ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "9 mai"

9 mai

,

La 9 mai 2015, după 24 de ani de independență, Republica Moldova va sărbători, alături de Federația Rusia, victoria asupra fascismului. În acești 24 de ani de independență, orice încercare de a răspunde la câteva întrebări simple, legate de acest subiect, sunt calificate ca acțiuni de subminare a statalității, de rusofobie sau chiar fascism, scrie președintele Curții Constituționale, Alexandru Tănase, pe blogul său personal, citat de portalul Deschide.md și preluat de România Breaking News – Press / romaniabreakingnews.ro

Una din aceste întrebări este – ce legătură are statul Republica Moldova, creat la 27 august 1991, cu victoria URSS asupra Germaniei naziste? Ce sărbătorim la 9 mai noi, moldovenii, care am trecut printr-o istorie dramatică, bunicii noștri luptând mai întâi cot la cot cu armata română și naziștii împotriva sovieticilor, iar mai apoi, alături de sovietici și armata română, împotriva naziștilor?

Din moment ce URSS, implicit poporul sovietic, a încetat să mai existe, iar la 27 august 1991 ne-am proclamat independența față de fosta metropolă, de ce continuăm să sărbătorim victoria în cel de-al doilea război mondial la 9 mai, după cum a decis Stalin, și nu la 8 mai, când sărbătorește toată omenirea?

Am decis să scriu aceste rânduri, deoarece am ferma convingere că o persoană sau un popor care nu-și cunoaște trecutul, sau acceptă falsuri despre trecutul său, nu are nici un viitor. Mereu am fost pasionat de istorie, deși nu sunt istoric. Fiind jurist de profesie, în interpretarea și înțelegerea unor evenimente istorice, încerc să aplic aceeași procedură pe care o aplic pentru calificarea juridică a anumitor fapte – recurg la probe, fără a le comenta.

Mai jos voi face recurs la o serie de fapte incontestabile, pentru a înțelege cine a declanșat cel de-al doilea război mondial: doar Germania nazistă sau a fost o acțiune comună a lui Stalin și Hitler? Iar mai apoi să încercăm să răspundem la întrebarea dacă avem ce sărbători la 9 mai?

Tratatul de la Versailles

La 28 iunie 1919, la Palatul Versailles (Franța) a fost semnat Tratatul de pace de la Versailles, care a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial din anii 1914-1918. Tratatul a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920, după ce a fost ratificat de Germania și patru principali aliați – Anglia, Franța, Italia și Imperiul Japonez.

Ca rezultat al Tratatului de pace de la Versailles, Germania a pierdut 67,3 mii km² din teritorii și toate coloniile. Deosebit de umilitoare au fost condițiile impuse din punct de vedere militar: Germania nu putea deține o armată mai mare de 100.000 de soldați; corpul de ofițeri nu putea depăși 4 mii de persoane; armata nu putea deține artilerie grea, tancuri, avioane de luptă, submarine; au fost lichidate Statul Major General, toate instituțiile de învățământ militar; a fost anulat serviciul militar general obligatoriu; au fost interzise misiunile militare în alte state, cetățenii nu puteau face pregătirea militară în armatele altor state. Germania a fost obligată la plata unor importante despăgubiri de război Antantei.

Condițiile Tratatului de pace de la Versailles erau considerate, pe atunci, umilitoare și dure pentru Germania. Se consideră că aceste condiții au cauzat instabilitatea socială internă, ducând la apariția unor forțe extremiste de dreapta și accederea naziștilor la putere (în anul 1933).

Relațiile germano-poloneze și polono-sovietice din anii 1918-1921

Potrivit tratatului de la Versailles, Germania redă Poloniei teritoriul din Marea Poloniei (pl. Provinz Posen), o parte a regiunii Pomerania (pl. Pomorze) și alte teritorii ale Prusiei de Vest; or. Danzig (Gdansk) primește statutul de „oraș liber”; regiunea Memel (Klaipeda) a fost pusă sub controlul francez (în februarie 1923 fiind anexată de Lituania). În aceeași perioadă de timp, pe teritoriul Imperiului Rus destrămat, în timpul războiului civil din Rusia, în anii 1920-1921 se derulau mai multe conflicte militare simultane (între Polonia și Rusia Sovietică, Bielorusia Sovietică și Ucraina Sovietică).

Războiul polono-sovietic

Războiul polono-sovietic a decurs în 3 etape:

Etapa 1. 25 aprilie – mai 1920 – ofensiva forțelor polone (40 mii de soldați) și a soldaților conduși de Simion Petliura (15 mii). Ofensiva a fost oprită de trupele reorganizate și întărite ale Frontului de sud-vest al Armatei Roșii.

Etapa 2. Sfârșitul lunii mai – iulie 1920 – contraofensiva Armatei Roșii în Ucraina. Preluarea controlului asupra unor regiuni ale Ucrainei de Est și a uneia din Belarus. Ofensiva Frontului de vest (condus de M.Tuhacevski) către Varșovia, a Frontului de sud-vest (condus de A.Egorov) spre Lvov.

Tentativa Antantei de a aplana conflictul, de a opri ofensiva pe Linia Curzon. Sovieticii au respins propunerea în speranța de a ocupa întregul teritoriu al Poloniei și de a instaura puterea sovietică.

Tentativa de a ocupa orașele Varșovia și Lvov a eșuat din cauza greșelilor tactice ale comandanților sovietici, rezistenței dure a armatei poloneze și celei conduse de Petliura, insuficienței rezervelor.

Etapa 3. August – octombrie 1920 – retragerea trupelor sovietice în raioanele Berdicev și Zhitomir. Epuizarea forțelor de ambele părți; încheierea armistițiului de pace în octombrie 1920. Forțele lui Petliura au fost atacate de bolșevici și, după o serie de lupte, au fost alungate din Ucraina în teritoriul aflat sub controlul Poloniei.

Urmările războiului au fost consfințite în Tratatul de la Riga (Pacea de la Riga) din martie 1921. Teritoriile în litigiu au fost împărțite după cum urmează: Polonia recunoaște teritoriile Ucrainei de Est, iar Poloniei îi revin Volynul de Vest, Galicia de Est, Holmshina, Polesia de Vest, Podliashie.

Aceste evenimente – cedarea teritoriilor germane Poloniei și rezultatele războiului polono-sovietic – au marcat relațiile ulterioare dintre Germania, Polonia și URSS.

Colaborarea germano-sovietică

Contrar unei opinii larg răspândite, colaborarea germano-sovietică a început cu mult înainte de accederea lui Adolf Hitler la putere.

La 11 august 1922, cu doar patru luni mai târziu după ce, la conferința de la Genova, delegația sovietică a venit cu propunerea de a reduce capacitățile militare generale, a fost încheiat Tratatul de la Rapallo, care prevedea si un acord temporar de colaborare dintre Reichswehr și Armata Roșie.

Acordul stabilea principiile acestei cooperări: cooperarea în domeniul studiilor teoretice, exercițiilor militare, stabilirea unor programe de pregătire comune; efectuarea experiențelor chimice (!); organizarea unor școli de aviație și tancuri; trimiterea în misiune în Germania a reprezentanților forțelor militare sovietice (Forțele Aeriene Sovietice, Comitetul tehnico-științific, Direcția generală sanitară militară și altele) pentru inițierea în organizarea unor acțiuni secrete și studierea acestora.

