ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "65 de ani de la înființarea Teatrului de Stat de Operetă"

65 de ani de la înființarea Teatrului de Stat de Operetă

,

65_de_ani_Opereta (1)

In seara de 7 noiembrie 2015 a avut loc la Teatrul de Operetă și Musical „ION DACIAN” un spectacol aniversar ce a sarbatorit 65 de ani de la inființarea institutiei ce purta numele pe atunci „Teatrul de Stat de Operetă”.

Cu acest prilej s-au prezentat fragmente din spectacole care au facut istorie pe scena teatrului (Silvia, Contesa Maritza, Voievodul Țiganilor, My Fair Lady, Plutașul de pe Bistrita, Lasați-mă sa cânt …etc). Aceasta „Gală Aniversară”, a constituit un prilej de bucurie în  care publicul s-a putut intâlni  cu  actuali și fosti artisti ai institutiei.

Cu aceasta ocazie conducerea teatrului a oferit foștilor artițti dirijori, creatori, soliști, balerini, coristi, instrumentiști, DIPLOMA DE ONOARE – OPERETA 65 pentru activitatea artistică în slujba artei.
65_de_ani_Opereta (2)

Model de diplomă decernată. Titular – Marian Clenciu (balerin al Operetei din București în perioada 1968-1981, 1987-1991) în prezent președinte al Consiliului Național al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina

 
Au urcat pe scena pentru a împartăși din impresiile și activitatea lor, criticul și libretistul VIOREL COSMA, dirijorul MIRCEA LUCULESCU, CLEOPATRA MELIDONEANU, CONSTANȚA CÂMPEANU, VALI NICULESCU, VALERIA RĂDULESCU, ȘTEFI PÂRVULESCU, coregraful CONSTANTIN FLORIEAN. A fost prezenta deasemenea ELENA DACIAN care a prezentat o mica expozitie cu obiecte, costume, tablouri, afise ce au aparținut  marelui artist ION DACIAN.
65_de_ani_Opereta

Artiși mai noi și mai vechi la „CEAS ANIVERSAR” – Opereta 65 de ani

La acest „CEAS ANIVERSAR”, urez colectivului Teatrului de OPERETĂ și MUSICAL „ION DACIAN”, spirit creator, optimism, satisfacțtii artistice  notorii, împliniri pentru a fi demni  de prestigiul marelui artist a carui nume figurează pe frontispiciul teatrului  – „ION DACIAN”!
 LA MULȚI ANI !!!  
Pentru România Breaking News – Coregraf – Floriean Constantin

ÎNCEPUTURILE OPERETEI ÎN ROMÂNIA

65_de_ani_Opereta (3)România se numără printre puținele țări în care opereta are o puternică și valoroasă tradiție. În anii 1830-1831, în principalele centre culturale ale țării, viața artistică era dominată de vodevil – formă a teatrului muzical, iar primele companii de teatru de operetă și-au început activitatea încă de acum 130 de ani, demonstrând astfel longevitatea și frumusețea unui gen muzical care îmbina armonios libretul dramatic, cupletele cântate de soliști, dânsul și mișcarea scenică, muzică interpretată de o orchestră.

Anul 1848, prin succesul lucrării „Baba Hârca” de Alexandru Flechtenmacher, este considerat anul nașterii operetei românești. În această perioadă de începuturi, s-au remarcat și impus compozitori de valoare ca: Ciprian Porumbescu, Iacob Muresianu, Ion Vidu, George Dima, care au dat avânt genului liric românesc. Un alt moment important pentru istoria operetei românești este marcat de „Crai Nou” – 1882, memorabila lucrare a tânărului compozitor Ciprian Porumbescu. Consolidarea și impunerea definitivă a operetei în atenția publicului românesc a fost făcută de Eduard Caudella („Harta Răzeșul”, „Olteanca”, „Românii și Dacii”), George Stephanescu („Sânziana și Pepelea”, „Scaiul bărbaților”) și Constantin Dimitrescu („Sergentul Cartuș”, „Nini”). Creațiile lor intitulate „opere comice” marchează un incontestabil progres al genului. Paralel cu opereta românească, opereta clasică universală este și ea intens reprezentată prin Offenbach, Leqocq, Hérvé, Strauss sau Millöcker. Astfel, spectacolul de operetă s-a integrat firesc în viața culturală românească.

Un adevărat animator al genului a fost tenorul Constantin Grigoriu care, începând cu anul 1904, împreună cu trupă să a prezentat, în vestita Grădina Oteteleșanu, aproape tot repertoriul de operetă. Dezvoltarea gustului marelui public pentru opereta a făcut să crească ținuta spectacolelor dar mai cu seamă valoarea interpreților. Așa au apărut artiști de prima mărime, ca Nae Leonard, Florica Cristoforeanu, Mara d’Asti, Florica Florescu, Ion Bajenaru, Alexandru Barcănescu, George Niculescu-Basu, V.Maximilian, N.Ciucuretti, G.Carussi, Constantin Tănase, A.Popescu s.a., unii reușind să se impună și peste hotare, chiar pe importante scene europene.

