene, având în palmares 43 de victorii confirmate, 11 neconfirmate și una comună. În realitate, numărul victoriilor este mai mare, deoarece Bâzu avea deseori eleganța de a-l lăsa pe coechipierul său să tragă rafala de grație în inamicul deja atins, ajutându-l astfel pe respectivul să poata înainta în grad sau să obțină o medalie
  • Iunie 1945: o ia de soție pe Nadia Herescu, iubita sa de la începutul războiului. Redevine pilot de linie la LARES și apoi la TARS.
  • 1945-1947: pierde prin naționalizare toate moșiile pe care le avea.
  • 21 ianuarie 1948: evadează din România aterizând la Milano.
  • 23 februarie 1948: își pierde cetățenia prin decizia ministeriala nr. 165/48.
  • 1948-1950: se stabilește în Spania, unde este ajutat de sora sa, Alice Sturza Lupoaie, de românii din Spania, precum și de spanioli entuziaști ai aviației.
  • 1951: este ajutat să își cumpere un avion de acrobație aeriană, Bucker Jungmeister 133, înmatriculat EC-AEX, cu care își va reconfirma faima de pilot extraordinar, participând la zeci de show-uri aeriene din Spania, Marea Britanie și Franța. Își câștigă astfel existența. Colaborează și cu AISA – firma constructoare de avioane – pentru perfecționarea aeordinamicității avionului Bu 133 și a puterii motorului acestuia.
  • 26 mai 1958: în urma unei operații reușite de ulcer (la care fusese supus la data de 12 mai), apare o complicație rară, care îl ucide două săptămâni mai târziu. Pentru a-l salva, mulți aviatori spanioli donaseră sânge. Bâzu este înmormântat în Madrid, la 28 mai, în cimitirul Nuestra Señora de la Almudena. I-au fost aproape în ultimele clipe sora, mătușa Zoe Mavrocordat Sturza și doi veri din ramura Sturza.
  • 1969, 1991, 1996, 1997: reprezentanți ai statului român negociază inabil aducerea în țară a osemintelor lui Bâzu, la pachet cu cele ale lui George Enescu. Interesați doar de rămășițele marelui compozitor, dar nu și de dorința testamentară a acestuia, din 1946, de a fi înmormântat la Teșcani, aceștia sunt refuzați categoric de Maria Ioana Cantacuzino, unica fiică a lui Bâzu Cantacuzino, stabilită în Franța.
  • 2013: indirect ajutat de dincolo de mormânt de către tatăl său vitreg să rămână în ultima țară care l-a iubit, Bâzu își doarme somnul de veci în același cimitir în care a fost înmormantat cu 55 de ani în urma. Cum nu și-a dorit niciodată să fie reînhumat în țară, nu putem spera decât că orgoliile celor vii îl vor lăsa în pace și vor accepta să acorde pământului spaniol onoarea de a-l odihni în veci pe Bâzu.

Note


[1]Cea mai înaltă decorație de război a României, ce nu poate fi primită decât de un luptător. Clasele II și I sunt rezervate comandanților și unităților.

[2]Legea nr. 187 din 23 martie 1945 prevedea expropierea a peste 1.468.000 hectare către aproximativ 900.000 de familii, maxim câte 50 ha de familie. Foștii proprietari nu puteau păstra decât 50 ha sau max. 100 ha dacă ferma lor era declarată „fermă model”.

[3]CNSAS, dosar informativ 260114, vol 1, fila 190.

[4]La 4 februarie 1946, toate companiile românești din industria minieră erau deja membre ale Companiei Petroliere Mixte SOVROM. Despre compania similară privind transporturile maritime, românii glumeau spunând: „noi dăm vasul, echipajul, carburanții, rezervele de alimente, restul de cheltuieli, iar rușii marea”. (Jean Mouton, Jurnal România 1939-1946, Editura Vivaldi, București, 2008)

[5]CNSAS, dosar informativ 260114, vol 1, fila 293.

[6]„Scânteia”, 28 octombrie 1945.

[7]În perioada ocupației sovietice (1945-1957), de la un anumit nivel de răspundere în sus, funcțiile de conducere românești civile și militare erau dublate de câte un reprezentant echivalent în funcție din partea URSS, cu drept de veto în aproape orice decizie, răspunderea revenind aproape întotdeauna funcționarului român.

[8]În limbajul ideologic al vremii, comuniștii își spuneau „forțe democratice”, iar pe dușmani îi numeau „reacționari”.

[9]Eufemism al vremii, care conota eliminarea persoanelor indezirabile regimului din funcția până atunci ocupată, dar care acoperea și masivele concedieri ordonate politic.

[10]Astăzi, teatrele bucureștene pregătesc și lansează maxim două-trei piese noi pe stagiune. Este incredibilă efervescența creativă a teatrelor particulare din acei ani, cu câte o piesă nouă pe lună, ajungând astfel la zece și mai multe pe stagiune. Nadia a debutat cu rol principal și aproape că nu a avut roluri mărunte în cele șase piese pe care le-a jucat in România (patru în stagiunea 1946 și două în 1947). Informații preluate din: Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică, vol. VIII, Editura Minerva, București, 1981

[11]Bâzu a fost oprit de la zbor de către Siguranța antonesciană, din cauza legăturii cu „evreica” Nadia Kujnir-Herescu-Goldenberg, presupus „spion anglo-american”. Nedezicându-se de iubita sa, Bâzu a scris repetate memorii, cerând insistent să se întoarcă pe front. După o pauza interminabilă, de 1 an și 7 luni, când soarta războiului nu mai permitea astfel de absurde epurări, Bâzu primește permisiunea de a se întoarce pe front în mai 1943 și va lupta alături de camarazii Grupului 9 vânătoare până în ultima zi a războiului. Informații preluate din: Cpt. Av. Bâzu Cantacuzino – Amintiri și însemnări, cap. 3 – Bâzu oprit să lupte chiar în fața Odessei, prof. Vasile Tudor, Editura Star Tipp, Slobozia, 2008.

[12]Interviul dat de Nadia Gray (pseudonimul Nadiei Cantacuzino) în 21 august 1957 lui Paule Corday Marguy în revista belgiană „Mon Film”.

[13]Ziua națională a Franței.

[14]Serviciul special de informații.

[15]CNSAS, dosar 12914, vol. 5, fila 77.

[16]„Funcționari prizonieri”, eufemism nazist prin care erau desemnați acei prizonieri gata să execute orice comandă împotriva celorlalți prizonieri pentru un trai preferențial.