În 1924 la Lipetsk s-a organizat școala de aviație a Reichswehr-ului, care a activat timp de 10 ani, cu numele conspirativ de Escadrila a 4-a a Unității de aviație a Flotei Aeriene Roșii. Numeroși aviatori germani (Blumensaat, Heinz, Voss, Blume, Ressing, Makratski ș.a. ),care au devenit cunoscuți ulterior, au fost instruiți la Școala din Lipetsk.

Potrivit Tratatului de la Versailles, Germaniei i s-a interzis să dețină tancuri, iar Reichswehrul trebuia să se descurce fără ele. Însă generalul Hans von Seeckt, fiind înzestrat cu spirit de previziune, promova ideea că tancurile ar putea face parte din aceeași unitate militară specială, alături de infanterie, cavalerie și artilerie. Astfel, urmând teza lui von Seeckt, în anul 1926 germanii au pus bazele Școlii de tancuri cu denumirea codificată „Kama” din Kazan. Instruirea și pregătirea la „Kama” a unei pleiade de tanchiști, printre care se numărau 30 de ofițeri, a facilitat, mai târziu, crearea neîntârziată a trupelor germane de blindate.

Cel mai secretizat obiect al Reichswehr-ului în URSS a fost „Tomka”, investiția germanilor fiind circa 1mln. de mărci germane. Era școala armelor chimice, situată în regiunea Samara, în apropierea nemijlocită de teritoriul Republicii Autonome a germanilor de pe Volga. Or, alin.1 art.171 al Tratatului de pace de la Versailles interzicea Germaniei folosirea gazelor asfixiante, otrăvitoare și altor gaze, ca și a tuturor substanțelor analoage, precum și introducerea acestora pe teritoriul Germaniei. La „Tomka” se experimentau metodele de utilizare a substanțelor toxice în artilerie, aviație, precum și mijloace și metode de degazare a terenurilor. Secția de cercetare științifică a școlii era înzestrată cu cele mai avansate tehnologii în domeniul construcției de tancuri pentru a experimenta substanțele toxice, iar laboratoarele și atelierele erau asigurate cu aparate și instrumente aduse din Germania.

E incontestabil faptul că colaborarea dintre Armata Roșie Muncitorească-Țărănească și Reichswehr în centrele menționate (cu denumirile codificate „Lipetsk”, „Kama” și „Tomka”) era contrară prevederilor Tratatului de la Versailles. În conformitate cu art.168 al tratatului, amplasarea și crearea unor obiective militare trebuie coordonată și acceptată de către guvernele statelor aliate. Partea sovietică primea anual „recompense” materiale pentru utilizarea acestor obiective de către germani și dreptul de a participa la experimentele, operațiunile militare și industriale. Comandantul Armatei Roșii Muncitorești-Țărănești Ieronim Uborevich spunea că germanii sunt pentru sovietici singurul „canal” care oferă posibilitatea de a studia performanțele în domeniul militar ale altor state, în special referitoare la armată, și alte realizări interesante în alte domenii.

Până la un moment, opinia publică nu a știut nimic despre colaborarea militară germano-sovietică, și doar în 1926 a devenit cunoscută datorită unui articol publicat în ziarul britanic „Manchester Guardian”. A urmat criza guvernamentală în Germania, cu demisia cabinetului Cancelarului Wilhelm Marx. Social-democrații au făcut un demers la Reichstagîn legătură cu livrarea în Germania a unor proiectile din URSS.

Cu toate acestea, întărirea forțelor armate germane în Rusia Sovietică a continuat până în anul 1933. Anume în Rusia au fost puse, în mare măsură, bazele viitoarelor forțe ofensive ale Germaniei , care au înspăimântat Europa în 1939, iar în 1941 au atacat URSS. (Trebuie să menționăm faptul că Reichswehr-ul ținea, în paralel, legături secrete de același gen cu alte state).

După 1933, „prietenia” germano-sovietică s-a redus considerabil, cu toate acestea, relațiile germano-sovietice au continuat. Un exemplu elocvent constituie Acordul general privind colaborarea, asistența mutuală și activitatea comună, semnat la 11 noiembrie 1938 de șeful NKVD-ului Lavrenti Beria și Reichsführer-ul SS.

Acordul general privind colaborarea, asistența mutuală și activitatea comună

Semnat în or. Moscova,

la 11 noiembrie 1938.

Comisariatul Popular pentru Afaceri Interne al URSS, denumit în continuare NKVD, reprezentat de șeful Direcției principale a Securității de Stat (GUGB), Comisar de securitate de rangul 1 Lavrenti BERIA, pe de o parte, și Direcția Generală de Securitate al Partidului Muncitoresc Național-Socialist German, reprezentată de șeful Departamentului IV al Biroul Principal de Securitate (Gestapo) Heinrich Müller, în baza procurii nr. 1-448/12-1 din 3 noiembrie 1938, emisă de șeful Direcției Generale de Securitate Reichsfuehrer-ulSS Reinhard Heydrich, denumit în continuare GESTAPO, pe de altă parte, au încheiat prezentul Acord general privind colaborarea, asistența mutuală și activitatea comună între NKVD și GESTAPO.

Colaborarea germano-sovietică și împărțirea Poloniei

3 mai 1939 – Comisarul poporului pentru Afaceri Externe Litvinov (evreu) a fost înlocuit cu Molotov (rus).

5 mai 1939 – Ministrul propagandei germane Goebbels dă indicații surselor mass-media să se abțină de la utilizarea unor cuvinte dure în adresa Uniunii Sovietice.

20 mai 1939 – Molotov îi reamintește Ambasadorului german la Moscova Schulenburg că tratativele cu privire la cooperarea economică germano-sovietică trebuie, de asemenea, să fie „fundamentată politic”.

3 august 1939 – Ambasadorul german la Moscova Schulenburg primește 2 telegrame secrete de la ministrul afacerilor externe al Germaniei Ribbentrop, prin care este informat că, de la Marea Baltică la Marea Neagră, nu există nici o problemă care nu ar putea fi soluționată pozitiv și de comun acord de către URSS și Germania. Ribbentrop s-a arătat interesat să plece la Moscova pentru tratative.

16 august 1939 – Secretarul de stat al Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei, Ernst von Weizsacker, îi dă indicații lui Shulenburg să-i comunice lui Molotov că Germania este gata să semneze un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică pe o perioadă de 25 de ani.

18 august 1939 – la Berlin a fost semnat Acordul comercial între Germania și URSS. Moscova primește mărfuri de producție germană, iar Berlinul – materii prime strategice. Molotov susține că Ribbentrop poate sosi la Moscova pe 26 sau 27 august.

20 august 1939 – o nouă indicație pentru Schulenburg – să obțină confirmarea, nu mai târziu de 23 august, că Ribbentrop va fi primit la Kremlin pentru semnarea pactului de neagresiune.

Moscova și-a dat acordul și, la doar 14 ore de la sosirea lui Ribbentrop la Moscova, pactul de neagresiune între Germania și Uniunea Sovietică a fost semnat.

