ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "28 iunie 1940"

28 iunie 1940

,

cedarea-basarabiei-40

Ocuparea criminală a teritoriilor românești, foste părți ale Principatului Moldova independent și apoi sub suzeranitatea Imperiului Otoman, foste părți ale Imperiului Austriac și Imperiului Rus – așa zisele de către străini Basarabia și Bucovina de nord, sau mai simplu părți ale României ca succesoare de drept al Principatului Moldova și Principatului Munteniei, de către Armata Sovietică are loc la data de 28 iunie 1940. Ocuparea nepedepsită încă a teritoriilor românești fiind asigurată de semnarea în prealabil a Pactului dintre Germania Fascistă și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov sau Pactul Hitler-Stalin (23 august 1939).

Premizele acestui ticălos furt l-au constituit:

  1. Ambițiile Germaniei Fasciste și U.R.S.S. de reviziure a hotarelor acestora din contul statelor naționale mai slabe militar din Europa Centrală și de Est (Polonia, România, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania);
  2. Guvernarea României prin dictatură regală de către un rege slab precum era Carol al II-lea;
  3. Incapacitatea militaro-economică a României interbelice de face față unui război defensiv atît împotriva Germaniei Fasciste cît și împotriva U.R.S.S.;
  4. Lipsa aliaților defensivi ai României în momentul primirii Notei ultimative din partea U.R.S.S. de cedare necondiționată unor mari teritorii românești la 26 iunie 1940; (Aici se incud atît ineficiența militară a Micii Înțelegeri (Cehoslovacia-România-Iugoslavia) semnată la 1920 cît și Armistițiul de pace al Franței cu Germania Hitleristă la 17 iunie 1940;

Situația internațională

Nota ultimativă a U.R.S.S., croită cu mult sînge rece, se încadra perfect înțelegerilor anterioare dintre Germania și U.R.S.S., conjuncturii internaționale europene în care aliații României erau incapabili de ajutor, precum și situației interne dificile a României.

Situația internă

În acel tragic moment istoric, România era guvernată de Regele Carol al II-lea care făcuse un lucru inadmisibil pentru un guvernant și anume a lichidat fizic persoana charismatică a Căpitanului și întemeietorului Legiunii Arhanghelului Mihail – Corneliu Zelea Codreanu precum și alator membri de vîrf a legiunii înscenînd o evadare din închisoare.

Lichidarea fizică și arestările în proporție de 90% din conducerea Legiunii Arhanghelului Mihail i-a dezorganizat pe legionari, aducînd la cărma mișcării o persoană mediocră și foarte controversată precum Horia Sima. Legionarii se răzbună pe guvernare prin asasinarea Primului-Ministru Armand Călinescu, după care oamenii regelui Caroll II-lea reacționează prin metode medievale, atentatorii fiind executați pe loc și lăsați cu zilele să putrezească în stradă, avînd loc sute de execuții mai mult la întîmplare pe teritoriu, pornind un cerc vicios de violențe în România.

Instaurarea dictaturii regale, prin dizolvarea parlamentului și măsurile represive împotriva conducerii legionare susținute de masele largi reliefează incapactatea Regelui Carol a II-lea de a guverna precum și situația dificilă în interiorul României.

Ultimatumul sovietic și ocuparea teritoriilor românești de armata sovietică

În conjunctura națională și internațională indicată mai sus, România este prinsă de planurile mișelești ale lui Hitler și Stalin de divizare a Europei Centrale și de Est, planuri ce afectează România, prin utimatumul sovietic, la 26 iunie 1940.

Regele Carol II-lea, rămas fără parlament, convoacă Consiliul de Coroană în două ședințe la amiază și în seara zilei de 27 iunie 1940 în componența a 27 de miniștri și consilieri regali la prima ședință și aceeași componență plus Alexandru Vaida-Voevod la a doua ședință.

Rezultatul primei ședinte a Consiliului de Coroană 27 iunie 1940:

  • 11 contra cedării teritoriilor;
  • 10 acceptă cedarea teritoriilor;
  • 5 pentru discuții;
  • 1 rezervat (Ghorghe Tătărescu, Primul-Ministru al României)

Rezultatul celei de-a doua ședințe a Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940:

  • 6 contra cedării teritoriilor (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu);
  • 19 acceptă cedarea teritoriilor;
  • 1 expectativ – Victor Antonescu;

Administrația și Armata română se retrag de pe teritoriile dintre Prut și Nistru ale României precum și din Bucovina de Nord, iar în ziua de 28 iunie 1940 primele unități militare sovietice pătrund în teritoriile supuse ultimatumului.

Bibliografie (surse):

  1. N.Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, București 2008
  2. http://www.rostonline.org/rost/sep2005/basarabia.shtml
  3. http://ro.wikipedia.org/
  4. istoria.md

publicat de romaniabreakingnews.ro

Citeste și…

28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți… de Cristian Negrea

,

28_iunie_1940

În seara zilei de 26 iunie 1940, la trei zile după capitularea Franței în fața Germaniei, este primit la București ultimatumul URSS care ne cerea Basarabia și nordul Bucovinei. Inițial, Stalin dorise întreaga Bucovină, dar Germania s-a opus, iar Stalin, pentru a nu-și irita aliatul, și-a redus pretențiile la jumătate, respectiv la nordul provinciei. S-a pus în Consiliul de Coroană problema rezistenței, dar ținând cont de faptul că aliații noștri din Înțelegerea Balcanică ne-au abandonat, mai puțin Turcia, am cedat. Conform tratatelor de alianță, dacă intram în război și eram atacați de un terț, aliații noștri ar fi trebuit să intre în război împotriva acelui terț. Spre exemplu, dacă intram în război cu URSS era o mare probabilitate să fim atacați din spate de Ungaria și Bulgaria, iar Iugoslavia și Turcia să le atace. Polonia și Cehoslovacia nu mai existau la ora aceea. În Consiliul de Coroană au fost 19 voturi pentru cedare și șase membri ai guvernului care au votat pentru rezistență pe Nistru, numele lor merită amintit aici: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu).

Guvernul sovietic a cerut evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei în termen de patru zile, începând cu ora 12, dată la care vor intra trupele sovietice care vor urma trupele noastre în retragere. Desigur că acest termen nu a fost respectat, cum nu a fost respectat nimic din ce au promis rușii. Armata Roșie la ora 12 pătrundea în Cernăuți, și forțase Nistrul cu mai bine de o oră de termenul fixat. Au avut loc scene cumplite în Chișinău, unde agenții NKVD și populația rusofonă, mulți evrei, s-au dedat la crime împotriva reprezentanților autorităților române, s-au scris sute de pagini despre asta. Dar eu aș vrea să aduc în discuție un document al Marelui Stat Major secția 2 tocmai despre această retragere:

Retragerea trupelor române, depășite de formațiuni motorizate sovietice și continuu hărțuite de populația comunistă, răzvrătită și instigată de agitatori sovietici, s-a executat în foarte grele condițiuni, o parte din materialul de război fiind părăsit în teritoriile ocupate. În plus, retragerea a fost îngreunată și de etapele lungi pe care trupele erau forțate să le execute, precum și din cauza intenției exprese a guvernului român de a nu provoca incidente cu trupele sovietice.

Trupele sovietice, luând drept slăbiciune (ceea ce pentru trupele române nu era decât un act de înaltă disciplină conștientă) au călcat stipulațiunile Convenției și sub forma controlului rechizițiilor locale, opreau coloanele române, înconjurându-le în prealabil cu forțe mecanizate, invitând apoi bandele comunizate și instigate să-și ridice ceea ce le-ar fi fost rechiziționate de către trupele române.

Această acțiune a forțelor sovietice s-a executat după un plan bine stabilit și anume:

Unitățile mecanizate sovietice depășeau coloanele române și le opreau în momentul traversării localităților. Se barau ieșirile satelor, în special cele de la vest, apoi servindu-se de megafoane, invitau soldații basarabeni să iasă din coloană și să rămână pe loc. Populația comunistă, instigată în prealabil de agitatorii politici, vocifera îndemnând soldații să părăsească frontul. Odată coloana dezorganizată prin îndepărtarea elementului basarabean, care de altfel, la unele unități forma majoritatea, răzvrătiții civili erau îndemnați să-și reia materialele și animalele presupuse rechiziționate din zonă. Aceste bande de comuniști, protejate fățiș de forțele sovietice, s-au dedat la acte reprobabile, jefuind și chiar dezarmând pe ostașii români puși în imposibilitatea de a se apăra.

Cu această ocaziune, s-au produs acte de înaltă ținută și abnegație din partea multor ofițeri și soldați, care au încercat să salveze materialele ce li se încredințaseră, ducându-le singuri în spinare zeci de kilometri, deoarece căruțele și caii fuseseră luați de răzvrătiți.

Da, se putea rezista, dar unde erau cele 1033 de cazemate planificate a se face pe Nistru? Dar cele 498 prevăzute în Bucovina? În Basarabia fuseseră realizate abia 127 (12,3%), iar în Bucovina abia 24 (5%)! Ce a făcut statul român până la data de 28 iunie 1940? Unde erau dotările armatei, armamentul modern, toate cele necesare?

Primul ofițer român căzut în al doilea război mondial

Nu, primul ofițer român căzut în al doilea război mondial a murit nu în 22 iunie 1941, nici în 21 iunie, ci cu aproape un an mai devreme, la 29 iunie 1940, ora 4 dimineața. Este vorba de căpitanul Ioan Boroș din regimentul 16 artilerie. Din documentul cu nr 64410 din 11 noiembrie 1940 din arhiva Ministerului Apărării Naționale aflăm următoarele:

În dimineața zilei de 9 iunie 1940 la orele 4, localitatea Herța a fost ocupată de armata sovietică cu elemente mecanizate. La această dată, bateria 1 (comandată de Ioan Boroș) era instalată pe poziție, în sprijinul unui detașament de infanterie.  Două din carele de luptă ce inraseră în localitate au apărut în poziția bateriei și au cerut ca bateria să se predea. Căpitanul Boroș a încercat să parlamenteze cu rușii, însă ei au tres focuri de armă și pistol omorându-l pe loc, căzând la datorie între ostașii și tunurile sale. Din cele de mai sus, rezultă că ofițerul a încetat din viață în timpul și din cauza serviciului comandat.  

Trupul căpitanului Ioan Boroș a fost înmormântat la Dorohoi cu onoruri militare, ulterior a fost reînhumat la Bacău, o stradă din oraș i-a purtat numele până la instaurarea regimului comunist.

Împrejurările morții căpitanului Ioan Boroș sunt confirmate de către C. Arig, emigrat apoi în Israel, fost soldat în bateria căpitanului Ioan Boroș. Acesta descrie cum tancurile au pătruns până la Herța, care nu figura pe harta revendicărilor teritoriale sovietice. Crezând că este o greșeală, căpitanul Boroș, însoțit de sublocotenentul de rezervă Alexandru Dragomir și de câțiva soldați, a încercat să le explice rușilor că au trecut limita de demarcație și că trebuie să se întoarcă. Arig spune că în timpul discuțiilor, pentru a-i intimida pe ruși și a-i convinge, sublocotenentul Dragomir a tras un foc de pistol în aer. Nimeni nu a fost atins, dar rușii au deschis focul cu mitralierele de pe tancuri. Au căzut morți căpitanul Ioan Boroș, sublocotenentul Alexandru Dragomir și un soldat evreu pe nume Solomon.

În acea zi, de fapt, au fost uciși cel puțin cinci ofițeri români, în afară de cei doi mai sus menționați, căpitanul Georgescu, comandantul Cercului Militar Soroca, împușcat de evrei, și un ofițer de grăniceri arestat de ruși la Ștefănești, județul Cernăuți, și torturat până la moarte pentru a divulga secrete militare. Altul a fost căpitanul Epure, comandant de escadron în Regimentul 5 roșiori, dislocat lângă Soroca, care a cerut rușilor să respecte graficul de deplasare și distanța de minim 4 km între cele două armate. Rușii l-au împușcat pur și simplu. A murit la Soroca, nu departe de locul unde a fost ucis generalul Stan Poetaș în 1919 (vezi Moartea unui erou, generalul Stan Poetaș).

Căpitanul Ioan Boroș era căsătorit de zece luni și aștepta un copil pe care nu l-a mai văzut niciodată. Un an mai târziu, după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, guvernatorul Bucovinei a dispus ridicarea la Herța a unei troițe în amintirea celor trei români căzuți aici. La parastasul care a avut loc la școala din localitate, la care a participat soția și fetița Ionița a celui care a fost căpitanul Ioan Boroș, guvernatorul Bucovinei a prins la gâtul fetiței de un an o cruciuliță de aur pe care scria De la tăticul tău.

Un sublocotenent salvează o brazdă de pământ românesc

Redau mai jos mărturia locotent-colonelului (r) Nicolae St. Dinu Măcelaru, în 1940 sublocotenent în divizia 6 infanterie:

Concentrat în batalionul 6 pionieri al diviziei 6 infanterie, ca sublocotenent de rezervă, specialist în distrugeri de poduri, căi ferate și șosele, am fost delegat de comandantul militar din acea zonă să montez dispozitive de distrugeri în punctele obligate de trecere de la Dorohoi și până la Cernăuți, în eventualitatea unui atac cu tancuri din partea trupelor rusești care erau masate dincolo de Nistru.

Aceste dispozitive de distrugeri erau amplasate și deservite de echipe de pionieri bine instruite, cu consemnul ca atunci când inamicul ar fi ajuns cu tancurile la 500 m aproape de dispozitivul de distrugeri, un explozor bine camuflat  să declanșeze explozia, obligând pe inamic să stopeze pătrunderea cu tancurile.

În 1940, când trupele rusești au ocupat Basarabia, mă aflam la podul de cale ferată de la Cernăuți pe unde se putea pătrunde în Bucovina. Chemat la comandamentul militar din acea zonă, un colonel, comandantul unei brigăzi de infanterie, mi-a făcut cunoscut sub semnătură ordinul Majestății sale Regele Carol al II-lea, că nu aveam voie să declanșăm dispozitivele de distrugere și să evităm orice confruntare militară cu armata rusă.

A doua zi după ocuparea Basarabiei, la ora 3 dimineața, unități de tancuri ale rușilor au pătruns prin Cernăuți spre Bănceni – orașul Herța. Colonelul comandant al brigăzii de infanterie mi-a pus la dispoziție o bicicletă să alerg în cea mai mare viteză până la Herța. Primele tancuri pătrunse în oraș mitraliau și produceau panică în rândul populației care înspăimântată fugea în toate părțile.

Întrebând câțiva civili ce se întâmplă în oraș, mi-au răspuns îngroziți că ieșind în calea primelor tancuri rusești, 4 căpitani de infanterie români cu batistă albă în vârful baionetei au fost secerați de mitralierele de pe tancurile rusești, împreună cu oameni civili nevinovați. Continuând investigațiile, toți civilii pe care i-am întâlnit mi-au confirmat că ofițerii ruși de pe tancuri cercetau o hartă și întrebau pe cei ce-i întâlneau cât mai este până la Botoșani, limita prevăzută pe hartă să ocupe din trupul țării noastre. Îngrozit de cele auzite, ca bun român și bun patriot, s-a aprins o mare revoltă în sufletul meu și din proprie inițiativă, trecând peste ordinul Majestății sale Carol al II-lea, am trimis urgent un agent de legătură până la cele două echipe de pionieri: una la podul de lemn din comuna Probotești și a doua la un punct obligat de trecere, la încrucișarea de drumuri de la intrarea în comuna Probotești, cu consemnul ca atunci când tancurile ajung la 500 m de obiectivul de distrugere, să le arunce în aer. S-au auzit două mari explozii, tancurile rusești crezând că terenul este minat au rupt-o înapoi la fugă spre orașul Herța.

