ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "23 august 1944"

23 august 1944

,

Istoria ascunsă…

Cine a creat comunismul?
Cine a instaurat comunismul în Rusia?
Cine a hotărât cedarea țărilor din răsăritul european în 1944-45 Rusiei Sovietice?

Cine a decis dărâmarea comunismului în 1989?

Răspunsul la aceste Întrebări ne va spune și:
Cine comandă NATO?
Cine controlează restul structurilor Europei Unite?

Cuprinsul

·  1. Introducere……………………………………………………………..

·  2. Cine a creat comunismul………………………………………………..

·  3. Cine au fost capii regimului comunist în Rusia……………………

·  4. În instituții…………………………………………………………………..

·  5. Cine a hotarât cedarea țărilor din răsăritul Europei Rușilor…….

·  6. Roosevelt , instrument al conspirației…………………………………….

·  7. Indiscrețiile cu tâlc ale lui Roosevelt ……………………………………

·  8. Istoricul Keith Eubank despre Teheran…………………………………

·  9. Precizarea lui Churchill……………………………………………………..

·  10. Roosevelt și sfetnicul său Hopkins ………………………………………

·  11. La Teheran Roosevelt se instalează în Ambasada Sovietică……..

·  12. Spania află de existența conspirației………………………………….

·  13. Rezoluția Conferinței rabinilor din America – 1956………………..

·  14. Cine este Benjamin Freedman?

·  15. Sună glasul păcii………………………………………………………….

·  16. Armata rusă aproape de prăbușire……………………………………….

·  17. Clinton vede o întovărășire între NATO și Rusia…………………..

Ceeace ne determină să revenim asupra articolului care comentează scrisoarea secretă a lui Roosevelt către Zabrousky din Februarie 1943, publicat inițial în „Cuvântul Românesc” (Hamilton, Canada) din Aprilie 1986, este pentru a ne reaminti cine au fost realii autori ai hotărârii de a împărți Europa după cel de al doilea război mondial. El ne ajută să vedem și cine dispune astăzi de soarta Europei.

După 1989 România și-a recâștigat libertatea (?) de a-și croi soarta, de a alege căile de urmat, mai ales în politica externă. De când conducătorii de eri și azi (ante și post Noembrie 1996) sunt parcă apucați de febra intrării cu orice preț în NATO și-n celelalte structuri ale Europei unite, fără să se întrebe ce mai reprezintă NATO după prăbușirea comunismului și cine mai amenință România, și mai ales valoarea sacrificiilor ce se cer pentru a obține această acceptare (problematică).

La 23 August 1944 România s-a predat singură, și mai ales fără nicio garanție Rușilor, care abia după trei 3 săptămâni au pus condițiile ce le-au convenit, anume acelea de a stoarce România de ultimele ei resurse materiale, și cu prețul a 150.000 prizonieri luați pe loc de armata rusă, cu 350.000 de pierderi pe frontul de Vest și cu introducerea în România a unui regim care ne-a costat decapitarea de întreaga noastră elită culturală și politică (cel mai prețios avut ce-l poate avea o națiune). Apoi trecerea poporului român timp de două generații prin cea mai mare suferință pe care a cunoscut-o neamul nostru în lunga sa viață.

Ceva asemănător se urzește acum, anume de a ne arunca fără nici un folos imediat și evident și fără nicio garanție că obținem ceva, plătind un preț – renunțarea la România întregită, icoana ce-o poartă în suflet orice român – câstigată cu sângele a 800.000 de morți în primul război moindial, și 500.000 de morți și dispăruți în cel de al doilea război, hotărâre care urmează să fie luată de niște oameni ale căror sentimente naționale și orizont cultural este produsul educației primite într-un regim antinațional și anticreștin și în plus, cărora le lipsește total atât educația, cât și tradiția politică.

Întrebările elementare la care trebue să răspundem, ca să ajungem la anumite concluzii corecte, sunt: cine a stăpânit Europa ieri și azi, cum a ajuns comunismul stăpân în Rusia, cum a fost implantat mai apoi în România, și de ce s-a prăbușit acest regim care, mai ales la noi, era susținut de un partid cu 3.500.000 de membri, încoronat de o Securitate bine organizată? Au fost alte forțe supranaționale care au determinat aceste schimbări și răsturnări dramatice? Dacă da, care au fost aceste forțe? Citatele și textele care urmează în această broșură sunt menite să ne ajute să răspundem măcar în parte la aceste întrebări.

CINE A CREAT COMUNISMUL?

Ca să răspundem la această întrebare ne servim de citate din cartea: „Complotul împotriva Bisericii”, (The Plot Against the Church), a cărei documentație este bazată pe arhivele Bisericii Catolice și la care au lucrat 7 cardinali. A apărut sub un nume convenit Maurice Pinay, până acum în limbile italiană, germană, spaniolă și engleză. Cităm din a 3-a ediție engleză, publicată în „Christian Book Club of America”, P.O.Box 566, Palmdale, CA, 93550, pag. 39-65:

„Nu există nici o îndoială că evreii sunt cei care au inventat comumnismul, că ei au fost instigatorii dogmei pe care s-a construit acel sistem monstruos care stăpânește cu o autoritate absolută cea mai mare parte a Europei și Asiei, care agită țările din America, și cu o progresie sigură inundă peste popoarele creștine ca un cancer mortal, ca o tumoare care devorează constant sâmburele națiunilor.”

„Dar evreii sunt de asemenea inventatorii și directorii metodelor comuniste, ai tacticii de luptă efectivă, a insensibilei și total inumanei politici guvernamentale și a agresivei strategii internaționale. Este cu totul dovedit că teoreticienii comunismului au fost toți evrei… cât și revoluționarii experiemntați, care și-au ascuns de ochii lumii originea lor și adresele unde trăiau.”

În continuare Maurice Pinay dă biografiile lui Marx, Engels și a celorlalți doctrinari marxiști.

CINE AU FOST CAPII REGIMULUI COMUNIST ÎN RUSIA?

„Cum nu există nicio îndoială că evreii au creat comunismul, tot așa nu există nicio îndoială că ei au fost aceia care l-au și pus în practică.

Chiar înainte ca bolșevismul să se fi instaurat în Rusia, conducătorii și organizatorii mișcărilor comuniste în totalitatea lor au fost aproape exclusiv evrei…. Dar în Rusia, unde comunismul a fost introdus pentru prima dată, … paternitatea evreiască a organizării sistemnului, cât și a practicii aplicate nu lasă nicio îndoială…. În concordanță cu date irefutabile, care au fost în întregime dovedite și recunoscute de către toți cei care s-au ocupat de această problemă, opera comunistă a evreilor în patria Țarilor este atât de puternică, încât este total de prisos să se încerce a se nega că acest triumf dezastruos ar fi monopolul lor.”

Este suficient să înșirăm numele celor care au format guvernul și principalele organe ale Uniunii Sovietice pentru a ne da seama cât de dreaptă și de categorică este această afirmație.”

Urmează lista:

 

1. Vladimir Ilici Ulianov Lenin, evreu după mamă, președintele Sovietului Suprem.

2. Leo Trotsky (Lew Davonovich Bronstein), evreu, comisarul Armatei și Marinei.

3. Josepf Visarionovich Stalin (Josiph David Vissarionovich Djugashvili-Kochba), evreu din Georgia, Comisar pentru Naționalități.

4. Chicherin, rus, Comisar pentru Afacerile Externe.

5. Grigore Zinoviev (Apfelbaum), evreu, Comisar pentru Interne.

6. Kohen (Volodarsky), evreu, Comisar pentru Presă și Propagandă.

7. Samuel Kaufmann, evreu, Comisar pentru Proprietăți Rurale.

8. Steinberg, evreu, Comisar pentru Justiție.

9. Schmidt, evreu, Comisar pentru Lucrări Publice.

10. Ethel Knigkisen, evreică, Comisar pentru Aprovizionare.

11. Pfenigstein, evreu, Comisar pentru Refugiați.

12. Schlichten, evreu, Comisar pentru Confiscări de Imobile.

13. Lurie, evreu, Președinte Consiliul Suprem Economic.

14. Kukor (Kukorsky), evreu, Comisar pentru Comerț.

15. Spitzberg, evreu, Comisar pentru Cultură.

16. Urisky (Radomilsky), evreu, Comisar pentru Alegeri.

17. Lunacharsky, rus, Comisar pentru Școlile Publice.

18. Simasko, evreu, Comisar pentru Sănătate,.

19. Protzian, armean, Comisar pentru Agricultură.

Instituții
(Conducere, înalți funcționari)

1. Comisariatul pentru Interne: Din zece, toți evrei.

2. Comisariatul pentru Afacerile Externe. Din 17, unul german, 16 evrei.

3. Comisariatul pentru Economie: Din 14, unul rus, 13 evrei.

4. Comisariatul pentru Justiție: 8 înalți funcționari, toți evrei

5. Comisariatul pentru Educația Publică: Din 7, toți evrei.

6. Comisariatul Armatei: Din 14, toți evrei.

7. Comisariatul Sănătății: Din 5, toți evrei

8. Sovietul Suprem al Comerțului: Din 14, toți evrei.

9. Primul Consiliu al Soldaților și Muncitorilor: Un președinte și doi vice-președinți: toți trei evrei.

În 502 posturi ale organizațiilor de prim rang în conducerea statului în primii ani după revoluție, 459 posturi erau ocupate de evrei, și numai 43 au fost ocupate de creștini de diferite naționalități. În lumina acestor date, cine a executat revoluția rusă, dacă nu evreii?