Discursul lui Stalin în cadrul ședinței Biroului Politic al C.C. al P.C.(b) din URSS, 19 august 1939

Pace sau război, întrebare ce intră într-o fază critică pentru noi. Dacă vom încheia o convenție de asistență mutuală cu Franța și Marea Britanie, Germania va renunța la Polonia și va fi pusă în situația să caute “modus vivendi” cu puterile occidentale. Războiul va fi evitat, însă evenimentele ulterioare ar putea lua o întorsătură periculoasă pentru URSS. Dacă vom accepta propunerea Germaniei de a încheia cu aceasta un pact de neagresiune, este cert faptul că ea va ataca Polonia, iar intervenția Franței și Angliei în acest război va fi inevitabilă. Europa de Vest va fi supusă unor tulburări și revolte grave. În aceste condiții, avem mari șanse să rămânem deoparte de conflict și putem spera la o intrare în război favorabil nouă.

Experiența ultimilor douăzeci de ani ne arată că, în timp de pace, este imposibilă prezența unei mișcări comuniste în Europa, unei mișcări atât de puternice încât partidul bolșevic să poată prelua puterea. Dictatura acestui partid este real posibilă doar ca rezultat al unui mare război. Noi am făcut alegerea, iar aceasta este clară. Trebuie să acceptăm propunerea germanilor și să refuzăm politicos misiunea anglo-franceză. Primul avantaj pe care-l vom avea va fi distrugerea Poloniei până în apropiere de Varșovia, inclusiv Galicia ucraineană.

Germania ne dă mână liberă în a acționa în Țările baltice și nu se opune întoarcerii Basarabiei Uniunii Sovietice. Ea este gata să ne cedeze ca zone de influență România, Bulgaria și Ungaria. Rămâne o problemă deschisă legată de Iugoslavia. Totodată, trebuie să anticipăm consecințele care vor decurge atât din înfrângerea, cât și din victoria Germaniei. În cazul înfrângerii, în mod inevitabil, Germania va fi sovietizată și va fi creat un guvern comunist. Nu trebuie să uităm că Germania sovietizată se va confrunta cu un pericol major, în cazul în care sovietizarea va surveni ca urmare a înfrângerii Germaniei într-un război de scurtă durată. Anglia și Franța vor fi suficient de puternice pentru a ocupa Berlinul și a distruge Germania sovietică. Și noi nu vom putea sări în ajutorul tovarășilor noștri bolșevici din Germania. Astfel, scopul nostru este ca Germania să poarte războiul cât mai mult timp posibil, astfel încât Anglia și Franța, slăbite și epuizate, să nu poată învinge Germania sovietizată. Urmând poziția de neutralitate și în așteptarea momentului potrivit, URSS va acorda ajutor actualei Germanii, prin aprovizionarea cu materii prime și produse alimentare. Însă, bineînțeles, ajutorul nostru nu trebuie să depășească anumite limite, pentru a nu submina economia și slăbi puterea armatei noastre. În același timp, e necesar să ducem o propagandă comunistă activă, în special în blocul anglo-francez și, predominant, în Franța.

Trebuie să fim pregătiți de faptul că în această țară, în timp de război, partidul va fi nevoit să renunțe la activitatea legală și va trece în ilegalitate. Cunoaștem cu toții că vor fi multe sacrificii, însă tovarășii noștri francezi nu vor avea dubii. Dezorganizarea și demoralizarea armatei și a poliției va constitui sarcina lor principală. Dacă aceste acțiuni pregătitoare vor fi îndeplinite în modul corespunzător, siguranța Germaniei sovietice va fi asigurată, iar acest lucru va contribui la sovietizarea Franței. Pentru a pune în aplicare aceste planuri, este necesar ca războiul să dureze cât mai mult timp posibil și anume în acest sens ar trebui să ne îndreptam toate forțele de care dispunem în Europa de Vest și Balcani. Să examinăm acum cea de-a doua ipoteză, adică victoria Germanei. Unii sunt de părere că aceasta ar prezenta pentru noi un pericol grav. Poate fi o fărâmă de adevăr în aceasta, dar ar fi greșit să credem că acest pericol va fi atât de aproape și atât de mare, cum o cred unii. Dacă Germania va ieși victorioasă din război, ea va fi prea epuizată pentru a începe un conflict armat cu URSS, cel puțin în următorii zece ani.

Preocuparea ei esențială va fi să urmărească Marea Britanie și Franța învinse, cu scopul de a împiedica restabilirea lor. Pe de altă parte, Germania victorioasă va deține teritorii vaste și în cursul mai multor decenii va fi preocupată de “exploatarea lor” și stabilirea ordinii germane în acele teritorii. Este evident faptul că Germania va fi foarte ocupată ca să se întoarcă împotriva noastră. Ar mai fi o chestiune care va asigura securitatea noastră. În Franța învinsă, Partidul comunist francez (PCF)va fi întotdeauna foarte puternic. Revoluția comunistă este inevitabilă și ne vom putea folosi de această circumstanță pentru a veni în ajutorul Franței și a o face aliatul nostru. Mai târziu, toate popoarele trecute sub “protecția” Germaniei victorioase vor deveni aliații noștri. Vom avea un câmp vast de activitate pentru dezvoltarea unei revoluții mondiale. 

Tovarăși! Este în interesul URSS – Patria clasei muncitoare – să înceapă războiul dintre Reich și blocul capitalist anglo-francez. Trebuie să facem totul ca acest război să dureze cât mai mult timp posibil, pentru a epuiza ambele părți. Tocmai din acest motiv trebuie să acceptăm încheierea pactului propus de Germania și să întreprindem toate acțiunile pentru ca acest război, odată declarat, să se prelungească la maximum. Va fi necesar să intensificăm acțiunile de propagandă în țările beligerante, pentru a fi pregătiți de momentul în care războiul se va încheia.(Центр хранения историко-документальных коллекций, бывший ОСОБЫЙ архив СССР, ф.7, оп.1, д.1223)

Pactul Ribbentrop – Molotov

Pactul de neagresiune între URSS și Germania, cunoscut sub numele de Ribbentrop – Molotov, a fost semnat la Moscova pe data de 23 august 1939. Acest document, în mare măsură, a contribuit la începutul celui de-al doilea război mondial. În afară de aceasta, pactul a determinat în mare măsură soarta letonilor, estonienilor, lituanienilor, precum și a ucrainenilor occidentali, belarușilor și moldovenilor. Ca urmare a pactului, aceste popoare, multe dintre care pentru prima dată în istoria lor au format state unitare, au fost aproape complet absorbite de URSS.

undefined

La 28 august 1939 a fost semnată o expunere (hartă) detaliată a “protocolului adițional secret“, care delimita sferele de influență, în caz de rearanjare teritorială și politică în zonele ce aparțineau statului polonez. În zona de influență a Uniunii Sovietice intra teritoriul polonez la est de râurile Pissa, Narev, Bug, Vistula și San. Această linie de demarcație aproximativ corespunde așa-numitei “Linii Curzon”, care presupunea stabilirea frontierei de est a Poloniei după primul război mondial. Adițional interesului față de părțile vestice ale Ucrainei și Belarus-ului, negociatorii sovietici și-au expus și interesul față de Basarabia, pierdută în 1919, primind un răspuns pozitiv din partea germană, care și-a declarat un total dezinteres politic în aceste regiuni. Mai târziu, acest teritoriu a devenit parte a RSS Moldovenești în cadrul URSS.