Maximilian_Carussy_Ciculette

Nicolae Leonard a fost, poate, cel mai mare artist al genului. Frumos, armonios în gesturi și mișcări, cântăreț, actor și dansator deopotrivă – supranumit „Prințul Operetei”, a avut o carieră miraculoasă, devenind un idol al publicului. Născut la Galați la 13 decembrie 1886, este angajat de compania Constantin Grigoriu din București, în 1906, cu rolul Danilo din opereta „Văduvă Veselă” de Franz Léhar pe care o pusese în scena noul mentor, la vestita terasă din parcul Oteleșeanu. De acum încolo, Leonard va lipsi doar foarte rar de pe afișele trupei lui Grigoriu, pe care împreună cu Maximilian o va conduce după dispariția distinsului interpret și conducător artistic. Iată ce mărturisește Victor Eftimiu: „Dacă l-ați fi văzut, așa cum l-am văzut noi, ani în șir, zvelt în fracul său impecabil, cu fața palidă feminină, cu păr abundent, cu ochii mari visători, plini de melancolie… N-am întâlnit cântăreț cu atâtea daruri, care să fi unit maturitatea jocului cu lirismul, cu frumusețea ochilor și a vocii, cu distincția atitudinilor și mai ales cu acel farmec făcut din nostalgie, grație și pasiune.” (citat de pe coperta III din „Leonard” de Th. Bălan, 1961)

Nae-Leonard&Florica-Florescu

După moartea lui Leonard (1928), opereta cade în uitare, cedând locul comediei muzicale și revistei. Readucerea spectacolului de operetă în atenția publicului bucureștean o datorăm celor doi importanți oameni de teatru Constantin Tănase și Nicolae Vladoianu, directorii companiilor „Cărăbuș” și respectiv „Alhambra” – ambele înființate în jurul anului 1926. Spectacolele companiei „Alhambra” concurau cu cele ale „Cărăbușului” pentru cucerirea spectatorilor.

În 1935, Constantin Tănase, după ce montase cu succes numeroase reviste, își dorește să reînvie operetă. Pentru împlinirea acestui deziderat alege o lucrare de reputație mondială – „La Calul bălan” de Ralph Benatzky – premieră absolută avusese loc în 1930 la Berlin. Regizat de Soare Z.Soare, spectacolul a fost una din cele mai valoroase realizări ale teatrului de operetă. Rolul Leopold a fost interpretat chiar de Tănase. După premieră, turneul prin țară cu „Calul bălan” a durat 53 de zile. În 1936, pe scena „Cărăbușului”, vede luminile rampei „Floarea din Hawaï” de Paul Abraham. Invitat de Constantin Tănase, însuși compozitorul va dirija premiera bucureșteană. Paul Abraham, încântat de succesul obținut, va declara că este „pur și simplu uimit de vervă și fantezia montării”.

Nicolae Vladoianu, fiu de general, și-a dăruit întreaga viață celebrului teatru „Alhambra”, susținându-l financiar, iar efortul lui nu a fost în zadar, pe scena urcând toți marii actori ai perioadei interbelice. Pe scena „Alhambrei” în montări fastuoase, de lux rafinat, se cântă frumos, se glumea cu haz, se dansa sprinten și cu grație; într-un cuvânt bunul gust predomina. Acesta era rezultatul muncii unor reputați profesioniști ce colaborau cu dragoste și pasiune la revigorarea operetei: compozitorii Ion Vasilescu, H.Malineanu, Elly Roman; scriitorii N.Kaner, N.Kirițescu și coregraful Oleg Danovschi.

Pornit să caute un Leonard al doilea, Nicolae Vladoianu l-a descoperit Ion Dacian, cea mai proeminentă figura a operetei românești contemporane. Ion Pulcă, alias Ion Dacian (1911-1981), avocat și artist liric, a parcurs o notabilă cariera, mai întâi la Opera din Cluj, apoi adus cu destule sacrificii la opera bucureșteană. A rămas în capitală, alegând… teatrul „Alhambra”, primind de la Nicolae Vladoianu și un al doilea botez: Ion Dacian, nume mai „ticluit”, inspirat de cel al satului Dacia din împrejurimile Clujului.

A preluat greutățile și strălucirea operetei. A cântat de la Alfred din „Liliacul” de Johan Strauss – cântat în alternanța cu Alfredo din Traviata verdiană, la „My fair lady” de Loewe, dar a excelat și în repertoriul românesc: „N-a fost nuntă mai frumoasă”, „Ana Lugojana”, „Lăsați-mă să cânt”, „Plutașul de pe Bistrița”, „Lysistrata”, „Anton Pann”, „Suflet de artist”, „Soarele Londrei”…

Din 1947, nu s-a mai vorbit de el comparativ cu Leonard. Într-o cronică interbelică a fost numit: „mirele operetei”! Era frumos, zâmbitor, optimist, spiritual și comunicativ. Avea prestanță, profesionalitate desăvârșită, cultură muzicală rafinată. „Talent exuberant și inepuizabil”, scria Radu Gheciu; ca regizor, avea „nerv și simț al măsurii”, consemna în cronica Smaranda Oteanu; „fantezie senzațională”, aprecia Ada Brumaru. I se asemăna vocea cu aceea a lui Richard Tauber.