CINE A HOTĂRÂT CEDAREA ȚĂRILOR DIN RĂSĂRITUL EUROPEI SOVIETELOR?

A fost cedare, trădare sau conspirație?

După cum reiese din scrisoarea-delegație a lui Roosevelt către Zabrousky, evreu, membru al Consiliului tânărului Stat Izrael, (juridic încă inexistent), hotărârea de împărțire a lumii a fost luată cu cel puțin zece luni înainte de întâlnirea celor trei mari. În această lumină întâlnirile de la Teheran și Yalta rămân simple farse, menite să dea impresia că ar fi avut loc totuși tratative.

Roosevelt, instrument al conspirației

În Februarie 1943 Roosevelt a adresat o scrisoare lui Zabrousky, prin care-l deleagă să-i expună lui Stalin gândurile și planurile sale cu privire la viitoarea împărțire a lumii. Pentru a înțelege substratul acestei scrisori atât de importante pentru soarta omenirii, redăm și partea ei introductivă cu atât mai mult cu cât ea ne desvălue sursa și scopul ei (scrisoarea este preluată din „Top Secret” -Secrets d’états anglo-americains, de Léon de Poncins, apărută în Diffusion de la Pensée Française):

 

„Scumpe domnule Zabrousky,

„Cum am avut plăcerea de a vă mărturisi atât Dvs, cât și dlui Weiss, sunt profund mișcat de faptul că Consiliul Național al tânărului stat Izrael a avut marea bunătate de a mă alege ca mediator pe lângă prietenul nostru comun Stalin în aceste momente critice, când orice pericol de fricțiuni în sânul Națiunilor Unite, – create cu prețul atâtor sacrificii – ar putea avea consecințe funeste pentru noi toți și în special pentru Uniunea Sovietică. Este deci în interesul Dvs. și al nostru de a netezi asperitățile.”

 

După câteva aliniate care privesc relațiile din trecut dintre Statele Unite și URSS, Roosevelt trece la subiectul care ne interesează:

Statele Unite ale Americii și Marea Britanie sunt dispuse, fără nicio rezervă, să acorde paritate absolută și drept de vot URSS-ului în reorganizarea viitoare a lumii. Și Dvs. puteți, iubite dle Zabrousky, să-i spuneți lui Stalin că în egalitate cu marea Britanie și Statele Unite, Rusia va fi membră a înaltului Tribunal care va fi creat pentru a rezolva diferendele între națiuni și ea va interveni paralel și identic în selecționarea, prepararea, înarmarea precum și în comandamentul forțelor internaționale care, sub ordinul Consiliului continental, vor supraveghea în interiorul fiecărui stat la menținerea păcii în spiritul demnei Societăți a Națiunilor. Această poziție atât de înaltă în tetrarhia universală (USA, Anglia, China și URSS) ar trebui să-l satisfacă suficient pe Stalin pentru a nu mai reînnoi pretenții în stare să ne creeze probleme insurmontabile.”

 

„În Europa, Franța va gravita în orbita Marii Britanii. Spania, Portugalia, Italia și Grecia se vor dezvolta și ele sub protecția Angliei. Noi acordăm URSS-ului acces la Mediterana, acceptăm dorințele ei în ce privește Polonia și Țările Baltice, vom cere Poloniei să adopte o atitudine de înțelegere și compromis. Stalin va păstra un mare câmp de expansiune în micile țări inconștiente din răsăritul Europei și va recupera toate teritoriile care au fost temporar smulse Marei Rusii.”

Pentru o corectă interpretare a textului de mai sus redăm și versiunea franceză din cartea lui Léon de Poncins: „Nous accorderons à l’URSS un accès a la Méditerranée, nous accederons à ses désirs concernant la Finland et la Baltique, et nous exigerons de la Pologne une judicieuse attitude de compréhension et de compromis; Stalin conservera un vast champ d’expansion dans les inconscients pétit pays de l’Est européens – tout en tenant compte des droits qui sont dus à la fidelité de la Yugoslavie et de la Tchecho-slovaqui – et îl récupérera totalement les territories qui ont été arrachés a la Grande Russie.” (pp 131-132).

Menționăm că această scrisoare a fost redactată la 20 Februarie 1943. Zabrousky, după ce va fi prezentat mesajul lui Stalin, trebuia să-l „convingă” să accepte participarea la o întâlnire cu Roosvelet și cu Churchill, întâlnire care a avut loc la Teheran în zilele de 29, 30 Noiembrie și 1 Decembrie ale aceluiaș an.

Roosevelt mulțumește în introducere, după cum am văzut, pentru faptul că a fost ales de Consiliul Național al tânărului stat Izrael, care încă nu era născut, Consiliu din care Zabrousky făcea parte, ca mediator pe lângă prietenul comun Stalin pentru netezirea unor asperități nefaste pentru toți și în special pentru URSS. La rândul său Roosevelt îl deleagă pe Zabrousky din partea Statelor Unite și al Marei Britanii să expună aceluiaș Stalin gândurile lor. Aceasta filiațiune de delegații și mai ales originea lor explică caracterul secret și subversiv al acestei acțiuni. Nimeni, nici măcar propriul său secretar de Stat Cordell Hull, nu a știut nimic despre rolul ce-l aveau de jucat Statele Unite în timpul războiului și în conjunctura postbelică, de convențiile ce va trebui să le încheie pentru a asigura realizarea proiectului conspirativ de împărțire, organizare și conducere a lumii după terminarea ostilităților. Și probabil că nici Churchill nu știa în ce conspirație va fi implicat. Singurul care știa totul a fost Harry Hopkins și mai târziu a fost inițiat și Alger Hiss, autorul statutelor organizației Națiunile Unite, cel care mai târziu a fost condamnat în SUA pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice. Alger Hiss, de altfel, a fost personajul ideal pentru a fi în miezul acestei conspirații. Evreu de origine, născut în America și agent al Uniunii Sovietice, el reprezenta în același timp interesele celor trei factori în această conspirație, ascultând desigur mai mult de glasul sângelui decât de celelalte obligații de conjunctură.

În schema acestei autorități supreme a creierului conspirativ, Izraelul, Roosevelt și Stalin erau cele două brațe executoare. Roosevelt era sigur, pe când Stalin își avea probabil și ambițiile sale, și-și juca rolul străduindu-se să le armonizeze, dacă eventualele pretenții ale sale nu au fost făcute doar de ochii lumii, ca să dea impresia că au avut loc totuși „tratative”.

Indiscrețiile cu tâlc ale lui Roosevelt

Acest plan de împărțire a lumii Roosevelt l-a mărturisit mai târziu, la 2 Septembrie 1943, și Cardinalului de New York, Spellman, prezentându-l ca pornind de la el. „Împărțirea lumii este o chestiune simplă,” spune Roosevelt. „Orientul îndepărtat revine Chinei, Pacificul Statelor Unite, Europa și Anglia vor fi împărțite între Anglia și Rusia. Sper că intervenția rusă în Europa să nu fie prea brutală. Cu Stalin cred că mă voi împăca mai bine decât cu Winston, pentru că el este un realist ca și mine. O singură grijă mă neliniștește, că Stalin ar putea să depășească o anumită limită.” Cardinalul Spellman a făcut atunci remarca că Rusia ar avea deja prevăzute pentru Germania, Austria și celelalte țări din Europa guverne cu majoritate comunistă și că va instala regimuri care-i vor fi supuse. La asta Rossevelt răspunde: „Cu siguranță că se va ajunge la expansiunea comunismului, însa ce se poate face?” („Die Teilung der Welt”, Yalta 1945, Arthur Conde, Karl-Rauch-Verlag, 1964, pp 100-101).