Speculând această situație unitățile armatei noastre au au montat la marginea exterioară a comunei Probotești, spre Dorohoi, baricade de lemn groase, destul de înalte, completate cu arici de sârmă ghimpată spre a opri invazia trupelor rusești. Faptul că s-au construit aceste baricade și poate și de teama unor câmpuri de mine, trupele de tancuri rusești au renunțat la înaintarea spre Botoșani, limita de ocupație ce o aveau înscrisă pe harta lor și în acest mod hotarul existent și astăzi a rămas la limita exterioară a comunei Probotești, spre comuna Buhai și orașul Dorohoi.

După ce s-au instalat de ambele părți trupe de grăniceri, comandantul meu de companie, locotenentul de rezervă Ion Sălăgeanu, profesor de matematică la liceul din Turnu Severin, m-a luat de braț și parcă îi aud și acum cuvintele: Vino, domnule sublocotenent Măcelaru să-ți arăt cum dumneata ai înscris o pagină de glorie în istoria neamului românesc, când deși ordinul Majestății sale Regele a fost în mod expres să nu declanșăm dispozitivele de distrugere, prin inițiativa dumitale de bun român și bun patriot, de a distruge două obiective, puncte obligatorii de trecere, ai stopat înaintarea trupelor de tancuri rusești, salvând o porțiune destul de mare din trupul patriei noastre de la comuna Probotești – Dorohoi până în Botoșani, este o acțiune proprie de mare curaj și de bun patriot!

Știind acum toate aceste lucruri, actul de la 22 iunie 1941 este nu numai justificat, ci chiar obligatoriu!

Bibliografie:

***, Veteranii pe drumul onoarei și jertfei. Spre cetățile de la Nistru, editura Vasile Cârlova, București, 1996

Redactor RBN Press Cristian Negrea

www.cristiannegrea.ro

  • republicat din 28 Iun 2013
,

Bucuresti-1940-Ziua-cand-ne-a-fost-rapita-Basarabia1O nouă perspectivă asupra evenimentelor care au avut loc în zilele destrămării României Mari este avansată de către istoricul Gheorghe Buzatu în lucrarea Hitler, Stalin, Antonescu. 

„(…) Cât de exacte au fost datele expuse în ședințele Consiliilor de Coroană din 27 iunie 1940 de către persoanele cele mai autorizate – premierul Gheorghe Tătărescu, generalul Florea Țenescu, șeful Marelui Stat Major, și generalul Ioan Ilcuș, ministrul de Război?

Spre edificare, propunem ca, înainte de orice, să-i ascultăm – după varianta Gheorghe Tătărescu – pe șefii militari: «Aceștia– avea să relateze, la 1 mai 1943, fostul premier –, în fraze sobre, expun un punct de vedere comun: de va fi nevoie, armata se va bate, dar se va bate într-o disproporție de forțe care nu poate lăsa nici o îndoială asupra sfârșitului».

După mai puțin de trei ani, Gheorghe Tătărescu avea să pretindă că cel mai elocvent a fost generalul Țenescu. Să-l ascultăm, deci, pe memorialist:

«O expunere completă și, în același timp, impresionantă a situațiunii create a fost făcută de șeful Statului Major, generalul Țenescu, care, după ce a declarat că armata își va face datoria, a stăruit asupra inegalității forțelor ce aveau să se înfrunte. El a pus în lumină capacitatea de luptă, instrucții și utilaj a Armatei Sovietice și a conchis că armata noastră ar putea rezista câtăva vreme, retrăgându-se pe Siret, numai dacă ar putea conta pe sprijinul ulterior al unei mari armate aliate, pusă în mișcare de crearea unui front politic, care ar crea un nou front militar. Fără de acest sprijin, șeful Statului Major este de părere să acceptăm ultimatumul, pentru a nu fi obligați să cedăm mâine mai mult decât ceea ce ni se cere azi».

Apelând la sursa Petre Andrei, cunoaștem că generalul Țenescu a avansat cifre, în ședința Consiliului de Coroană din seara zilei de 27 iulie 1940. Esențială, în determinarea unui curent de opinie favorabil acceptării revendicărilor Moscovei, a fost comunicarea potrivit căreia România nu putea opune mai mult de 40 de divizii celor peste 140 de divizii reunite ale posibililor inamici (Bulgaria, Ungaria, U.R.S.S.), din care numai U.R.S.S. dispunea de 100 divizii de infanterie, 20 de brigăzi de cavalerie, 7 divizii moto și parașutiști.

Editat și publicat de Lena Captari / romaniabreakingnews.ro / Sursa:  historia.ro

,

În anul 2010, un reputat analist, scriitor și jurnalist rus  Leonid  Mlechin, a facut un demers pozitiv, sper ca în viitor să nu fie singular, pe calea recunoasterii publice, foarte importante, de altfel, a adevarului istoric. Adevăr care evident deranjează și probabil va mai deranja, nu numai din țara domniei sale, ci și în multe altele care beneficiază și azi de ocultarea adevărurilor istorice legate de raptul teritorial din fatidicul an 1940, mai cu seama 28 iunie 1940 – anexarea Estului României (Basarabia)

R.B.N.Press readuce în atenția mediei și a publicului acest material considerând că aceasta este un exemplu viu care poate fi luat ca etalon în relatiile noastre cu sursa tuturor suferințelor noastre din Basarabia și nu numai – Rusia,  relații care pot fi la nivel de individ cel puțin, firești, acceptate și îmbunătățite numai dacă adevarul e pus în drepturi. 

România  și-a plătit de foarte mult timp datoriile reale dar și cele închipuite față de Rusia și este cazul ca  și în Rusia să fie găsită calea pentru ca adevărul și dreptul istoric să prevaleze în fața dorințelor imperiale și a „necesităților” geopolitice, măcar la nivel de individ cum este cazul de față. Nu ne facem iluzii deșarte în ceea ce privește Rusia, mai ales în zilele acestea. Dar speranța moare ultima! Atâta timp cât există oameni ca  LEONID MLECIN sau  SERGHEI GOLUBIȚKI cel care a scris coresct despre TEZAURUL ROMÂNESC de la Moscova, există SPERANȚĂ! Speranță că în Rusia se găsesc persoane normale care la un moment dat vor face ca în viitor Rusia să devină o țară normală. Cine știe? …sau poate ca istoria nu va avea timp.

Leonid Mlechin  ( Леонид Млечин) despre 28 iunie 1940

În anul 2010, la postul rus de radio Vocea Rusiei are loc o emisiune despre ocuparea Basarabiei în contextul refuzului lui Mihai Ghimpu, președinte interimar al R.Moldova, de a anula decretul său cu privire la proclamarea zilei de 28 iunie ca dată a ocupației sovietice. Invitat al emisiunii, celebru politolog și jurnalist rus  Leonid Mlecin.

Iată aprecierile despre acel eveniment al vieții politice de la Chișinău, ale politologul rus Leonid Mlecin, invitatul emisiunii “Opinie deosebită” din 28 iunie 2010 a postului de radio rusesc se referea:

„…Uniunea Sovietică a recunoscut anterior că Basarabia aparținea României și că întotdeauna a dorit să o ocupe. Totuși, termenul de ocupație nu este adecvat. Este mai degrabă o anexare a unei părți din teritoriul României de atunci, în baza memorandumului secret al Pactului Molotov–Ribbentrop. Este un act tragic din istoria secolului XX, iar rana este foarte adâncă.”

„…E grea istoria penru acest teritoriu (Basarabia – n. red.). După anexare, când a început colectivizarea forțată, ostașii sovietici nu mai găseau nici măcar mâncare când treceau pe acolo. A urmat o foamete strașnică. Se mâncau unii pe alții. Mi s-a explicat o istorie când soția își mânca soțul împreună cu fiica și ruga soldații sovietici să nu le ia cadavrul ca să este al lor”, mai susține analistul rus.

„Atunci, conducerea Moldovei era fricoasă și se temea să se adreseze după ajutor. Stalin nici măcar nu a dorit să primească delegația din Moldova când a venit să ceară ajutor. Sunt acțunile lui Stalin care ne-a certat cu jumătate de Europa și inclusiv pe noi unii cu alții”, a mai adăugat analistul rus Leonid Mlecin.

„Dupa anexare, cand a inceput colectivizarea fortata”. …Insă, inainte de acesta, a fost o represiune antiromaneasca, putem spune, salbatică. Care a continuat. In final, „Asa s-a calit otelul”: s-a nascut o generație foarte curajoasă de moldoveni. Ei si fii lor trăiesc și sunt in picioare.

 Video: Replica rusesca a Youtube, rutube.ru

 

Cine este Leonid Mlechin? ( în rusă Леонид Млечин)

Leonid Mlechin s-a născut la 12 iunie 1957, la Moscova, este jurnalist rus, comentator internațional, moderator al propriei emisiuni „Documentarele Leonid Mlechina” la TV „TV Center”.
Este câștigător de două ori al premiului televiziune Taffy (2007, 2009). Membru al Uniunii Scriitorilor (din 1986)și Moscova Lucrător Emerit al Culturii din Federația Rusă (2004).
Biografie
1979 – a absolvit de la Biroul Internațional al Facultății de Jurnalism.
1979 – 1993 de ani. – Corespondent, cronicar internațional al revistei săptămânale „New Times”.
1993 – 1996 de ani. – Editor al departamentului internațional – redactor-șef adjunct al ziarului „Izvestia”, membru al consiliului editorial.
Din 1994 – gazda a programului săptămânal „De facto” de la postul de televiziune „Rusia”.
1996 – 1997 ani. – Gazdă a programului săptămânal jurnalistic „toată lumea” (RTR).
1997 – 1999 de ani. – „. Întreaga lume fără frontiere”, autor și gazdă a programului săptămânal de actualitate
Ноябрь 1997 – 2000 gg. – „. Cină târzie”, autor și gazdă a programului săptămânal,
Din ianuarie 1998 – autor și gazdă a programului jurnalistic „Folder Special”.
Septembrie 1999 – cele mai importante comentator și de zi cu zi de program de actualități „. Evenimente”
2003 – 2005 – autor și gazdă de „Puncte de reper”
Din iulie până în decembrie 2010 – co-gazdă a „Curtea de timp.”
Colaborator permanent și membru al consiliului editorial al revistei „New timp”, autorul a revistei „Expert”. Transfer de partid permanent „Minority Report”, la radio „Ecoul Moscovei”.
Membru al juriului concurență rus „ecran contemporan”, care a avut loc la festivalul national de televiziune importante punct de vedere social și de televiziune „erou al timpului nostru”.
Pe site-ul de TV Centru este listat ca un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia.

Recunoașteri din partea Statului Rus
2004 – titlul onorific de „Lucrător al Culturii din Federația Rusă”, Pentru mulți ani de muncă rodnică în domeniul culturii, mass-media și de radiodifuziune.
2007 – Medalia Ordinul „Pentru Merit” – un premiu de stat a Federației Ruse. Stabilit prin decret prezidențial la 02 martie 1994 № 442. Decretul prezidențial de o iunie 1995 № 554 a aprobat versiunea revizuită i-a fost acordat pentru contributie remarcabila la dezvoltarea de televiziunii naționale și mulți ani de muncă rodnică.

2011 – Ordinul Prieteniei – pentru o mare contribuție la dezvoltarea de radiodifuziunii naționale și mulți ani de activitate rodnică
Ordinul Prieteniei este un premiu de stat a Federației Ruse. Stabilit prin decret al Președintelui Federației Ruse din data de 02 martie 1994 № 442. Predecesorul pentru timpul erei sovietice a fost Ordinul Prieteniei Popoarelor, înființată în 1972.

Premii publice
2007 -Câștigător al „Taffy-2007” la nominalizarea „scenarist de televiziune documentar / seria” (documentar „Femeile care au visat de putere”)
2008 – câștigător al „Omul anului 5768”, Federația Comunităților Evreiești din Rusia (FJC) din categoria „Jurnalism”, pentru o serie de programe despre Israel, în cadrul programului TV „Folder Special” de „TV Center”
2009 – câștigător al „Taffy-2009” la nominalizarea „scenarist de televiziune documentar / seria” (documentar „Suntem în așteptare pentru iarna rece” din seria „Eroilor și Victimelor Războiului Rece”

Citiți și

EXCEPȚIONAL! UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ȘI ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA! SERGHEI GOLUBIȚKI*: AURUL ROMÂNESC (ÎN LIMBA RUSĂ). РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО

SERGHEI-GOLUBIȚKI-tezaurul-romanesc

 Autor: Dorian Theodor / R.B.N. Press

Surse de documentare:  Cersipamantromanesc,  Unimedia.md, infoprut.ro, rutube.ru,  ru.wikipedia.org

 

,

Înregistrarea dezbaterii „ULTIMATUMUL… 28 iunie 1940”  – 26 iunie / Clubul Țăranului Român

Prima Parte

Actualizare 25 iunie 2014

Dragi Români,

În cadrul manifestării vor fi prezentate și puse la dispoziția publicului participant, o colecție de ziare  impresionanta prin număr și tematică. Ziarele fac parte din Colecția Dacian Dumitrescu.

R.B.N. Press vă prezinta în premieră, o mică parte din ziarele vremii ce vor fi  fi puse la dispoziția publicului la manifestarea care se va ține la Clubul Țăranului Român. Imaginile cu o parte din colecția de publicații pot fi vizionate în partea inferioară a paginii.

Vă așteptăm !

Pe data de 26 iunie 1940, ministrul de externe sovietic ii înmânează lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova nota diplomatică care menționa: „Guvernul URSS propune guvernului regal al României: Să înapoieze Basarabia către Uniunea Sovietică. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit hărții alăturate”. Pe data de 28 iunie 1940 guvernul român acceptă Ultimatumul. Din cei 26 de membri ai Consiliului de Coroană, 19 au acceptat dictatul umilitor al bolșevicilor, iar 6 membri au fost împotriva cedării fără luptă. A existat o abținere.

A fost și a rămas cumpăna noastră istorică.

România Breaking News vă invită să  luați parte la dezbaterea care va avea loc în ziua de Joi 26 iunie 2014, la Clubul Țăranului Român.

Invitații la dezbatere, Ambasador (r) Ion Bistreanu și Doctor Constantin Corneanu, istoric, vor discuta împrejurările renunțării la rezistenta armată, efectele imediate ale cedării, ca și consecințele contemporane ale actului istoric trecut. 

Organizatori:, Institutul Frații Golescu,  Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina, Asociația Europeană de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Bratianu”

România Breaking News este partener media al evenimentului

Afis_Ultimatumul

 

,

Consiliul Unirii

,

Bucureștenii îndoliați au căzut la pământ pentru a reaminti tuturor românilor de ziua ocupației sovietice a Basarabiei, nordului Bucovinei și Tinutului Herța.

Flash-mob-ul organizat de Platforma Civică Acțiunea 2012 și care a avut loc de la ora 18:03 la 18:10 în Piața Revoluției, sub genericul ,,Blitz peste timp”, a început cu un moment de reculegere și a beneficiat de acompaniament sonor, prin interpretarea unei piese funerare de către un student la Conservator.

,,Pe 28 iunie, profitând de izolarea în care se afla România, Rusia a trecut Nistrul și a ocupat partea de Est a României. Ne aflăm astăzi aici pentru că poporul român niciodată nu a acceptat acest rapt, care, din punctul nostru de vedere, este invalid”, a declarat în acest context Marius Lulea, co-președintele Platformei Civice Acțiunea 2012, organizatoarea evenimentului.

După încheierea evenimentului, toți cei prezenți s-au răspândit spre 20 de stații de metrou, unde au strâns semnături în cadrul campaniei ,,Aducem Basarabia acasă”.

Ziua de 28 iunie a fost marcată și la Chișinău, unde unioniștii au organizat marșuri, mitinguri de comemorare și manifestații culturale.