[17]CNSAS, dosar informativ 260114, vol. 1, fila 272.

[18]Idem.

[19]În calitate – la acea dată – de Comandant al Subsecretariatului de Stat al Aerului.

[20]Subliniat în documentul original prin semnul „_” bătut sub fiecare literă.

[21]Me 109 G6, avion de vânătoare german. Pentru zborul de fix 2 ore (aproape 1.000 km), pasagerul a fost înghesuit în fuselajul avionului, renunțându-se la echipamentul radio. Traseul urmat a fost aproximativ cel ilustrat în Aeronautica română în anii celui de-al doilea război mondial, autori: prof. univ. dr. Aurel Pentelescu și lector univ. Dr. Marius-Adrian Nicoară, editura Editgraph, Buzău 2011, p. 244.

[22]Colonelul James Gunn, ofițerul american cu cel mai înalt grad din rândul prizonierilor capturați de români.

[23]CNSAS, dosar informativ 260114, vol. 1, fila 109.

[24]CNSAS, dosar informativ 260114, vol. 1, filele 261-264.

[25]Pasaj din Tabelul Nominal întocmit de Comanda Aviației de Vânătoare […] odată cu propunerea căpitanului în rezervă Constantin M. Cantacuzino la ordinul Mihai Viteazul cu spade cls. III, Nr. 156 din 22 aprilie 1945.

[26]Funcția militară deținută de Bâzu în acel moment.

[27]Domnului General Inspector E.C.P.

[28]Referat 31157 – Dir. Siguranței Statului serv 1 birou 4 – CNSAS, dosar 12914, vol. 2, fila 82.

[29]CNSAS, dosar 12914, vol. 1, fila 156.

[30]Ridicarea vizei (n.n.).

[31]În raport se propunea: „față cu cele de mai sus, opinez ca Bâzu Cantacuzino să fie ținut sub supraveghere strictă cât mai atentă și totodată discretă, iar forurile competente-profesionale și politice de la T.A.R.S. să evite să-i aducă vreo vexație și să încerce să-l câștige sincer, pentru ca puterea și capacitatea sa profesională să fie folosite cât mai mult la opera de dezvoltare a aviației românești, întreprinsă de regimul nostru democratic-popular. Comisar-șef N Rădescu” – CNSAS, dosar informativ 260114, vol. 1, fila 292.

[32]Lista cuprindea zece nume de piloți, printre care și cel a lui Max Manolescu – deja fugit din țară – și cel al lui Grozea Gheorghe, mort în accidentul din 21 noiembrie 47 din apropierea Pragăi. Este foarte probabil ca lista să fi fost o stratagemă de validare prin neatenție. CNSAS, dosar 12914, vol. 1, fila 444.

[33]Nadia nu a purtat niciodată numele Goldenberg. Născută Kujnir, s-a căsătorit, devenind Nadia Herescu. Soțul ei se numise Goldenberg până în 1919 când, odată cu obținerea cetățeniei române prin unirea Basarabiei cu Regatul României, și-a schimbat numele în Herescu. CNSAS, dosar informativ 260114, vol. 2, fila 24.

[34]Notă din 27 ianuarie 1948 de la Timișoara, serviciul radio, CNSAS, dosar informativ 260114, vol 1, fila 311.

[35]S-au numărat și cuvintele din adresa telegramei „T.A.R.S. STRADA NICOLAE IORGA BUCUREȘTI” – CNSAS, dosar informativ 260114, vol. 1, fila 314.

[36]Cuvânt rămas până astăzi greu de descifrat, scrisoarea fiind toată scrisă de mână, în grabă. CNSAS, dosar informativ 260114, vol. 1, fila 309.

[37] CNSAS, dosar SIE 6089, fila 9.

[38]Lege ordonată de Ion Antonescu, încă în vigoare la acea dată datorită utilității ei.

[39]Numele exact al fiicei este „Maria Ioana” (cf. Registrului Stării Civile pentru născuți al municipiului București, sector 1 galben, anul 1936 – ANR, fond 1045, dosar 538, fila 136), dar acesta mai apare și sub forma „Maria-Ioana” sau chiar „Marioana”. Această ultimă formă a fost folosită doar de apropiații doamnei Cantacuzino și chiar de domnia sa, semnând astfel în timpul detenției (1952-1954).

[40] CNSAS, dosar informativ 235 227, fila 19.

[41]Dosarul CNSAS a lui Max Manolescu dezvăluie eforturile excepționale ale acestuia de a-și aduce familia în Franța. În acest dosar se află multe scrisori ale lui către familie, scrisori interceptate și copiate, revelatoare pentru strădaniile depuse.

Autor: Lucian Dobrovicescu

Sursa: historia.ro prin România Breaking News

,

024 - red_armyÎn dezacord total cu prevederile Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944,   Comisia Aliată de Control (partea sovietică), profitând de neimplicarea părților americană și engleză, a desfășurat imediat după constituire o susținută activitate de subminare a structurilor militare (și nu numai) ale statului român, care a vizat, în esență, destructurarea forțelor militare române care nu participau nemijlocit la operațiile militare de pe front, dar care, în concepția Marelui Stat Major trebuiau să devină o ,,rezervă strategică” pentru sporirea capacității combative a trupelor operative și să contribuie, în caz de necesitate, la asigurarea independenței și integrității teritoriale a țării. Acționând în afara literei și spiritului Convenției de armistițiu, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a impus, după multe presiuni, Protocolul militar din 26 octombrie 1944, care avea să ducă la desființarea unui număr considerabil de unități și mari unități române și la demobilizarea personalului militar.

          Începute la București, la 25 septembrie 1944, întâlnirile delegațiilor română și sovietică pentru stabilirea modului de soluționare a principalelor clauze ale armistițiului păreau inițial să se finalizeze relativ ușor. În afara problemelor concrete care s-au referit la cuantumul forțelor care urmau să participe la lupte, generalul Gheorghe Mihail, șeful Marelui Stat Major român, a cerut mareșalului R.I.Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean și președinte al Comisiei Aliate de Control în România, să se pună la dispoziție ,,cât mai neîntârziat”, cadrele, efectivele, armamentul și unitățile armatei române reținute și dezarmate de trupele sovietice după 23 august 1944, precum și unitățile și marile unități care luptau pe frontul din Moldova sub comandament sovietic. Cu același prilej, generalul român a solicitat, cu fermitate, crearea condițiilor ca forțele fluviale și maritime române, dezarmate de forțele sovietice, fără motiv, la începutul lunii septembrie 1944, să poată participa la acțiunile militare de orice gen împotriva trupelor germane, concomitent cu încetarea imediată a incidentelor provocate de militarii sovietici. Promisiunile mareșalului R.I.Malinovski în legătură cu soluționarea majorității problemelor ridicate nu aveau să fie rezolvate. În finalul dezbaterii, acesta a cerut Marelui Stat Major român ,,să întocmească un protocol care să statueze cele discutate și acceptate”.