Istoricul Keith Eubank despre Teheran

Istoricul Keith Eubank în „Summit at Teheran” Morrow, 1985, p. 423 îi reproșează lui Roosevelt și Churchil faptul că nu s-au ocupat mai îndeaproape de viitorul țărilor din Europa de Răsărit, ceeace a fost în avantajul Rușilor. „Aici a fost momentul când aceste probleme puteau fi discutate. În afară însă de fixarea frontierei de răsărit a Poloniei, restul Europei de răsărit a rămas un câmp deschis, unde Stalin și-a putut reține mâna liberă. Speculația că Charta Atlanticului ar fi trebuit să fie aplicată și în această regiune nu a însemnat nimic pentru Stalin. Dacă Roosevelt și Churchil ar fi acordat atenția cuvenită acestor probleme, ar fi putut crea obstacole în calea ambițiilor lui Stalin”. Evident că Eubank nu știa nimic de existența delegației primite de Roosevelt de la „tânărul Stat Izrael” și a delegației dată de el lui Zabrousky, prin care Europa de Răsărit era deja promisă lui Stalin și toate celelalte jaloane ale viitoarei împărțiri a lumii erau deja trasate. Ceeace a urmat apoi la Yalta un an și două luni mai târziu, a fost doar stabilirea amănuntelor invaziei în Normandia (la cererea lui Stalin) și formularea așa ziselor „convenții” la care s-a ajuns, convenții pe care Amiralul William Leahy, care a făcut parte din delegația americană, le-a caracterizat ca fiind „atât de elastice, încât Stalin le poate întinde de la Yalta până la Washington, fără să le rupă.” (în „Architects of Conspiracy”, p. 208).

Și istoricul american Gaddis, în „Security versus Self-Determination”, p. 164, afirmă: „Faptul că Roosevelt nu a vrut să ceară aplicarea declarației pentru Europa eliberată numai la două săptămâni după Yalta, când Rușii au instalat propriul lor guvern în România, (Groza, la 6 Martie 1945), a fost o indicație precisă dată Moscovei că el nu a așteptat să se aplice această declarație.”

Precizarea lui Churchill

Precisă și menită să spulbere orice îndoială asupra abandonării sau cedării țărilor din Răsăritul european Rușilor în aceste convenții secrete rămâne declarația lui Churchill în „Triumph and Tragedy”, pag. 240, citată de Nicolae Baciu în „Sell-out to Stalin”, pp 203-204: „Noi am fost jenați să protestăm (împotriva instalării guvernului Groza la București) pentru că eu și cu Eden, când am fost la Moscova, în Octombrie 1944, am recunoscut că Rusia trebue să aibă un drept predominant, ultimul cuvânt, în România și Bulgaria, în timp ce noi trebue să avem același drept în Grecia. Stalin a respectat riguros această înțelegere.”

Roosevelt și sfetnicul sau Hopkins

Să vedem mai întâi cine este omul pe care Consiliul Național al embrionarului stat Izrael l-a desemnat ca sfetnic al lui Roosevelt și ca atare executor al planurilor sale conspirative:

Cât despre Roosevelt „nu se poate afirma că ar fi fost un geniu”,scrie Arthur Conde în „Teilung der Welt”, pag. 211. „Ca student și avocat nu s-a profilat peste medie. A fost un om de societate, care mai degrabă se întreținea cu lumea decât să citească o carte. O viață întreagă i-a plăcut să joace pocker… În politică a găsit un admirabil teren de activitate.” Tot pe aceeași pagină, Conde îl citează pe Robert E. Sherwood, unul din biografii lui Roosevelt: „Caracterul lui a fost multilateral, dar el conținea și contradicții într-o măsură uimitoare. În același timp el era suficient de liberal și de progresist pentru a fi fost etichetat de trădător al clasei sale, și de „Roșul în Casa Albă”.

 

„Churchill” citându-l în continuare pe Conde, pag. 218, a respins visul unui paradis idilic universal după dispariția lui Hitler. Roosevelt, din contră, după cum observa și Walter Lipman, comite eterna greșeală a Americanilor, de a nu vedea că lupta dintre state este o caracteristică intrinsecă a naturii umane.”

Înainte de Conferința de la Teheran, Roosevelt a refuzat o întâlnire de lucru cu Churchill pe motiv ca „nu vreau să-i las impresia lui Stalin că între noi doi totul a fost dinainte aranjat”, („Summit at Teheran”,pag. 58). El a refuzat și să se stabilească în prealabil o ordine de zi pentru această Conferință, fapt care l-a neliniștit profund pe Churchill. Tot Roosevelt a fost acela care a propus ca la Conferință să ia parte o delegație restrânsă și să nu participe nicio presă. Însoțitorul său principal a fost Harry Hopkins, consilier personal, care se bucura de o autoritate și încredere atât de mare, încât semna documente în numele lui Roosevelt. „Roosevelt nu a citit nicio carte de documentare asupra Uniunii Sovietice și nu a consultat niciun raport al State Departament”,remarcă Keith Eubank în cartea sa. „Singura sa sursa de informație o constituiau revistele, ziarele și relatările lui Hopkins”, pe care autorul cărții le rezumă: „El (Hopkins), știa că după război Rusia Sovietică va deveni una din cele mai mari puteri din lume. Pentru acest motiv Statele Unite și Rusia trebuie să fie prietene, pentru a putea să realizeze împreună planurile viitoare de pace. Prietenia lor trebue să fie atât de puternică încât să determine pe Ruși să lupte până la înfrângerea definitivă a Germaniei și Japoniei. Fiecare minister (departament) al Statelor Unite trebue să considere Uniunea Sovietică ca pe cea mai mare putere din lume și ca pe o prietenă sinceră. Fiecare funcționar care vine în contact cu Rușii trebue să creadă profund în această concepție. În sfârșit, Hopkins mai cerea ca totul trebuie făcut pentru a se realiza o pace care să corespundă aspirațiilor legitime ale Uniunii Sovietice. Ideile lui Hopkins sunt importante pentru că ele au înlocuit rapoartele Departamentului de Stat („Hopkins urged that every-thing should be done to establish a peace that would meet the legitimate aspirations of the Soviet Union. Hopkin’s ideas are important because they replaced any briefings from State Department” („Summit at Teheran”, p. 239).

Influența comuniștilor asupra lui Roosevelt o redă în câteva cuvinte Frank Murphy, membru al Curții Supreme, în mărturisirea ce-o face Congresmanului Martin Deas, care a fost președintele Comitetului activităților antiamericane (House Committee on Un-American Activities, citat în Buletinul Congresului din 22 Sept. 1950. pag. A6833): „Suntem condamnați. Statele Unite sunt condamnate. Comuniștii controlează totul. Ei îl controlează pe Roosevelt și pe soția sa. Este imposibil ca cineva să-l vadă, dacă audiența nu-i aranjată prin David Niles și banda sa” – (and his gang). Cine a fost David Niles? El a fost unul dintre evreii care-l înconjurau pe Roosevelt și care efectiv guverna țara. Numele lui adevărat este Neyhus și a fost cumnatul lui Harry Hopkins care s-a bucurat de cea mai mare încredere din partea lui Roosevelt. După The Saturday Evening Post, din 24 Dec. 1949, pag. 24, Harry Hopkins a fost doar omul de fațadă, condus de David Niles, cel care mai târziu a pus la cale declararea independenței Israelului și programul de drepturi civile al lui Truman. James Combs în „Who is Who în the World Zionist Conspiracy” la pag. 88-89 spune că „Murphy desigur că a greșit când a făcut afirmația că „comuniștii domină Statele Unite”, întrucât comunismul este doar un instrument, realul stăpân fiind evreimea care acuma, după 25 de ani, și-a consolidat controlul asupra întregului guvern al Statelor Unite.

La Teheran Roosevelt se instalează în Ambasada Sovietică

Ajuns la Teheran la 27 Noembrie, Roosevelt s-a stabilit la ambasada americană. Rușii, pretextând că ar fi descoperit un complot al GESTAPO-ului, care ar fi aflat de sosirea lor la Teheran, l-au invitat să-și stabilească cartierul în ambasada sovietică, propunere pe care Roosevelt a acceptat-o. De observat este faptul că nici atunci și nici după aceea nici un serviciu secret din lume nu a semnalat vreun complot din partea Nemților.

La 28 Noembrie Roosevelt se instalează la Ruși și după masă are o lungă întrevedere cu Stalin în patru ochi, prezenți fiind doar cei doi translatori, deci fără Churchill, căruia mai înainte îi refuzase o astfel de întâlnire. În această discuție tête-à-tête s-a stabilit formal împărțirea lumii și au fost trasate în mare liniile directoare ale subiectelor de discutat în plenarele care urmau să aibă loc și care au fost cele menționate în scrisoarea lui Roosevelt către Zabrousky.