Protocolul adițional secret

Reprezentanții plenipotențiari declară semnarea acordului dintre guvernul Germaniei și cel al URSS, după cum urmează:

Protocolul adițional secret, semnat la 23 august 1939, trebuie să fie corectat la alineatul 1, având în vedere faptul că teritoriul statului Lituania a trecut în sfera de influență a Uniunii Sovietice, în timp ce, pe de altă parte, regiunea Lublin și o parte a regiunii Varșovia au trecut în sfera de influență germană. De îndată ce guvernul URSS va întreprinde măsuri speciale pe teritoriul lituanian pentru a-și proteja interesele sale, prezenta frontieră germano-lituaniană, în scopul stabilirii unei frontiere naturale și simple, va fi corectată astfel încât teritoriul lituanian, situat la sud-vest de linia marcată pe harta atașată, va fi transferat Germaniei.

În continuare se declară că acordul economic actual între Germania și Lituania nu va fi afectat de activitățile Uniunii Sovietice menționate mai sus.

Moscova, 28 septembrie 1939.

I. Ribbentrop
V. Molotov

Semnarea tratatului

În centru – Joachim von Ribbentrop

Joachim von Ribbentrop și Stalin

undefined

Pactul a fost ratificat de către Sovietul Suprem al URSS peste o săptămână după semnarea acestuia, iar deputații nu au știut de existența “protocolului adițional secret”, care niciodată nu a fost ratificat. Pe data de 1 septembrie 1939, a doua zi după ratificarea pactului, Germania a invadat Polonia.

Ca urmare a pactului, între 1939 – 1944, Germania a evitat un război pe două fronturi, invadând succesiv Polonia, Franța și o serie de țări mici din Europa, în cele din urmă obținând, pentru un atac asupra URSS, o armată cu doi ani de experiență de luptă. Astfel, după părerea multor istorici, principalul beneficiar de pe urma pactului poate fi considerată Germania nazistă. Cu toate acestea, și URSS-ul a primit suplimentar doi ani de pace, precum și teritorii suplimentare considerabile la frontiera sa vestică.

Când a intrat de fapt Uniunea Sovietică în cel de-al doilea Război mondial?

Se consideră că cel de-al doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939, odată cu invazia germană în Polonia (de fapt, și această dată este convențională). După cum se știe, invazia a avut loc sub pretextul unui atac înscenat de către serviciile secrete germane, îmbrăcați în uniforme poloneze, asupra postului de radio german Gleiwitz, în apropiere de frontieră. În aceeași zi, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea privind recrutarea universală în rândurile armatei.

La 3 septembrie 1939, Anglia și Franța au declarat război Germaniei (apropo, peste o zi S.U.A. și-a declarat neutralitatea față de război), pe 6 – Uniunea Sud-Africană, iar pe 10 – Canada.

La 17 septembrie 1939 a venit rândul URSS. Începuse “campania de eliberare” a Armatei Roșii în Polonia, direcționată în întâmpinarea Wehrmacht-ului german. Spre sfârșitul lunii septembrie (în mare parte datorită eforturilor Wehrmacht-ului), armata poloneză, care rezistase cu înverșunare în așteptarea zadarnică a unui ajutor din partea Marii Britanii și Franței, a fost învinsă, iar teritoriul Poloniei a fost împărțit între Germania și URSS (Uniunea Sovietică a redobândit teritoriile pierdute ca urmare a războiului sovietic-polonez din 1920). Ambele state, Germania și Uniunea Sovietică, au intrat în contact direct: a fost stabilită frontiera sovieto-germană, pe linia de demarcație fixată în protocoalele așa-numitului Tratat privind frontierele și de prietenie, semnat pe 28 septembrie 1939.

Atacul Armatei Roșii asupra Poloniei 17 septembrie 1939.

Un ofițer sovietic pe linia de demarcație

Comandantul Diviziei Blindate 19, generalul Heinz Guderian, discută cu comisarul politic Borovski

Prietenii sovietici și germani

Prietenii sovietici și germani – 1

Prietenii sovietici și germani – 2

Prietenii sovietici și germani – 3

Prietenii sovietici și germani – 4

Tanchiștii sovietici și germani – prieteni – 5

Prietenii sovietici și germani – 6

Prietenii sovietici și germani – 7

Vizita lui Veaceslav Molotov în Germania, 12 noiembrie 1940.

V. Molotov și Ribbentrop trec prin fața Gărzii de onoare, stația Anhalt, Berlin

Parada militară comună a Wehrmacht-ului și a Armatei Roșii, Brest, 1939

Parada militară comună a Wehrmacht-ului și a Armatei Roșii, Brest (în germană: Deutsch-sowjetische Siegesparade in Brest – Litowsk) – marșul solemn al subdiviziunilor Armatei a XIX-a a Wehrmacht-ului (comandantul corpului – general al Diviziei a 2-a Panzer, Heinz Guderian) și brigăzii 29 de tancuri a Armatei Roșii (comandant – colonel Semion Krivoshein) pe strada principală a orașului, la 22 septembrie 1939, în timpul procedurii oficiale de cedare a orașului și a cetății Brest părții sovietice în timpul invaziei Poloniei de către trupele germane și sovietice. Procedura s-a finalizat cu coborârea solemnă a steagului german și ridicarea celui sovietic. Cedarea orașului a avut loc în conformitate cu protocolul sovieto-german privind stabilirea liniei de demarcație pe teritoriul fostului stat polonez, semnat la 21 septembrie 1939 de către reprezentanții comandamentelor sovietic și german. Evenimentul a fost filmat de serviciul media de propagandă germană “Die Deutsche Wochenschau”. Istoricul Michael Meltiuhov notează că, la acel moment, Germania încerca din răsputeri să arate Angliei și Franței că Uniunea Sovietică este aliatul ei, iar în același timp, în Uniunea Sovietică, depunea eforturi să-și demonstreze ”neutralitatea” sa.

Parada comună Brest – Litovsk a reprezentat, în viziunea istoricilor, un simbol al împărțirii statului polonez.

Porțile paradei în orașul ocupat Brest

Brest – Litovsk, 22 septembrie 1939

Coloana sovietică de tancuri trece pe lângă un grup de motocicliști germani

Agresiunea URSS împotriva Finlandei

La 29 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică rupe relațiile diplomatice cu Finlanda, și a doua zi, după ce asupra pozițiilor Armatei Roșii a fost deschis focul (fapt care până astăzi nu a fost elucidat), trupele sovietice au atacat teritoriul acesteia. În consecință, a fost proclamată crearea Republicii Democratice Finlandeze, fiind stabilit un guvern condus de binecunoscuta figură a Comintern-ului, Otto Wille Kuusinen. Cu acest guvern imediat au fost stabilite relații diplomatice (desigur, toate aceste lucruri s-au întâmplat la Moscova, deși în caietul de sarcini au figurat întotdeauna adrese finlandeze; nenumărate documente ale acestui guvern finlandez au fost scrise de mâna lui A.A. Jdanov).

Războiul cu Finlanda a continuat până în 1940 și a luat sfârșit pe data de 12 martie. Nu s-a reușit distrugerea completă a armatei finlandeze. Conform Tratatului de pace încheiat la Moscova la 12 martie 1940, Uniunii Sovietice i-au fost cedate istmul Karelia, inclusiv orașul Vîborg/Viipuri, și baza militară navală dislocată pe peninsula Hanko (închiriată pe o perioadă de 30 de ani). Drept compensație, Finlandei i-au revenit teritoriile pustii din regiunea nordică a peninsulei Kola.