InfoPrut precizează că pe 28 iunie 1940, în urma unei înțelegeri secrete între URSS și Germania nazistă, România a primit un ultimatum prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, precum și din Nordul Bucovinei. Sute de mii de români au picat victime regimului criminal ocupant.


SURSA infoprut.ro

SURSA Foto: Iulia Modiga/InfoPrut

,

 Cedarea Basarabiei. Aveam alternative?

Planul-de-atac-sovietic-asupra-Romaniei-1940

Cedarea Basarabiei. Aveam alternative?

Comemorăm acum 73 de ani de la cedarea fără luptă a Basarabiei în urma ultimatului sovietic din 26 iunie 1940, așa cum am comemorat anul trecut 200 de ani de la raptul Basarabiei din 1812, conjuncturile istorice fiind amintite în articolul Premisele răpirii Basarabiei. Despre cedarea din 1940 s-a scris destul de mult după 1989, dar încă nu destul și nu suficient de explicit. Un lucru rămâne cert, a fost prima din cele trei mari cedări care au mutilat România Mare, clădită cu jertfe imense între 1916-1918 și apărată tot cu jertfă și sânge în 1919 și mai încolo, inclusiv în 1924, anul celei mai importante încercări sovietice contra României la Tatar Bunar (vezi Lupte antibolșevice după Unire). Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord a fost urmată de cedarea nordului Ardealului în urma Dictatului de la Viena din 30 august și a Cadrilaterului în septembrie a aceluiași an fatidic 1940.

Sunt mulți care susțin că o cedare le atrage după sine pe celelalte, că cedările din iunie 1940 le-au făcut pe cele ulterioare posibile și acceptabile în mentalul populației și al clasei politice, că dacă nu am fi cedat prima dată, nu am fi fost puși să cedăm din nou două luni mai târziu. Desigur, argumentele, atât pro, cât și contra, au susținere și logică, iar asta face ca discuția să poată fi purtată la nesfârșit.

În acest articol mă voi ocupa de ceea ce mulți istorici și interesați de istoria acestor vremuri încearcă să inducă în mentalul celor care îi ascultă, mă voi referi oarecum și la o parte din istoria alternativă, care practic este mai mult o incursiune într-un domeniu care ține mai mult de ficțiune. Deoarece chiar asta și este, deși unii istorici occidentali încearcă să-i dea o tentă specifică, mai mult cu scopuri comerciale, imaginând niște scenarii de genul ce ar fi fost dacă și pe care le susțin cu argumente științifice de genul că așa s-ar fi întâmplat dacă un anumit eveniment nu s-ar fi petrecut sau s-ar fi petrecut altfel. O întreagă literatură și cinematografie s-a dezvoltat în jurul acestui concept numit în limbajul occidental cu două cuvinte care lasă mul loc de interpretări ale imaginației: What if? Sau, ce-ar fi fost dacă? Acest gen de abordare care lasă nenumărate oportunități de interpretări este foarte tentantă pentru mulți, inclusiv pentru adepții unei idei sau teorii alternative sau pentru scenariștii de la Hollywood. Dar toate aceste teorii suferă de o lacună majoră, anume că ele nu s-au întâmplat. Istoria nu le-a putut consemna sau verifica valabilitatea. Istoria s-a petrecut așa cum a fost, în rest, totul rămâne la nivelul speculațiilor sau la cel al What if? Și totuși, acest what if rămâne deosebit de tentant pentru mulți, foarte mulți, mai ales pentru cei nemulțumiți de un anumit curs al istoriei, și care identifică un punct în care, dacă istoria nu s-ar fi derulat în acel mod, ar fi avut șanse să decurgă în modul dorit și sperat de către ei. Tocmai în acest sens, Hollywoodul a dezvoltat un adevărat curent al istoriei alternative, inclusiv imaginând călătorii în timp care ar fi putut schimba cursul istoriei la un moment dat. Tentația e mare, iar imaginația umană deosebit de bogată, astfel că în acest mod, schimbând puțin niște date chiar în momentele cheie, am putea să imaginăm un curs cu totul diferit al istoriei, totul este să nă concentrăm pe aceste momente cheia care știm că au schimbat istoria. În engleză sunt chiar așa numitele turning points of history. Dar toate acestea au un punct slab, sunt doar rodul imaginației, istoria s-a petrecut în trecut și nu maipoate fi schimbată, deoarece timpul este unidirecțional. Chiar dacă, să presupunem că ați pune mâna pe mașina timpului lui H. G. Wells și ați interveni în istorie, sunt șanse destul de mici ca schimbarea să aibă loc în sensul dorit de dumneavoastră. Fiindcă e vorba de conjuncturi, de situații geopolitice de moment, de evoluții care de multe ori sunt inevitabile, se vor produce la un moment dat, indiferent de evenimentul care le-au provocat. Chiar dacă ați evita un astfel de eveniment rămas crucial în istorie, de multe ori va apărea altul care să producă tocmai procesul pe care dumneavoastră încercați să-l evitați.

Să dau doar câteva exemple, să presupunem că ați merge în timp să o convingeți pe regina Isabela a Spaniei să nu-l sponsorizeze pe Columb pentru călătoria sa spre vest. Vestea proastă pentru dumneavoastră e că oricum, ținând cont de dezvoltarea comerțului și a călătoriilor pe mare, mai devreme sau mai târziu America ar fi fost descoperită. Sau l-ați convinge pe arhiducele Franz Ferdinand să ocolească Saravejo, oricum războiul mondial ar fi izbucnit, mai devreme sau mai târziu. Chiar a fost pe cale să izbucnească în 1905 în timpul crizei Marocului. Dacă Grouchy ar fi ajuns la Waterloo înaintea lui Blucher și soarta bătăliei s-ar fi schimbat? Dar, chiar dacă Napoleon ar fi fost învingător la Waterloo, coaliția împotriva sa era deja mult prea puternică.

Sau, mergând spre istoria noastră, dacă Traian ar fi fost un împărat delăsător, ca și Nero, ar fi avut loc războaiele daco-romane? Da, dar poate mai târziu, regatul dac era deja perceput ca și o amenințare pentru Imperiul Roman. Dacă Mihai Viteazu nu ar fi fost ucis la Câmpia Turzii? Tot rămânea singur împotriva tuturor.

Dar mai există unele evenimente care chiar ar putea să fi schimbat istoria, de genul unor hotărâri de moment care au schimbat la un anumit punct conjunctura geopolitică. Spre aceste momente se îndreaptă atenția tuturor amatorilor de istorie alternativă, iar în cazul istoriei noastre, un loc de frunte îl are momentul 26 iunie 1940. Dacă rezistam și ne băteam cu rușii, care ar fi fost situația actuală?

Nu încerc să răspund la acestă întrebare, nici nu aș avea cum, și orice răspuns aș da poate fi combătut și discutat la infinit. Eu doar încerc să expun niște lucruri și motivații, iar de aici încolo este doar istorie alternativă. Sau cum am spus, nevalabilă. Deoarece istoria este una singură, suma faptelor deja petrecute, nu a celor care s-ar fi putut petrece.

Ultimatumul

Cum știm cu toții, la 26 iunie 1940 este transmis Bucureștiului ultimatumul sovietic care cerea Basarabia și Bucovina. Era normal, Franța capitulase de patru zile în fața Germaniei, aliatul URSS, Stalin îl felicită pe Hitler pentru victorie. Prevăzătorul Stalin așteptase ca aliata și prietena de suflet (pe atunci) a României să fie îngenuncheată înainte de a-și întoarce fața și pretențiile împotriva României. Până atunci trăsese maximum de foloase în urma alianței cu Germania lui Hitler, împreună împărțiseră Polonia, apoi URSS anexase Țările Baltice și obținuse Karelia de la finlandezi în urma unui sângeros de război de iarnă (30 noiembrie 1939 – 12 martie 1940). Pierderile mari sovietice în urma acestui război l-au făcut pe Stalin mai prudent, el preferând să aștepte căderea Franței pentru a se întoarce cu toate forțele contra României. Chiar mareșalul Manerheim în memoriile sale spunea: “am câștigat șase luni pentru România” (vezi Finlanda și România în război, asemănări și deosebiri (I)). Ce a făcut România cu cele șase luni cadou oferit cu sânge finlandez, de la un popor nobil, este altă problemă.

Citind memoriile apărute ulterior ale factorilor politici români din acea perioadă este frapant un aspect comun aproape tuturor: surprinderea în fața ulimatumului. Păi bine, oamenii aceștia, aflați în cele mai înalte posturi de decizie ale statului român, pe ce lume trăiau? Când totul în jurul lor se prăbușea, când dispăreau state întregi de pe harta Europei, victime ale celor două regimuri totalitare expansioniste, când aveau loc atâtea lovituri de stat, conflicte, schimbări de regim, când un cutremur geopolitic major se afla în plină desfășurare, conducătorii noștri politici parcă se credeau într-o altă lume, de parcă aceste schimbări majore de regimuri și frontiere, aceste conflicte și răsturnări nu s-ar fi petrecut la frontierele noastre, ci undeva pe altă planetă! Ei chiar își puteau închipui că toate acestea vor putea ocoli România, că frontierele noastre erau protejate printr-o vrajă și că noi nu aveam cum să fim prinși în vâltoarea celui mai mare cataclism geopolitic pe cale de desfășurare? În acest caz, dacă acești lideri politici au fost total surprinși, așa cum lasă ei să se înțeleagă din memorii, atunci locul lor nu era acolo unde stăteau cocoțați. La vremuri grele e nevoie de bărbați adevărați, nu ignoranți!

Unii aliați tradiționali ai României în regiune dispăruseră, Cehoslovacia între 1938-1939, Polonia în 1939. Austria dispăruse și ea încă din 1938. Sovieticii își porniseră politica agresivă, după cum spuneam mai devreme, Țările Baltice își încetaseră existența. Danemarca și Norvegia la fel, cucerite de Germania. Și politicienii noștri erau surprinși! Nu e de mirare, și azi același tip de politicieni se dovedesc incompetenți în înțelegerea situației internaționale.

Dar culmea mi se par însemnările regelui Carol al II-lea, cele cuprinse în jurnalul său. Acest personaj fatidic pentru istoria noastră dă dovadă aici de o culme a ipocriziei. Acest aventurier are tupeul să pozeze în marele patriot care a fost nevoit să cedeze, deși cu doar două luni înainte spusese la Chișinău că România este înconjurată de un cerc de oțel și foc, că nu vom ceda nicio palmă din pământul strămoșesc, are tupeul să se ascundă în spatele votului Consiliului de Coroana! Care avea doar un vot consultativ, hotărârea finală revenindu-i doar regelui. Cu atât mai mult cu cât din 1938 își impusese dictatura regală! Carol al II-lea era un om inteligent, a reușit să dividă clasa politică pentru a-și subordona partidele, ca în final să-și proclame conducerea unică prin impunerea dictaturii regale. Nici în politica externă nu era novice, într-un interviu acordat în 1931 unui ziar spaniol spunea foarte clar că suntem vecini cu un urs care în zece ani ne va sugruma, ce putem face noi este să ne trăim viața până atunci. Da, ursul rusesc venea după nouă ani să ne sugrume, dar de ce această atitudine fatalistă? De ce nu ne-am pregătit în acest timp de zece ani ca să-l putem răni de moarte pe acest urs rusesc atunci când va veni?

Citesc jurnalul regelui Carol al II-lea și mă cutremur întrebându-mă cum de am avut neșansa ca el să fie regele românilor tocmai în momentele premergătoare și desfășurătoare ale unei din cele mai mari tragedii din istoria poporului român. S-a mai întâmplat în istorie ca un despot să ocupe tronul cezarilor, dar cu ce am greșit noi ca un asemenea iresponsabil să ocupe tronul făuritorilor independenței țării, ai modernizării ei, ai realizării României Mari după atâtea lupte și jertfe. Un aventurier iresponsabil care întreaga sa viață a fugit de răspundere. Pe front, ca și comandant de regiment fuge ca să se însoare cu Zizi Lambrino, în limbaj militar se numește dezertare și se pedepsește cu împușcarea. Dar era prinț moștenitor și a scăpat. Apoi renunță la tron, după care revine, tronul României era tentant în 1930. Și unui astfel de personaj i se pune în mână o decizie supremă pentru viitorul țării!

Are loc Consiliul de Coroană în urma ultimatumului sovietic, de fapt au fost două. Ultimatumul a fost înmânat de către Molotov la sediul Ministerului de Externe sovietic din Moscova ministrului român G. Davidescu acreditat în capitala sovietică la ora 22.00 în data de 26 iunie 1940. Era anexată și o hartă la scara 1:1800000 pe care era trasată noua graniță cu tușă groasă, un creion roșu neascuțit al lui Molotov, care pe această hartă cuprindea vreo zece kilometri, astfel că putea fi interpretată și ocuparea ținutului Herța. Nu era de ajuns ultimatumul, sovieticii au întrerupt și bruiat de nenumărate ori comunicațiile ambasadei noastre, astfel că textul complet al ultimatumului a ajuns la București abia la ora 6 dimineața, a doua zi.

Primul Consiliu de Coroană a avut loc la ora 12.00, atunci s-au pronunțat pentru rezistență 10, împotrivă 11, pentru negocieri cu sovieticii 4, și o abținere (chiar premierul Gheorghe Tătărescu!). Mi se pare frapant ca tocmai șeful guvernului să fie indecis, în postura și funcția ocupată ar fi trebuit să aibă o părere și să o expună clar, cum poți avea un prim ministru care să nu poată lua o astfel de decizie? Indiferent, bună, rea, o decizie trebuie luată, să nu iei o nicio decizie este cea mia proastă variantă posibilă. Sau poate chiar prin prisma aceasta Gheorghe Tătărescu a putut ocupa o funcție de ministru în guvernul Petru Groza tutelat de sovietici între 1945-1947? Se decide consultarea aliaților (cei care ne-au mai rămas) și încercarea de negociere cu sovieticii. Al doilea Consiliu de Coroană a avut loc la ora 21.00, după ce sovieticii au refuzat orice negociere și aliații noștri au dat răspunsuri ambigue (vom vorbi mai jos). Atunci au fost abia șase pentru rezistență, notați și în jurnalul lui Carol al II-lea. Și am cedat.

Să revenim la jurnalul lui Carol al II-lea și la probele indubitabile ale fățărniciei și ipocriziei acestui personaj. Iată ce scrie el cu privire la ultimatum: Această știre m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru așa de oribil că nicio minte românească nu poate să-l conceapă. Să fim serioși, cum rămâne cu ursul rusesc de care ne vorbea el mai devreme, sau de asigurările privind cercul de fier și foc? Doar demagogie și inconștiență, sau mai mult decât atât, mă refer la iresponsabilitate criminală. Fiindcă el știa că se va putea salva oricând plecând în Occident (ceea ce a și făcut), dar românii rămași pradă furiei sovietice? Mai departe, despre Consiliul de Coroană: Consiliul are loc și am ieșit din el amărât și dezgustat, toți acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai șase voturi, din cei 26 prezenți, au fost pentru rezistență. Numele lor merită să fie înscris cu litere de aur în cartea demnității românești: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.

În mod sigur acest jurnal a fost scris de regele Carol al II-lea cu scopul expres pentru a rămâne o mărturie care ar putea cumva să-l spele în fața posterității de multele lui păcate ca și conducător al țării. Dar adevărul istoric trebuie spus. Decizia votată în Consiliul de Coroană era strict consultativă, votul final și decisiv aparținea regelui și numai lui. El lua decizia de a intra sau nu în război, indiferent de ceea ce spunea Consiliul de Coroană. De ce Carol al II-lea nu a decis altfel decât a votat Consiliul, dacă spune astfel de lucruri frumoase despre cei ce au decis rezistența? De ce nu și-a înscris și el numele în cartea de aur a neamului românesc alături de cei șase? E simplu, a fugit de răspundere, asta a făcut toată viața lui, și așa va rămâne în istorie, ca un laș. Dar de ce a vrut puterea absolută instaurată în 1938 dacă nu a vrut să o folosească atunci când trebuia să o facă, conform sentimentelor sale așa cum apar în jurnalul său?