„Dacian devenise un nume de legenda către anii ’70, fapt care începuse să deranjeze anumite figuri conducătoare ale epocii socialiste. Directorul Dacian trecuse la regie, cânta doar în anumite spectacole, cocheta mai mult cu străinătatea. Într-o bună zi s-a trezit cu o ședință de 48 de ore, unde a fost forfecat fără menajamente, după care a urmat adunarea cinică de înlocuire cu flori și mulțumiri „tovărășești pentru contribuția adusă artei socialiste”. Ionel a mai avut puterea să declare cu umor: „În ziua de azi, direcția de teatru este ca mașina. Te bucuri de ea în două momente: o dată când o cumperi și o dată când scapi de ea!”

Gestul l-a marcat însă cumplit. A făcut o congestie cerebrală, cu nedorite consecințe locomotorii. A revenit cu greu pe un platou de televiziune pentru ultimele filmări. În plină iarnă (8 decembrie 1981) a trecut în lumea umbrelor, fiind îngropat în curtea Bisericii Sf. Gheorghe din Cartierul Andronache, ctitorie a lui Nicolae Vladoianu; exact în aceeași lună de Crăciun plecase și Leonard (1928) pe drumul fără de întoarcere. „Se pare că artiștilor, ce au încălzit inimile oamenilor cu fiorul lor fierbinte, Dumnezeu le-a hărăzit zăpada și înghețul spre a rămâne veșnic cu figura de marmură rece.” (Viorel Cosma, „Portret sentimental Ion Dacian”).

Ion Dacian (fondatorul Operetei)

Ion Dacian (fondatorul Operetei)

Convins de excepționalul potențial de care dispunea Ion Dacian, N.Vladoianu montează, în 1941, „Vânzătorul de păsări” de Karl Zeller; N.Kirițescu semnează regia, Oleg Danovscki – coregrafia, Caramanlau – decorurile. N.Vladoianu intuise perfect, Dacian în rolul tânărului Adam are un frumos succes de public, succes subliniat cu interes de cronicari în presa de specialitate. Tot în acest an, pe afișul „Alhambrei”, figurează „Vânt de primăvară” de Johann Strauss; regia este semnată de Ion Dacian, coregrafia Oleg Danovski. Din distribuție fac parte: Nicolae Gardescu, Liana Mihăilescu, Maria Wauvrina, Virginica Popescu.

Opereta „ținea” afișul „Alhambrei”, premierele se succedau cu rigurozitate matematică. După „Vagabonzii” de Zieher (cu G.Timica, Silvia Dumitrescu, N.Gardescu, Liana Mihăilescu, Maria Wauvrina, Virginica Popescu și Ion Dacian) urmează o montare de excepție: „Un vals vienez” de Johann Strauss. Versiunea românească a libretului este semnată de Puiu Maximilian și V.Timus. În rolurile principale, Ion Dacian, Gina Schlachter și Lulu Nicolau, secondați de G.Timica, N.Gardescu, Jules Cazaban, Richard Rang, Maria Wauvrina.

Neobosiți, artiștii „Alhambrei” lansează o nouă premieră: „O noapte la Veneția” de Johann Strauss. Versiunea românească este semnată de V.Timus și V.Maximilian; în distribuție Ion Dacian, Richard Rang, N.Antoniu, N.Gardescu, Lulu Nicolau, Maria Wauvrina, Jules Cazaban, Silvia Dumitrescu, G.Timica.

Între 1940-1946, pe scena „Alhambrei”, au fost montate 16 premiere ce au dat operetei „suflet de viață nouă”. Toamna anului 1946 aduce pe afișele „Alhambrei” o nouă premieră, „Prințesa Circului” de Emmerich Kálmán, versiunea românească a libretului este semnată de Tudor Musatescu, V.Timuș, N.Vladoianu și Jack Fulga. În distribuție, alături de Ion Dacian, s-au aflat: Migry Avram Nicolau, Ion Lucian, N.Roman, M.Wauvrina, nume sonore ce au făcut din „Prințesa Circului” un spectacol grandios menit să încununeze jubileul de 20 de ani de activitate a teatrului „Alhambra”.

Anul 1946 – un an bogat în evenimente și realizări pentru artiștii „Alhambrei” care treceau pragul lui 1947 în febra pregătirilor pentru turneul din Orient cu „Prințesa Circului” (versiunea franțuzească a libretului semnată de Ion Marin Sadoveanu). Spectacolele susținute în martie 1947, la Cairo și Alexandria, s-au bucurat de un real succes. Din punct de vedere financiar însă… eșecul a fost total. După 20 de ani de reușite incontestabile, Nicolae Vladoianu a înregistrat un singur eșec și acesta l-a costat viața.