La 14 decembrie 1939, Uniunea Sovietică a fost exclusă din cadrul Ligii Națiunilor, care în perioada interbelică a jucat rolul actualei Organizații a Națiunilor Unite (doar trei state au fost declarate agresori – Japonia, Italia și Germania. Adițional – URSS-ul).

Ocupația sovietică a Basarabiei și a Bucovinei de Nord și a celor trei state baltice

La 28 iunie 1940 România a primit un ultimatum din partea URSS, prin care i se cerea evacuarea administrației civile și militare de pe teritoriul Basarabiei și al Bucovinei de Nord. În aceeași perioadă URSS anexează teritoriile Lituaniei, Letoniei și Estoniei.

La 23 august 1944, trupele sovietice reiau controlul asupra teritoriului Basarabiei și Bucovinei de Nord. În 1947, ca parte a tratatului de pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat cu privire la frontieră, prin care frontiera comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere, ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință.

Sursa: traducere și adaptare după http://andis-inform.blogspot.ru/2013/07/blog-post.html)

***

Acestea sunt faptele și contextul pe care nu-l putem ignora atunci când vorbim despre victoria în cel de-al doilea război mondial. Desigur, evenimente si detalii sunt infinit mai multe decât cele enunțate aici, dar, după cum spuneam, nici nu mi-am propus să fac o analiză istorică a celui de-al doilea război mondial. Nefiind istoric, nu pretind la adevărul absolut și nici nu-mi propun să pun pe cineva la zidul infamiei. Tot ce mi-am propus este să înțeleg: ce sărbătorim la 9 mai noi, cetățenii statului Republica Moldova, care la 27 august 1991 și-a proclamat independența față de URSS și care, prin Declarația de Independență, a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop si „ocuparea prin forță la 28 iunie 1940” a teritoriului Basarabiei, Bucovinei de Nord si a Ținutului Herța?

Cine sunt învingătorii în cel de-al doilea război mondial? Cei care au reușit să recunoască și să-și asume crimele nazismului, sau cei care deplâng imperiul și se bazează în continuare pe teoriile staliniste în relația cu lumea exterioară?

Eu cred că adevărații învingători în cel mai mare măcel al secolului XX sunt cei care au învățat aceasta cumplită lecție a istoriei, plătită cu viețile a zeci de milioane de oameni. Învingători sunt cei care au reușit să se debaraseze atât de fascism, cât și de comunism și să edifice democrația în statele lor.

Adevăratul învingător în cel de-al doilea război mondial este astăzi Germania, țara cu cea mai avansată democrație și economie în Europa. Este țara care a știut să învețe cumplita lecție a istoriei. Este țara, liderul căreia, asumându-și trecutul așa cum este el, va merge la 10 mai la Moscova pentru a onora memoria celor căzuți în cel de-al doilea război mondial.

A adus această victorie libertate moldovenilor? Așa deci, ce sărbătorește Republica Moldova la 9 mai?

Materialul a fost publicat pe blogul domnului Alexandru Tănase, preluat de deschide.md și romaniabreakingnews.ro

,

Vasile Șoimaru: 9 mai 2013, ziua victoriei celor trei „minoritari“ asupra majoritarilor…

Piata Marii Adunari Nationale, looking NorthAr mai fi ceva de zis aici: umilința la care am fost supuși noi, în ziua de 9 mai a fost mare… Dar batjocura la care zilnic este supus poporul rus este astronomică… Rușii, azi, în afară de gaze și petrol, doar astfel de incultură kominternistă mai exportă, fiind conduși în acest lung drum, de 13 ani, de unul și același Putin, pe care-l „adorăm“ și noi, în proporții de trei pătrimi din populația Moldovei suverane și independente …  

În dimineața zilei de 9 mai am trecut cu camera foto pe la Monumentul lui Ștefan cel Mare din centrul Chișinăului și pe la Memorialul „Eternitate“ ca să văd câți participanți, de la noi, la cel de-al Doilea Război Mondial, au mai rămas în viață și să le înveșnicesc chipurile lor, îmbătrânite de vreme și necazuri. Bătrâni cu tinichele am văzut, dar bătrâni care ar fi participat direct la acea conflagrație mondială, din cei ce ar avea azi în jur de 90 de ani, puteam să-i număr pe degetele de la mâna stângă.  După-amiază am trecut și prin Piața Marii Adunări Naționale ca să văd câți din ei se vor distra la concertul organizat de către Ambasada Federației Ruse cu voia guvernării democratice a Republicii Moldova, a Primăriei Chișinăului și, chipurile, cu sprijinul financiar al milionarului Ilan Shor, prin Fundația „Miron Shor“ și Unibank. Când am îndreptat spre scenă obiectivul CANON-ului meu cu zoom maxim și când am văzut fața „machiată“ a lui Iosif Kobzon, care-mi amintea de cea a cadavrului din mausoleul de lângă Kremlin, când am mai văzut-o și pe cea transpirată a „sponsorului“ Ilan Shor, de pe care curgeau șiroaie deasupra mesei din „sala de concert“, am făcut câteva cadre cu ei și am plecat cu dureri în suflet și în pancreas din cauza umilinței la care am fost supus în acele clipe. Dar durerile s-au acutizat în drum spre casă rememorând un segment din viața mea, de o oră și 45 de minute, de acum 23 de ani, care, posibil, a pus bazele acestei umilințe…