021 - aamReferindu-se la acest lucru, generalul Gheorghe Mihail consemna peste ani: ,,Am cerut mareșalului Malinovski ca unitățile capturate de ruși  după 23 auguat 1944 să-mi fie redate. Malinovski a răspuns că nu există capturi făcute după 23 august 1944. Înainte însă de sosirea lui Malinovski la Marele Stat Major sosise generalul Gherghe Radu, care comanda pe frontul de la Iași un corp de armată și el m-a informat că într-un lagăr mare de lângă Bacău există mii și mii de prizonieri români capturați de ruși. Acest lucru i l-am relatat lui Malinovski. Malinovski: Bun, atunci să se formeze o comisie de ruși și români care să se ducă la Bacău și ce-o găsi dau înapoi. Am pus din partea românilor ca șef al delegației acesteia românești însuși pe generalul Gherghe Radu, care mi-a adus această știre că el i-a văzut cu ochii lui; știa și locul. Au plecat și după câteva zile Gherghe Radu se întoarce cu mâna goală. N-a găsit pe nimeni. Rușii i-au transportat peste Nistru, în Rusia. În finalul dezbaterii, s-a decis ca generalul Gheorghe Mihail ,,să întocmească un protocol care să statueze cele discutate și acceptate.

          Discuțiile au continuat a doua zi în localul Marelui Stat Major, partea sovietică fiind reprezentată de  generalul Vinogradov, locțiitorul președintelui Comisiei Aliate de Control. După ce generalul Gheorghe Mihail a dat citire proiectului de protocol elaborat de partea română, al cărui conținut corespundea prevederilor Convenției de armistițiu, generalul Vinogradov a adus obiecții esențiale proiectului de protocol elaborat de români. Șeful delegației sovietice a respins categoric formularea delegației române, care menționa operația de acoperire a concentrării forțelor sovietice la nord de Carpații Meridionali executată de armata română și care reflecta un adevăr istoric incostestabil, recunoscut chiar de comandanții sovietici, motivând că protocolul urma să statueze numai obligațiile viitoare care decurgea din Convenția de armistițiu, nu și realizările ,,primei faze operative” care urma să intereseze ,,numai pe militari”.

   

          Obiecțiile șefului Marelui Stat Major român au produs o stare de surescitare  conductorului delegației sovietice, care a respins formulările proiectului de protocol al părții române, inclusiv capitolele referitoare la restituirea personalului și materialelor reținute pe frontul din Moldova după 23 august 1944. Nu a fost de acord nici să se permită fabricarea în țară a armamentului, muniției și materialelor necesare trupelor române și nici lăsarea la dispoziția acestora a depozitelor, pieselor de schimb și atelierelor proprii, precum și cedarea unor materiale germane din capturi. Nu a acceptat nici propunerile referitoare la asigurarea funcționării trenurilor pentru aprovizionările și evacuărilor necesare marilor unități, la reținerea în România a prizonierilor germani și a materialelor capturate de trupele române, la paza depozitelor și la dorința legitimă a guvernului ca teritoriul Transilvaniei eliberate să fie considerat ca un teritoriu amic. Deoarece șeful Marelui Stat Major român nu a admis obiecțiile delegației militare sovietice, lucrările au fost suspendate. În final, Vinogradov a acceptat să studieze două-trei zile varianta românească a protocolului și să revină cu contrapropuneri.

          Reluate la 28 septembrie 1944, discuțiile au eșuat din nou deoarece varianta sovietică cuprindea și de această dată punctele de vedere exprimate de generalul Vinogradov la ședința anterioară. ,,Când am auzit că noi am început războiul la 12 septembrie – rememora generalul Gheorghe Mihail -, când am sărit odată în sus, s-a speriat Vinogradov. Cum se poate, domnule general – era general-locotenent – toată lumea știe că noi am început războiul la 24 august, numai dvs. nu  știți? Și îmi spuneți că la 12 septembrie am început? Dumneata crezi că voi semna cu mâna mea acest protocol? Cum crezi dumneata, ce va spune armata, ce va spune Poporul, Țara Românească, și ce vor spune toți dacă aș semna că armata română a început războiul la 12 septembrie? Dar de la 23 august la 12 septembrie ce a făcut armata română? Și n-am trecut mai departe, la art. 2, aici ne-am împotmolit. Vă rog, eu nu semnez! A luat hârtiile, protocolul și s-a dus acasă. Râdeau și ofițerii de la Marele Stat Major”. Mai mult, textul sovietic prevedea că unitățile și marile unități române ,,vor fi demobilizate și desființate până la 1 noiembrie 1944”.

 

Și de acestă dată, generalul Gheorghe Mihail a rămas ferm pe poziția demnității naționale consemnând pentru istorie: ,,Marele Stat Major nu poate admite să i se impună demobilizarea și desființarea marilor unități ce rămân în interior, fiindcă aceste obligații nu sunt prevăzute în Convenția de armistițiu”. Cu același prilej a făcut cunoscut că ,,va proceda nesilit la desconcentrări pentru micșorarea efectivelor prezente în scop de economie și la contopirea unor mari unități care nu mai au teritoriu (cele din Bucovina și Basarabia)”.

          În zilele următoare,  partea sovietică a mai prezentat un proiect de prorocol, în esență neschimbat. Referindu-se la acest moment al discuțiilor Gheoghre Mihail avvea să consemneze: ,,Am crezut că a modificat. Vine, tot așa, Vinogradov, la șeful de cabinet, șeful de cabinet cu ochii pe pendulă, ușa deschisă. Poftim! Ce este domnule general? Protocolul domnule: ,,Armata română a început războiul la 12 septembrie … tot așa”. Zic: Domnule general, ți-am spus și ieri că nu pot semna un neadevăr,  nu se poate”!…În sfârșit, ce-am mai vorbit … Zic: Domnule general, dacă  nu redactați așa articolul acesta, cum l-a redactat Marele Stat Major, vă rog să nu mai veniți! Bună ziua!.Bună ziua!”. Relevând opoziția categorică a generalului Gheorghe Mihail, sinteza dării de seamă a ședinței  consemnează: ,,Marele Stat Major nu poate admite să i se impună demobilizarea și desființarea marilor unități ce rămân în interior, fiindcă aceste obligații nu sunt prevăzute în Convenția de armistițiu”.