În ciuda dispariției părintelui ei spiritual, „Domnișoara Operetă”, cum îi plăcea lui Nicolae Vladoianu să o alinte, și-a continuat neabătuta drumul succesului. Și astfel, în 18 ianuarie 1947, Teatrul Armatei inaugurează Secția muzicală în sala din Calea 13 Septembrie. Aici, Velimir Maximilian a polarizat în jurul său cei mai valoroși creatori și interpreți de Operetă.

La început au fost prezentate operetele românești „Paloș Voinicul” și „Cântecul munților” de Viorel Doboș; odată cu premiera „Pericola” de Offenbach, opereta se impune și se statornicește în noi dimensiuni, dând o nouă strălucire genului. Următoarea premieră pe afișul Secției de Operetă a Teatrului Armatei a fost „Târșița și Roșiorul” de Viorel Doboș și Gheorghe Dumitrescu. Din păcate, toate materialele acestei lucrări de mare frumusețe au dispărut fără urmă și numai mărturiile celor ce au participat la realizarea spectacolului ne-au adus ecourile succesului de care s-a bucurat.

 

NAȘTEREA TEATRULUI DE STAT DE OPERETĂ

În seria premierelor se înscrie „Vânt de libertate de Dunaevski”, o operetă de o nouă factură. Succesul de public a fost enorm. Grație acestor realizări și bazându-se pe bogate tradiții, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri, în seara zilei de 7 noiembrie 1950 a fost înființat Teatrul de Stat de Operetă, care și-a deschis porțile cu premiera „Vânt de libertate” de Isaak Dunaevski.

Numele celor ce au jucat în acest spectacol, vedete de prima mărime, au intrat pentru totdeauna în Cartea de Aur a Operetei românești: Silly Popescu, Șerban Tasian, Maria Wauvrina, Nae Roman, Bimbo Marculescu, Migry Avram Nicolau, Toni Buiacici, Petre Ștefănescu Goanga, George Groner, Virginica Romanovski, Tiberiu Simionescu, N.Ionescu Dodo, Iordanescu Bruno. La pupitru s-a aflat dirijorul Liviu Cavassi, coregrafia a aparținut maestrei Elena Penescu Liciu, iar regia a fost semnată de Sica Alexandrescu și Nicusor Constantinescu. Îndrăgostit de Operetă, publicul bucureștean a făcut ca, în numai patru luni de la premieră, „Vânt de libertate” să ajungă la cel de-al 100-lea spectacol.

Pe 7 februarie 1951 a avut loc premiera operetei „N-a fost nunta mai frumoasă”, muzica Nicolae Kirculescu, libretul H.Nicolaide și Harry Negrin. Din distribuție făceau parte Ion Dacian, Bimbo Marculescu, Costache Antoniu, H.Nicolaide, Nae Roman, Silviu Gurau, George Groner, Dem. Hagic, Silly Popescu, Maria Wauvrina, Puică Alexandrescu, Virginica Romanovski, Elena Zamora; direcția de scenă a fost semnată de George Teodorescu, conducerea muzicală i-a fost încredințată reputatului dirijor Eggizio Massini, iar coregrafia maestrei Elena Penescu-Liciu.

Pe 3 martie 1954, a avut loc premiera operetei „Culegătorii de stele”. Muzica Florin Comișel, pe un libret de Paul Mihail Ionescu și Bogdan Caus. Distribuția ii reunea pe Viorel Chicidean, Petre Valentin, Elena Zamora, Cella Tanasescu, Toni Buiacici, Bimbo Marculescu, Nae Roman.

PERIOADA DE AUR A TEATRULUI DE STAT DE OPERETĂ

Anul 1954 marchează un mare succes al Operetei românești – „Lăsați-mă să cânt” de Gherase Dendrino – creație de referință, scrisă pe un libret de Liliana Delescu, Erastia Sever și Viorel Cosma. Menită să comemoreze împlinirea unui veac de la nașterea compozitorului Ciprian Porumbescu, opereta „Lăsați-mă să cânt” pune în evidență lupta pentru dezvoltarea culturii românești, în Transilvania anilor 1882. Personajul Ciprian Porumbescu a fost interpretat cu pasiune și dăruire de Ion Dacian. Inspirată muzica a acestei lucrări l-a propulsat pe Gherase Dendrino definitiv în rândul autenticilor creatori de operetă. Sub bagheta compozitorului au evoluat în spectacolul de premieră, alături de Ion Dacian, Silly Popescu, Virginica Romanovski, Bimbo Marculescu, Maria Wauvrina. Regia a fost semnată de Nicusor Constantinescu, coregrafia Elena Penescu Liciu, decorurile N.Lebas, costumele Elena Agapie. În cinci ani de la premieră, „Lăsați-mă să cânt” a ajuns la impresionantă cifra de 250 de reprezentații. Faptul că aceasta operetă s-a jucat cu egal succes la Odessa, Dresda, Leipzig sau Belgrad confirma valoarea partiturii semnată de Gherase Dendrino.