În luna iulie 1990, mă pregăteam pentru plecarea în Italia, la Roma, cu două autoturisme „Lada”, împreună cu încă două familii prietene. Fiecare membru al echipei de drum avea o misiune în procesul de pregătire. Mie îmi revenise rolul de „împingător”  la Ministerul de externe al URSS, ca să urgentez eliberarea pașapoartelor sovietice de călătorii în străinătate. Mi-am pus costumul și cravata, am prins la piept insigna de Deputat al poporului din RSSM, am pus legitimația de deputat în buzunarul de la piept, iar în „geanta-diplomat” – două sticle de „Buket Moldavii”, am urcat în avionul TU-134 și dus am fost. Ridicând cele șase pașapoarte sovietice, am luat-o spre casă cu același TU-134, unde deja mă așteptau prietenii cu „Lăzile” sovietice pregătite de drum. Avionul decolase de la Domodedovo și, după ce ne-am scos centura de siguranță, am observat că dinspre locurile din primele rânduri s-a ridicat un bărbat de vreo 50 de ani și s-a pornit în direcția mea cu fața zâmbitoare și cu ochii țintiți în insigna de deputat. Ajungând în dreptul meu, m-a salutat în limba rusă și s-a așezat alături pe locul vecinului meu din stânga, care în acele clipe lipsea. S-a prezentat… M-am prezentat… Când a revenit vecinul la locul său am fost invitat să merg la locurile de business-class, să servim ceva și să vorbim despre noutățile Chișinăului… Așa s-a închegat o discuție care a continuat practic tot drumul până la Chișinău. Am discutat problemele viitoarei economii de piață a Republicii Moldova de care avea bune cunoștințe din experiența sa din Israel, de unde revenea acasă după mai mulți ani de aflare în acea țară. Discuția dată mi-a fost de folos pentru că Guvernul și Comisia parlamentară pentru economie din care făceam parte pregăteau pentru toamnă o sesiune specială consacrată tranziției Republicii Moldova la economia de piață. Dar pentru prima dată în viață am discutat și o problemă, cu un subiect tabu până atunci, cea despre limitarea accesului evreilor în școala superioară sovietică. Interlocutorul meu înainte de plecarea în Israel își întreținea familia având venituri modeste într-o funcție administrativă și gospodărească într-unul din teatrele capitalei noastre. Făcuse o facultate nedorită de el pentru că la cea dorită n-a avut acces. I-am confirmat că eu cunosc această condamnabilă practică sovietică din propria-mi experiență de cadru universitar și de secretar responsbil al comisiei de admitere a facultății (anii 1979 și 1982) când în perioada admiterii mișunau „curatorii” Securității și ai Internelor, prin comisiile de admitere ca să depisteze candidații de etnie evreiască și germană, pentru a le limita accesul acestora la studii… Și ei, evreii și germanii, aveau de ales să mituiască solid „organele” ca să nu le observe etnia ascunsă în actele prezentate la admitere sau, dacă aveau venituri mici, să ia calea unor facultăți mai puțin deficitare, dar nici acolo nu pe gratis. Acesta-i și cazul antologic al naționalistului extremist din Israel, Avigdor Liberman (Evic, la nașterea sa în Chișinău), care a avansat până la funcția de viceprim-ministru al Israelului… Iată de ce sunt stupefiat și indignat că azi evreii sunt cei mai aprigi susținători ai partidului comuniștilor lui Voronin, om care făcea parte din elita sovietică și comunistă, șef al internelor, care au participat activ la urmărirea abiturienților evrei cu scopul limitării accesului lor la studii superioare. Și mai stupefiat am rămas când am aflat că vicepremierul israelian a colaborat atât de fructuos, rezolvând multe din problemele personale ale guvernanților kominterniști în perioada guvernării lor (2001-2009) uitând că anume ei i-au îngrădit drumul spre facultatea îndrăgită, ajungând cu greu la Facultatea de hidromeliorație. (În vara anului 1979, la admitere, l-am cunoscut și pe Vladimir Voronin, care făcea naveta din Ungheni spre comisia de admitere, dar nu pentru a debloca accesul evreilor la studii ci pentru a-i asigura succesul admiterii fiului său, Oleg, la o facultate „deficitară”, de ihtiologie, într-un institut de pe malul Mării Baltice, absolvind până la urmă Biologia la noi). …Zburam deasupra Kievului când interlocutorul meu a prins la curaj și a trecut la subiectul care, de fapt, îl interesa și cu care s-a apropiat de mine: făcând niște economii în Israel, a hotărât să revină la Chișinău și să pornească o afacere… Vizitându-și cunoscuții săi din Comitetul de Stat al URSS pentru resursele materiale (Goskomsnabsbât) pentru consultații și pentru un posibil ajutor în viitoarea afacere în Moldova. Cei din Comitet l-au sfătuit să caute relații cu proaspătul ministru al resurselor materiale din Moldova, care putea fi de folos în intenția sa. Nimic mai simplu, i-am zis. Acest ministru fiind fostul meu coleg la Facultatea de economie și vecin de cameră în căminul studențesc, pe care, în calitatea mea de deputat, l-am propus pentru această funcție viitorului premier, Mircea Druc, alături de alt candidat la o funcție de ministru, și el fost coleg de facultate, al treilea vecin în camera din cămin. Am acceptat să-l ajut pe acest posibil investitor văzând în investițiile viitoare o panacee pentru rezolvarea problemelor economice și sociale ale bietei colonii a URSS, RSS Moldovenească… A doua zi după revenirea la Chișinău am și organizat întâlnirea solicitată. Despre rezultatul „negocierilor”  n-am fost informat, dar peste un timp am întâlnit acel condrumeț al meu pe coridoarele Guvernului și m-a poftit să-i trec pragul magazinului „Moldklassica International” ca să-mi împrospătez mai ieftin garderoba cu haine de import… N-am onorat această invitație dar nici nu s-au mai întâlnit drumurile noastre. În schimb i-am urmărit din presă cariera până la plecarea sa la Domnul, la 6 noiembrie 2005, fiind sprijinit de unul din șefii statului care prefera să se îmbrăce la patru ace la magazinele acestuia. Ați intuit cine a fost acel condrumeț al meu din îndepărtatul an 1990? Da, el era, viitorul multimilionar Miron Simionovici Shor, tată-l grijuliu al lui Ilan Shor, care a moștenit averea de milioane a tatălui său, holdingul din care face parte clubul de fotbal Orhei, întreprinderile Klassika asigurari, Moldklassika International, Hotelul Klassik, rețeaua de duty-free-uri Dufremol etc. și fundația „Miron Shor”, gestionată azi de Ilan Shor, cu participarea maicii sale Maria și a surorii Renata. Anume acea Fundație care alături de Unibank a „sponsorizat” rușinosul concert al lui Iosif Kobzon și Lev Leșcenko din Piața Marii Adunări Naționale în data de 9 mai a.c., concert care a umilit fără limite poporul nostru… De ce cuvântul „sponsorizat” între ghilimele? Pentru că „organizatorii” unor astfel de manifestări de obicei nu de bani au nevoie ci de conturi prin care să se facă „spălăturile” de ruble „victorioase” rusești… Ilan fiind un copil cuminte nu putea să se împotrivească acestor solicitări insistente ale Moscovei, dacă el n-a putut s-o refuze  de viitoare soție pe interpreta moscovită, Jasmin, alias Sara Manahimova-Semenduieva, care-i mai în vârstă cu un deceniu față de el și care s-a căsătorit prima dată când Ilan avea doar nouă anișori, ea născând din acel prim mariaj un fiu, care azi are …16 ani! Dar concertul cu pricina putea fi „sponsorizat” și altfel. Asta în cazul când se adeveresc zvonurile, conform cărora  doar 10 din cele 60 de automobile de lux „depistate” la Moscova cu numere diplomatice sunt ale Ambasadei noastre, restul 50, fiind ale unor firme ruso-evreiești, văzute adeseori și prin Domodedovo când acolo aterizează anumite personaje ideologic învechite de la noi, care și azi mai trag sforile în ambele capitale. Pentru 50 de numere diplomatice oricine ar plăti, oricât li s-ar cere, eficacitatea folosirii lor în me
tropola rusă fiind maximă, inestimabilă. Presupusul cost al acestora depășește dublu sau chiar triplu  sumele „sponsorizate” pentru concertul din 9 mai. În aceste cazuri mai rămân mijloace și pentru „stimularea” dizolvării Alianței pentru Integrarea Europeană, dar și pentru consolidarea unor grupări „patriotice” moldoveniste, unionaliste și chiar …unioniste! Ar mai fi ceva de zis aici: umilința la care am fost supuși noi, în ziua de 9 mai a fost mare… Dar batjocura la care zilnic este supus poporul rus este astronomică. În cei 74 de ani de revoluție socialistă permanentă acest popor a fost îndobitocit cel mai mult de ideologia kominternistă, popor care și azi, în aceeași măsură, suferă de urmările acelui odios regim, popor cu cele mai bogate resurse naturale și cu cel mai scăzut nivel de trai, care și azi mai exportă „mărfuri expirate și alterate” precum este incultura importată pe 9 mai de către cei trei „națmeni” (minoritari) din Moscova… URSS-ul de 22 de ani nu mai există, dar ciracii săi, Kobzon și Leșcenko, au venit să prostească moldovenii cu cântece „interpretate” sub fonograme înregistrate în secolul trecut: „I Lenin takoi molodoi…” și „Ne rastanusi s komsomolom…” primind pentru ele sume uriașe. Rușii, azi, în afară de gaze și petrol, doar astfel de incultură kominternistă mai exportă fiind conduși în acest lung drum, de 13 ani, de unul și același Putin, pe care-l „adorăm” și noi în proporții de trei pătrimi din populația Moldovei suverane și independente …