La scurt timp, la Marele Stat Major a sosit o altă comise sovietică, în frunte cu generalul Zaharov care a cerut generalului Gheorghe Mihail ,,secretul armei atomice a lui Hitler”.

Întâlnirea este descrisă, cu mult haz, de același general Gheorghe Mihail:

– ,,Cum domnule, la mine vii, dacă are secrete mie mi le spune? Nu, că aveți secretul și nu vreți să-l spuneți!

– Îmi spune Hitler secretul armei? Fugi domnule… N-am nici un secret. Luați comisia și duce-ți-o prin tot Marele Stat Major, deschideți toate cuferele, casa de fier, să vadă, să aleagă unde e secretul acesta.

Timp de o săptămână- continuă Mihail –  această comisie mi-a venit pe cap dimineața, după-amiază, dimineață, după-masă. Secretul armei atomice a lui Hitler să-l dau eu! Până când i-am spus și lui Vinogradov și el revoltat, sau făcea pe revoltatul, zice: Domnule general, să nu mai primiți la Marele Stat Major pe nimeni, decât numai pe mine și șeful  detașamentului de legătură între armata română și rusească”. În finalul acestui episod hazliu, dar și tragic, Gheorghe Mihail avea să conchidă: ,,Va să zică, tot felul de drăcii și drame și comedii!”.

 Asemenea întâlniri aveau să continue și cu prilejul discutării altor articole ale protocolului militar. Peste o săptmână, de exemplu, generalul Vinogradov a solicitat desființarea marilor unități române care nu luau parte la operațiile militare, deși Convenția de Armistițiu nu prevedea nimic în acest sens, precum și trimiterea pe front a diviziilor de rezervă sau demobilizarea lor.

Când a auzit de această pretenție, șeful Marelui Stat Major român a explodat din nou: ,,Cum domnule, unde, care e șeful acela care în timp de război își suprimă unitățile? Nu știi cum să scoți mai mult, să înarmezi, să mobilizezi mai multe efective și vii acum dumneata și ceri să desființez? Nici un soldat!… N-am permis să se demobilizeze nici un soldat. Ei bine, de aici s-a născut o mare discuție.. Eu nu voiam; ordinul era al lui Malinovski ca diviziile dinăuntru să fie  demobilizate, trimise la vatră, desființate, suprimate. Sau să fie trimise pe front… Ei bine, aceasta nu o puteam face, să curgă sânge românesc… Va să zică n-am admis nici trimiterea pe front a diviziilor de rezervă, nici demobilizarea lor”.

Generalul Gheorghe Mihail intuise corect, de la început, adevăratul motiv al cererii sovietice, acela ,,ca în spatele frontului să nu existe nici o divizie românească, de teamă nu care cumva ca la un moment dat, când nu le-ar  fi convenit românilor ceva, să reacționeze cu aceste divizii pe care le aveau în interior, în rezervă”. El a recunoscut, de asemenea, că  mareșalul R.I.Malinovski ,,nu avea că armata românească în mod leal, în mod cavaleresc, camaraderesc luptă alături de ruși. Avea o îndoială și îndoiala acesta era provocată poate chiar de acțiunea de la 23 august 1944, când noi am întors armele împotriva nemților până atunci aliați. Îi era teamă, dacă la un moment dat să nu facem încă o altă volt-face contra lor pe front, ceea ce ar fi fost foarte grav. De aceea el voia ca să fie liniștit că nu i se întâmplă nimic din spate, ca toată atenția lui să fie îndreptată numai înainte spre front, să nu aibă grijă. Îl muncea grija aceasta: românii sunt în stare la un  moment dat când nu le-ar conveni ceva sau ar vedea că soarta războiului, norocul, îansa, fortuna cum spuneau românii, se întorcea să facă iar … Să scape de grija aceasta mai bine desființa toată armata”.

Neacceptând desființarea divizilor românești rămase în țară, generalul Gherghe Mihal nu a acceptat nici trimiterea lor pe front, peste prevederile Convenției de armistițiu pentru că declara el:   ,,N-am vrut să curgă sânge românesc… că destul  am sângerat în răsărit”. Din același motiv,  el  s-a pronunțat împotriva continuării războiului dincolo de granița de vest a României, motivându-și astfel poziția în fața regelui Mihai I: ,,Majestate, eu conduc operațiunile până la vechea frontieră cu ungurii. N-avem ce căuta pe teritoriul altora. Armata română e o armată mică, sângele trebuie cruțat”. Și în această idee, generalul continua: ,,Mai departe de Nistru, la răsărit, nu trebuia să mergem, n-aveam ce căuta la Stalingrad, iar mai departe, dincolo de frontiera românească, n-avem ce căuta pe teritoriul unguresc. Noi nu râvnim la pământul altuia. Pământul nostru l-am cucerit, l-am eliberat, așa că vă spun, tot din această cauză n-aveam de ce să intru în Budapesta. Capitala unei țări când e cucerită de o armată străină e o jignire națională pentru popor. De aceea nu voiam să intru în Budapesta, la Praga, Berlin. Pacea fără condiții e treaba marilor puteri. Eu nu mă țin de trena marilor puteri. E treaba lor; Germania, Berlinul, pacea fără condiții. Nu mă amestec eu”.

Numeroasele neînțelegeri cu comandamentele sovietice și convingerea că armata română nu trebuia să lupte dincolo de hotarele țării,  l-au determinat pe generalul Gheorghe Mihail (delegat, la 23 august 1944, de către regale Mihai I să conducă armata română în luptă) ca după eliberarea orașelor Cluj și Oradea (la 11, respectiv 12 octombrie 1944), să-și dea demisia (la 12 octombrie 1944, pentru a doua oară după prima de la 7 septembrie 1944) din fruntea Marelui Stat Major român. Numit     inspector general al infanteriei și apoi inspector general al armatei, generalul Gheorghe Mihail, avea să fie  arestat la 20 ianuarie 1948,  anchetat, judecat și condamnat la 12 ani detenție riguroasă pentru ,,activitate contra clasei muncitoare”, închis la Văcărești, Pitești, Ocnele Mari, Sighet și eliberat de la Jilava la 10 octombrie 1957.