Spania află de existența conspirației

La 16 Aprilie 1943 (la n umai două luni de la redactarea scrisorii în cauză), Ministrul de Externe al Spaniei, Contele de Jordana, a ținut un discurs minuțios preparat și de mare răsunet la Barcelona, în Palatul Regilor de Aragona, într-un cadru foarte festiv, cu ocazia aniversării a 450 de ani de la întoarcerea din prima călătorie a lui Columb. În discursul sau Contele de Jordana, printre altele, a spus: „Mai teribil decât războiul, mai destructivă decât el și mai încărcată de ură și de porniri josnice este revoluția comunistă, care reprezintă un pericol cu atât mai mare, cu cât enormele cheltuieli de război vor compromite stabilitatea socială a națiunilor.”

„Acest discurs este cu atât mai impoprtant” afirmă Léon de Poncins în cartea sa „Top Secrets” – „cu cât guvernul spaniol a luat la cunoștință de existența unui document important, care desvaluie o conspirație menită să pericliteze mai multe state din EuropaEste vorba de o scrisoare secretă a Președintelui Roosevelt către evreul Zabrousky, care atunci servea ca agent de legătură între Roosevelt și Stalin…”

Și Franco în discursul sau din 1 Octombrie 1943 (cu două luni înainte de întâlnirea de la Teheran), atrage atenția asupra pericolului ce paște Europa.  „Spania consideră că independent de care va fi soarta armelor și chiar de dinainte de război, există în lume o problemă spirituală de cea mai mare importanță, pe care o constituie ambianța revoluționară a maselor îndepărtate de Dumnezeu și care aspiră la o îmbunătățire a situației lor materiale prin violență lipsită de orice scrupule în alegerea mijloacelor. Acest spirit revoluționar de diferite nuanțe este cuprins în termenul generic de „bolșevism”. Războiul este un fenomen pasager, în timp ce spiritul revoluționar al maselor constituie o problemă fundamentală a epocii noastre.”

După acest discurs Americanii au reproșat Spaniei ca s-a apropiat prea mult de Germania și riscă să piardă ajutorul economic din partea Aliaților. Ambasadorul american, într-o scrisoare adresată Ministerului de Externe spaniol, face afirmația că „comunismul este o problemă internă a Rusiei, care nu va afecta în niciun fel țările cu un nivel de viață mai ridicat”. La asta Contele de Jordana răspunde: „Îmi vine greu să cred că cineva ar putea fi de acord că acest pericol enorm, care amenință civilizația noastră, s-ar putea reduce la o mică problemă de ajustare de salarii. Nu, domnule Ambasador, nu este o simplă problemă economică și nici una socială, chiar dacă i-am acorda cel mai larg înțeles. Este vorba de o problemă spirituală, de un rău de cea mai mare gravitate, care afectează până în adânc sufletul omenesc, pentru că atunci când se învață masele că morala este o prejudecată burgheză și că nu există o justiție superioară față de care suntem răspunzători pentru faptele noastre, ele sunt private de orice frână și sunt lansate la atac împotriva tuturor obstacolelor care s-ar opune la satisfacerea celor mai brutale instincte ale lor.” (Top Secrets, pp 80-81).

Afirmația Secretarului de Stat American este perfidă, de rea credință, menită să inducă în eroare și să ascundă conspirația ce se țesea împotriva întregii Europe. Ce urmărea Internaționala comunistă, cu sloganul: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, dacă nu revoluția mondială? Comunismul nu a intrat nicăieri prin voința poporului, ci prin siluirea ei de către armata sovietică de ocupație, (nelimitat sprijinită USA militar, politic, economic și prin diplomație), sau prin ajutor extern direct (din partea Statelor Unite), cum a fost în Cuba.

* * *

În continuare extragem din broșura „Who Brought the Slaves to America” scoasă de „Sons of Liberty”, P.O.Box 449, Arabi, LA, 70032, rezoluția  „Conferinței Centrale a Rabinilor din America, 1956,” – cu subtitlul:  „Instrucțiuni confidențiale către toți evreii ortodocși, reformiști, nereligioși și „încreștinați”- din care aflăm cât de stăpâni se simțeau evreii pe lume în 1956:

 

„Noi suntem aproape să ne atingem scopul. Al doilea război mondial a avansat măreț planurile noastre. Ne-a reușit să aducem creștinii să se omoare unii pe alții și să aducem alte multe milioane de creștini în situația să nu ne poată face niciun rău. Ne-a mai rămas puțin de făcut ca să câștigăm controlul total asupra stupizilor de goimi (creștini).

Evrei din America:

acestea sunt ultimele instrucțiuni pentru voi:

1. Continuați să lărgiți controlul asupra radio-difuziunii, televiziunii, ziarelor, cinematografelor și revistelor.

2. Educați copiii voștri și alungați-i pe creștini din avocatură, medicină, farmacie și din întreg comerțul de detaliu.

3. Transformați școlile și universitățile lor în centre de instrucție pentru revoluția noastră roșie.

4. Ridiculizați credința creștină, dezbinați poporul ei și slăbiți-le bisericile.

5. Demoralizați-le femeile și copiii.

6. Corupeți-le tribunalele și faceți-le de rușine.

7. Întoarceți o clasă socială împotriva alteia, Negrii împotriva Albilor.

8. Cumpărați politicienii și continuați să corupeți administrațiile locale, provinciale și naționale.

9. Anihilați fasciștii antisemiți în orice fel.

10. Folosiți-vă de instrumente binevoitoare ca un Truman, un Eisenhower, un Stevenson și Warren; ei vor face treaba pentru voi.

11. Plănuiți emigrarea nelimitată și fără restricții a persecutaților noștri (din alte state) în această țară.

12. Continuați să le controlați banii prin sistemul federal de rezerve.

13. Continuați să plasați evrei în posturile guvernamentale, în Armată și în Marină.

14. Noi trebue să distrugem Republica asta și s-o înlocuim cu o democrație,  care înseamnă socialism de stat guvernat de evrei, (Jewish Governed State Socialism).

15. Continuați controlul asupra Departamentului Muncii, faceți agitații, provocați prin orice mijloace neliniști, greve violente în toate modurile și în toate împrejurările.

 

Cu o astfel de strategie și cu aceste metode trebue să reușim să prăbușim această țară în sărăcie, în demoralizare, în faliment, și-ntr-un război civil prin care să micșorăm numărul inamicilor noștri.

 

Revoluția bolșevică ne-a făcut stăpânii Rusiei.

 

Ultimul război ne-a făcut conducătorii întregii Europe, mai puțin Spania.

 

Fie că viitorul război să ne facă stăpânii Americii.

 

Pentru prezervarea rasei noastre sunteți avizați că dacă sunteți întrebați de Goimi despre oricare din punctele de mai sus, trebue să refuzați să răspundeți, să abjurați, să repudiați și să negați și asta chiar și sub jurământ, dacă e cazul, așa cum ne învață Talmudul.

 

Credem că este de prisos să vă atragem atenția asupra consecințelor teribile dacă aceste instrucțiuni ar cădea în mânile Goimilor.

 

Conferința Centrală a Rabinilor din America – 1956.

Prin cine controlează și domină evreii viața politică și economică a națiunilor? Câteva citate date mai jos ne vor lămuri:

„Francmasoneria este o organizație evreiască, a cărei istorie, grade, simboluri și parole convenționale sunt evreești de la început până la sfârșit.”

 

„Izraelite of America”3 August 1866

„Francmasoneria este născută în Izrael”.

„Jewish Tribune”29 Oct. 1925

 

„Anglia se luptă pentru noi, pentru cauza evreiască și în această luptă ea este sprijinită de francmasonii din întreaga lume.”

„Jewish Chronicle”Octombrie 1940

„Din 670.000 de francmasoni în Europa, 475.000 sunt în Anglia. Din 4,5 milioane de francmasoni în întreaga lume, 3,5 milioane sunt în America.”

Statistiques maçoniques

* * *

În 1954 Benjamin Freedman a publicat o carte „Facts are Facts – The Truth About the Kazars”, despre care autorul spune: „Evenimentele istorice revelate pentru prima dată prin această carte aduc dovezi de necontestat că continua lor suprimare (înăbușire) se dovedește a fi dăunătoare securității naționale (USA), păcii în lume, buneistări a omenirii, cât și progresului civilizației.” Cartea a fost tradusă și publicată de editura noastră (în 1996) sub titlul: „Întâmplările sunt întâmplări și faptele sunt fapte, – Adevărul despre Kazari”.

Reproducem mai jos prefața ei: „Cine este Benjamin Freedman?”, în care este prezentată lupta sa, a evreului încreștinat, de a demasca conspirația Kazarilor deveniți evrei sioniști, împotriva civilizației creștine:

CINE ESTE BENJAMIN FREEDMAN?