*  *  *

În perioada când Miron Shor a devenit multimilionar, tot atunci și colegul meu de facultate, după ce a fost demis din funcția de ministru, supărându-se foc pe toți politicienii moldoveni, alături de alți  fruntași ai comerțului sovietic, a trecut cu traiul și cu activitățile comerciale peste Prut, devenind unul din multimilionarii României europene și NATO-iste… Dar și Oleg Voronin, abiturientul din 1979 la Ihtiologie, apoi student la Biologie, a devenit multimilionar când taică-su conducea echipa kominternistă de vârf a Republicii Moldova, iar ex-vicepremierul israelian venea mai des la Chișinău decât mergea în Fâșia Ghaza, să facă pace cu palestinienii… Iată așa, sub privirile mele trei „moldovănași”au devenit multimilionari în dolari. Și m-aș bucura dacă toți trei ar pune umărul la relansarea economiei Republicii Moldova, și azi colonie a Estului, dar și a finanței internaționale, care au subjugat  resursele economice ale moldovenilor, ale românilor de peste Prut, dar și pe cele ale ”marelui popor rus care libertate nu ne-o mai adus”…

Vasile ȘOIMARU

,

O zi plină de învățăminte

Piata Marii Adunari Nationale, looking North

„Nu pot înțelege în ruptul capului cum a fost cu putință ca niciun reprezentant al puterii să nu protesteze împotriva acestui act de umilire fățișă a Basarabiei” – Ion Țurcanu

La 9 mai ni s-a demonstrat ce este Moldova ca țară și cât costă conducerea ei politică

De fiecare dată când, în ultimii doi-trei ani, am vorbit cu oarecare duritate despre oamenii noștri politici, și mai cu seamă când m-am referit la primele trei persoane din fruntea statului, m-am întrebat dacă nu am fost prea exigent, dacă nu am părut a fi un cârcotaș. Din păcate însă sarabanda politică pe care am urmărit-o din 2009 încoace și care a culminat cu debandada din ultimele trei-patru luni din partidele fostei alianțe, din parlament și guvern, m-au convins că acea atitudine de aparentă încrâncenare a fost o apreciere destul de detașată a situației de fapt. Și dacă chiar și după această manifestare evidentă de marasm din instuțiile noastre politice mai puteam fi încercat de o ușoară îndoială privind o astfel de atitudine față de liderii de la guvernare, evenimentele desfășurate în Chișinău la 9 mai a.c. m-au convins definitiv că Republica Moldova nu are o adevărată conducere de stat.

Ofensă deosebit de gravă

2Am rămas uimit că, după aproape 22 de ani de independență, reprezentanți oficiali de cel mai înalt nivel ai Rusiei, împreună cu vechi trubaduri ai slavei sovietice, cu coruri militare rusești și cu haite întregi de agenți de secutitate ruși, au acaparat Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, simbol al demnității noastre naționale, aducând omagii Armatei Sovietice, vechiul dușman al libertărții popoarelor europene, acest mare călău al Basarabiei. În ce mă privește, ca cetățean al acestei țări, am receptat această demonstrație agresivă a imperialismului rusesc drept o replică murdară a lacheului putinist Kobzon la adresa protestatarilor moldoveni împotriva acestei manifestări, ca pe o ofensă deosebit de gravă adusă mie personal.Nu pot înțelege în ruptul capului cum a fost cu putință ca niciun reprezentant al puterii să nu protesteze împotriva acestui act de umilire fățișă a Basarabiei și a milioanelor de români care au avut de suferit în urma ocupației sovietice, și în primul rând din cauza teribilei ei unelte de opresiune și distrugere, Armata Roșie. Că nu au protestat Voronin, Diakov, Lupu sau Dodon nu e deloc de mirare, dar nu au protestat nici Filat, Tănase, Panțîru și Plahotniuk, care, dincolo de faptul că, prin funcțiile pe care le dețin și prin ocupațiile pe care le practică, au o responsabilitate directă față de românii basarabeni, se pare că mai au și niște obligații morale față de România și, culmea, nu au protestat superpatrioții de la problematicul PL. E pur și simplu straniu că în fruntea protestatarilor nu s-a aflat Ghimpu, care își trâmbițează patriotismul românesc cu și fără ocazie, până la pierderea glasului, și nu s-a văzut pe acolo nici nepotul său, aproape tot atât de vajnic „luptător pentru cauza națională”.

Dușul rece ce ne-a trezit la viața reală

Mă întreb ce au căutat la memorialul slavei sovietice primele persoane ale statului independent Republica Moldova. Înțeleg că Timofti a fost trimis acolo de un oarecare maestru de ceremonii, de aceea nu i se poate cere nicio socoteală, dar ceilalți au mers din proprie inițiativă, au făcut acest pas cu bună știință și pe proprie răspundere. Pentru ce, ce i-a mânat pe ei încolo? Cea mai mare lecție a acestei zile de tristă faimă pentru țărișoara noastră e că singurul om care s-a bătut cu tot curajul pentru mândria națională a moldo-românilor basarabeni a fost cetățeanul moldovean de origine africană John Onoje.

Video -John Onoje la Protestul din Chisinau impotriva Zilei Victoriei

 

 Și atunci trebuie să ne întrebăm dacă acestui luptător sincer pentru demnitatea noastră națională nu i s-a făcut o mare nedreptate când locul său la funcția de Președinte al Republicii Moldova a fost ocupat, fără nici o motivație serioasă, de Timofti. Evenimentul care a avut loc la 9 mai în inima Chișinăului, dar și la memorialul slavei sovietice și rusești de lângă Cimitirul Central, este, din păcate, deosebit de instructiv. Până la această dată, noi ne mai făceam iluzii că trăim într-o țară independentă și că avem oameni politici care (dacă nu azi, mâine cu siguranță sau cândva, în viitor) vor rezolva toate problemele țării noastre. Dar această zi nefastă s-a dovedit a fi și oarecum benefică – un duș rece care ne-a trezit la viața reală și ne-a făcut să ne dăm seama că de fapt noi țară (încă) nu avem și că jocurile de-a politica și de-a guvernarea, pe cât de infantile, pe atât de periculoase, din ultimii trei-patru ani demonstrează foarte clar că politicienii noștri nu au nimic din ceea ce trebuie să aibă niște oameni politici adevărați și mai ales conducătorii de țară. Pentru că aceștia, indiferent de partid, niciodată nu s-au arătat capabili să pună interesele țării înaintea celor ale partidului sau chiar ale celor personale, ceea ce, până la urmă, e același lucru.

