ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "acordul de pace de la Bucuresti"

acordul de pace de la Bucuresti

,

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, duminică seara, începând cu ora 19:00, pe Calea Victoriei din București s-a desfășurat procesiunea „Calea Sfintei Cruci, scară către Cer”, organizată de Parohia „Sfântul Vasile cel Mare”-Victoria din Capitală – cunoscută și ca Biserica „Sfintei Cruci” – și de Primăria Sectorului 1.

Conform publicației Lumina, pe lângă racla în care se păstrează un fragment din Cinstitul Lemn al Sfintei și de viață făcătoarei Cruci și moaștele a șapte sfinți, la procesiune a fost adusă, de la Mănăstirea Căldărușani, racla cu moaștele Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești.

Vecernia, Litia și Acatistul Sfintei Cruci s-au săvârșit începând cu ora 17:00, duminică, în ajunul hramului. Apoi, de la ora 19:00, procesiunea a pornit de la Biserica „Sfintei Cruci”, pe Calea Victoriei, până la troița monument aflată în parcul Nicolae Iorga, vecin cu Biserica „Sfântul Nicolae”-Tabacu. Procesiunea a fost condusă de Preafericitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, însoțit de o delegație patriarhală și de soborul de preoți din Protoieria Sector I Capitală. În parcul Nicolae Iorga s-a susținut un cuvânt despre Purtarea Crucii lui Hristos și despre Sf.Grigorie Dascălul. Ca în fiecare an, la finalul procesiunii, pe scena ridicată în parcul Nicolae Iorga s-a desfășurat un concert de muzică bisericească. Invitații de anul acesta au fost membrii Corului psaltic „Anastasis” al Bisericii „Sfântul Ilie”-Rahova. Pentru a cinsti în mod deosebit praznicul Înălțării Sfintei Cruci, parohia bucureșteană organizează de cinci ani această procesiune.

DSC03092e

Conform site-ului crestinortodox.ro, Înălțarea Sfintei Cruci este cea mai veche și mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe în­chinate cinstirii Sfintei Cruci. În această zi sărbătorim de fapt amintirea a două evenimente deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci: Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în fața poporului de către episcopul Macarie al Ierusali­mului, în ziua de 14 septembrie din anul 335. Aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perșii păgâni, la anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusa­lim.

Preafericitul Părinte Timotei Prahoveanul a susținut în cuvântarea sa: „dacă Împăratul Constantin a văzut ziua în amiaza mare, după bătălia de la Pons-Milvius (Podul Vulturului), semnul Sfintei Cruci, și cu acest semn a învins, înseamnă că până la sfârșitul veacurilor cei care cred în mântuitorul Hristos Cel răstignit și înviat, și care cinstesc Crucea pe care El a fost răstignit, vor birui, vor învinge. Acesta este mesajul acestei sărbători: prin acest semn vom învinge. Cu el vom fi biruitori, cu ajutorul Lui Dumnezeu, cu ocrotirea celor care și-au răstignit viața și poftele, cu ajutorul celor care L-au urmat în decursul istoriei pe Mântuitorul Hristos și au purtat Crucea lor, cum El a purtat-o pe ulițele strâmte ale Ierusalimului. Anul acesta, la pelerinajul organizat în ajunul Sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci este prezent un purtător de Dumnezeu, un ierarh și un monah care a purtat Crucea lui Hristos în timpul vieții lui, Sfântul Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești. Dreptmăritori creștini, în calendarul Bisericii noastre se află trei sfinți odrăsliți în Cetatea Bucureștilor: unul din cei trei este tocmai Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul. Ceilalți doi, Sfântul Calinic de la Cernica și Sfântul Ierodion, ca și alți mulți Sfinți necunoscuți încă, dar care și-au purtat în smerenie și aleasă viețuire pe Crucea lui Hristos, ne îndeamnă și pe noi să purtăm această Cruce până la capăt.”

Istoricii bisericești Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu au consemnat faptul că, în anul 312, în ajunul bătăliei din 28 octombrie de la Pons Milvius (Podul Vulturului), în care trebuia să-l înfrunte pe împăratul păgân Maxențiu, Împăratul Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă pe care scria „in hoc signo vinces” – „prin acest semn vei învinge”.