Comparativ cu vremurile noastre, îmi vine în minte un eveniment, respectiv decizia de vânzare a celei mai mari firme românești (Petrom), o companie care avea active enorme, domina piața românească de combustibili, dar avea și active în străinătate, inclusiv terenuri petroliere concesionate și platforme maritime, vândută cu un preț de nimic unei companii care nu avea mare lucru, nu știa ce înseamnă platforme de exploatare maritimă sau terenuri petroliere concesionate în Asia Centrală. Dar pentru a se acoperi, guvernul a trecut această privatizare prin parlamentul dominat tot de partidul politic care a dat guvernul. O acoperire prin votul din parlament, la fel cum Carol al II-lea s-a acoperit prin votul din consiliul de coroană. Vremurile trec, politicienii rămân, din păcate cam la fel.

Pentru cei care vor sări în apărarea sa comparând acest Consiliu de Coroană cu cel din august 1914 am vești foarte proaste. Și Carol I ar fi putut trece peste votul Consiliului de Coroană de atunci și să ia decizia de a intra în război de partea Puterilor Centrale în 1914 în ciuda deciziei pentru neutralitate și expectativa armată luată e acel Consiliu, dar bătrânul rege nu a putut face asta. De ce? Deoarece întreaga populație, întreaga opinie publică era împotrivă. Dacă și Consiliul de Coroană era împotrivă, regele nu avea nicio șansă. Dar în cazul lui Carol al II-lea, care era situația? Consiliul de Coroană votase pentru cedare, dar întreaga populație, întreaga armată era pentru rezistență. Toate mărturiile și amintirile militarilor români, tot ce se spune despre atitudinea civililor, totul conduce spre această concluzie, armata era gata să se bată pentru linia Nistrului, întreaga opinie publică era pentru luptă. Dar atunci, de ce Carol al II-lea nu a decis să treacă peste votul Consiliului de Coroană și să meargă pe linia opiniei publice și a armatei, caz în care ar fi devenit din start erou național? Ce l-a oprit? Doar lașitatea sa și fuga de răspundere care l-a caracterizat întreaga viață. Dar decizia sa de atunci a avut grave consecințe asupra întregii istorii a României.

Componenta strategică

În orice decizie trebuie luat în calcul și contextul strategic, din punct de vedere al aliaților și al intervenției lor. Să ne evaluăm situația la 26 iunie 1940.

Aliații

La cea vreme, în iunie 1940, marii aliați ai României erau în imposibilitatea de a ne ajuta, mă refer aici la cei ce ne garantaseră granițele, respectiv Franța și Marea Britanie. Franța capitulase în urmă cu patru zile, iar Marea Britanie era bătută și izgonită pe insula ei. Bătălia Angliei nu începuse încă, se părea că în curând Hitler va invada insulele britanice, totul era de partea lui. Dintre aliații României din estul Europei, doi nu mai existau, Cehoslovacia și Polonia. Statele din cadrul Înțelegerii Balcanice, respectiv Iugoslavia, Grecia și Turcia (în afară de România), contactate de România în 27 iunie pentru a vedea dacă își vor respecta înțelegerea în cazul unui conflict militar dintre România și URSS au răspuns evaziv, cerându-ne să nu rupem echilibrul printr-un război, cu alte cuvinte s-au eschivat de la angajamentele lor anterioare. Cu o singură excepție, Turcia, cea care a reiterat și s-a angajat să respecte alianța. În ciuda tuturor conflictelor și divergențelor din trecut, inclusiv din primul război mondial, când am luptat împotriva diviziilor turce în Dobrogea și mai apoi, doar pentru acest gest de onoare ar trebui să le fim recunoscători turcilor, spre comparație cu iugoslavii și grecii, de care ne leagă și multe legături religioase.

Tratatul de alianță prevedea cam așa: în cazul în care unul dintre aliați intra în război cu un alt stat și un stat terț îl ataca, aliații trebuiau să intre în război contra statului terț. În cazul nostru, lucrurile erau deja clare la 27 iunie 1940, când am cerut ajutorul aliaților. Dacă noi intram în război contra Uniunii Sovietice și Ungaria sau Bulgaria ne atacau, aliații din Înțelegerea Balcanică, respectiv Iugoslavia, Grecia și Turcia, intrau în război contra acestora? Mă repet, ei nu trebuiau și nu aveau cum să intre în război contra URSS, ci doar contra Ungariei sau Bulgariei care ne-ar fi putut ataca pe la spate, la fel cum a făcut Italia împotriva Franței când aceasta lupta pe front contra Germaniei în 1940. Ei bine, răspunsul Iugoslaviei și Greciei a fost ambiguu, mai degrabă negativ, ei ne-au transmis să nu tulburăm echilibrul balcanic și să ne batem cu rușii. Singurii care au răspuns pozitiv, clar și la obiect, au fost turcii, care au transmis că își vor respecta tratatul semnat până la ultima literă. Din partea lor, dacă ne-am război cu rușii și bulgarii ne-ar ataca pe la spate, ei ar intra în război contra bulgarilor, punându-i astfel într-o poziție dificilă. Dar, din păcate, iugoslavii și grecii s-au eschivat, astfel noi rămâneam descoperiți unui atac al Ungariei care ne-ar fi lovit din spate în cazul unui război contra URSS. Mai mult, au concentrat trupe pe granița din Banat, în ideea de a ocupa întreg Banatul dacă statul român s-ar fi dezmembrat. Amintirea ocupației Banatului din 1918-1919 le era încă proaspătă. Ce să zici de asemenea aliați? Iar noi, în 1941, când au fost invadați de germani, am refuzat să intrăm în Banatul sârbesc, ba chiar am amenințat  prin vocea lui Antonescu că în caz că Ungaria intră aici, ne băgăm după ei și îi vom scoate afară.

Deci, dintre aliați ne puteam baza doar pe Turcia, și asta în cazul unui atac din partea Bulgariei.

Inamicii

Am vorbit de Uniunea Sovietică, ea ne viza încă din 1918, când Lenin ne-a cerut Basarabia și Bucovina, deși această bucată de teritoriu românesc nu a fost stăpânită de ruși niciodată. Putem astfel să facem o legătură între pretențiile lui Lenin din 1919 și ale lui Stalin din 1940, toate vizau același lucru, extinderea noului imperiu comunist clădit pe ruinele celui țarist, dar mult mai ambițios. Țarii doreau doar stăpânirea regională, pe când comuniștii cea mondială. În rest, metodele sunt asemănătoare, dar mult mai rafinate sub imperiul comunist clădit de Lenin și perfecționat de Stalin.

Pentru a-și atinge scopurile, Stalin se aliază cu Hitler. Împreună își împart estul Europei, apoi Stalin îi dă mână liberă lui Hitler în vest. Germania s-a temut de războiul pe două fronturi, cum s-a întâmplat în primul război mondial, dar fiind asigurat de alianța cu Stalin prin pactul Molotov-Ribbentrop, Hitler are mână liberă pentru a lovi în vest, cu estul asigurat. Dar după victoria sa împotriva Franței, Hitler este anunțat că sovieticii își vor partea lor din înțelegere, ce a mai rămas din tratatul din 23 august 1939, pactul Ribbentrop-Molotov. Anume punctul 3 din protocolul secret, Basarabia.

La 22 iunie 1940 Franța capitulează. Iar a doua zi, imediat după felicitările sovietice de rigoare, Molotov îl invită pe ministrul german de la Moscova la o discuție și îl informează că problema basarabeană nu mai suferă amânare. Dar sovieticii cer și Bucovina pe lângă Basarabia, fapt care îl irită pe Hitler, dar nu numai acest aspect, cât și momentul ales. Abia golite cupele victoriei, când Stalin venea cu pretenții noi. Opoziția lui Hitler s-a tradus prin diminuarea pretențiilor sovietice de la Bucovina întreagă la doar jumătate din ea, respectiv Bucovina de Nord. Iar prin creionul gros al lui Molotov, la aceasta s-a adăugat și Ținutul Herța.

Stalin a jucat bine, ca întotdeauna, acest geniu al răului și-a jucat întotdeauna bine cărțile. Sunt mulți astăzi care spun că în cazul în care am fi rezistat pe Nistru și am fi fost bătuți, Hitler nu i-ar fi permis lui Stalin să ocupe teritorii de la stânga Prutului. Întrebarea de bază este cum l-ar fi oprit Hitler pe Stalin să nu o facă, din moment ce întreaga armată germană era în Franța și ar fi avut nevoie de câteva săptămâni să revină pentru a-l putea amenința pe Stalin și Armata Roșie. Deci, în ciuda pronosticului unora că Hitler nu ar fi permis ca rușii să treacă de Prut, adevărul este că germanii nu ar fi avut cum să-l amenințe. Nu ar fi avut cu ce, tocmai pe asta s-a bazat Stalin. I-ar fi pus pe germani în fața faptului împlinit și atât. Iar germanii ar fi avut nevoie de luni de zile de concentrări de forțe pentru a putea declanșa un atac, iar acesta putea fi efectuat doar în anumite condiții calendaristice și meteorologice, cum s-a verificat ulterior.

Dar să nu uităm un lucru esențial la 26 iunie 1940. Sovieticii și germanii erau aliați, erau pe aceeași mână. Chiar germanii ne-au sfătuit să cedăm ultimatumului sovietic, deci nu aveam cum să ne bazăm pe ei ca și ajutor. Prin acest aspect, nu aveam cum să știm că germanii s-ar fi opus ca rușii să treacă dincolo de Prut în caz că rezistam armat.

Căpitanul Ionel Epure, martir al Basarabiei

Încă un lucru des adus în discuție referitor la acele timpuri. Mulți își justifică părerile și teoriile pe baza negocierilor dintre Hitler și Stalin ca și cea descrisă de mine mai sus, referitor la diminuarea pretenției sovieticilor de la întreaga Bucovină doar la partea de nord a acesteia. La fel, pe anexa secretă de la pactul Ribbentrop-Molotov.

Ce vreau să subliniez este faptul că la acea vreme, anexa secretă de la pactul Ribbentrop-Molotov era secretă, necunoscută de nimeni în afara celor care au semnat-o. Această anexă secretă a fost descoperită de aliați în arhivele germane cucerite și sovieticii nu au recunoscut-o multă vreme, la fel cum nu au recunoscut și nu recunosc multe masacre comise împotriva altor popoare. Spre exemplu, masacrul de la Katyn l-au recunoscut abia după căderea comunismului.

Personal am o nelămurire, ținând cont de alianța sovieto-germană din anii 1939-1941. Oare obsesia lui Stalin pentru ocuparea Berlinului nu avea și o motivație mai ascunsă, în afara celei logice și normale de ocupare a capitalei inamicului? Că l-ar fi vrut capturat pe Hitler, dușmanul suprem, cu care stătuse alături timp de doi ani de zile, poate fi valabil, dar Stalin nu avea de unde să știe că Hitler va rămâne în Berlin și nu se va refugia pe undeva prin Alpii austrieci, așa cum existau unele planuri. Chiar și Stalin, când trupele germane se apropiau de Moscova în 1941 avea planuri de a se refugia la est de Urali, guvernul și o parte din structurile de putere au și început să se evacueze. Deci, Stalin nu putea fi sigur că îl va prinde pe Hitler în Berlin, totul era relativ. Berlinul era bine apărat și pierderile sovietice au fost pe măsură.  Dar nu cumva Stalin dorea să pună mâna pe arhivele germane și să le distrugă înainte de a ajunge pe mâna aliaților occidentali, pentru a nu se afla adevărul asupra dimensiunilor colaborării între Hitler și Stalin în perioada de aur a înțelegerii dintr cei doi? Totuși, protocolul secret din pactul Ribbentrop-Molotov a fost găsit și publicat, în acesta era trecut la punctul 3 interesul sovietic pentru Basarabia.

Dar asta abia în 1945, în 26 iunie 1940, la primirea ultimatumului, nu se știa nimic despre acest protocol secret, nu se știa nimic nici despre pretențiile lui Stalin asupra întregii Bucovine și nici despre faptul că nemulțumirea lui Hitler a diminuat pretențiile sovietice la jumătate din Bucovina.

Se știa doar că Sovietele ne cer Basarabia și nordul Bucovinei și trebuie să le răspundem în răstimp de 24 de ore, apoi aveam patru zile să le evacuăm. Și nu ne puteam baza pe nimeni, doar pe turci, împotriva tuturor puterilor momentului.

Componenta militară

Desigur că cea mai importantă bază pe care se putea susține o decizie de rezistență împotriva potențialei agresiuni rusești o constituie armata română, gradul ei de pregătire și de dotare comparativ cu cea agresoare. Era pregătită armata română să facă față celei sovietice în 1940? La trei luni după ce sovieticii încheiaseră un război greu contra finlandezilor? Să nu uităm că aveau și experiența luptei contra japonezilor în Mongolia, unde Jukov declanșase pentru prima oară atacul combinat aviație-tancuri la Halhin Gol, dezvoltat ulterior de germani sub numele de blietzkrieg. Un lucru este foarte clar, sovieticii ne erau superiori din toate punctele de vedere în 1940, numeric, tehnic, ca dotare și ca experiență de război.

Planul sovietic de anexare a Basarabiei și nordului Bucovinei

Despre superioritatea inamicului vorbise și Șeful Statului Major, generalul Florea Țenescu, în Consiliul de Coroană, el susținând că sovieticii aveau o sută de divizii, iar ungurii și bulgarii câte 20, contra celor 40 ale noastre, dintre care 20 concentrate pe frontiera de est și nord-est. Poate că numărul de o sută pe granița noastră este exagerat, dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că Armatele a 9-a și a 18-a, erau cele mai puternice din Armata Roșie, cele cu care ne-am confruntat după 22 iunie 1941. Lor li se adăuga Armata a 12-a ca sprijin. Era normal ca cele mai puternice armate sovietice să fie orientate împotriva României, rolul lor era ca la nevoie să se năpustească prin Poarta Focșanilor și să ocupe terenurile petroliere de la Ploiești, securizând cel mai mare rezervor de petrol european, astfel ca nimeni, nici germania, să nu poată avea acces la el. Fără petrol, mașina de război germană nu putea funcționa. Până acum aceasta a funcționat cu petrol sovietic, dar în caz de răcire a relațiilor sovieto-germane, cum se va întâmpla ulterior, petrolul românesc devenea o resursă esențială. De aceea erau aceste armate poziționate atât de aproape, pentru petrol și pentru a lua în stăpânire gurile Dunării.

După cum se vede în imaginea anexată, în apropierea granițelor noastre se aflau patru armate sovietice a 12-a, a 5-a si a 9-a, iar în spatele lor, ca și acoperire, a 6-a și a 18-a.

Este adevărat, nu doar superioritatea numerică și tehnică este determinantă într-un război, cum s-a văzut de multe ori în conflictele militare, inclusiv în istoria noastră. Mai apar și alte condiții, dar nici acestea nu ne erau prea favorabile. Mulți vor oferi exemplul finlandezilor, care au rezisatat cu succes timp de trei luni, provocând pierderi grele invadatorilor. Dar aceștia pierd din vedere o condiție esențială, condițiile și terenul. Condițiile și terenul favorizau în Războiul de iarnă apărarea în cel mai înalt grad. Iarna grea din ținuturile nordice greu accesibile, temperaturi de minus 40 de grade, viscole, zăpada abundentă în care se blocau tancurile, terenul greu, cu lacuri și păduri și puțin drumuri, toate la un loc au făcut victime grele, favorizându-i pe finlandezii care se deplasau pe schiuri, echipați în alb, provocând dezastru în spatele liniilor sovietice, care îi numea Moartea albă. Spre deosebire, în iunie-iulie 1944, terenul cucerit în trei luni în războiul de iarnă a fost ocupat de sovietici în câteva săptămâni. Orașul Tamperre, pentru care s-au dat lupte atât de grele în 1940, a fost cucerit în câteva ore în condiții de vară (vezi Finlanda și România în război. Asemănări și deosebiri (II)). Doar victoria de la Tali Ihantalla i-a oprit pe ruși. Dar, în iunie 1940, sorții erau tot de partea sovietică.