Succesorul său, generalul Nicolae Rădescu a manifestat aceeași intransigență față de abuzurile sovietice. Luând atitudine împotriva încercărilor sovietice de a  impune demobilizarea și desființarea marilor unități române noul șef al Marelui Stat Major raporta următoarele Președinției Consiliului de Miniștri, la 5 octombrie 1944: ,,Comisia Interaliată de Controlul Armistițiului nu are autoritatea de a modifica sau dezvolta termenii armistițiului, ci numai de a supraveghea execuția riguroasă a celor înscrise în Convenție. Încercarea generalului Vinogradov de a introduce noi obligații în armistițiu într-un protocol încheiat  între Comosia de Control și Marele Stat Major român nu este legitimă nici prin termenii armistițiului, nici prin competența Comisiei de Control”.

          La reluarea  discuțiilor (23 octombrie 1944), partea sovietică a prezentat un proiect de protocol  numai în limba rusă, cu multe prevederi dezvantajoase pentru statul român. În afara marilor unități  române participante la război, care a constituit singurul punct de vedere în care cele două părți au fost de acord, toate celelalte probleme erau  favorabile sovieticilor. Deosebit de gravă era impunerea ca numărul diviziilor române destinate să asigure apărarea teritoriului național  să fie reduse de la 10, cât preconizase Marele Stat Major, la numai trei. În fața acestei pretenții, generalul Nicolae Rădescu a declarat: ,,Nu pot lua nici o hotărâre, cerea Comisiei Aliate de Control depășind împuternicirea cu care sunt învestit; voi aduce la cunoștința guvernului”.

Deoarece situația era foarte critică, Comisia Aliată de Control acuzând deja, în mod eronat, România că nu respectă obligațiile asumate prin Convenția de armistițiu, s-a apelat la arbitrajul generalului Constantin Sănătescu, primul-ministru al guvernului.

În varianta Gheorghe Mihail, discuțiile s-au derulat astfel: ,,Sănătescu spune: Nici cum vrei dumneata rus ca toate 13 diviziile să le desființez, nici cum vrei dumneata domnule Rădescu să le ții pe toate. Pe jumătate! Era tocmeală. Așa am ajuns. Eu n-am vrut să ajung aici. În sfârșit s-a convenit și s-a semnat de către Rădescu desființarea a 7 divizii. Mai rămâneam cu 6. N-au trecut 2-3 zile, rușii intervin din nou: Să se desființeze toate cele 6 divizii care au rămas. Rădescu se opune: Am desființat deja. Iar Sănătescu arbitru: Nici cum vrei dumneata: Pe jumătate. Trei. Au rămas trei. Ei bine n-am vrut eu să mă găsesc în această siuație ridicolă. De aceea am preferat a pleca. Din cele trei divizii, după mai multe zile, iar intervin rușii, iar cerând ca toate trei care au  rămas să se desființeze. Acestea, într-adevăr, s-au desființat până la urmă. În două săptămâni s-a ajuns la cererea rusească de a desființa toate diviziile din spatele frontului”. Documentele epocii confirmă pe deplin aprecierile generalului Gheorghe Mihail.

Într-o asemenea atmosferă tensionată, în seara zilei de 25 octombrie 1944, ora 21, a avut loc  o nouă întrevedere, care a fost și ultima,  referitoare la definitivarea protocolului. Renunțând la cele mai elementare formule diplomatice, partea sovietică a împuternicit pe generalul Vasiliev – al treilea în ordine ierarhică în cadrul părții sovietice a Comisiei Aliate de Control – să conducă delegația în timp ce partea română era reprezentată de generalul Constantin  Sănătescu, președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul Nicolae Rădescu, șeful Marelui Stat Major.

Ședința a fost deschisă de Vasiliev: ,,Am primit însărcinarea, din ordinul mareșalului Malinovski și ca împuternicit al generalului Vinogradov, să vă înmânez protocolul  semnat de generalul Vinogradov, pentru a fi transmis generalului Rădescu, șeful Marelui Stat Major. Toate condițiile din protocol sunt definitive, nu mai pot fi discutate. Mâine, 26 octombrie 1944, ora 12, Comisia Aliată de Control,  așteaptă pe generalul Rădescu cu Protocolul, în patru exemplare (două în limba rusă și două în limba română) pentru a fi semnat. Sunt însărcinat să fac cunoscut că protocolul este definitiv și  nesemnarea lui poate duce la unele rezultate serioase, chiar până chiar la demobilizarea și desființarea –  prin forța armatei sovietice – a tuturor marilor unități române, care nu participă la operațiuni,  potrivit prevederilor Convenției de armistițiu”.

Fără a se lăsa intimidat, generalul Nicolae Rădescu și-a exprimat regretul că deși a sporit numărul marilor unități operative și le-a scăzut la limita minimă pe cele din interior, nu a reușit să se bucure de încrederea Comisiei Aliate de Control. În încheirea expunerii sale a conchis: ,,Totuși, ca să nu se creadă că Marele Stat Major nu interpretează în mod just condițiile prescrise de Convenția de armistițiu, vom cere avizul Competent al Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului. Dacă Comisia română va găsi că Marele Stat Major interpretează greșit aceste condiții vom semna protocolul. În caz contrar însă nu vom semna”.

Situația concretă a țării, în care amenințările directe ce fuseseră făcute puteau fi oricând aplicate în practică, l-a obligat însă pe generalul Nicolae Rădescu să semneze protocolul, nu înainte însă de a-i anexa o Notă adițională în care consemna: ,,Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control și în scopul de a evita consecințe dăunătoare operațiilor comune contra Germaniei și Ungariei”. Referindu-se la aceleași condiții în care a fost semnat documentul, generalul Constantin Sănătescu releva: ,,Generalul Nicolae Rădescu a semnat un protocol militar, protocol care ne-a fost impus contrar clauzelor de armistițiu. Opunerea mea în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, cât și a generalului Rădescu, ca șef al Marelui Stat Major, n-au avut nici un rezultat favorabil pentru noi”.

După ce menționa unitățile și marile unități române care participau la operațiile militare de pe front, Protocolul militar româno-sovietic din 26 octombrie 1944 prevedea desființarea comandamentelor Armatei 3, ale corpurilor 1 și 3 armată, al Corpului de cavalerie și al trupelor motomecanizate, precum și a 10 divizii de infanterie și de munte, o divizie motomecanizată și trei divizii de cavalerie.  Concomitent trebuiau demobilizate la ,,efective de pace” comandamentele Corpului 5 armată și al trupelor de munte, precum și trei divizii de infanterie sau de munte.