An de an, valoroasei echipe de soliști ai Teatrului de Stat de Operetă i s-au adăugat nume de certă valoare ca: Getta Mara, Elisabeta Porumbița, Elisabeta Hentia, Puică Alexandrescu, Dia Panaitescu, Ditta Pavel, Coca Enescu, Silly Vasiliu, Lia Turovski, Denise Vrancea, Viorel Chicideanu, Petre Valentin, Mihai Petculescu, George Hazgan, Mircea Nemens, Emil Popescu, Iancu Groza, Ștefan Glodariu, Nelu Marinescu, Ștefan Teodoriu. Cu trecerea anilor li s-au alăturat Lucica Roic, Lili Dusescu, Valeria Rădulescu, Adriana Codreanu, Cella Tanasescu, Valli Niculescu, Constanța Câmpeanu, Marica Munteanu, Corina Bărbulescu, Stefi Pârvulescu, Mia Chirilescu, Nicolae Taranu, Constantin Drăghici, Ludovic Spiess, Octavian Naghiu, Dusan Bugarin.

Pe scena teatrului din Splai premierele și-au urmat cursul. Se montează cu succes atât opereta clasică: „Liliacul”, „Vânzătorul de păsări”, „Văduva veselă”, „Studentul cerșetor”, „Boccacio”, „Zarva între fete”, cât și opereta românească: „Plutașul de pe Bistrița”, „Colomba”, „Lysistrata”. În această perioadă s-a montat și opera comică – „Don Pasquale” și „Elixirul dragostei” de Donizetti – fapt ce subliniază forța interpretativă a colectivului.

Începând cu anul 1957, Teatrul de Stat de Operetă întreprinde numeroase turnee; primul, la Moscova, cu „Lăsați-mă să cânt” de Gherase Dendrino, „Colomba” de Elly Roman și „Vânzătorul de păsări” de Karl Zeller. Seria turneelor a continuat în Ungaria, Bulgaria și Polonia; apoi în 1965, Teatrul de Operetă prezintă în Italia, la Festivalul de Operetă de la Trieste, „Prințesa circului” de Emmerich Kálmán cu deosebit succes.

Farmecul românesc al operetei a fost dezvăluit publicului berlinez, pe lângă Ion Dacian, de Nicolae Taranu, Valeria Rădulescu, Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Marica Munteanu, Tamara Buciuceanu, Constanța Câmpeanu, George Groner, Toni Buiacici, Iancu Groza și Tiberiu Simionescu. În regia lui Nicusor Constantinescu, sub baghetă dirijorilor Constantin Rădulescu și Liviu Cavassi, cu o coregrafie semnată de Elena Penescu-Liciu, publicul german a aplaudat furtunos evoluțiile artiștilor bucureșteni. La München, spectacolul a fost vizionat și de soția compozitorului Kálmán care a declarat că „este cea mai frumoasă montare a «Contesei Maritza» pe care a văzut-o”.

În 1969, noi turnee în Austria, Germania, Belgia, Luxemburg sau Olanda – la fel de bine primite de public, ziarele subliniind aproape la unison „efortul și talentul acestui colectiv bine închegat”.
Titrând: „România ne arată cum trebuie jucată opereta”, Keiszeitung Bobliger Blatt – R.F.Germania (12 octombrie 1970) – scria despre „strălucirea nouă a genului de operetă, venită din București unde Kálmán și Léhar, alături de Dendrino, fac seri regale… Opereta din București a ridicat Opereta la o nouă strălucire… Merite deosebite are directorul de scenă Ion Dacian care, de altfel, este maestru în interpretarea acestui gen și care este în patria domniei sale unul din cei mai populari actori”.

Succesul de care s-a bucurat Opereta bucureșteană peste hotare s-a datorat în mod cert dirijorilor de excepție pe care i-a avut: Gherase Dendrino, Liviu Cavassi, Constantin Rădulescu, Mircea Ionescu, dirijorilor de cor: Nicolae Oancea și Aurel Grigoras, și nu în ultimul rând maestrei Elena Penescu Liciu, care a creat un adevărat stil de balet propriu operetei… Între maeștrii corepetitori trebuie să numim la loc pe cinste pe Edith Huzly și Marin Voicu care au vegheat permanent la menținerea unui înalt nivel interpretativ al tuturor soliștilor.

În perioada în care a condus destinele Teatrului de Operetă, maestrul Ion Dacian a îmbogățit repertoriul cu lucrări de referință ca: „Tara surâsului” de Léhar (1965); „Secretul lui Marco Polo” de Francis Lopez (1966); „Sânge vienez” de Johann Strauss (1967), „Contesa Maritza” de Emmerich Kálmán (1967), „Suzana” de Gilbert (1970), „Contele de Luxemburg” de Léhar (1971). Și opereta românească a fost prezenta cu: „Anton Pann” de Alfred Mendelsohn și „Soarele Londrei” de Florin Comișel.