Situația strategică a frontierei era mai gravă decât cu un an înainte. Cât timp a existat Polonia ca stat aliat, aveam o continuitate a frontierei de la sud la nord, trebuia să ne apărăm doar spre est. Chiar configurația terenului, cu văile râurilor orientate de la nord la sud, și dealurile tot la fel, favoriza o apărare pe aliniamente succesive, pe crestele dealurilor. Dar odată cu împărțirea Poloniei, URSS câștigă un intrând periculos în nordul Bucovinei, în Galiția. De aici, printr-un atac de la nord la sud prin Bucovina, pătrunzând pe văi și urmându-le, întreaga apărare română putea fi întoarsă cu ușurință. Era suficient ca o forță să le fixeze pe front, iar o alta să le întoarcă apărarea pe flanc, de la nord la sud. Aceeași problemă spinoasă apăruse șila granița cu un alt dușman, cu Ungaria. Până în 1939, la destrămarea Cehoslovaciei, aveam granița cu ei doar la nord-vest. Când Cehoslovacia a fost împărțită, României i s-a propus să preia partea din Maramureșul istoric lăsată cehoslovacilor în 1920 (o mare prostie, deoarece era ocupat de armata română!). România a refuzat să preia acestă porțiune din vechiul Maramureș prin desființarea Cehoslovaciei, motivând că reîntregirea ținuturilor românești nu se face pe nenorocirea aliaților. Ungaria nu a avut astfel de probleme și l-a preluat. Fie numai din rațiuni strategice ar fi trebuit ocupat, astfel aveam în fața ungurilor și a pretențiilor lor un front continuu, sprijinit pe Carpați la nord. Nu am făcut-o, astfel că ne-am trezit cu un intrând periculos la nord, de-a lungul Tisei, care amenința apărarea noastră cu întoarcerea, astfel că trupele noastre de vânători de munte au trebuit masate la Sighet și în Maramureș în vara lui 1940, până la dictatul de la Viena, la a doua cedare.

O altă chestiune esențială a apărării o reprezintă pregătirea terenului. Dacă terenul este favorabil apărării, trebuie pregătit să fie și mai favorabil prin fortificații. Șanțuri antitanc, cazemate, lucrări de întărire pot face ca o trupă redusă numeric să poată fi capabilă să reziste timp îndelungat unei forțe superioare. Insulele japoneze din Pacific sau plaja Omaha din Normandia au arătat acest lucru în cazul debarcărilor de pe mare, dar sunt și alte exemple referitoare la cât de greu poate fi trecut un râu cu malul fortificat de inamic.

Cum stăteam noi la acest capitol? Foarte bine, excelent, ca și planuri pe hârtie. Dar ca realizare? Ne spune col (r) Florea Pavlov, în acea perioadă șef al secției operații din Comandamentul trupelor de geniu:

Prin directiva generală 748 din 13 martie 1934 și completată cu noi precizări în anii 1936 și 1937, a stabilit un sistem unitar de realizare a fortificațiilor la granițele de est, nord și sud, iar prin Memorialul nr 455 din 10 iulie 1936 a stabilit măsurile de întărire defensivă a frontierei de vest. (…) Sistemul unitar de fortificare a țării prevedea executarea unor fortificații permanente sub forma cazematelor de beton cu 2-4 creneluri pentru mitraliere, cazemate pentru tunuri anticar, observatoare și puncte de comandă din beton, completate cu instalații de transmisiuni, lucrări pasagere pentru apărarea  apropiată, baraje de mine și baraje de sârmă ghimpată ș.a. (…) Lucrările de fortificații de pe Nistrul inferior și din Bucovina de Nord au fost începute la 4 ianuarie 1940 (!), fiind destinate acestui scop.

Sectoarele militare 8,9,10 și 11 lucru, cu reședințele la Tighina, Chișinău, Cornești și Rădăuți, au acționat în zonă până la 18 iunie 1940.

Când imperiul sovietic a executat invazia ocupând teritoriile românești de vest de Nistru, urmare a altui diktat, pactul Molotov – Ribbentrop din 1939, în Basarabia, trupele de geniu executaseră din cele 1033 cazemate planificate numai 127, adică 12,3% din necesar, iar în Bucovina, din 498 cazemate prevăzute, se realizaseră doar 24 de cazemate, adică 5% din necesar.  Materialele de construcții aprovizionate, valorând 227,118 milioane lei nu s-au mai putut evacua din depozitele create rămânând în posesia cotropitorilor.

Aceasta a fost soarta eforturilor umane, financiare și materiale făcute de statul român pentru apărarea țăriii. Sumele enorme cheltuite pentru executarea acestor lucrări de fortificații s-au adăugat la imensele pierderi suferite de România prin rapturile teritoriale.

Durerea mare a oștirii române a fost că toate aceste pierderi au fost suferite fără nici un fel de luptă, iar din sutele de cazemate construite nu s-a tras nici un glonț sau proiectil.

Câtă iresponsabilitate politică a factorilor de decizie, când ne băteam cu rușii pe Nistru până în 1924, de atunci veneau propuneri pentru un sistem de fortificații pe zona de est! Iar lucrările au început abia în 4 ianuarie 1940!! La fel ca și în ziua de azi, când sunt amânate la nesfârșit dotările armatei, iar când acestea sunt făcute se fac cu întârziere, second-hand și incomplete! Istoria se repetă, dacă nu vrei să înveți din ea. Și atunci, cine e vinovat? Aceiași, și atunci și acum.

Culmea politicianismului, azi e ziua drapelului și e 26 iunie, ziua în care URSS ne înmâna ultimatumul pentru cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Tot azi, se proclamă zi de doliu național, dar surpriză, nu pentru Basarabia, sau Bucovina, ci pentru că au murit câțiva turiști într-un accident rutier. Da, e tragic, atât pentru victime, cât și pentru rudele lor, dar putem compara asta cu miile de morți anual pe șoselele din România? Atunci și ei ar merita o zi de doliu național, nu? Dar ce ne facem cu sutele de mii de victime ale comunismului în Basarabia și apoi în România, ca urmare a acestui ultimatum din acestă dată fatidică? Nu pentru ei ar trebui să se proclame doliu național?

Cum ar fi fost dacă?

E foarte dificil să dai un răspuns la această întrebare, după cum subliniam în debutul articolului. Dar să încercăm o foarte timidă încercare. România respinge ultimatumul. URSS ar fi atacat imediat? Putem presupune cu o probabilitate destul de mare că da, toate indiciile arată că erau pregătiți de atac. Ar fi atacat imediat pentru a nu da timp factorilor decizionali (cei total surprinși de ultimatum) să organizeze cât de cât dispozitivul militar român pentru apărare, să întărească trupele din est, să asigure poziții defensive eșalonate în adâncime pentru o cât mai bună apărare. URSS nu dorea să dea timp de reacție factorilor politici, mai ales să nu-i dea timp lui Hitler care ar fi putut începe o oarecare mișcare de trupe din Franța (aceasta abia capitulase de patru zile, trupele germane erau toate concentrate acolo) pentru a-i tempera avântul aliatului Stalin. Mai mult, Armata Roșie nu dorea ca să ne dea timp să mutăm trupe de pe frontierele bulgare și ungare.

Ținând cont de răspunsul primit de la turci în 27 iunie, dinspre sud puteam fi mai liniștiți, dacă bulgarii ar fi atacat în Dobrogea, turcii i-ar fi atacat dinspre sud, silindu-i să ducă un război pe două fronturi. Chiar dacă nu i-ar fi atacat, și o declarație de război turcă ar fi imobilizat trupe bulgare la granița turco-bulgară, micșorând efectivele desfășurate împotriva noastră. Conform asigurărilor turcilor, am fi putut să luăm trupe din sud, pe care să le ducem în est, ori asta rușii nu doreau să ne dea timp. În Dobrogea, chiar cu efective inferioare, am fi putut duce lupte de apărare și de întârziere. Spre comparație, în primul război mondial al luptat în Dobrogea împotriva germanilor, bulgarilor și turcilor, toți conduși de un general de renume ca și von Mackensen, iar alături de noi am avut doar două divizii rusești care au cam evitat lupta și una sârbească care s-a bătut cu eroism. Deci, am fi putut duce un război defensiv la sud, în caz că ne-ar fi atacat bulgarii.

Ungurii nu s-ar fi grăbit să ne atace de la primul foc de armă, nu stă în caracterul lor. Ar fi așteptat ca rușii să ne bată serios de tot, abia atunci ar fi atacat, la fel și bulgarii. La fel au procedat și italienii împotriva Franței, au atacat-o abia când era în pragul prăbușirii în urma atacului german început la 10 mai 1940, și chiar atunci italienii nu prea s-au descurcat cu defensiva franceză subțire. Ungurii și bulgarii ar fi atacat numai după ce rușii ar fi rupt frontul și ar fi pătruns adânc, undeva dincolo de Prut. O problemă suplimentară o constituia Iugoslavia, acești aliați care nu s-au angajat să-și respecte cuvântul cum au făcut turcii, au concentrat trupe la granița Banatului românesc, gata să profite de eventuala prăbușire a statului român și să ocupe întreg Banatul ca și în 1918-1919.

Deci, ca idee, ar fi trebuit să întărim mai mult estul, contra amenințării principale și imediate care era URSS, lăsând pe celelalte granițe amenințate doar efective de acoperire, deoarece dacă ne băteau rușii rapid, s-ar fi năpustit și ceilalți să smulgă o bucată din pradă. Cât timp rezistam, nu s-ar fi grăbit. Și asta era și ideea sovieticilor, să ne atace rapid ca să nu aducem trupe de pe celelalte frontiere, ca să putem organiza o defensivă mai îndelungată.

Ca dovadă că sovieticii ne-ar fi atacat imediat stă și faptul cum s-au desfășurat evenimentele între 28 iunie – 1 iulie. Au pătruns rapid flancând și depășind coloanele noastre în retragere, le-au blocat retragerea și le-au capturat, dezarmat, jefuit. Ofițerii au fost batjocoriți, bătuți și chiar uciși. O comportare de barbari, nu de armată a unui stat, mai ales că nu eram în stare de război cu ei.

Deci aveau pregătite planurile și direcțiile de invazie, tancurile și trupele lor se aflau pe direcțiile de plecare. În caz că refuzam ultimatumul, forțele lor blindate s-ar fi năpustit asupra punctelor de trecere, le-ar fi forțat și ar fi luat punctele întărite și cazematele din spate, apoi ar fi pornit sprijinite de aviație în adâncimea teritoriului. Un blietzkrieg clasic, la fel ca și la Halhin Gol (vezi harta).

Primul blietzkrieg, Hahlin Gol, august 1939

La aviație ne erau net superiori, la tancuri nu mai vorbim. Am văzut în articolul Minciuna 22 iunie 1941 cum stătea URSS la capitolul tancuri în 1941, avea peste zece mii de tancuri, mai mult decât toate statele lumii luate la un loc. Spre comparație, tot în 1941, după un an de pregătire de război, avea 70 de tancuri Renault. Ori, Uniunea Sovietică nu avea cum să fabrice zece mii de tancuri într-un an, așa că dispunea de câteva mii și în 1940, tancuri pe care le-a folosit și împotriva japonezilor, și împotriva finlandezilor. Încă ceva, sovieticii aveau o armă ofensivă care nici nu exista în armata română, parașutiștii, fiind vorba de câteva divizii aeropurtate. S-au folosit din plin de parașutiști în timpul invaziei Basarabiei, ei fiind vârful de lance al ofensivei, au fost parașutări la Chișinău (unde au dat mâna cu coloana a cincia sovietică care îi aștepta), precum și pe lângă Prut. Aceștia erau lansați în spatele trupelor aflate în retragere pentru a le tăia calea, așa cum s-a întâmplat. Când te aperi nu ai nevoie de parașutiști, ei pot fi folosiți atunci doar ca și infanteriști. Doar în atac ai nevoie de ei pentru a destabiliza spatele frontului inamic. Nu întâmplător, arma parașutiștilor a fost creată în armata română abia la 10 iunie 1941, când ne pregăteam de atacul pentru dezrobirea Basarabiei și nordului Bucovinei.

O întrebare pusă de multe ori a fost dacă rușii s-ar fi oprit la Prut în caz că ne opuneam cu arma în mână. Majoritatea au răspuns că Hitler nu le-ar fi permis asta, nu le-ar fi permis să treacă Prutul pentru a nu amenința câmpurile petrolifere de la Ploiești. Adevărul este că Hitler nu ar fi avut cum să se opună, nu avea la dispoziție o amenințare credibilă ca să-l facă pe Stalin să se oprească. Trupele germane erau în Franța, ar fi fost doar vorbele lui Hitler fără o bază credibilă. Ori, acesta nu ar fi riscat un război mai devreme ca să-l facă pe Stalin să evacueze ceea ce el ar fi ocupat suplimentar față de înțelegerea avută. Nu degeaba germanii ne-au sfătuit să cedăm. Ca dovadă stau mărturiile ce denotă faptul că rușii  au încercat ocuparea întregii Bucovine, și doar câteva gesturi eroice, plătite cu viața de cele mai multe ori, ale unor ofițeri români au împiedicat asta. Întotdeauna rușii au încercat să înghită mai mult decât puteau digera, eventual ulterior negociind de pe poziții de forță bucata care nu o puteau menține. Dar mai mult decât Prutul, un obiectiv important îl reprezentau gurile Dunării, nu degeaba au avut loc parașutări la Reni și pe brațul Chilia. În acest sens amintesc ocuparea prin surprindere a ostroavelor din Delta Dunării în toamna lui 1940 și continuele provocări și atacuri în această zonă, chiar și după ce Germania ne-a garantat noile frontiere! Deci, rușii nu s-ar fi oprit pe Prut și pe brațul Chilia al Dunării.

Rămâne întrebarea, am fi putut rezista în iunie 1940? Părerea mea e că întrebarea e pusă greșit. Ar fi trebuit formulată altfel: cât am fi rezistat? Răspunsul e mult mai simplu: mulțumită politicienilor de doi bani (asemănători cu cei de astăzi), nu prea mult. Am fi putut rezista mai mult dacă armata ar fi fost dotată din timp și dacă cel o mie cinci sute de cazemate ar fi fost la locul lor, gata de a fi folosite. Spre exemplu, chiar Marele Stat Major român prevedea în caz de război cu URSS în 1940 evacuarea părții de nord a Bucovinei pe aliniamentul Prutului, mai ușor de apărat, precum și a nordului Basarabiei! Păi de ce era mai ușor de apărat? Pentru că din peste o mie cinci sute de cazemate prevăzute, la acea dată fuseseră realizate sub 150! Păi cine e de vină că armata nu putea apăra teritoriul național? Aceiași care și azi tot amână dotarea și modernizarea armatei, sub diferite scuze și pretexte.