          În dorința de a nu crea motive pentru eventuale acuzații referitoare la neexecutarea Convenției de armistițiu, factorii români de decizie au asigurat execuția hotărârilor Comisiei Aliate de Control. În acest sens au fost desființate, până la 1 decembrie 1944, comandamentele Armatei 3, corpurilor 1 și 3 armată de cavalerie și motomecanizat, diviziile 1, 4, 5, 7, 8, 13, 14, 15, și 20 infanterie (cu regimentele 5, 7, 8, 9, 12, 13, 14, 16, 17, 20, 21, 22, 25, 29, 32, 37, 39, 82, 83, 85, 89, 91, 93, 115, infanterie, 1, 2, 5, 6, 7, 8 și 10 vânători, 1, 2, 4, 7, 8, 10, 12, 17, 19, 23, 25, 28, 29, 38, 40, 41, și 64 artilerie), 1 blindată (cu regimentele 3 și 4 vânători moto, 1 artilerie moto, 1 care de luptă și grupul de specialități moto), 5 și 6 cavalerie (cu regimentele 6, 7, 8, 9, 10, 11, și 12 roșiori, 5 și 6 călărași, 2 și 4 artilerie călăreață),  103 munte etc. :n interior au rămas, cu efective de pace, doar comandamentul Corpului 5 armată (cu Regimentul 6 călărași, Regimentul 5 artilerie grea și partea sedentară a Regimentului 1 pionieri), Divizia 1 gardă (până în aprilie 1945 când a plecat și ea pe front),  diviziile 1 și 4 munte, Regimentul 2 care de luptă (până ;n februarie 1945 când a fost deplasat pe front) și   Regimentul gardă călare. Restul armatei din interior era reprezentat de părțile sedentare ale unităților aflate pe front, de comandamente, formațiuni speciale de asigurare a ordinii pe teritoriu, pazei depozitelor și stabilimentelor militare, servicii etc.

În perioada care a urmat, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a impus armatei române neangajată în operații militare noi servituți care au vizat chiar cadrul general al oștirii, structura organizatorică a unităților, sistemul de mobilizare, capacitățile de producție militară.  În fața acestor abuzuri, Marele Stat Major a apărat cu demnitate prestigiul armatei, generalul Nicolae Rădescu arătând, într-un documaent înaintat Președinției Consiliului de Miniștri,  la 28 noiembrie 1944, că toate acestea reprezentau ,,atingeri aduse direct atât suveranității, cât și independenței naționale”.

                                               Prof. univ. dr. Alesadru Duțu

Bibliografie :

Arhivele Militare Române, fond 948, dosarele nr. 877, 879, 1 136.

Alesandru Duțu, Sub povara armistițiului. Armata română în perioada 1944-1947, Editura Tritonic, București, 2003.

Sursa:  blogosfera.piatza.net

,

Atrocitățile sovietice în Basarabia și Bucovina de Nord din iunie 1940

Atrocitatile-sovietice-in-Basarabia-romani-asasinati-de-NKVD-Chisinau-1941

La începutul anului 1940 regele Carol al II-lea le promitea basarabenilor că nu îi va abandona în fața sovieticilor (detalii aici). Însă regimul de corupție care domnea în România a lăsat armata fără armament, iar sistemele de alianțe care garantau granițele României dispăruseră de mult. Pe 28 iunie 1940 România a cedat Basarabia fără luptă. În rândurile de mai jos puteți citi un raport al Serviciului Secret de Informații care sintetiza dezastrul retragerii armatei și autorităților române din Basarabia. Până la urmă a fost un rezultat de neevitat al corupției.

Retragerea armatei române din Basarabia în iunie 1940

Retragerea armatei române din Basarabia în iunie 1940

Raportul Serviciului Secret de Informații despre retragerea din Basarabia

Prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 și acceptat de guvernul român la 27 iunie 1940, cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord urma să se facă cu respectarea următoarelor clauze:

Clauzele ultimatului

1. În termen de patru zile, cu începere dela 28 iunie 1940, orele 14, teritoriul Basarabiei și Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele și autoritățile române.

2. Pe de altă parte, în mod succesiv, același teritoriu va fi luat în stăpânire de forțele Armatei Roșii.

3. La 28 iunie 1940, forțele Armatei Roșii vor ocupa punctele Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă.

4. Autoritățile vor trebui să predea în perfectă stare și în întregime: căile ferate, depozitele de orice fel, întreprinderile industriale, etc..

5. Se va constitui o comisie mixtă plenipotențiară, care va reglementa formalitățile predării.

Evacuarea a început în ziua de 28 iunie 1940, orele 14.

Comportarea trupelor și autorităților române

Trupele și autoritățile române au căutat să respecte întocmai aceste clauze, luând toate măsurile în consecință; cunoscându-se însă că evacuarea în acest termen nu se va putea realiza complect, s-a cerut o prelungire de două zile, cu respectarea clauzelor inițiale, ceea ce a și fost acceptat de guvernul sovietic.

A. Comportarea sovietelor în timpul retragerii armatei și autorităților române

Comportarea guvernului sovietic

Guvernul sovietic nu a respectat clauzele ultimatumului, considerându-le ca pe niște noțiuni sterile pentru opinia publică internațională, deoarece cuvântul de ordine dat și executat de armata și autoritățile sovietice a fost:

a) Ocuparea armată dintr-odată a întregului teritoriu basarabean și bucovinean în cel mai scurt timp și cu toate mijloacele avute la dispoziție. În acest scop, unitățile sovietice s-au infiltrat mult în spatele trupelor române, care se retrăgeu conform planului prestabilit, ocupând diferite localități și noduri importante și vitale de comunicație, fie prin înaintarea rapidă a unităților motomecanizate, fie prin debarcarea de parașutiști, fapt ce a împiedicat și desorganizat măsurile luate de autoritățile române pentru evacuare, blocând rețeaua de comunicație și ocupând punctele principale locale de legături și transmisiuni, făcând astfel imposibilă efectuarea evacuării diferitelor depozite de armament și materiale ale Armatei. În acelaș timp, aviația sovietică evolua pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică.

b) Instigarea și înarmarea elementelor ostile și tulburente locale prin agenți comuniști infiltrați pe tot teritoriul cedat odată cu înaintarea unităților motomecanizate și debarcarea parașutiștilor. aceștia au format bande de teroriști, dedându-se la acte de sabotare și teroare, împiedicând evacuările, executând aresări și sechestrând șefi de autorități, insultând și molestând ofițeri, subofițeri și soldați, degradând rețeaua de comunicații și transmisiuni și dezarmând autoritățile române locale pentru menținerea ordinei. Toate aceste acte erau executate cu sprijinul și încurajarea trupelor sovietice infiltrate.

c) Dezarmarea unităților române izolate de către trupele sovietice regulate

Dat fiind că, unitățile motomecanizate și parașutiștii sovietici s-au infiltrat în spatele trupelor române și au ocupat diferite localități și noduri vitale de comunicație, blocând gările și oprind plecarea trenurilor, transporturile nu au putut fi dirijate la timp conform planurilor de evacuare.