Din lungă listă a premierelor desprindem un alt titlu, musicalul „My Fair Lady” de Loewe. A fost o adevărată provocare, atât pentru regizorul Ion Dacian cât și pentru întreg ansamblul, ideea de a monta acest spectacol pe scena Operetei. Premiera a avut loc pe 8 mai 1969 și i-a avut în distribuție pe: Ion Dacian, Mircea Nemens, Cleopatra Melidoneanu, Adriana Codreanu, Constanța Câmpeanu, George Groner, Tiberiu Simionescu, Nae Roman și mulți alții, direcția de scena fiind asigurată de Ion Dacian, iar conducerea muzicală de Liviu Cavassi.

Realizarea a depășit toate așteptările, „My Fair Lady” s-a jucat neîntrerupt timp de aproape 34 de ani cu succes. După premieră, presa a consemnat la unison izbânda, considerându-l „unul din cele mai bune spectacole de teatru muzical montat la noi” și care „ridica mult prestigiul” Teatrului. A fost elogiat Ion Dacian, atât ca regizor cât și ca interpret. Fascinantă creație a Cleopatrei Melidoneanu fiind considerată, de asemenea, o revelație. Coregrafia lui Michel Boyle, adus special de la Londra, a asigurat culoare, autenticitate și înaltă demonstrație de virtuozitate scenică. De-a lungul timpului, în rolul Elizei au evoluat cu grație și dezinvoltură scenică Constanța Câmpeanu, Rodica Truica și Mioara Manea Arvunescu. Le-au fost parteneri în rolul Higgins, N.Ionescu Dodo, Eugen Savopol, actorul Silviu Stanculescu și George Panescu. Sub atenta îndrumare a experimentatului Tiberiu Simionescu, interpreții spectacolului s-au străduit să păstreze succesul de la premieră.

Anul 1848, prin succesul lucrarii „Baba Harca” de Alexandru Flechtenmacher, este considerat anul nasterii operetei romanesti. In aceasta perioada de inceputuri, s-au remarcat si impus compozitori de valoare ca: Ciprian Porumbescu, Iacob Muresianu, Ion Vidu, George Dima, care au dat avant genului liric romanesc. Un alt moment important pentru istoria operetei romanesti este marcat de „Crai Nou” – 1882, memorabila lucrare a tanarului compozitor Ciprian Porumbescu. Consolidarea si impunerea definitiva a operetei in atentia publicului romanesc a fost facuta de Eduard Caudella („Harta Razesul”, „Olteanca”, „Romanii si Dacii”), George Stephanescu („Sanziana si Pepelea”, „Scaiul barbatilor”) si Constantin Dimitrescu („Sergentul Cartus”, „Nini”). Creatiile lor intitulate „opere comice” marcheaza un incontestabil progres al genului. Paralel cu opereta romaneasca, opereta clasica universala este si ea intens reprezentata prin Offenbach, Leqocq, Hérvé, Strauss sau Millöcker. Astfel, spectacolul de opereta s-a integrat firesc in viata culturala romaneasca.

 

Un adevarat animator al genului a fost tenorul Constantin Grigoriu care, incepand cu anul 1904, impreuna cu trupa sa a prezentat, in vestita Gradina Otetelesanu, aproape tot repertoriul de opereta. Dezvoltarea gustului marelui public pentru opereta a facut sa creasca tinuta spectacolelor dar mai cu seama valoarea interpretilor. Asa au aparut artisti de prima marime, ca Nae Leonard, Florica Cristoforeanu, Mara d’Asti, Florica Florescu, Ion Bajenaru, Alexandru Barcanescu, George Niculescu-Basu, V.Maximilian, N.Ciucuretti, G.Carussi, Constantin Tanase, A.Popescu s.a., unii reusind sa se impuna si peste hotare, chiar pe importante scene europene.

 

Nicolae Leonard a fost, poate, cel mai mare artist al genului. Frumos, armonios in gesturi si miscari, cantaret, actor si dansator deopotriva – supranumit „Printul Operetei”, a avut o cariera miraculoasa, devenind un idol al publicului. Nascut la Galati la 13 decembrie 1886, este angajat de compania Constantin Grigoriu din Bucuresti, in 1906, cu rolul Danilo din opereta „Vaduva Vesela” de Franz Léhar pe care o pusese in scena noul mentor, la vestita terasa din parcul Oteleseanu. De acum incolo, Leonard va lipsi doar foarte rar de pe afisele trupei lui Grigoriu, pe care impreuna cu Maximilian o va conduce dupa disparitia distinsului interpret si conducator artistic. Iata ce marturiseste Victor Eftimiu: „Daca l-ati fi vazut, asa cum l-am vazut noi, ani in sir, zvelt in fracul sau impecabil, cu fata palida feminina, cu par abundent, cu ochii mari visatori, plini de melancolie… N-am intalnit cantaret cu atatea daruri, care sa fi unit maturitatea jocului cu lirismul, cu frumusetea ochilor si a vocii, cu distinctia atitudinilor si mai ales cu acel farmec facut din nostalgie, gratie si pasiune.” (citat de pe coperta III din „Leonard” de Th.Balan, 1961)

 

Dupa moartea lui Leonard (1928), opereta cade in uitare, cedand locul comediei muzicale si revistei. Readucerea spectacolului de opereta in atentia publicului bucurestean o datoram celor doi importanti oameni de teatru Constantin Tanase si Nicolae Vladoianu, directorii companiilor „Carabus” si respectiv „Alhambra” – ambele infiintate in jurul anului 1926. Spectacolele companiei „Alhambra” concurau cu cele ale „Carabusului” pentru cucerirea spectatorilor.