Eroii

Totuși, chiar și în tragedia unei retrageri, atunci când românilor li s-a interzis să riposteze, au fost ofițeri și soldați care și-au făcut datoria de români, și mulți au plătit cu viața. Am prezentat în articolul 28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți cazul căpitanului Ioan Boroș, primul ofițer român căzut în al doilea război mondial. L-am amintit și pe căpitanul Ionel Epure, multiplu medaliat la concursurile internaționale de hipism, mort pe timpul retragerii. Împrejurările nu sunt prea clare, sunt mai multe mărturii, cum că ar fi fost ucis de către civilii minoritari (mulți evrei) care se bucurau și se dedau la atrocități împotriva militarilor și civililor români în retragere, altele că s-ar fi sinucis. O mărturie credibilă descrie felul cum unitatea sa a fost surprinsă de o coloană sovietică care a vrut să-i dezarmeze. Epure s-a dus să parlamenteze cu comandantul sovietic, un maior, care l-a pălmuit și i-a smuls tresele. Epure a scos pistolul și l-a împușcat pe maior, apoi, penru a nu atrage represalii asupra soldaților săi, s-ar fi sinucis. Adevărul așteapră încă să fie aflat din arhivele noastre.

Un lucru este clar, sovieticii au invadat Basarabia cu opt ore mai devreme față de convenția încheiată la acceptarea ultimatumului, nu au respectat graficele de deplasare și nici limita de minim patru kilometri între cele două armate. Dimpotrivă, s-au dedat la tot felul de acte pentru sub pretext de a nu permite evacuarea bunurilor și persoanelor din Basarabia. Aveau nevoie de bunuri și de cetățenii din Basarabia, ca și sclavi sau carne de tun, cei care reușeau să scape de epurări și deportări.

Ca și concluzie, șansele noastre erau reduse, dar vina cea mai mare o au politicienii vremii care, ca și cei de azi, au tot amânat dotarea armatei. Dacă Carol al II-lea deplângea decizia luată de alții în Consiliul de Coroană, el nu spunea nimic de decizia sa, de ce nu merge până la capăt? Să spună franc în față că ar fi trebuit să ne batem, dar el era principalul responsabil că nu prea aveam cum și cu ce? Da, ar fi trebuit să ne batem, dar ar fi trebuit să avem și cu ce și cum, ca să avem măcar ceva șanse. Situație identică ca și cea actuală, toți politicienii sunt mari patrioți, dar dacă îi întrebi ce fac pentru dotarea armatei, dau din colț în colț, că e criză, că nu sunt bani etc. Iar când va veni un nou 26 iunie 1940, deoarece istoria se repetă dacă nu vrei să înveți din ea, aceiași politicieni vor face la fel ca și Carol al II-lea, se vor lamenta că alții nu au vrut să se bată.

Să dăm un singur exemplu, foarte recent. Toți specilaiștii militari sunt de acord că am avea nevoie de minim 48 de avioane de luptă bune, de generație nouă. Ca să adoarmă publicul, guvernanții cumpără cu chiu, cu vai, 12 avioane second-hand, în ideea că și-au făcut datoria, și ca această chestiune să fie uitată. Pentru restul nu sunt bani, e criză, nu-i așa? Aminitiți-vă pe ce tâmpenii s-au cheltuit miliarde de euro în ultimii zece ani de către toate guvernele care s-au succedat în acest răstimp! Da, e adevărat, dotările armatei nu aduc voturi.

Până la urmă am cedat Basarabia și nordul Bucovinei în 1940 fără luptă. Dar ce facem cu cedarea Ardealului? Situația era alta, șansele erau mai favorabile, o politică fermă ar fi putut face diferența, și ar fi putut influența viitorul țării, precum și parcursul nostru în al doilea război mondial, dacă nu aveam șantajul Ardealului în spate. Dar o lașitate o atrage pe alta, după prima cedare, lui Carol al II-lea i s-a părut firească și a doua. Din fericire, a fost prea mult și pentru răbdătorul popor român, care l-a alungat. Prea târziu.

Cu toate acestea, au fost eroi adevărați care au spălat fața armatei române în una dintre cele mai negre zi. Am vorbit despre căpitanul Ioan Boroș în articolul 28 iunie 1944, fapte și eroi necunoscuți, azi am să vorbesc de colonelul (r) Napoleon Popescu, Regimentul 5 care de luptă, în 1940 căpitan, de fapt vă va vorbi chiar el:

Pentru executarea hotărârii guvernului român de evacuare a trupelor noastre din aceste ținuturi strămoșești și organizarea rezistenței pe Prut, Marele Stat Major a hotărât ca la toate trecerile peste acesta, să se instaleze servicii de pază și ordine de către subunități de arme întrunite. Misiunile acestor subunități erau asigurarea evacuării pe jos a trupelor române din provinciile cedate precum și securitatea căilor ferate, a podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzine electrice, telegraf, telefon, gări etc., împotriva eventualelor sabotaje.

La 25 iunie 1940, în funcția de comandant de companie, cu gradul de căpitan, mă găseam la Ploiești, cantonat la școala de ofițeri de reyervă. Din ordinul Marelui Stat Major cu un tren special am plecat la Galați, la dispoziția diviziei comandată de generalul Pantazi. Am sosit la Galalți în seara zilei de 26 iunie 1940.

Am luat contact cu comandantul diviziei; mi s-a ordonat să mă deplasez cu compania de care de luptă la Giurgiulești, unde, împreună cu un divizion de cavalerie purtat, să organizăm și să apărăm un cap de pod pe malul stâng al Prutului (est de Prut)

Giurgiulești este ultima localitate de câmpie, situată la extremitatea sudică a județului Cahul; aici Prutul își duce domol apa spre vărsare în Dunăre. Importanța localității reieșea din existența podului (2 fire de circulație dintre care unul, de cale ferată) peste Prut, prin care se asigura legătura județului Cahul cu orașul Galați.

Comandantul divizionului de cavalerie mi-a ordonat ca, împreună cu subunitățile sale, să apăr căile de acces spre pod, din direcțiile nord și est ale satului Giurgiulești.

Pentru îndeplinirea misiunii primite am dispus: plutonul 1 care de luptă, comandat de locotenentul Mihail Pană, să ocupe la marginea satului Giurgiulești intrările dinspre est; plutonul 2, comndat de locotenentul Mihai Teodorescu, pe calea dinspre nord; al treilea pluton l-am menținut la capul podului, ca rezervă.

Terenul șes, oferea posibilitatea unei bune observări de la depărtare de câțiva kilometr . Carele de luptă au fost camuflate în grădinile sătenilor din marginea satului, sub copaci.

Legătura dintre mine și comandanții de plutoane s-a făcut prin agentul motociclist care, la ordin, executa patrularea în toată zona capului de pod.

În ziua de 1 iulie, în cursul dimineții, divizionul de cavalerie a părăsit capul de pod. Pentru apărarea capului de pod a rămas numai compania de care de luptă.

Către orele 11 motociclistul trimis de locotenentul Pană, în mare viteză, se oprește la punctul de comandă și îmi raportează.

–         Domnule căpitan, domnule căpitan, vin rușii cu tanchete; domnul locotenent Pană întreabă ce ordonați?     

–         Comunică urgent următorul ordin, am zis eu: încărcați proiectile perforante în toate tunurile; sub 300 m, în foc plin, fără somație!

După circa un sfert de oră s-au auyit bubuiturile de Tun, de la plutonul locotenetului Pană. Trei tanchete rusești lovite erau în flăcări, aprinse pe lângă lanurile cu grâu.  

Pentru a impresiona pe agresor, am tras o salvă cu cele 5 tunuri ale plutonului de reyervă peste sat în direcția bubuiturilor.

S-a făcut liniște. Pe sub malul stâng al Prutului venea în pas alergător o companie de infanterie de-a noastră, comandată de căpitanul Ghiurteș.

Apropiindu-se de mine, m-a sărutat spunându-mi ”ne-ați salvat domnule căpitan! Rușii au vrut să ne taie retragerea” Această companie a trecut, în ordine, podul spre Galați. Imediat după aceasta, la orizont, au apărut trei ofițeri ruși, cu un steag alb și cu un țăran translator. Erau: un căpitan de aviație, un căpitan de parașutiști și un căpitan de tancuri, au venit la postul meu de comandă și au început parlamentările. Măroagă să nu mai trag și să nu arunc podul în aer.

–         Ce căutați aici? Trebuia să veniți mâine, le-am răspuns eu.

–         Avem ordin de la Moscova! Au zis ei.

–         Eu am ordin de la București, am replicat.    

Când se apropiau parlamentarii ruși, am ordonat motociclistului să se ducă la comandamentul diviziei și să anunțe sosirea lor.

În urma acestui anunț au venit colonelul Vasiliu, șeful de stat major al diviziei, însoțit de căpitanul Dămăceanu. Acesta mi s-a adresat cu un ton ridicat:

–         Ce-ai făcut căpitane? Ai provocat un conflict diplomatic!

I-am răspuns că dacă nu trăgeam eram prizonierii rușilor cu toată compania. L-am întrebat: era mai bine așa?

Colonelul Vasiliu s-a apropiat de parlamentarii ruși, începând tratativele.

În urma discuțiilor rușii s-au retras; eu am primit ordin să-mi retrag compania pe malul drept al Prutului.

Am executat ordinul, retrăgând tanc cu tanc, pe pod, toată compania. Am așteptat să treacă și ultimii refugiați care veneau în grabă spre noi.

Sublocotenentul genist care minase podul s-a prezentat la mine întrebându-mă dacă distruge podul. Îndurerat am zis: ”Da” și podul a sărit în aer. 

De la divizie am primit ordin să cantonez compania în cazarma aerodromului Galați.

În cantonament am fost vizitat de colonelul Beldiceanu, comandantul Regimentului 1 care de luptă. Acesta m-a felicitat zicându-mi:

–         Bravo, Napoleoane! Ai apărat onoarea țării față de cei ce nu au respectat convenția încheiată.

După această întâmplare, aveam să aflu de la soția mea că postul național de radio București a făcut cunoscut în cadrul jurnalului de seară acest eveniment petrecut în zilele de doliu ale întregii națiuni române.

În această zi de 2 iulie 1940 – in care, cu 436 de ani în urmă pe vremea când se secera grâul, marele voievod și comandant de oști a Moldovei, Ștefan cel  Mare intra în veșnicie; la Giurgiulești pe Prut, în loc de dangătul clopotelor și liniștea duhovnicească au fulgerat năpraznic tunurile de pe tancurile românești. Trei blindate rusești ardeau în lanurile de grâu prevestind parcă soarta ce o vor avea multe altele dintre ele, pe aceleași meleaguri, la scurgereadoar a unui an.

La Giurgiulești nu a curs sânge de român.

Redactor Cristian Negrea

www.cristiannegrea.ro

,

Crimele și ororile comise de comuniștii evrei împotriva românilor este un subiect care descrie atrocitățile și trădările făcute de comuniștii evrei împotriva românilor în perioada evacuării din Basarabia și Bucovina în special în vara lui 1940. Aceste fapte sunt parte a Holocaustului Roșu împotriva neamului românesc.

Subiectul pune în context istoric problema revizionismului istoric iudaic. Acesta nu încetează să rescrie istoria românilor în funcție de interesele străine românilor. Inventând antisemitisme false, apoi pictându-i pe români în culorile mincinoase ale unui oprobiu dezlănțuit contra unui neam întreg revizionismul istoric iudaic neagă Holocaustul Roșu prin care zeci de milioane de creștini dintre care peste două milioane de români au pierit sub bolșevici, conduși de cadre iudaice.

Scriitorii de rea credință au scris, pentru a ilustra minciuna că România ar fi „ucis, ucis, ucis”, despre jandarmi români operând în teritoriile ocupate de teroarea horthystă! Când minciuna lui Elie Wiesel este dezvăluită de Eugen Ionescu în direct la televiziunea franceză, acuzatorul începe să oscileze și se dă singur în vileag declarând că „oricum ascultătorii nu se preocupă de istorie”.

Ei bine, istoria îi preocupă intens pe români, care, deși iartă crestinește, au suferit prea mult pentru ca să uite vreodată. Trebuie precizat că Nord-Vestul Transilvaniei a fost sub ocupație maghiară ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940 și până la 25 octombrie 1944, ziua când Transilvania este eliberată în întregime.

NKVD_crimeNicolae Iorga, la 6 iulie 1940, scria în „Neamul Românesc” sub titlul „De ce atâta ură?”: „Se adună și cresc văzând cu ochii documentele și materialele, actele oficiale și declarațiile luate sub jurământ. Inalți magistrați și bravi ofițeri care și-au riscat viața ca să apere cu puterile lor retragerea și exodul românilor au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaților, lovituri cu pietre și huiduieli. Toate aceste gesturi infame și criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănțuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Așa ni se răsplătește bună-voința și toleranța noastră?

Am acceptat acapararea și stăpânirea iudaică multe decenii și evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Si de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă și publică de isprăvile bandelor ucigașe de sectanți sau sanguinari.

Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, orașe și sate. Frații noștri își părăseau copii bolnavi, părinții bătrâni, averi agonisite cu trudă(…) In nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă(…) Li-s-au servit gloanțe, au fost sfârtecați cu topoarele(…) li s-au luat hainele, li s-a furat ce aveau cu dânșii, ca apoi să fie supuși tratamentului hain și vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească față de musafiri și jecmănitori merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde și frățești față de neamul nostru în nenorocire”.

Incă din vremea lui Mihail Kogălniceanu, numărul tot mai mare de refugiați evrei care se agitau pentru denigrarea României prin Alianța izraelită au obligat instituțiile democratice ale țării să ia act de efectele dezastruoase ale trădării neamului românesc de către acesti refugiați. Pentru economia românească, dinamica iesirilor de capital sub controlul noilor refugiați (atingând intr-o singură generație numărul de câteva sute de mii) se făcea tot mai simțită.

Situația era fără iesire mai ales din cauza intervenției conjugat anti-românesti a puterilor străine, manipulate de Alianța izraelită. In fine, prin arendarea pământurilor moldovenesti in mod concentrat sub controlul acestor refugiați, care au folosit sălbăticie contra țăranilor români, s-a ajuns la marea răscoală din 1907, în urma căreia mii de români și-au pierdut viața.

Winston Churchill a explicat într-un articol faimos din anii 1920 că evreimea organizată s-a divizat în timpul primului război mondial între bolșevism (ale cărui ravagii acum la aproape optzeci de ani de la evenimente se pot măsura în zeci de milioane de victime si un atac fără precedent împotriva creștinismului) și respectiv sionism, care este o mișcare ideologică fascistă, rasistă și de purificare etnică.

Ambele grupuri de ideologi, agenți și teroristi au trădat statul român, care le oferise protecție și adăpost timp de multe generații.

Bolsevicii, luptând direct și fără oprire contra românilor, prin sabotarea Unirii, prin uneltiri și prozelitism, au amenințat ființa națională românească, statul național român, biserica națională, și civilizația creștină. Pentru a înțelege acest fapt este suficient a constata dezastrul programat al creștinilor în Rusia bolșevizată, unde milioane de creștini au fost martiri, apoi toate bisericile au fost desacralizate sau distruse, în timp ce nicio sinagogă nu a fost atinsă.

Sioniștii urmăreau ruperea unei părți din teritoriul național român și vinderea lui prin alipirea de imperiul bolșevic. Prima incercare istorică a evreilor de a se regrupa a fost în Basarabia românească, pe care cetățenii români evrei basarabeni, trădând interesele țării, au făcut totul pentru a o aduce sub bolșevici, chiar sub numele de Republica Socialistă Sovietică Evreiască.

Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, trupele sovietice intră în Basarabia și Bucovina, „încă din noaptea de 27 spre 28 iunie„, la ora 3 a.m., străpungând teritoriul românesc prin cinci puncte. În același timp, grupuri specializate organizează acțiuni antiromânesti în vederea creării panicii, dezorganizării și confuziei generale. Astfel de acțiuni au loc în orasele: Chisinău, Cernăuți, Soroca,Tighina, Reni.

Starea de spirit a populației basarabene, incă de la inceputul evacuării armatei, administrației și civililor români, este consemnată de sursele sovietice astfel:…rușii indiferenți; evreii aclamă intrarea Sovietelor în Basarabia. Românii de la sate surprinși de evenimente, nu înțeleg ce se petrece„.