În acea noapte, împăratul Constantin l-a visat pe Iisus Hristos, care l-a îndemnat să pună Sfânta Cruce pe steagurile oștirii sale, ca un semn care să-i protejeze pe luptători.

„Către Acesta, deci, și-a înălțat el glasul în rugăciune, rugându-se Lui și implorându-L să-i descopere cine este El și să-și lase dreapta Sa asupra țelului care-i ședea înainte. Și cum ședea împăratul înălțând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura altcuiva – poate că nu ne-ar fi tocmai ușor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuși împăratul, purtătorul de biruință, ne-a destăinuit aceste lucruri nouă înșine, celor ce scriem această carte, anume mult mai târziu, când am fost socotiți vrednici de cunoștința și de prezența sa, cine – mă-ntreb – ar mai putea pune la îndoială exactitatea istorisirii, mai ales că, între timp, viitorul avea să aducă el însuși mărturie despre adevărul ei ? Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruință al unei cruci întocmite din lumină și că odată cu ea putuse desluși un scris glăsuind: «Întru aceasta vei birui!»; după care, la vederea unei asemenea priveliști, fuseseră cuprinși de uimire și el și întreaga oaste (care, cum mărșăluia el pe drum, venea pe urmele sale, și de aceea asistase și ea la minune).”  – citat doxologia.ro cu relatare din cartea Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare.

A doua zi, armata lui Constantin, de numai 20.000 de oameni, avea să-o nimicească pe cea a lui Maxențiu care număra 150.000 de soldați. În urma acestei victorii neașteptate, Constantin i-a mărturisit istoricului Eusebiu, sub jurământ, despre semnele venite de la Dumnezeu, care l-au ajutat în lupta cu rivalul său. După câteva luni, în ianuarie 313, Constantin cel Mare dă Edictul de la Milan, prin care creștinismul devine religie permisă și îi sfătuiește pe romani să adopte această credință. El este considerat primul împărat creștin și care prin deciziile sale politice i-a favorizat pe preoți, acordându-le subvenții și scutindu-i de anumite obligații municipale. Totodată, în timpul domniei sale, spiritul creștin și-a făcut simțită prezența în societate. Femeilor le-a fost redată demnitatea, iar regimul celor aflați în închisori a fost îmbunătățit. Episcopilor și preoților li s-a dat dreptul de a-i declara liberi pe sclavi în timpul slujbelor. O altă lege simplifica procedura de eliberare a acestora.

Împăratul a dat legi care să-i protejeze pe orfani și săraci, iar în anul 321 a declarat pentru prima dată duminica zi de odihnă, zi în care până și soldații asistau la slujbe. În anul 325, Constantin a intervenit pentru convocarea primului Sinod de la Niceea, această adunare fiind considerată stâlpul de bază în biruința credinței creștine împotriva ereziei. În acest timp, mama împăratului Constantin, Elena, care era creștină încă din timpul împăratului Dioclețian, cu profundă credință în Dumnezeu, a plecat în fruntea unei solii, la Ierusalim pentru a căuta crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul și pentru a găsi mormântul Sfânt. Pe 14 septembrie 326, Sfânta Cruce a fost adusă în fața credincioșilor romani. După ce a descoperit locul în care Iisus a fost îngropat, Elena a pus să se construiască în anul 330, chiar acolo unde existase cavoul familiei lui Iosif, Biserica Învierii lui Iisus. Sfânta Elena și-a susținut fiul în toate deciziile lui, ajutându-l să ctitorească noua capitală a imperiului: Constantinopol – orașul lui Constantin, care a fost inaugurat în anul 330 pe locul fostului Bizanț, actualul Istanbul. Orașul avea să strălucească mai puternic decât Roma, avea multe biserici și era foarte pitoresc. Împăratul Constantin cel Mare a domnit peste 30 de ani, din 306, până în 337 și este cel care a dat Bisericii libertatea, după o lungă perioadă de interdicții și persecuții. El a murit în 337, la vârsta de 60 de ani, în duminica Rusaliilor, pe 21 mai, la numai două zile după ce ca fost botezat. De atunci, Biserica, recunoscătoare pentru faptele de credință ale celor doi, mamă și fiu, îi sărbătorește în această zi (citat din http://blog.artizanescu.ro cu menționarea Editurii Mateescu).