 

In 1935, Constantin Tanase, dupa ce montase cu succes numeroase reviste, isi doreste sa reinvie opereta. Pentru implinirea acestui deziderat alege o lucrare de reputatie mondiala – „La Calul balan” de Ralph Benatzky – premiera absoluta avusese loc in 1930 la Berlin. Regizat de Soare Z.Soare, spectacolul a fost una din cele mai valoroase realizari ale teatrului de opereta. Rolul Leopold a fost interpretat chiar de Tanase. Dupa premiera, turneul prin tara cu „Calul balan” a durat 53 de zile. In 1936, pe scena „Carabusului”, vede luminile rampei „Floarea din Hawaï” de Paul Abraham. Invitat de Constantin Tanase, insusi compozitorul va dirija premiera bucuresteana. Paul Abraham, incantat de succesul obtinut, va declara ca este „pur si simplu uimit de verva si fantezia montarii”.

 

Nicolae Vladoianu, fiu de general, si-a daruit intreaga viata celebrului teatru „Alhambra”, sustinandu-l financiar, iar efortul lui nu a fost in zadar, pe scena urcand toti marii actori ai perioadei interbelice. Pe scena „Alhambrei” in montari fastuoase, de lux rafinat, se canta frumos, se glumea cu haz, se dansa sprinten si cu gratie; intr-un cuvant bunul gust predomina. Acesta era rezultatul muncii unor reputati profesionisti ce colaborau cu dragoste si pasiune la revigorarea operetei: compozitorii Ion Vasilescu, H.Malineanu, Elly Roman; scriitorii N.Kaner, N.Kiritescu si coregraful Oleg Danovschi.

 

Pornit sa caute un Leonard al doilea, Nicolae Vladoianu l-a descoperit Ion Dacian, cea mai proeminenta figura a operetei romanesti contemporane. Ion Pulca, alias Ion Dacian (1911-1981), avocat si artist liric, a parcurs o notabila cariera, mai intai la Opera din Cluj, apoi adus cu destule sacrificii la opera bucuresteana. A ramas in capitala, alegand… teatrul „Alhambra”, primind de la Nicolae Vladoianu si un al doilea botez: Ion Dacian, nume mai „ticluit”, inspirat de cel al satului Dacia din imprejurimile Clujului.

 

A preluat greutatile si stralucirea operetei. A cantat de la Alfred din „Liliacul” de Johan Strauss – cantat in alternanta cu Alfredo din Traviata verdiana, la „My fair lady” de Loewe, dar a excelat si in repertoriul romanesc: „N-a fost nunta mai frumoasa”, „Ana Lugojana”, „Lasati-ma sa cant”, „Plutasul de pe Bistrita”, „Lysistrata”, „Anton Pann”, „Suflet de artist”, „Soarele Londrei”…

 

Din 1947, nu s-a mai vorbit de el comparativ cu Leonard. Intr-o cronica interbelica a fost numit: „mirele operetei”! Era frumos, zambitor, optimist, spiritual si comunicativ. Avea prestanta, profesionalitate desavarsita, cultura muzicala rafinata. „Talent exuberant si inepuizabil”, scria Radu Gheciu; ca regizor, avea „nerv si simt al masurii”, consemna in cronica Smaranda Oteanu; „fantezie senzationala”, aprecia Ada Brumaru. I se asemana vocea cu aceea a lui Richard Tauber.

 

„Dacian devenise un nume de legenda catre anii ’70, fapt care incepuse sa deranjeze anumite figuri conducatoare ale epocii socialiste. Directorul Dacian trecuse la regie, canta doar in anumite spectacole, cocheta mai mult cu strainatatea. Intr-o buna zi s-a trezit cu o sedinta de 48 de ore, unde a fost forfecat fara menajamente, dupa care a urmat adunarea cinica de inlocuire cu flori si multumiri „tovarasesti pentru contributia adusa artei socialiste”. Ionel a mai avut puterea sa declare cu umor: „In ziua de azi, directia de teatru este ca masina. Te bucuri de ea in doua momente: o data cand o cumperi si o data cand scapi de ea!” Gestul l-a marcat insa cumplit. A facut o congestie cerebrala, cu nedorite consecinte locomotorii. A revenit cu greu pe un platou de televiziune pentru ultimele filmari. In plina iarna (8 decembrie 1981) a trecut in lumea umbrelor, fiind ingropat in curtea Bisericii Sf.Gheorghe din Cartierul Andronache, ctitorie a lui Nicolae Vladoianu; exact in aceeasi luna de Craciun plecase si Leonard (1928) pe drumul fara de intoarcere. „Se pare ca artistilor, ce au incalzit inimile oamenilor cu fiorul lor fierbinte, Dumnezeu le-a harazit zapada si inghetul spre a ramane vesnic cu figura de marmura rece.” (Viorel Cosma, „Portret sentimental Ion Dacian”).