Profitând de această situație critică, trupele sovietice motomecanizate sub comandă au înconjurat formațiunile mici române și sub amenințarea mitralierelor de pe tancuri și autoblindate, le-au dezarmat, le-au luat mijloacele de transport, au arestat și degradat ofițerii și subofițerii, punându-le astfel în imposibilitate de a-și continua evacuarea.

În continuarea operei de terorizare a acestor unități, trupele sovitice au obligat, sub amenințare, pe ofițerii și soldații români să strângă armamentul, rezultat din dezarmare și să-l depoziteze în locurile fixate de ei.

După aceasta, trupa a fost lăsată voia întâmplării, soldații basarabeni fiind obligați să plece în localitățile de origină cu rechizițiile (animale, cai și căruțe), soldații din Vechiul Regat lăsați fără comandanți, hrană și mijloace de transport, iar ofițerii expuși – mai întâi – batjocoririi publice, apoi încarcerați.

d) Desfășurarea unei intense propagande de denigrare a Armatei și Autorităților române de falsificare a situației politice din România și de proslăvire a regimului comunist Uniunea Sovietică.

Pentru aceasta, agenții comuniști, plasați dinainte în Basarabia și Bucovina de Nord, precum și cei veniți odată cu primele trupe de infiltrație, au făcut aprecierei jignitoare și de ponegrire a Armatei Române și a Comandamentului său, au criticat vehement și cu ostilitate activitatea desfășurată de autoritățile române, căutând să dovedească incapacitatea și lipsa de gospodărire a conducătorilor și starea de mizerie a populației în comparație cu situația din U.R.S.S..

Totodată, agenții sovietici au afirmat că în România este o mare sărăcie, că a isbucnit revoluția, că Ungaria și Bulgaria au declarat război României, ocupând Transilvania și Dobrogea, și că trupele germane au ocupat Bucureștii pentru a restabili ordinea.

În același timp, agenții au căutat să descrie regimul de libertate și prosperitate din Uniunea Sovietică, promițând Basarabenilor și Bucovinenilor acelaș regim și bună stare. Toate acestea au avut de scop, pe de o parte să inducă în eroare populația, înșelându-i buna credința, ascunzând contrasturile dintre viața din teritoriile cedate și cea din U.R.S.S., și pe de altă parte să provoace un spirit de ostilitate față de România. Scopul principal – însă – era să determine pe cei cari voiau să se repatrieze de a renunța la această idee.

B. Comportarea sovietelor după retragerea Armatei și Autorităților Române

Comportarea față de ofițerii arestați

În general, arestările ofițerilor români s-au făcut numai pentru șicanarea, molestarea și batjocorirea lor, fără motive juridice întemeiate. Acest lucru se constată din declarațiile ofițerilor repatriați, în care sunt expuse – în general – următoarele motive invocate de organele sovietice cu ocazia arestării lor:

a) Primul motiv și cel mai grav pentru organele sovietice, invocat împotriva celor arestați, este faptul că erau ofițeri români și educați deci – împotriva U.R.S.S. și regimului de acolo.

b) Al doilea motiv, tot atât de grav, este faptul că au făcut educația soldaților de sub comandă în spirit anti-comunist și anti-sovietic.

c) Al treilea motiv este faptul că ofițerii români au tolerat maltraterea soldaților basarabeni de sub comandă.

d) Al patrulea motiv este că au executat ordinele guvernului român de a face lucrări și de a se pregăti pentru un eventual războiu împotriva U.R.S.S..

e) Al cincilea motiv, este faptul că ofițerii români au făcut propagandă anti-sovietică printre soldați și populația civilă.

f) Al șaselea motiv constă în faptul că ofițerii români au făcut și ordonat rechiziții dela populația basarabeană și bucovineană.

g) În șfârșit, al șaptelea motiv este bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României.

Interogatoriile și cercetările ofițerilor se făceau sub continui amenințări (împușcare, deportare în Siberia), insulte, ofense și înjurături. Unii ofițeri în stare de arest au fost chiar și loviți. În general, toți ofițerii erau forțați – sub amenințări – să semneze declarații, al căror conținut – ticluit de organele anchetatoare – nu era cunoscut, deoarece declarațiile erau redactate în limba rusă și nu aveau interpret oficial recunoscut de ambele părți.

Deasemenea, erau obligați – sub amenințări și insulte – să recunoască depozițiile false făcute de indivizi puși de către organele anchetatoare. Ofițerilor li se propuneau – sub amenințări – presiuni și maltratări morale – să dea informațiuni asupra organizării și dotării Comandamentului Armatei române. Au fost obligați să declare domiciliile lor și rudelor din România.

Totodată, majoritatea ofițerilor au fost obligați să dea declarație – pe cuvânt de onoare – că vor servi Statul Sovietic, dând informațiuni asupra intențiunilor probabile ale Germaniei față de U.R.S.S. și că nu vor spune nimănui tratamentulo la care au fost supuși în timpul arestării și anchetării. Deasemenea, unor ofițeri români li s-a propus să rămână în serviciul Armatei sovietice cu aceleaăi grade, sau altele mai superioare.

Tratamentul în timpul reținerii

Toți ofițerii au fost încarcerați la un loc cu criminalii șiinfractorii de rând, fiind puși să spele podelele, să care hârdaiele cu materii fecale și să curețe closetele cu mâinile. Erau cazați câte 16-18 persoane în celule de 4,50 x 1,80 x 4 metri care în mod normal nu puteau adăposti decât trei delicvenți. Dormeau pe pardoseală de ciment, fără nici un fel de cazarmament, din care cauză ofițerii erau nevoiți săîși aștearnă hainele pe jos.