Vă acoperiți cu numele UE

Nici unuia din liderii politici nu i-a dat prin cap să le spună celorlalți franc: domnilor, nu am venit la putere să negociem funcțiile și să împărțim dividendele rezultate din ele, am venit pentru a ne asuma rezolvarea problemelor țării și ale cetățenilor, iar cine gândește altfel nu are ce căuta printre noi. Aceasta este cauza care a dus la marasmul politic în care ne aflăm astăzi, iar rușinoasa pagină de istorie pe care ne-au scris-o rușii la 9 mai e tocmai produsul acestei stări de gravă inconsistență politică. Faptele ce au avut loc în ultima vreme în sânul fostei alianțe de guvernare, pe care nefasta zi de 9 mai le-a pus în lumina lor adevărată, au oferit posibilitatea de a înțelege conținutul real al discursului proeuropean al politicienilor din această înjghebare dubioasă și fragilă. Liderii și reprezentanții alianței acopereau orice intenție, bună sau rea, cu numele Uniunii Europene. Cu numele acesteia ei și-au numit alianța, în numele ei se învinuiau reciproc de trădare, de ilegalități și hoții, cu numele ei își acoperea fiecare propriile matrapazlâcuri. De altfel, atunci când normele europene nu se potriveau cu interesele lor de moment, „aliații” se înțelegeau de minune să le ignore. Această demagogie politică ne face să înțelegem că pentru ele UE nu se arată ca un obiectiv în sine, în care cred cu toată tăria și pentru care sunt gata să lupte până în pânzele albe, ci este mai degrabă o umbrelă sau un paravan care să le acopere inconsistența politică și să le ascundă fărădelegile și ticăloșiile.

Video -Protest la Chisinau impotriva Zilei Victoriei


Trebuie construit ceva nou

Trebuie să o spunem foarte clar: Moldova nu poate ignora vectorul european, dar specularea demagogică a acestuia în detrimentul angajării plenare și cât se poate de responsabile a guvernanților pentru rezolvarea problemelor interne, stringente, de mare impact economic, politic, social și cultural ale țării este extrem de periculoasă, întrucât ține țara în haos și subdezvoltare, complicând și îndepărtând realizarea obiectivului integrării europene. Până să ajungem a ne integra în UE, trebuie să demonstrăm noi înșine, prin propria noastră vrere și cu propriile noastre puteri, că suntem în stare să facem ceva în țara asta. Pe scurt, după cele două nefericite experimente de guvernare din ultimii 12 ani, cel comunist și cel așa-zis „democratic pro-european”, Republica Moldova continuă să lâncezească în aceeași situație de incertitudine și de sărăcie. Niciunul din cele două proiecte nu s-a dovedit a fi corect și viabil.

Asta înseamnă că trebuie construit ceva nou, ceva care să se bazeze nu pe vorbe mari și fără conținut real, ci pe angajare corectă, competentă și, mai ales, responsabilă. Bineînțeles că și acesta va trebui să fie tot un proiect politic. Dar avem în noi înșine tot ce ne trebuie pentru a construi așa ceva? Datele concrete de care dispunem astăzi nu ne încurajează să fim optimiști. Dar trebuie să ne-o dorim și să ne zbatem pentru asta. Contrariul înseamnă impas.

Ion Țurcanu

,

AM PRIMIT LA REDACȚIA R.B.N.PRESS – COMUNICATUL   WORLDWIDE  ROMANIAN  FORUM  (WRF) – FORUMUL  ROMÂNILOR  DE  PRETUTINDENI (FRP)

WORLDWIDE ROMANIAN FORUM (WRF) - FORUMUL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI (FRP)

WORLDWIDE ROMANIAN FORUM (WRF) – FORUMUL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI (FRP)       

DECLARAȚIE

               WORLDWIDE  ROMANIAN  FORUM  (WRF) – FORUMUL  ROMÂNILOR  DE  PRETUTINDENI (FRP),  sub influiența ultimilor evenimente ce au loc în  România Mică (RM) consideră, că ziua de  9 mai este o zi a tragediei pentru poporul nostru și nu  sărbătoare a biruinței asupra fascismului. E zi de doliu, zi de comemorare a celor căzuți  în lupte atât pe de o parte cât și pe cealaltă parte a doctrinei regimului puterii statelor beligerante:- politica regimului fascist a Germaniei și politica regimului comunist a statului sovietic, fiindcă ambele au la baza ideologiei lor minciuna și fățărnicia, obținerea supremației uneia asupra alteia prin metode și mijloace antiumane, criminale.  Dacă sărbătorim ziua biruinței asupra fascismului, atunci  neapărat trebuie să fie  sărbătorită și ziua biuinței asupra comunismului, fiindcă sunt pe același cântar al condamnării…

     Noi,  basarabenii, nu avem dreptul moral față de istorie să sărbătorim ziua care se asociază cu ziua cotropirii noastre de către imperiul sovietic, și nici să cântăm slavă pentru acei, care ne-au cotropit, umplând siberiile cu neamul nostru, omorându-ne în chinuri și foamete organizată…

     Ne adresăm către Primarul General al Municipiului Chișinău să anuleze urgent hotărârea de a permite forțelor de stânga să petreacă manifestări, concerte cu artiști renumiți, care au cântat și cântă cântecele patriotice ale regimului sovietic. Aceasta este o agitație ideologică provocatoare, care are scopul ca acele cântece ale lui Iosif Cobzon și Lev Leșcenco să trezească spiritele, nostalgia poporului după vremurile demult apuse ale „socialismului dezvoltat”.

     …Toată perioada de  după „revoluția orfanilor” s-au a tinerilor din aprilie 2009 a fost scenarizată cu mult înainte, începând de la căderea primului Parlament…

        Astăzi suntem martori ai actului doi al marelui spectacol scenarizat de Moscova. Primul act a fost perioada „dansului Macaca” , s-au perioada lui Roșca  (Macaca- familie de maimuțe  (MACÁC (‹ fr. {i}) s. m. Denumire generică pentru mai multe specii de maimuțe asiatice catariniene, din familia cercopitecidelor, omnivore, arboricole, dar și terestre, de c. 50-60 cm lungime, cu coadă scurtă sau fără coadă (Macacus).) Această perioadă a luat sfârșit odată cu sfârșitul misiunii lui Iurie Roșca de ai aduce pe neocomuniști la putere.

       Actul doi al scenariului a fost perioada „celor trei iezi” s-au a lui Filat, Lupu și Ghimpu. Pe doi i-au mâncat. A mai rămas unul, ultimul, a cărui soartă depinde de acțiunile urgente luate de Dorin Cirtoacă, Iurie Leancă și Nicolae Timofti…pentru a neutraliza acțiunile actului trei final s-au perioada „înfrățirii” (înrobirii) veșnice…

Scopul perioadei a doua a fost aproape atins:

– anihilarea cursului de integrare europeană,                            

 – scoaterea de pe arena politică a Partidului Liberal

 – întoarcerea vectorului politic spre Kremlin

Sunt multe de făcut pentru a găsi drumul drept, dar urgența cea majoră este hotărârea Primarului de Chișinău de a fi s-au a nu fi ziua de 9 mai zi de comemorare a victimelor fascisto-comuniste ori va fi o sărbătoare cu lacrimi ale disperării?

 Consiliul de Administrație al WRF-FRP

PASSWORD RESET

LOG IN