Născut în 1890, Benjamin Freedman a fost un afacerist prosper din New York, care într-un timp deținea majoritatea acțiunilor manufacturii de detergenți Woodbery. Dar în 1946 s-a disociat de plutocrația internațională în cercurile căreia se născuse și crescuse, desgustat de planurile acesteia pentru civilizația și națiunile creștine. Și-a dedicat restul vieții și cea mai mare parte din averea personală (peste $2,5 milioane) demascării acestor planuri pe care le cunoștea bine, căci își petrecuse viața în cele mai înalte cercuri ale organizațiilor evreiești și plutocratice; fusese strâns asociat cu Bernard Baruch, cu Samuel Untermayer, cu președintii-marionete mânuiți de aceștia, ca Woodrow Wilson, Franklin D. Roosevelt, John F. Kennedy, cu tatăl acestuia din urmă, ambasadorul Joseph Kennedy. Convertit cu adevărat la catolicism, nu de formă ca prelații care populează Vaticanul astăzi, Benjamin Freedman s-a disociat de talmudism și de sionism și a devenit astfel inamicul lor public numărul unu, atacat cu furie și descris ca un „evreu antisemit”. Dar Benjamin Freedman nu-și ura rudele și prietenii; el obiecta doar la distrugerea civilizației creștine și a popoarelor care le-au asigurat prosperitatea.

Pentru a schița personalitatea lui Benjamin Freedman, redăm aici punctele principale ale unei prelegeri pe care a ținut-o în anii 1960.

„În Statele Unite”, zice el, „sioniștii au pus mâna pe absolut toate ramurile guvernului. Sioniștii și coreligionarii lor domnesc în Statele Unite ca monarhi absoluți”, spune el, și-și sprijină afirmația cu dovezi din istoria acestui secol. Primul război mondial fusese câștigat de către armata german” în primii doi ani, arată el, în care armata franceză fusese complet incapacitată, iar Marea Britanie stătea izolată și neputincioasă înconjurată de ape patrulate de submarine germane. Chiar în aceste situații, Germania a oferit Marei Britanii condiții de pace extrem de avantajoase: încheierea păcii cu revenirea la situația dinainte de război. Guvernul britanic se gândea serios să le accepte, când în Octombrie 1916 sioniștii din Londra, reprezentanți ai evreimii est-europene, au împiedecat încheierea păcii, promițând Marii Britanii o victorie pe care le-o vor procura Statele Unite, care nu intraseră în primul război mondial și nu erau în conflict cu nimeni – cu condiția ca Marea Britanie să le dăruiască sioniștilor patria palestinienilor, Palestina, la care nici Marea Britanie, nici evreii din Europa răsăriteană nu aveau niciun drept. În Statele Unite, zice Benjamin Freedman, evreii dețineau pe atunci, (ca și acum) presa de mare circulație; ei urau Rusia țaristă și-i doreau înfrângerea, motiv pentru care bancherii de pe Wall Street ca Kuhn și Loeb, refuzau să finanțeze aliații Rusiei, Anglia și Franța. Dar imediat ce sioniștii au obținut promisiunea că li se va „dărui” patria palestinienilor, pe care-i vor putea masacra și izgoni pentru a-și întinde statul lor mesianic, toată presa americană, care fusese pro-germană, dintr-o dată a descoperit că nemții sunt „huni”, că taie mâinile copilașilor de țâță cu baionetele și alte astfel de fantezii. Nu se mai putea citi nimic altceva în presa americană decât despre cauza sfânta a războiului împotriva Germaniei. Marioneta talmudiștilor, președintele Statelor Unite Woodrow Wilson, a declarat război Germaniei și la Londra a fost scrisă „Declarația Balfour”, prin care s-a dat sentința de moarte poporului a cărui patrie fusese Palestina de mii și mii de ani.

La Conferința de Pace de la Paris din 1919, a participat o delegație a evreilor condusă de Bernard Baruch și compusă din 117 evrei; „am fost unul dintre ei și știu cum s-au petrecut lucrurile” spune Freedman. Delegația a scos la iveală declarația Balfour prin care i se promisese Palestina și Nemții și-au dat seama că tot măcelul pe care-l suferiseră, și toată suferința la care erau supuși, cu țara ciopârțită și populația epuizată de birurile crunte impuse nemților ca „reparații de război” își au rădăcina în târgul în virtutea căruia evreii din răsăritul Europei puteau folosi forța financiară și militară a marilor puteri pentru ca să practice genocidul împotriva palestinienilor. Și această împilare cruntă și sângeroasă le era aplicată lor, nemților, care-i primiseră pe evrei cu brațele deschise și-i lăsaseră să se îmbogățească și să prospere în Germania ca nicăieri în lume. Ca și în Statele Unite, în Germania evreii dețineau toată industria și întregile finanțe; industriașul evreu Rathenau era poate de o sută de ori mai bogat în Germania decât coreligionarul său Bernard Baruch în Statele Unite; tot un industriaș evreu era și cel mai mare armator, proprietarul liniilor North-German Lloyd și Holland-American Line; bancherii casei domnitoare Hohenzollern erau tot evrei, și cei mai bogați bancheri comerciali din lume erau evrei din familia Warburg din Hamburg. Și în timp ce Nemții trudeau ca să-și îmbogățească evreii, aceștia aranjau înfrângerea și distrugerea Germaniei, pe care o vânduseră ca să obțină de la adversarii ei pământul palestinienilor, care avea valoare propagandistică crucială pentru sioniști. În însăși ziarele sioniste din anii 1919-1923 se scria că sentimentul anti-evreiesc care se înfiripa în Germania se datora faptului că nemții începuseră să-și dea seama cum au fost înjunghiați pe la spate de către evreii pe care-i găzduiseră și-i îmbogățiseră în patria lor, arată Freedman care subliniază că ura pe care și-o atrăseseră nemții pentru succesul și prosperitatea lor industrială și comercială din partea Marei Britanii și Franței, care-și vedeau hegemonia financiară amenințată, a fost folosită de sioniști pentru a distruge cele mai primitoare și generoase gazde pe care le avuseseră vreodată, țara în care nu sufereau discriminări sau persecuții, și țara ai care locuitori muncitori și cinstiți le permiseră să se îmbogățească imens. Până și publicațiile sioniste ale timpului recunoșteau că antisemitismul german nu era nici religios, nici rasial, ci doar reacția la felul în care își răsplătiseră evreii gazdele. Documentele autentice (cu grijă ascunse și falsificate de istoriografia „pe linie” din Occident), arată că nimeni nu clintise nici măcar un fir de păr din capul vreunui evreu, nici măcar după trădarea lor. Hugo Schönfeld, un evreu pe care Departamentul de Stat american l-a trimis să cerceteze situația deținuților din lagăre în 1933, a raportat că în lagărele de concentrare germane erau internați comuniștii și alți adversari politici ai regimului, care erau sănătoși și în bună condiție fizică. Desigur, erau mulți evrei în aceste lagăre de concentrare căci evreii constituiau 98% din cadrele partidelor comuniste, spune Benjamin Freedman, și mai erau masonii și membrii unor organizații similare.

În Iulie 1933 a avut loc o întâlnire a reprezentanților evreimii mondiale, care a pus în fata nemților un ultimatum: „Hitler să fie eliminat și toți evreii să fie repuși în pozițiile pe care le doreau, indiferent dacă sunt comuniști sau nu.” Nemții, care aveau vie în memorie puciul comunist al Rosei Luxemburg și al grupului ei din 1919, n-au acceptat ultimatumul, și atunci Samuel Untermeyer, reîntors de la Congresul evreimii mondiale, a anunțat public la o emisiune radiofonică declarația de „război sfânt al evreimii mondiale împotriva Germaniei”.  Acest „război sfânt” a luat forma unui boicot comercial care urmărea să ducă la genocidul prin înfometare a două treimi din populația Germaniei, căci solul Germaniei nu putea hrăni populația și două treimi din alimentele poporului german erau importate în schimbul produselor industriale germane. Aceste produse erau acum boicotate și refuzate pe piețele de desfacere ale lumii dominate de plutocrația evreiască. Această declarație de „război sfânt” a fost publicată în „The New York Times” la 7 August 1933.