Hrana era mai mult decât insuportabilă, și preparată în condițiuni infecte, constând în general dintrîo apă fiartă, murdară, în cele mai multe cazuri fără zahăr, căreia i se zicea ceai, circa 400 grame pâine neagră și rău preparată pe zi, supe de arpacaș sau hrișcă, fără grăsimi, și uneori ciorbă de varză și sfeclă furajeră, sau supă de macaroane. Seara, hrana consta din acelaș ceai sau apa dela macaroane.

Masa se servea la ore nepotrivite, uneori ceaiul la ora 12, prânzul pe la ora 16 sau 18, iar masa de seară pe la ora 23-24, sau la mic interval după masa de prânz. Vesela consta exclusiv dintr-o strachină de lut și o lingură de lemn, în care se servea atât masa cât și ceaiul și apa.

Ofițerii nu erau scoși din celule decât pentru cercetări – numai noaptea – și la closet de două ori pe zi – la ora 4 și 18, restul timpului fiind petrecut în aceste celule suprapopulate, cu miros pestilențial, pline de ploșnițe și paraziți și într-o temperatură aproape insuportabilă, unde mai erau nevoiți să-și facă nevoile și în hârdău.

Ofițerilor nu li s-a permis să aibă sau să-și procure rufărie, săpun și cele mai elementare lucruri și materiale pentru higiena corporală. Baia se făcea odată la 20 de zile, într-un timp foarte limitat, cu care ocazie își spălau și cămașa de pe ei. Deasemenea nu li se permitea să aibă obiecte de bărbierit, fiind tunși și bărbieriți cu mașina de tuns.

Din cauza promiscuității, în care se aflau, la un loc cu indivizi de pe cea din urmă treaptă a societății, și din cauza lipsei de îngrijire higienică, toți s-au umplut de paraziți, unii îmbolnăvindu-se fie că dormeau pe jos, fie din cauza hranei și necurățeniei. Asistența medicală era inexistentă, lipsind atât medici cât și medicamente strict necesare. Vizita medicală era făcută – odată la 3-4 zile – de câte două surori de caritate, absolut nepregătite, iar medicamentele administrate constând din sare amară, chinină și tinctură de iod. Cercetările aveau loc numai noaptea, la diferite ore, cu scopul de a deranja pe cei din celulă, adăugându-se un supliciu în plus la cele existente.

Paznicii închisorii și sentinelele aveau o comportare față de ofițeri mai jignitoare decât față de criminalii și infractorii de rând, înjurându-i, molestându-i, îmbrâncindu-i, ofensându-i și forțându-i să spele podelele, să curețe closetele cu mâinile și să care hârdaiele cu murdării. Cererile ofițerilor în legătură cu procurarea de obiecte de higienă, rufărie și alimente erau nesocotite și luate în derâdere. În timpul arestării, ofițerilor și subofițerilor li s-au luat toate obiectele de preț și bagajele, fără a li se da vreo dovadă. Multe din aceste lucruri au fost restituite la repatriere, însă toate erau devalizate de către soldații sovietici. Ofițerii – la eliberare – au fost însă obligați să semneze declarații că au primt toate lucrurile. Ofițerii combatanți, basarabeni și bucovineni, au fost opriți – fără excepție – în închisori și trimiși în judecată.

Prin toate cele arătate mai sus, se urmărea demoralizarea și maltratarea morală a ofițerilor pentru a-i forța să recunoscă învinuirile făcute de anchetatori, de a da informațiunile cerute și de a primi propunerile de a face servicii Statului sovietic.

C. Atitudinea față de populația civilă

Față de populația civilă, atitudinea autorităților sovietice, în special N.K.V.D., era mai mult decât intolerantă.

Foștii funcționari erau arestați și supuși aceluiași tratament ca și ofițerii. Averile lor au fost confiscate și lăsați pe drumuri fără nici un mijloc de traiu.

Intelectualii români erau deasemenea arestați și duși în interiorul U.R.S.S., mulți fiind executați sub învinuirea și bănuiala de a fi fost ostili regimului sovietic. Toate acestea de mai sus, numai în urma denunțurilor făcute și a informațiunilor culese anterior de către agenții sovietici trecuți clandestin pe teritoriu român.

Țăranii au fost obligați să predea totul organelor sovietice și în caz de refuz, s-a răspuns cu arestarea, executarea sau deportarea în interiorul U.R.S.S..

Persoanele care doreau să se repatrieze au fost șicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunța la această idee, bunurile lor mobile și imobile confiscate și obligați să semneze declarații că după sosirea în România vor activa în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, părinții lor fiind opriți ca ostateci. Mutora li se propunea să rămână pe loc, promițându-li-se funcții înalte în administrația sovietică.

Foștii parlamentari români – în special cei care făcuseră parte din Sfatul Țării și Frontul Renașterii Naționale – au fost arestați și trimiși în judecată sub învinuirea de trădare și pactizare cu autoritățile române. Deasemenea foștii ofițeri și subofițeri din armata albă au fost până la unul executați fără nici un fel de judecată.

Mulți foști funcționari români, cari nu au fost arestați în primele zile după desăvârșirea ocupației, au fost obligați să contuinue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestați și trimiși în judecată sub învinuirea de sabotaj.

Bisericile au fost închise, preoții batjocoriți, unii arestați și obligați să presteze alte servicii decât cel religios. Numai datorită intervenției populației, bisericile au fost redeschise, însă cei cari le frecventau erau suspectați. Unele biserici au fost – însă – transformate în cantine sau sedii de Înalte Comandamente Militare.

La repatriere, autoritățile sovietice au oprit atât ofițerilor cât și populației civile banii și obiectele de preț, lăsându-li-se numai câte 1.000-2.000 lei, pentru restul dându-li-se câte o dovadă, în care se arăta că sumele oprite constituiau o contrabandă de valută.

Comițând aceste acte reprobabile, autoritățile sovietice urmăreau trei scopuri bine distincte:

a) În primul rând se căuta determinarea populației civile de a renunța la ideea de repatriere, pentrucă acest lucru ar fi aruncat o lumină urâtă asupra regimului sovietic.

b) În al doilea rând, prin teroarea deslănțuită de organele Gugobez, se urmărea ca cei repatriați să acționeze în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, acesta interesându-se de situația Armatei române și de planurile probabile ale Germaniei față de U.R.S.S..

c) În al treilea rând, autoritățile sovietice căutau să determine populația civilă de a se transforma în agenți de propagandă comunistă în vederea întăririi cât mai urgente a regimului comunist în teritoriile cedate.

George Damian