 

Convins de exceptionalul potential de care dispunea Ion Dacian, N.Vladoianu monteaza, in 1941, „Vanzatorul de pasari” de Karl Zeller; N.Kiritescu semneaza regia, Oleg Danovscki – coregrafia, Caramanlau – decorurile. N.Vladoianu intuise perfect, Dacian in rolul tanarului Adam are un frumos succes de public, succes subliniat cu interes de cronicari in presa de specialitate. Tot in acest an, pe afisul „Alhambrei”, figureaza „Vant de primavara” de Johann Strauss; regia este semnata de Ion Dacian, coregrafia Oleg Danovski. Din distributie fac parte: Nicolae Gardescu, Liana Mihailescu, Maria Wauvrina, Virginica Popescu.

 

Opereta „tinea” afisul „Alhambrei”, premierele se succedau cu rigurozitate matematica. Dupa „Vagabonzii” de Zieher (cu G.Timica, Silvia Dumitrescu, N.Gardescu, Liana Mihailescu, Maria Wauvrina, Virginica Popescu si Ion Dacian) urmeaza o montare de exceptie: „Un vals vienez” de Johann Strauss. Versiunea romaneasca a libretului este semnata de Puiu Maximilian si V.Timus. In rolurile principale, Ion Dacian, Gina Schlachter si Lulu Nicolau, secondati de G.Timica, N.Gardescu, Jules Cazaban, Richard Rang, Maria Wauvrina.

 

Neobositi, artistii „Alhambrei” lanseaza o noua premiera: „O noapte la Venetia” de Johann Strauss. Versiunea romaneasca este semnata de V.Timus si V.Maximilian; in distributie Ion Dacian, Richard Rang, N.Antoniu, N.Gardescu, Lulu Nicolau, Maria Wauvrina, Jules Cazaban, Silvia Dumitrescu, G.Timica.

 

Intre 1940-1946, pe scena „Alhambrei”, au fost montate 16 premiere ce au dat operetei „suflet de viata noua”. Toamna anului 1946 aduce pe afisele „Alhambrei” o noua premiera, „Printesa Circului” de Emmerich Kálmán, versiunea romaneasca a libretului este semnata de Tudor Musatescu, V.Timus, N.Vladoianu si Jack Fulga. In distributie, alaturi de Ion Dacian, s-au aflat: Migry Avram Nicolau, Ion Lucian, N.Roman, M.Wauvrina, nume sonore ce au facut din „Printesa Circului” un spectacol grandios menit sa incununeze jubileul de 20 de ani de activitate a teatrului „Alhambra”.

 

Anul 1946 – un an bogat in evenimente si realizari pentru artistii „Alhambrei” care treceau pragul lui 1947 in febra pregatirilor pentru turneul din Orient cu „Printesa Circului” (versiunea frantuzeasca a libretului semnata de Ion Marin Sadoveanu). Spectacolele sustinute in martie 1947, la Cairo si Alexandria, s-au bucurat de un real succes. Din punct de vedere financiar insa… esecul a fost total. Dupa 20 de ani de reusite incontestabile, Nicolae Vladoianu a inregistrat un singur esec si acesta l-a costat viata.

 

In ciuda disparitiei parintelui ei spiritual, „Domnisoara Opereta”, cum ii placea lui Nicolae Vladoianu sa o alinte, si-a continuat neabatuta drumul succesului. Si astfel, in 18 ianuarie 1947, Teatrul Armatei inaugureaza Sectia muzicala in sala din Calea 13 Septembrie. Aici, Velimir Maximilian a polarizat in jurul sau cei mai valorosi creatori si interpreti de Opereta.

 

La inceput au fost prezentate operetele romanesti „Palos Voinicul” si „Cantecul muntilor” de Viorel Dobos; odata cu premiera „Pericola” de Offenbach, opereta se impune si se statorniceste in noi dimensiuni, dand o noua stralucire genului. Urmatoarea premiera pe afisul Sectiei de Opereta a Teatrului Armatei a fost „Tarsita si Rosiorul” de Viorel Dobos si Gheorghe Dumitrescu. Din pacate, toate materialele acestei lucrari de mare frumusete au disparut fara urma si numai marturiile celor ce au participat la realizarea spectacolului ne-au adus ecourile succesului de care s-a bucurat.

 

Articol publicat prin amabilitatea domnilor Floriean Constantin și Marian Clenciu – Președinte al Consiliului Național al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina

Editat și publicat de Dorian Theodorromaniabreakingnews.ro