În timp ce poporul german suferea de pe urma acestui boicot, în timp ce mulțimile americane erau ațâțate de calomniile pline de ură din ziare și de linia politică a lui Roosevelt la isteria colectivă antigermană, nici un fir de păr nu fusese atins în capul vreunui evreu din Germania în 1933, zice Benjamin Freedman. Nemții nu puteau să nu observe calomniile și ura nestăvilită revărsată împotriva lor la instigația evreilor pe care-i îmbogățiseră prin truda lor; și nu puteau să nu observe că sunt șomeri și muritori de foame pentru că așa a hotărât Samuel Untermeyer. Dar resentimentul lor se mărginea la vorbe, la insigne și inscripții pe pereți; de abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a asasinat un diplomat german fără nici un motiv (căci motivul invocat de el s-a dovedit a fi mincinos), a început să se manifeste antisemitismul în Germania, arată Benjamin Freedman.

 

Ion Coja

www.ioncoja.ro

,


23 AUGUST 1944JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI de Gh. Buzatu (extrase din: Ziaristi Online)

Dacă n-ar fi fost în esența lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …

Și cum să nu fie astfel, când luăm cunoștință de destinul într-adevăr fericit al unui document  fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareșalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică națională în urmă cu mai mulți ani pe prima poziție în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfășurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime și larg comentat de istoricii români și străini, dar nu numai de ei[2], desfășurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanșare, desfășurare și consecințe, imediate ori îndepărtate, suportate și în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privința faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestați în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din București, Mareșalul Antonescu și Mihai Antonescu, aflați închiși sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reușit să-și facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înțelege, în mâinile puciștilor. Cu o singură excepție, remarcabilă: ex-mareșalul a avut inspirația de a așterne pe hârtie împrejurările și considerațiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.

Din câte cunoaștem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanșarea și arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conținea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum și de ce să fie modificate), dar excela – funcționând primatul incontestabil al poziției și calității „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …

Ceea ce ne oferă un nou și temeinic argument pentru situarea Mareșalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Și care, în privința faptelor la care au participat ori le-a provocat, au știut să „vadă” și să „transmită”!…

Așa după cum se poate constata, textul Mareșalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 și localizat – scris în celulă. Ținând seama de consecințele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbușirea țării și ocupația militară barbară a Armatei Roșii, considerăm că dispariția documentului original, în condițiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiția sine qua non a salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condițiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din București, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german și la schimbarea poziției României în Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceaușescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice și istorice” (vezi infra anexa I). Apreciind în mod just valoarea excepțională a Însemnărilor din celulă, N. Ceaușescu le-a depus spre păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naționale ale României din București, ele având să fie valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.

N. Ceaușescu nu a fost un admirator al Mareșalului Ion Antonescu. Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceaușescu, comunist declarat și recunoscut, s-a aflat în detenție la Jilava, Caransebeș sau Tg. Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între opozanții de frunte ai regimului[4]. După 1944-45, N. Ceaușescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC și, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea pozițiilor supreme pe linie de partid și de stat, în 1965-1967. Fiind investit în martie 1974 Președinte al României, N. Ceaușescu nu a ignorat la un moment dat, către sfârșitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmbovițean al construcției faraonice să se ridice un impozant monument[5] – acela al Mareșalului Ion Antonescu!

Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul.

După cum se știe, un „caz” devenit celebru, intervenit într-un moment când N. Ceaușescu se afla încă – orice s-ar zice – pe culmile afirmării sale politice interne și internaționale. Celebritatea și-a avut originile în multiple motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era altul decât Mareșalul Ion Antonescu. În momentul apariției Delirului (1975), Mareșalul era încă, după exact trei decenii de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediții (ianuarie și august 1975), difuzate într-un tiraj impresionant. Faptul a provocat neliniște, în anume cercuri intelectualiste de la București, obișnuite după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele fabricate de I. Ludo ș.a., în URSS ori în Germania „Literaturnaia Gazeta” ori „Der Spiegel” au reclamat „reabilitarea pe cale epică” (sic!) a ex-mareșalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că N. Ceaușescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deși era clar pentru oricine – după cum a observat regretatul Mihai Ungheanu – că Marin Preda, un scriitor de geniu și o conștiință literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat „o comandă politică”.

 

ANEXE

 

– I –

 

Memoriul lui Gh. Teodorescu, general-maior (r),

adresat lui N. Ceaușescu, în problema unui document

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu

 

 

Cancelaria C.C. al P.C.R.

Nr. 2 734/2.VII.1980

ARHIVA

Comitetului Politic Executiv

al C.C. al P.C.R.

Nr. 3 697/31.XII/1980

 

MULT STIMATE TOVARĂȘE NICOLAE CEAUȘESCU,

Secretar General al Partidului Comunist Român,

Președinte al Republicii Socialiste România,

Comandant Suprem al Forțelor Armate,

Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareșalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite și cunoscute cândva.

Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am servit în forțele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976.

La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan și comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii din subalternii mei la arestarea lui Ion și Mihai Antonescu și a principalilor lor colaboratori.

Unul din militarii care făcea paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui unde era închis, mi-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21,00 I. An­tonescu i-a cerut la un moment dat un creion și că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vișinii de pe un raft din camera în care se afla închis și că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.

În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reținut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în timpul raidurilor aviației hitleriste și transformată în ruine.

Între două bombardamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său politic.

Asupra valorii politice și istorice a acestor însemnări las la latitudinea factorului de decizie să hotărască.

Prezentându-vă Dumneavoastră acest document, vreau să subliniez încă o dată atașamentul meu față de Patrie, Partid și față de Dumneavoastră, tovarășe Comandant Suprem.

Caietul original cu însemnările mareșalului Ion Antonescu se găsește la mine, urmând ca asupra destinației sale să îndeplinesc ordinul Dumneavoastră.

General-maior (r) Gh. Teodorescu

20.V.1980

2 ex. IR/FV

I.R.N. VIII/134/1. VII

(Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, București, Editura Paideia, 1998, p. 150).

 

 – II –

Documentul Însemnări din celulă[6],

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944,

la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din București

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audiență la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situației frontului și a acțiunii întreprinsă pentru a scoate Țara din greul impas în care se găsește.

Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audiență Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obțină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Țării și i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aș fi găsit înțelegere, și aș fi putut găsi înțelegere pentru asigurarea vieții, libertăților și continuității istorice a acestui nenorocit popor, nu aș fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversația avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius și Mihalache și în dimineața zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în fața D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat și i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât și în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menține pe linia Tg. Neamț-Nord Iași-Nord Chișinău-Nistru, România va căuta soluția politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o țară, și nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat și țara total la discreția Rușilor.

I-am cerut ca și Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înțeleagă poziția Țării noastre în fața cataclismului ce o amenință și a mea în fața Istoriei și a Țării și să-mi dea dezlegarea a trata un armistițiu, dorind să ieșim din această situație ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Țara și pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorința noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viața viitoare a neamului.

Relativ la conversația cu Dl Mihalache, deși ea a durat câteva ceasuri, totuși i-ai arătat numai esențialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific și să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condițiile puse.

I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluții care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc granițele Țării, să restabilesc ordinea morală și să pedepsesc aducându-i în fața tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa granițelor și prăbușirea Dinastiei. Cum Țara îmi impusese și pe legionari și mai târziu și războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Țării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale și pentru că intrasem în război în aclamațiile și, cu asentimentul întregii națiuni, trecusem, forțat de operațiuni, și Nistrul.

Țara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare și a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecință, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

  1. – a face un act politic de renunțare și pierdere a Basarabiei și Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 și până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt și Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimțită”.

  1. – să bag Țara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistițiu conțin și clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînțeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plății lor, Rușii vor ține Țara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, își poate lua răspunderea acceptării acestei porți deschise, care poate duce la robia neamului?
  2. – a treia clauză, și cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[8], poate să-și ia răspunderea consecințelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieșim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate și i-am afirmat că dacă …[9] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat și i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu știința mea, eu nu m-aș da la o parte și aș da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul și răspunderea să spun Führerului în față că România se retrage din război.

  1. – a patra condiție cerută de Molotov și de Anglo-Americani  este să dau ordin soldaților să se predea Rușilor și să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziție pentru ca, împreună cu Rușii, să alungăm pe Nemți din Țară.

Care om cu judecata întreagă și cu simțul răspunderii ar putea să dea soldaților Țării un astfel de ordin care, odată enunțat, ar produce cel mai mare haos și ar lăsa Țara la discreția totală a Rușilor și Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiție și ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credință față de Finlanda, Țările Baltice și Polonia, experiența tragică făcută de alții, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situația militară a Germaniei, deși slăbită, era totuși încă tare.