În continuare puteți vedea imagini de la desfășurarea Procesiunii de pe Calea Victoriei și Parcul Nicolae Iorga:

 

 

Publicat de Ion Antonromaniabreakingnews.ro

,

al-doilea-razboi-balcanic-234

Aliații din primul război balcanic nu reușesc să se mai înțeleagă – Bulgaria era nemulțumită de teritoriile primite, iar dispariția adversarului comun fac ca între Bulgaria pe de o parte și Grecia și Serbia pe de alta să apară o ruptură ce se va dovedi ireversibilă. În acest context extrem de tensionant pentru Balcani, Grecia și Serbia caută să-și aproprie România, care rămâne însă extrem de rezervată.

Acordul greco-sârb din 1 iunie 1913 și norii ce se abăteau prevestind un nou conflict au făcut clar faptul ca România nu-și va mai subordona interesele și poziția în conformitate cu cele ale Austro-Ungariei, care, în condițiile adversității față de Serbia, continuă să sprijine Bulgaria. Germania nu a privit cu ochi buni poziția intransigentă a Austro-Ungariei, considerând că neutralitatea României trebuie cumpărată cu o extindere a frontierei până la Balcic, dar poziția cancelarului austriac Berchtold a rămas la fel de fermă, avertizând ca o alianță cu Serbia va duce la ruperea relațiilor cu Monarhia Dualistă și chiar la un conflict[7]. De această situație vor profita diplomațiile rusă și franceză care vor dori o intervenție română în Bulgaria, și implicit apropierea României de Antantă, lucru ce ar fi constituit lovituri grele pentru Imperiul Austro-Ungar.

Foto: tratatul de pace dintre Bulgaria și Imperiul Otoman

Al doilea război balcanic izbucnește la 30 iunie 1913 când Bulgaria, fără declarații de război, își atacă foștii aliați. Cu acordul Franței și Rusiei, guvernul român ordonă mobilizarea armatei la 3 iulie și dă aviz de intrare pe teritoriul Bulgariei la 10 iulie, fapt ce constituia o respingere publică a alianței cu monarhia dualistă. Această acțiune a fost privită cu ostilitate în cercurile politice vieneze, dar pentru a nu pierde de tot România, ele vor accepta unele schimbări teritoriale în favoarea României, iar pe de altă parte dorea oprirea conflictului balcanic pentru a evita răspândirea lui, astfel că România devine factorul determinant în a convinge statele beligerante să înceteze ostilitățile. La 22 iulie România acceptă un armistițiu, deoarece politicienii români considerau că războiul trebuia să mențină echilibrul de forțe în Balcani, iar nu să distrugă Bulgaria.

al-doilea-razboi-balcanic-236Aceste tratative au loc la București – în acest fel se recunoștea poziția de garant al României în aceste crize – și la care au participat doar reprezentanții țărilor beligerante. Prin pacea din 10 august 1913, frontiera româno-bulgară devine linia Turtucaia-Balcic, Bulgaria pierde mare parte a teritoriilor cucerite în primul război balcanic și pierde ieșirea la Marea Egee.

al-doilea-razboi-balcanic-armata-romana-trece-dunarea-pe-la-silistra-1913

Pacea de la București a fost primul moment important în relațiile internaționale, în care Marile Puteri nu au avut un cuvânt de spus în ceea ce privește hotărârile luate în cadrul ei, deși s-a încercat convocarea unei conferințe de pace, Austro-Ungaria fiind cea mai vehementă.