Documentele strânse arată că „actele de agresiune și batjocorire” întreprinse împotriva armatei române care se replia începând cu data de 28 iunie 1940, au fost inițiate îi desfășurate de armata sovietică în colaborare cu bandele formate mai ales din minoritari, „între care și o sumă de evrei”.

În timpul celui de-al doilea război mondial doar mareșalul român Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu, și Mișcarea Legionară i-au susținut pe sionisti, preferând să-i vadă pe cetățenii români evrei mai degrabă plecați din România în Palestina decât rămasi, ca să fie trădători, activi în chip de agenți comuniști ai puterilor străine cu care România era în război.

România este astfel singura țară care nu i-a deportat pe evrei la Auschwits, un număr considerabil dintre acestia regăsindu-se plecați în Palestina.

Deși au fost numărați printre victime de mai multe ori de holocaustologii ce folosesc încă mijloacele de propagandă comunistă, chiar aflându-se, prin aceasta, în plin negaționism al Holocaustului Roșu (al căror teoreticieni și practicieni erau ca foștii profesori de marxism) evreii români după invazia sovietică erau mai numeroși decât înainte de război!.

Un autor sionist deosebit de discreditat de poziția sa manifest anti-românească este Matatias Carp. Cele trei volume sub semnătura sa sunt singura sursă de date privind populația evreiască (secret de stat). Lucrarea sa este publicată imediat după invazia sovietică, un context discutabil, pentru a fi citată în extenso azi, la peste 60 de ani de la evenimente… Mai mult, istoricul Dinu C. Giurescu remarcă faptul că cele trei volume scoase în 1947 la Bucuresti, de către Matatias Carp, sunt „fără trimiteri la fondurile de arhivă”.

Alexandru Șafran, fost rabin șef, într-o declarație din 1946 recunoaste faptul că anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către sovietici „a fost întâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă și comunisti”.

În timpul evacuării din Basarabia și Bucovina de Nord a armatei române și a populației refugiate române, provocată de ultimatumul din 26 iunie 1940 prin care Uniunea Sovietică a cerut României cedarea acestor provincii amintite, populația evreiască de aici a inițiat și desfăsurat o serie de manifestări și asasinate antiromânesti:
-uciderea și batjocorirea ofițerilor și militarilor români;
-jefuirea și maltratarea refugiaților români;
-asasinarea oficialilor români din diferite instituții publice și devastarea acestora;
-distrugerea și denigrarea însemnelor oficiale românesti.

Aceste fapte grave antiromânești nu au fost întâmplătoare, ci ele au fost programate și organizate cu mult timp înainte, existând în Basarabia 118 organizații teroriste și un Plan de bolșevizare a României în care comuniștii evrei erau implicați foarte mult.

Începând cu data de 28 iunie 1940, evreii de pe tot cuprinsul Basarabiei și Bucovinei de Nord si-au manifestat bucuria că au devenit cetățeni sovietici, unii dintre ei s-au inarmat si fluturau niste liste negre dorind să-i pedepsească pe cei notați acolo. Aceste liste negre vor fi folosite mai târziu pentru denunțarea românilor care erau considerați „trădători de țară” față de Rusia, între ei și mulți membri ai Sfatului Țării. Alte liste destinate execuțiilor au fost redactate chiar de intelectualii evrei comuniști ca: avocat Carol Steinberg, avocat Etea Diner, dr. Dorevici. Mai mult, avocatul evreu Steinberg, a condus un grup de evrei ce loveau cu pietre armata română aflată în retragere.

La Cernăuți, imediat ce a fost anunțat ordinul de evacuare, evreii au inițiat si desfăsurat acțiuni antiromânesti: aurupt si scuipat steagurile tricolore românesti, iar pe monumentul Unirii au pus steagul rosu sovietic. După ce au vandalizat insemnele oficiale românesti, evreii au distrus crucea de pe catedrală si „au inlocuit-o cu steagul rosu si portretul lui Stalin„. Au mai fost consemnate devastări si impuscături.

Tot la Cernăuți, evreii si puscăriasii eliberații, i-au atacat pe românii care se refugiau, jefuindu-i si maltratându-i. Preotul bisericii catolice si câțiva gardieni au fost impuscați de evrei. In timp ce preoții si teologii români erau maltratați iar militarii umiliți de evrei, alți evrei de pe margine stăteau si fotografiau aceste scene.

Ziarul „Universul” relatează faptul că populația ucraineană din Cernăuți a manifestat un comportament mai corect față de populația românească ce se refugia, în timp ce populația evreiască a avut o atitudine atât de neomenească incât i-a revoltat si pe comandanții armatei de ocupație rusești.

La Chișinău, evreii plasați in intersecții au atacat refugiații români si i-au jefuit, ba mai mult, au aruncat atât asupra lor cât si asupra militarilor români aflați in retragere, cu pietre, cu oale cu apă clocotită, si conținutul oalelor de noapte. Sub protecția unor soldați rusi, evreii au batjocorit militarii din armata română, ofițerilor fiindu-le smulse tresele, iar unor ostasi lis-au tăiat nasturii de la pantaloni, după care intr-o primă fază li s-a dat drumul in hohote de râs, pentru ca mai apoi, să fie luați de soldații rusi.

În momentul aterizării la Chisinău a unui grup de 20-30 de avioane rusesti, „imediat evreii au arbora drapele rosii” si au inceput să manifeste pe stradă. Lor li s-au alăturat si comunistii proaspăt eliberați din inchisoarea locală. Impreună, „manifestanții evrei si comunistii” au strigat lozinci antiromânesti si defăimătoare la adresa armatei române: „Jos Armata Română!”, si impotriva regelui, „Jos Carol!”, precum si de susținere a ocupantului sovietic „Trăiască Stalin si Armata Rosie!”.

De asemenea, ei au blocat străzile, nepermițând refugiaților români accesul spre gară. Incercând să facă ordine pentru ca populația să poată ajunge la gară si să se refugieze, comisarii Pascu Nicolae, Mateescu Constantin, Severin si Stol, au fost prinsi de evrei si executați prin impuscare in pină stradă. Alte incidente s-au inregistrat pe strada Alexandru cel Bun, unde funcționarii români refugiați care doreau să ajungă la gară au fost opriți de „o masă compactă de evreis i rusi” care postându-se pe trotuare amenințau si aruncau cu pietre.

La Soroca, primăria și poliția au fost ocupate de evreii comunisti aflați sub comanda avocatului evreu Michel Flexer (Flexor). La poliție, acesta a ținut un discurs prin care a defăimat autoritățile si administrația românească, apoi i-a asasinat pe comisarul Murafa si pe ajutorul acestuia Eustațiu Gabriel în fața statuii Generalului Poetaș.

A fost jefuit tezaurul administrației financiare, din camionul in care era transportat iar Dirigintele Oficiului Postal, Vartolomei, avocatul Gheorghe Stănescu si locotenentul Pavelescu, insoțit de mai mulți subofițeri au fost prinsi de evrei si li s-au rupt galoanele.

Administratorul Ion Gheorghe si căpitanul Georgescu au fost impuscați. Pavelescu si Vartolomei au scăpat dând 50-60 de mii de lei unor evrei.

Subofițerul Ene a fost impuscat pe la spate in timp ce incerca să fugă, iar avocatul Stănescu a fost coborât din masină si impuscat de avocatul evreu Pizaresky Alexandru. Maiorul Virtic Gheorghe comandantul jandarmilor din Soroca si căpitanul Ramadan, dorind să plece cu o masină au fost prinsi de evrei, au fost dezarmați si li s-au rupt galoanele. Preoții care voiau să se refugieze din oras au fost opriți de evrei si intorsi din drum.

La Vijnița, cei care au provocat dezordini au fost evreii comunisti cărora li s-au alăturat si ucrainenii. Astfel, seful sanatoriului din localitate, dr. evreu Winer a rupt drapelul românesc, păstrând numai fâsia rosie pe care si-a legat-o peste piept strigând că „a sosit ceasul evreilor”. Tot el a interzis personalului românesc să părăsească sanatoriul.

In momentul intrării armatei sovietice in oras, aceasta a fost asteptată de populația evreiască in frunte cu evreul Satran. Perceptorul si preotul au fost atacați si jefuiți de un grup de evrei condus de avocatul Raufberger. Fapte grave s-au mai inregistrat la Românesti in județul Lăpusna, unde elevii evrei i-au agresat pe profesori, la Reni unde s-au inregistrat incidente intre evrei cu banderole rosii pe mâini si autorități, la Tighina unde jandarmii români au fost dezarmați de evrei, si li s-au luat si uniformele, si la Cetatea Albă unde evreii au dat foc la primărie. La Lipcani, peste Prut de Rădăuți, evreii strigau „Trăiască Rusia Sovietică și Stalin!”.

În data de 29 iunie 1940 regele Carol al II-lea iși notează în jurnalul personal „că mai ales evreii” sunt cei „care-i atacă și-i insultă pe ai nostri” și că acestia i-au batjocorit pe ofițerii români.

Presa străină relatează si ea despre cele intâmplate in Basarabia si Bucovina de Nord: „Corriere della Serra” scrie că in ziua de 29 iunie aproximativ 3000 de evrei care au trecut pe la Reni in Basarabia au atacat atât refugiații civili, cât si armata română pe care i-au bătut cu pietre, i-au impiedicat să-si continuie drumul, i-au jefuit, le-au luat armamentul si le-a distrus mijloacele de transport.

Mai mult chiar, căutau să-i instige si pe localnicii români impotriva acestora. Și „Gazzeta dell Popolo” confirmă situațiile grave create de evrei consemnând că la Galați, comunistii evrei locali impreună cu cei veniți din alte părți, au provocat dezordine, atacând forțele de poliție si garnizoana, rezultând 15 morți. Tot „Gazzeta dell Popolo” vorbeste si despre Cernăuți arătând că după evacuarea militarilor români, evreii in număr de câteva zeci de mii, după ce au comis numeroase delicte, au eliberat deținuții din inchisori, i-au inarmat si „au inceput cu furie să masacreze pe românii aflați pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile si palatele”.

„Corriere della Sera” relatează si el despre cele intâmplate la Galați vorbind despre faptul că evreii veneau din toate părțile la Galați pentru a trece in Basarabia si după ce i-au dezarmat pe soldații din gardă, au atacat orasul, trăgând nebuneste, devastândvitrinele si agresând cetățenii români.

Notele făcute de armata română constată la data de 30 iulie 1940 că evreii din Basarabia nu s-au refugiat si că au rămas, instigând la acțiuni antiromânesti si făcând manifestații comuniste. Refugiații din Basarabia au declarat că cei care le-au făcut greutăți pe parcursul evacuării au fost comunistii locali, in majoritate evrei si că acestia i-au torturat, i-au lovit cu pietre, le-au jefuit bagajele, i-au impiedicat să se deplaseze, le-au luat animalele si le-au devastat vehiculele folosite pentru deplasare.

La Chișinău, incă inainte de apariția trupelor rusesti, evreii din baroul local si-au legat la mâini banderole rosii si i-au supus pe funcționarii români la tot felul de violențe. In toate gările de la chisinău si până la Ungheni, bandele de evrei inarmați cu pistoale si bâte loveau populația română pentru a o impiedica să urce in trenuri. Și în Bucovina, la Cernăuți, inainte de intrarea soldaților sovietici, evreii au făcut manifestații antiromânesti, au devastat biserici si au asasinat personalități românesti si ofițeri.

Se mai raportează că un grup de evrei comunisti cu vârste de 15-16 ani au săvârsit crime si acte de barbarie, ucigând soldați, ofițeri si jandarmi români cu propriile baionete, după ce inițial ii dezarmaseră. Tot la Cernăuți, grupuri de muncitori au devastat clădiri si cămine studențesti, au eliberat deținuții din inchisori si au maltratat armata si populația română care se refugia.

La Stampa din ziua de 1 iulie 1940 prezintă articolul „Ororile și devastările comise de evrei în Basarabia și Bucovina” în care vorbește de manifestările de bucurie ale evreilor față de armata de ocupație sovietică și consemnează faptul că la Cernăuți s-a constituit un guvern provizoriu din evrei comunisti. Acelasi gen de inițiative a avut loc și la Reni, Ismail, si in alte locuri.

O notă a armatei din 1 iulie 1940 confirmă faptul că încă înainte ca armata sovietică să-si facă apariția, populația evreiască din Cernăuți a devastat bisericile si i-a asasinat pe mulți dintre sefii autorităților locale. Se raportează si că Brigada de Cavalerie aflată sub comanda domnului Postelnicu a trecut cu greu Prutul, având lipsă ofițeri si soldați precum si echipament din cauza greutăților, sicanelor si umilințelor la care au fost supusi de către armata sovietică in colaborare cu bandele de civili formate din „bolșevici și jidani”.

O sinteză a zilei din 2 iulie 1940, arată că evreii au organizat în difetite orase comitete revoluționare in vederea preluării puterii. La Cernăuți, evreul Salo Brul a devenit comisar al poporului, primar si viceprimar sunt tot doi evrei, Glaubach si respectiv Hitzig, iar prefect este evreul Meer. Sovietul comunal din Chisinău, este condus de un evreu originar din Husi, si anume, avocatul Steinberg. Comitetul local inființat la Chilia Nouă il are ca sef pe un evreu medic din oras, dr. Rabinovici. La Soroca este indicat ca fiind „conducătorul acțiunii teroriste” un evreu gardian public in serviciul poliției locale, pe nume Leizer Ghinsberg. Alți doi evrei fosti ziaristi la Adevărul si Dimineața au luat posturi importante in Basarabia. Ei sunt Terziman si Cândea.

Sunt consemnate atentate si asasinări impotriva oficialităților si impotriva românilor civili, din partea evreilor comunisti. Bandele evreo-comuniste din Chisinău futurând steaguri rosii, acționau in gări pentru a-i determina pe călători să coboare din trenuri. Refugiații români care nu puteau să se apere au fost jefuiți de acestia, si doar cei care au avut arme au putut să le respingă atacurile. Tot la Chisinău, intervenția unui detasament de jandarmi i-a salvat pe studenții teologi de a nu fi linsați de o bandă de evrei comunisti, asta după ce jandarmii au fost nevoiți să facă uz de armă.

Însă doi inspectori financiari, Preotescu si Pădureanu, nu au mai putut fi salvați, fiind impuscați. De asemenea, teroristii evrei i-au mai ucis pe perceptorul si notarul din Ceadâr-Lunga, județul Tighina, pe preotul Bujacovski din Tighina, pe fostul senator colonelul Adamovici, pe seful poliției din Abaclia, tot din județul Tighina. La Cazaclia si Ceadâr-Lunga au mai fost omorâți notari, preoți si polițisti. Evreii din Reni, ce purtau banderole rosii, i-au impuscat pe doi marinari români, ceea ce a determinat o ripostă a autorităților si au fost lichidați, in urma confruntărilor, circa 15-20 de evrei comunisti.

Fapte atroce s-au petrecut la Cetatea Albă, unde preoții au fost schingiuiți de bande comuniste de evrei. Preoților le-au fost arse bărbile cu țigări aprinse, iar bisericile au fost devastate. La Cernăuți, bandele de evrei au atacat cu pietre două autocare cu soldați români, iar atacul lor a fost respins numai prin folosirea armelor. La Brăila, frații Birnbaum amenințau că „multora dintre români le-a sunat ceasul” si că ei ii au pe câțiva in vedere pentru ca să se răfuiască cu ei.

In alt caz, o persoană pe nume Iancu, zis si Jean, amenința si el că in scurt timp pe Palatul Regal va flutura drapelul rosu sovietic. O telegramă din data de 3 iulie 1940, venită de la graniță, informează că populația evreiască manifestă o atitudine ostilă tot mai pronunțată in zona Prutului si că acest fapt face ca localitățile locuite de evrei să fie focare comuniste periculoase.

Ziarul maghiar „Pesti Ujsag” din 3 iulie 1940, scos la Budapesta, face referire la „presa italiană care condamnă uneltirile evreilor din România” arătând că ziarele italiene consemnează că „Evreii au provocat incidente sângeroase prin atitudinea lor provocatoare”.

Alte informații transmise de armată relatează că la Cernăuți au fost vandalizate mai multe biserici, printre cea mai importantă Sf. Nicolae. La Bolgrad, evreii comunisti care manifestau pe străzi, purtau steaua evreiască in 6 colțuri si o banderolă rosie. Un grup de evrei a atacat cu focuri de armă depozitul de muniții din Rădăuți, insă atacul a fost respins de către gardă, iar atacatorii s-au retras lăsând doi morți in urmă.

Acțiunea de asasinare a românilor din orasul Cetatea Albă a fost condusă de evreul Abram Carolic. Intre victime, au fost protopopul județului Crisan Folescu, preotul Petru Siniță, seful gării si ajutorul acestuia. Tot la Cetatea Albă, evreii comunisti au oprit un tren si au incercat să dezarmeze un divizion de artilerie, si numai intervenția sovieticilor a im piedicat acest lucru. Si la Volintiri, grupurile de evrei comunisti i-au terorizat pe români, fiind ucise mai multe persoane printre care grefierul Stirbu Iosif.

La Bălți, bandele de evrei au creat panică printre românii care se refugiau, fiind trase focuri de armă asupra lor. Tot in acest timp, au fost rupte crucile bisericilor si arborate in locul lor, steagurile rosii sovietice. La Chisinău, ziarele „Sovietskaia Bessarabia” și „Bessarabskaia Pravda” scoase de ocupația sovietică, sunt conduse de redactori evrei. La Ismail, morarii si brutarii evrei au instigat bandele de teroristi evrei impotriva manutanței locale răspândind zvonul că armata a rechiziționat făina.

Au fost asasinați lt. Alexandrescu si plt. mj. Jianu. Manipulați de instigările evreo-comuniste, la acțiune au participat si soldați aparținând manutanței. La Reni, un grup de comunisti evrei împiedică populația ce dorea să se imbarce pe vaporul Carpați pentru a se refugia în țară, lovindu-i cu bâtele. Vaporul a reusit totusi să plece doar după ce s-au tăiat parâmele de ancorare.

În comuna Ashita, evreii au împuscat în picioare doi soldați români care rămăseseră în urmă. La Chilia Nouă, bande de evrei comunisti au devastat bisericile, au arborat steaguri sovietice pe instituții și au împiedicat populația românească să se refugieze. Un soldat originar din Piatra Neamț, care era rănit a fost îngropat de viu, la ordinul și sub îndrumarea comisarilor sovietici evrei, care au ignorat rugămințile acestuia de a nu fi îngropat pentru că avea acasă 4 copii.

Un alt soldat român care era bolnav, și care era transportat cu o căruță a fost împușcat pentru că agresorii voiau căruța. Cererile ofițerilor români de a le lăsa acea căruță pentru a putea transporta soldatul bolnav, nu au fost luate în seamă, și unul dintre agresori a tras câteva gloanțe sfărâmându-i țeasta.

Tulburarile provocate de evrei in timpul evacuarii Basarabiei si nordului Bucovinei au atras dupa sine reactii violente din partea refugiatilor si soldatilor romani.

Ura mocnita din sufletele conationalilor nostri a erupt impotriva evreilor dupa evenimentele dramatice petrecute in teritoriile cedate. Nimic nu a putut sa le stavileasca simtul razbunarii, rusinea trebuia spalata.

Urmatoarele randuri o sa descrie ultimul capitol dintr-o tragedie traita nu doar de romani, dar si de evrei, un capitol inca foarte putin cunoscut publicului larg.

Un invatator prins la stramtoare

Povestea noastra incepe cu invatatorul Tzimrig David. Lasandu-si in urma casa din Chisinau, de frica sovieticilor, el, impreuna cu multi altii, cauta sa se refugieze dincolo de Prut.

Urcand in unul din trenurile ce plecau din oras, speranta lui era sa pripaseasca la casa fiicei sale din Ivesti. Insa, fara sa stie, el era deja insemnat.

Evreu fiind, ceilalti calatori ii cer socoteala pentru crimele si actiunile nerusinate ale consangenilor sai.

Este mai intai sicanat, ca apoi totul sa degenereze fiind batut pana cand ii sunt sparti dintii si i se fura toti banii.

Vrand sa-l umileasca pe invatator, barba ii este taiata si abia in gara Vaslui omul insangerat este scapat de cativa ostasi.

Urgia razbunarii face victime

In urmatoarea zi, pe 1 iulie, Sapara David, ce se urcase intr-un tren ce plecase din Iasi, este sechestrat de pasageri si este batut crunt. Cativa soldati si un jandarm se napustesc si ei, il dezbraca, il lovesc si ii dau foc barbii.

Pe 2 iulie 1940, ofiteri de politie sunt surprinsi sa gaseasca langa linia de tren ce trecea prin comuna Fantanele, patru evrei, Poltrajon Iacob, Sigler Avram, Siochis Leib si Guraliuc Ibil, originari din Chisinau.

Cu totii prezentau rani si leziuni grave, fiind nevoiti sa fie transportati de urgenta la Spitalul Municipal din Bacau. Ei fusesera aruncati din tren.

Oprindu-se in gara Barlad, intr-un alt tren, care plecase din Bucuresti si se indrepta spre Iasi, sunt agresati cateva zeci de evrei.

Ingrijiri medicale au avut nevoie douazeci si patru dintre ei, facute, insa, abia cand trenul a ajuns in Iasi.

Militarii evrei traiesc momente dramatice

Tot pe 2 iulie, ostasii evrei Planciu Beiumis si Margulius Leon sunt incoltiti de un jandarm si de doi angajati ai cailor ferate in vagonul trenului in care se aflau. Le sunt luati banii si in urma spaimei trase coboara in gara Vaslui.

Unii nu au fost chiar atat de norocosi. Ostasul Davidovici Iosef, care urma sa se prezinte la regiment, se afla in acelasi tren.

Un controlor, impreuna cu un soldat si un jandarm, il inghesuie si ii fura banii, iar apoi este smucit violent din compartimentul in care se afla si aruncat pe jos, dezbracat, batut cu picioarele si lovit cu baioneta. Intre statiile Munteni si Crasna este aruncat din trenul in miscare.

Ostasul Segal Leon are parte de un tratament similar la mana camarazilor sai de arme care il bat si il arunca din tren tot intre statiile Munteni si Crasna.

Cand ura copleseste ratiunea

Desi aceste fapte par de necrezut ele se pot gasi detaliate intr-un raport al Inspectoratului Regional de Politie Iasi, datat 4 iulie 1940.

De altfel, documentele emise la acea vreme de autoritatile romane au consemnat abuzuri frecvente asupra evreilor.

Ele abunda de informatii legate de comportamentul inadecvat nu doar al romanilor obisnuiti, dar si al ostasilor dupa cum spune chiar raportul contrainformativ al Biroului Statistic Militar, de pe data de 4 iulie 1940:

„…acte de molestari contra evreilor calatori in trenuri continua cu o furie din ce in ce mai pronuntata; s’au inregistrat cazuri cand insasi ofiterii de rezerva comandanti de gari au indemnat ostasii din subordine la asemenea acte.”

Ingrijorati de aceste situatii autoritatile militare au considerat, dupa cum ne spune acelasi raport:

„… necesar sa se dea ordine circulare autoritatilor ca sa puna in vedere tuturor ostasilor de a se abtine dela orice manifestari ce nu se cadreaza cu spiritul de ordine, disciplina si demnitate.”

Pe 5 iulie 1940, inspectoratul de Politie Vatra Dornei reclama intr-un raport ca ostasi ai Regimentului 77 Infanterie, in ziua de 2 iulie, au pradat douazeci si patru de magazine si au produs pagube insemnate.

Se aminteste si de capitanul Marin Nicolae, care era foarte aproape sa fie ucis de jandarmi fiind confundat cu un evreu.

Inspectoratul Regional de Politie Iasi emite un raport pe data de 3 iulie 1940, in care sunt mentionate actele de vandalism la adresa comerciantilor si carciumarilor evrei din regiune, dar si alte fapte teribile:

„….evreul Iancu Weissmann…. plecand din Vaslui, cu trenul personal intr-un vagon cl III-a, au sarit asupra lui sase militari, care l-au batut si, dupa ce i-au luat banii si obiectele cele necesare…. intre statiile Munteni- Crasna, l-au asvarlit pe fereastra.

La Tg-Frumos serviciul de politie militara din statie a transportat la spitalul local, pe Landam Haim Itic, din Piatra-Neamt, in stare muribunda, care prezenta o lovitura la baza craniului.

La spital el a sucombat, cadavrul fiind dus la morga. Din informatiuni, sus-numitul ar fi fost batut in trenul ce venea de la Pascani, in ziua de 2 iulie.

[…] in trenul Pascani-Venesti si retur, au fost aruncati din mersul trenului opt evrei care mergeau pentru concentrare la unele din unitati.

[…] s-au produs cazuri similare pe linia Iasi- Pascani, fiind adusi multi raniti, care au fost pansati in gara Pascani.”

Soldatii romani vor sa-si faca dreptate

Este subliniat ca multi dintre agresori sunt ostasi romani care se intorceau din Basarabia si nordul Bucovinei intaratati si furiosi pe evreii care s-au dedat la violente impotriva lor:

„[….] Un capitan Sabresie, de la o unitate de tancuri, ce se afla in ziua de 2 la Sculeni-Targ, s-a exprimat ca atunci cand vor trece prin Iasi, vor impusca cel putin o suta de evrei pentru a razbuna suferintele lor din Basarabia.”

Pana si oficiali ministeriali au comis acte vadit impulsive:

„Comisariatul de Politie Pascani raporteaza ca in ziua de 1 in oficiul biroului de Politie Pascani, in timp ce un numar de patru calatori evrei loviti pana la sange, au fost scapati de organele politiei dintre militari, cari ii loveau, a intrat dl. locotenent Nicolae Mihai, din Ministerul Apararii Nationale si, fara niciun motiv, a lovit, fata de politie, pe unul din evreii cari se plangea ca a fost maltratat.”

Evreii, cu grenade si revolvere

Tot in raportul eliberat pe 3 iulie se mentioneaza ca ostasii care s-au dedat la acte violente invoca faptul ca evreii au fost inarmati si ca vroiau sa comita acte de sabotaj, insa, ca invinuirile nu au putut fi dovedite.

O telegrama adresata Marelui Stat Major pe 2 iulie 1940 mentioneaza o astfel de intamplare:

„In statia Cucuteni, un evreu in haine militare a fost surprins cand a scos un revolver din buzunar cu intentia probabila (de a trage – n.red.) intr-un general ce se afla pe scara unui tren in trecere.

Evreul a fost dezarmat de serg. Pavelescu din Reg. 6 Vanatori si apoi batut si strapuns cu baioneta de mai multi ostasi. In aceasta statie alti doi evrei au fost aruncati din tren tragandu-se asupra lor.

In statia Targul Frumos un alt evreu gasit cu un revolver si o grenada in buzunar a fost dezarmat si apoi omorat. Evreul era medic in Targul Frumos.”

Piedici in calea violentelor

In fata tuturor acestor desfasurari tragice de evenimente comandantii armatei au cerut ca fiecare tren sa aiba o escorta militara care sa mentina ordinea si sa curme orice act de violenta, paza in statii sa fie intarita, iar ostasii rataciti de unitatile lor sa fie reincorporati grabnic.

S-a facut apel si la simtul demnitatii fiecaruia. Totusi, in ciuda eforturilor de a restabili pacea, unii nu au renuntat la violente.

Trenul condamnatilor

Inspectoratul de Politie Iasi aduce la cunostinta tot pe 3 iulie 1940 de un incident ce se petrecuse cu o zi inainte.

Un tren ce transporta optzeci de evrei care vroiau sa treaca granita in Uniunea Sovietica sosise la Iasi racnind ca au fost batuti in statiile Vaslui, Grajduri si Barnova de locuitorii din zona.

Pe tren fusese scris cu var urmatorul indemn: „Omorati jidanii caci acestia ne-au distrus tara”. Numai dupa ce inscriptiile au fost sterse si paza trenului a fost intarita, el si-a putut continua drumul.

Pogromul de la Dorohoi

In raportul contrainformativ adresat Marelui Stat Major pe 4 iulie 1940 gasim detalii legate si de un alt eveniment tragic:

„Organele Jandarmeriei si Curtea Martiala a Diviziei a 6-a au constatat ca devastarile diverselor pravalii si locuinte, la Dorohoi, in ziua de 1 iulie s’a facut de catre soldatii Legiunei de Jandarmi Hotin si Regimentul 3 Graniceri pe tot axul soselei ce trece prin Dorohoi.

Focurile au fost trase de soldati. Sunt patruzeci si trei de morti dintre care sapte militari[…] Victimele sunt evrei.

Panica a fost provocata de svonul poate intentionat, ca la gara sosesc tancuri rusesti cari trag.”

Pogromul de la Dorohoi a fost socotit unul dintre cele mai violente episoade antievreiesti petrecute la noi in tara.

Numarul victimelor s-a ridicat la cateva zeci, printre care s-au aflat si militari evrei. Represaliile au inceput in timpul inmormantarii soldatului evreu Iancu Solomon, ca apoi violentele sa se extinda in oras.

A fost necesara interventia generalului Constantin Sanatescu pentru a opri atacurile impotriva evreilor, care s-a infuriat pe generalii care nu si-au putut infrana oamenii.

Chiar si asa ura nu s-a lasat inabusita. Violentele savarsite in Basarabia si nordul Bucovinei au fost intr-atat de dramatice incat evreii care au participat la ele au intarit vina intregii etnii in constiinta multor romani.

Cu totii ajung sa fie catalogati ca tradatori sau neloiali. In acest fel un numar mare de oameni nevinovati au devenit victimele unei razbunari mistuitoare, care nu va fi potolita nici in anii urmatori.

Sursa: ziare.com,  stiri.botosani.ro   prin R.B.N. Press

,

INVITAȚIE – MIERCURI 19 IUNIE 2013

A S O C I A Ț I A C U L T U R A L Ă
P R O B A S A R A B I A Ș I B U C O V I N A
Președinte Marian Clenciu,

U N I U N E A R O M Â N I L O R D I N B A S A R A B I A ,
N O R D U L B U C O V I N E I Ș I Ț I N U T U L H E R Ț A
Președinte Gheorghe Viță
v ă  i n v i t ă
în Amfiteatrul Universității Spiru Haret str.Doamnei15
miercuri 19 iunie 2013 ora 15.00 la simpozionul
“28 iunie 1940,-consecințe”
Vor participa parteneri din Basarabia,
INIȚIATIVA CETĂȚENILOR ROMÂNI DIN BASARABIA-Constantin Lazăr
ASOCIAȚIA DEPORTAȚILOR DIN BASARABIA-Gh.Mârzenco
PARTIDUL NAȚIONAL ROMÂN DIN R.Moldova-Victor Alexeev
CONSILIUL UNIRII-Anatol Revenco
UCRAINA,
FUNDAȚIA CIVICĂ RAIONALĂ GHEORGHE ASACHI-HERȚA
Eugenia Cimborovici Teodoreanu
și România
ASOCIAȚIA CULTUL EROILOR-REGINA MARIA-Col.Chiper
ASOCIAȚIA STINDARD Dr.Scarlat Cristian

Coordonator conf.arh.dr.Gheorghe Ionașcu
vicepreședinte ACPBB filiala PAN HALIPA-București

Afis28iunie1940_consecinte_19iunie2013

 

PASSWORD RESET

LOG IN