04_cartepostala_copy4Războaiele balcanice au constituit începutul depărtării României de Puterile Centrale, în ciuda existenței unui tratat clar, și apropierea de Antanta și aici au intervenit mai mulți factori. În primul rând, cercurile politice românești nu au mai putut ignora politica șovinistă maghiară de deznaționalizare dusă împotriva românilor transilvăneni. Al doilea factor a fost venirea la putere, în ianuarie 1914, a unui guvern liberal condus de Ion I. C. Brătianu, ce considera că tratatul cu Puterile Centrale nu poate fi pus în aplicare. Nu în ultimul rând, chiar dacă nu a fost încărcată de iz politic, vizita țarului Nicolae II la Constanța, act cu un puternic ecou în cercurile politice interne și internaționale, și care vădeau apropierea tot mai puternică a României spre viitori aliați din Primul Război Mondial.

Tratatul de pace de la București dintre România, Serbia, Grecia, Bulgaria și Turcia, tratat care pune capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic se încheie la 28 iulie 1913, stil vechi (10 august 1913, stil nou).

Războiul începe la 16/29 iunie 1913, cînd Bulgaria își atacă aliații, Serbia și Grecia, cu motivul: neîntelegerile la împărțirea Macedoniei otomane.

După ce armatele sîrbești și grecești sunt extenuate de lupte, în război intră România și Turcia, care, practic fără mari lupte înaintează din două direcții opuse spre capitala Sofia. Evenimentele impun Bulgaria să se așeze la masa de negocieri.

Semnarea tratatului încununează Conferința de pace de la București care își începe lucrările la 17 iulie 1913. Titu Maiorescu propune beligeranților un armistițiu de 5 zile, răgazul necesar pentru a negocia. Delegații aprobă armistițiul începînd din 18 iulie.

Negocierile au continuat pînă la 28 iulie/10 august, cînd șefii delegaților statelor balcanice semnează totuși tratatul. La ora 10,00 s-au auzit 21 salve de tun. Ceremonia are loc în clădirea ministerului de externe român din București, palatul Sturdza. Ulterior, la Mitropolie are loc un serviciu divin oficiat de mitropolit la care participă membrii delegațiilor străine. La sfîrșitul ceremoniei are loc un banchet pentru toți participanții.

Confrorm tratatului Cadrilaterul (judetele Durostor și Caliacra), pe aliniamentul Turtucaia-Balcic, aflat anterior în cadrul Bulgariei îi revine României. De asemenea pierdanta războiului, Bulgaria, mai cedează mari teritorii către Serbia, Grecia și Turcia.

Surse: Historia, Cer și pământ românesc

Surse foto: IMAGO, Historia, Alexandru Ursu Bukowina

Bibliografie:

1. Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon, vol. VII, tom II, București, Ed. Enciclopedică, 2003;

2. Hitchins, Keith, România 1866-1947, București, Ed. Humanitas, 1998;

3. Iordache, Anastasie, Criza politică din România și războaiele balcanice 1911-1913, București, Ed. Paideia, 1998;

4.  Boicu, L., Cristian, V. și alții, România în relațiile internaționale (1699-1939), Iași, Ed. Junimea, 1980;

5. Marghiloman, Alexandru,Note politice 1897-1924, vol I, București, 1927;

6. Căzan, Gh. Nicolae, Rădulescu-Zoner, Șerban, România și Tripla Alianță 1878-1914, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979;

NOTE


[1]Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon și alții, vol. VII, tom II, București, Ed. Enciclopedică, 2003, pag. 233;

[2]L. Boicu, V. Cristian și alții, România în relațiile internaționale (1699-1939), Iași, Ed. Junimea, 1980, p. 364;

[3]Alexandru Marghiloman,Note politice 1897-1924, vol I, București, 1927, p. 84;

[4]Anastasie Iordache, Criza politică din România și războaiele balcanice (1911-1913), București, Ed. Paideia, 1998, p. 173;

[5]„Conservatorul” , an XI, nr. 207 din 24 septembrie 1911, p. 1;

[6]Anastasie Iordache, op. cit., p. 173;

[7]Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon și alții, vol. VII, tom II, București, Ed. Enciclopedică, 2003, pag. 284;

PASSWORD RESET

LOG IN