  1. – În sfârșit, propunerile Molotov mai conțineau și clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemți din Țară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupațiunea Rusească cu toate consecințele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică național-țărăniștii, s-au înșelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă și-au făcut convingerea definitivă că aceștia sunt total nepregătiți pentru a indispune pe Ruși și că suntem lăsați la totala lor discreție, ca și Polonia și, poate, alte țări. În consecință, trebuie să ne considerăm o generație sacrificată, să ne resemnăm și să așteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situație, este de preferat ca un popor pe care-l așteaptă, dacă are siguranța că îl așteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-și semneze singur sentința de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistițiul și să semnez pacea, fiindcă condițiile puse sunt condiții de pace, nu de armistițiu (este sublinierea D-sale). Bineînțeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineața zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniștri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu și Dinu Brătianu și că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord și că își iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiția să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă și pentru ca străinătatea, aliații și inamicii, să nu mai poată …[10], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audiența mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audiență cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuții de două ori și și-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulțumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că așteaptă răspunsul de la Ankara și Berna pentru a obține consimțământul Angliei și Americii de a trata cu Rușii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Țară va fi curând la discreția  totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacați în forță și că vom fi total la discreția lor și că va trebui să tratăm mai întâi cu Rușii.

Acest “mai întâi”, legat și de alte indicații pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aștepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le așteaptă și după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiții, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara și Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieșit din cameră, scuzându-se față de mine, și discuția a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmația că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu și Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuțiuni și mă plictiseam așteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră și în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldați cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldați, unul din soldați m-a prins de brațe pe la spate și generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareșal, sunteți arestat pentru că nu ați vrut să faceți imediat armistițiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ținea de brațe și I-am spus ca să ia mâna de pe mine și, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ți fie rușine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui și I-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofițer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet și încuiați cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră și fără ventilație.

După 2 ore s-a deschis ușa și ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorință de a se da acestei camere-celulă cel puțin aspectul curat. Este plină de praf și într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Țara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulțimii, care îmi cerea să dau pe toți din Palat pentru a fi linșați și care a servit timp de 4 ani, cu un devotament și cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Țara și pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Țara de consecințele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi și în prezența Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Țară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiție: să prezinte garanții și să nu fie un ambițios sau un aventurier.

M[areșa]l Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.

23 august 1944 – Mareșal Ion Antonescu:

Însemnări din celulă(Documente)

Note


[1] Capitol din volumul: Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603.

[2] Gh. Buzatu, Istoriografia și izvoarele, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator – Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII și urm.

[3] Vezi îndeosebi Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979; Gh. Buzatu și colaboratori, Din istoria unei zile, Iași, 1979; Gh. Buzatu, coordonator, Actul de la 23 august 1944 în context internațional. Studii și documente, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984; M. Varia, 23 august 1944. Studiu, București, 1993 (xerografiat); Istoria PCR. Sinteză. Documente, 5, București, f.a.; Gavriil Preda, coordonator, 23 august 1944. Evaluări și controverse, Ploiești, Mileniul III, 2006; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei. Mareșalul Antonescu – Pro și contra, București, Editura Mica Valahie, 2006; Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, I-III, Ploiești-R. Vâlcea-Iași, 2005-2009; ediția a II-a, anastatică, Iași, Tipo Moldova, 2010.

[4] Vezi, de exemplu, Tabelul nominal cuprinzând comuniștii din „categoria A” – Cezar Mâță, Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945), Iași, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 356 (locul 111 într-o listă de 793 de persoane).

[5] Informația ne-a fost transmisă, cu titlu confidențial (septembrie 1995), de D-l General Ion Coman.

[6] Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, II, București, Editura Paideia, 1998, p. 151-154. Vezi și detalii despre condițiile în care documentul respectiv s-a pierdut după bombardamentul german asupra Capitalei, la 24 august 1944, fiind descoperit tot atunci de către căpitan (ulterior, general maior) Gheorghe Teodorescu, comandant al gărzii Palatului Regal, care la 20 mai 1980 i l-a trimis lui N. Ceaușescu, pentru a fi depozitat la ANIC ale României, unde se află și prezent (ibidem, p. 148-150). A fost publicat în repetate rânduri cu începere din 1990 (cf. Procesul Mareșalului Antonescu, vol. 1, editor Marcel-Dumitru Ciucă, București, Editura Saeculum/ Editura Europa Nova, 1995, p. 49-53; Gh. Buzatu, coordonator, Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, București, Editura Mica Valahie, 2002, p. 289-293); Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603. Însemnările Mareșalului, de departe în top sub raporturile obiectivității, preciziei și promptitudinii, trebuie, desigur, coroborate cu relatările celorlalți “actori” și martori de la 23 august 1944, îndeosebi Regele Mihai I, generalii Constantin Sănătescu și Aurel Aldea, colonelul Emilian Ionescu, maiorul Anton Dumitrescu, Mircea Ioanițiu, Ioan de Mocsonyi-Styrcea ș.a. (cf. Gh. Buzatu, Stela Cheptea, …Și a fost 23 august, în Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, p. 267-288). Subliniez în context că generalul C. Pantazi, în amintirile sale scrise în închisoare în 1946-1947, relatează că, din moment ce “grupul Antonescu” a fost încredințat la 29 august 1944 delegaților Armatei Roșii din București, el a fost a doua zi îmbarcat și trimis în URSS, în mașini pe traseul Dobrești-Urziceni-Buzău-R. Sărat-Focșani-Tecuci-Bârlad-Valui-Iași-Stânca-Bălți, iar mai departe, până la Moscova, cu trenul. Pe parcurs, în dimineața de 31 august 1944, își amintește generalul Pantazi, ex-mareșalul s-ar fi destăinuit foștilor colaboratori (Mihai Antonescu, C. Pantazi, Mircea Elefterescu) care-l “însoțeau” spre destinația necunoscută prizonierilor în acești termeni: “… Ne-a spus că pe cartonul unei mari icoane, pe contrapagină, a scris din nou toate impresiile sale asupra arestării, felului cum s-a făcut, atitudinea Regelui, a lui Sănătescu etc.” (Arhiva CNSAS, București, fond 40 010, vol. 134/I, f. 153). Iar referitor la Însemnările cuprinse în prezenta anexă, relata tot generalul C. Pantazi, că în seara de 23 august 1944, după orele 20,30, ex-mareșalul “în saffé a scris reflexiile lui pe o carte [în fond, o agendă legată] ce a găsit-o acolo. A scris două ore în acea carte, indignarea lui contra atitudinii Regelui și a lui Sănătescu” (ibidem, f. 148).

 

[7] Lipsă în textul original.

[8] Așa în original.

[9] Așa în original.

[10] Lipsă în text.

Ziaristi Online Ro

,

Cel mai mare secret din viața Regelui Mihai

Autor:  Adrian Pătrușcă

Probabil că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockholm”, prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris. Un interviu incendiar cu istoricul Constantin Corneanu

Constantin Corneanu: Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum și a mutațiilor de ordin geopolitic și geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunță la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care își asuma și titlul de “Conducător al Statului”.

Antonescu vedea Casa Regală drept o soluție politică după război

Ce puteri avea Regele în fața Mareșalului?
Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că „Statul a avut în toate unghiurile pământului și va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce”.

Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I („Jur credință națiunii române. Jur să păzesc cu sfințenie legile statului. Jur să păzesc și să apăr ființa statului și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor națiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.

În discursul ținut, la 7 septembrie 1940, în ședința Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu a ținut să precizeze că “nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol”, iar Regele va rămâne numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia.

Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranța că va putea fi o soluție politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.

A acceptat Casa Regală acest „aranjament”?
Jurnalul de război al Mareșalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român și soția sa, pe de-o parte, precum și Regele Mihai I și Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front și la acțiunile protocolare impuse de rațiunile de stat.

Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziție discretă față de Antonescu, relațiile au fost extrem de protocolare și amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului și intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român și cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.

Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea „Ucrainei Mari”

Deci Antonescu a avut acordul Regelui atât în ceea ce privește războiul împotriva Uniunii Sovietice, cât și a trecerii Nistrului. Ce a motivat, totuși trecerea Nistrului?
Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roșii, exigențele războiului de coaliție și schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret” alimentată de serviciul de spionaj și propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major.

Protecția celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, împotriva germanilor și-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte rațiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareșalului Ion Antonescu.

Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate națională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliție, a soluționării “problemei ruse” sau a necesităților militare imediate, eliminarea unei uriașe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului și nici nu avea cum să influențeze evoluția evenimentelor politico-militare din acele clipe.

Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemților

Când s-au stricat relațiile dintre Regele Mihai și Antonescu?
O sinteză informativă a Serviciului Special de Informații (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziția antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educație și relațiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva așa-numitei dominații germane. Conducerea celor două grupări de opoziție (PNȚ și PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspirația împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.

Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu și dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziției, se vor întoarce entuziasmați de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I și Regina Mamă Elena erau definitiv câștigați pentru teza opoziției. Regele era formal capul oștirii și complotiștii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziției antiantonesciene aflată în relații secrete cu Aliații Occidentali.

Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943

Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înțelegere cu Aliații Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice și că numai o asemenea politică poate menține statul român și monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House„), jurnalist la Allied News Papers și aflat în drum spre Turcia, desfășurată la Palatul Regal din București, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilitățile de reușită ale unui puci.

Perspectiva ca monarhia și regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condițiile tergiversării încheierii armistițiului și ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roșie, a generat ample discuții în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanții la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliații, dar însăși opinia publică română va putea susține cu drept cuvânt că opoziția democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-și îndrepte privirea către noi forme de organizare politică și socială.

Dintr-o asemenea perspectivă se poate înțelege graba cu care Regele Mihai I și opoziția condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acțiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forță, iar arestarea Mareșalului figura în planul de acțiune numai ca o soluție de ultimă instanță, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.

Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat

Ce putea face Regele pentru a se opune crimelor împotriva evreilor?
Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea și punerea în aplicare a legislației antievreiești, precum și a cortegiului de suferințe ce a urmat pentru populația evreiască. Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor și a atenuării suferințelor acestei populații. Casa Regală a României a fost ținută departe de deciziile politico-militare din statul român.

Pamfil Șeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar și Ronald D. Bachman, în cartea sa „Romania: A Contry Study„, afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu ar fi fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo țară vestică. Este adevărat?
Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franței, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în fața Varșoviei și pe frontul românesc.

Moscova acceptase condițiile de armistițiu ale lui Antonescu

Având posibilitatea să ocupe mai repede și mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărțire a sferelor de influență, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, și care urma să expire în curând, iar șansa de a fi reînnoit scădea considerabil.

În timp ce Aliații Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin”, sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinși că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoțească viitoarele acțiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj.

Aceste evenimente politice și militare, precum și interesele de ordin strategic și politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareșalului Ion Antonescu vizând un armistițiu politico-militar pe frontul din Moldova.

Există dovezi sau măcar indicii că Moscova era gata să semneze un armistițiu cu Antonescu?
Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepționării “telegramei de la Stockholm”.

Misterul „Telegramei de la Stockholm”

După opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepționată în dimineața zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conținutul stenogramei ședinței Consiliului de Miniștri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziția lui Iuliu Maniu privitoare la armistițiul românesc.

(“Am văzut eu, dl. Buzești are textul, și vă puteți închipui în ce situație ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta și, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se va pune în față, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteți închipui în ce situație rămânem noi.

Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condițiile pe care le avem prin armistițiu, era și punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistițiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere”)

Ce s-a ales de telegrama cu pricina?
Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele românești, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziției politice, au sustras-o și, mai apoi cred că au distrus-o. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, față de acest moment delicat din evoluția unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.

Sovieticii au căutat să obțină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, și originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

23 august: „cea mai mare eroare politico-militară din istoria României”

A pierdut România din cauza orgoliilor opoziției?
Membrii conjurației erau ferm convinși că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat și astfel au pierdut “cartea” pe care Mareșalul “o juca”. Sovieticii au profitat de această situație, generată de ambiții și orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România și a nu-și respecta, mai apoi, angajamentele luate.

Opoziția a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii și arestării Mareșalului Ion Antonescu, iar acțiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Gestul de la 23 august 1944 a fost o greșeală?
Evenimentele petrecute la Palatul Regal din București, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaștere și apreciere a situației politico-militare internaționale și de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii și orgolii, iar consecințele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiții.

Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecințele de-acum binecunoscute.

Nu este o apreciere prea aspră?
Nu. Conjurația politicienilor de la București, defetismul unor înalți comandanți militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă și inițiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german și nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) și, implicit, a “Bătăliei pentru Armistițiu”.

În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, și va deveni țara care a favorizat, în mod substanțial, înaintarea Armatei Roșii spre Sud-Estul și Centrul Europei, creându-se, astfel, condițiile pentru instaurarea “regimurilor de democrație populară”.

Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluția evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor și nu numai. Tactica opoziției politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce privește găsirea unei soluții unanim acceptate în condițiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.

„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate și propaganda de război a Națiunilor Unite au bulversat opinia publică românească și factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obținerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum și alegerea unei soluții de salvare națională demne și corecte.

Dar orgoliul lui Antonescu nu a contribuit și el la acest deznodământ nefast?
Ambițiile Mareșalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepție privind onoarea și demnitatea unui militar, a unui conducător de stat și a unui popor, precum și a unei înțelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conștiința colectivă a umanității, pozitiv sau negativ, îți influențează relațiile și prieteniile viitoare.

Casa Regală voia să se salveze, grațierea lui Antonescu era iluzorie

După ce l-a arestat pe Antonescu, era Regele obligat să-l predea rușilor?
Predarea Mareșalului Ion Antonescu și a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniștilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanții PCR începeau să domine raporturile de „amiciție” cu Casa Regală, și nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August”.

O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum și mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea „camarilei regale” față de Ion Antonescu avea să-și spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preț pe Mareșalul Ion Antonescu.

De ce nu a semnat Regele decretul de grațiere a lui Antonescu?
O posibilă grațiere a Mareșalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat și în care Casa Regală dorea să se salveze, totuși, și să-și salveze perspectiva existențială.

23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români

Putea Regele Mihai să se opună într-o măsură mai mare sovieticilor?
Greva regală (1945) și micile gesturi de opoziție față de ocupantul sovietic și aliatul său, comuniștii români, nu aveau cum să influențeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reține această “rezistență regală”, precum și, totodată, infamia de la “23 August” 1944.

În contextul în care nu fusese semnată nici o convenție de armistițiu între noul guvern român și cel de la Moscova, respectiv Națiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea și luarea în prizonierat a unităților românești. Mulți militari români – circa 150.000 de soldați, 6.000 de subofițeri și 6.000 de ofițeri – au fost dezarmați de către sovietici și internați în lagăre de prizonieri.

În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorității statului și de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condițiile în care sovieticii și-au impus condițiile, pe fondul slăbiciunilor și înțelegerilor cu Aliații Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofițerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situație, dovedind, totuși, o totală inactivitate și lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranței, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.

Ar fi putut Regele Mihai să negocieze actul abdicării, mai ales clauza abdicării în numele tuturor urmașilor săi?
Abdicarea nu putea fi evitată și nici măcar negociată. Posibilitățile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eșichierul politic al României, la sfârșitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic

Putea Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniștilor, de exemplu presiuni în cancelariile occidentale, sau să coaguleze organizațiile politice din exil și eventual chiar a prelua conducerea lor?
Maniera în care a fost tratat în Vest relevă faptul că importanța sa politică nu a fost pe măsura speranțelor „camarilei regale” și ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.

Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoțit de Radu Duda, în uniforma armatei române – n.r.) prin declarațiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că a “făcut război împotriva lor”.

După decembrie 1947 au existat relații între Casa Regală și regimurile Dej și Ceaușescu?
Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi elucidate raporturile dintre Casa Regală și România lui Dej și Ceaușescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre care unii zic că au fost însușite de Regele Mihai I.

Casa Regală a României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a unităților de informații externe ale Securității române, iar semnarea, la 15 iunie 1989, a “Declarației de la Budapesta”, de către Regele Mihai I, a însemnat sfârșitul “neutralității binevoitoare” care exista între regimul de la București și locatarul de la Versoix.

Constantin Corneanu este doctor în istorie și președintele Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu” (AESGS) din septembrie 2009.Între 2004 și 2007 a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova între 2004 și 2007.
Teza sa de doctorat a tratat situația României în contextul geopolitic al celui de-al doilea război mondial. Aceeași temă constituie și subiectul lucrării sale „Sub povara marilor decizii” (Editura Scripta 2007).

,

 23 AUGUST 1944:

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI

 de Gh. Buzatu

 Dacă n-ar fi fost în esența lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …

Și cum să nu fie astfel, când luăm cunoștință de destinul într-adevăr fericit al unui document  fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareșalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică națională în urmă cu mai mulți ani pe prima poziție în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfășurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime și larg comentat de istoricii români și străini, dar nu numai de ei[2], desfășurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanșare, desfășurare și consecințe, imediate ori îndepărtate, suportate și în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privința faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestați în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din București, Mareșalul Antonescu și Mihai Antonescu, aflați închiși sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reușit să-și facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înțelege, în mâinile puciștilor. Cu o singură excepție, remarcabilă: ex-mareșalul a avut inspirația de a așterne pe hârtie împrejurările și considerațiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.

Din câte cunoaștem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanșarea și arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conținea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum și de ce să fie modificate), dar excela – funcționând primatul incontestabil al poziției și calității „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …

Ceea ce ne oferă un nou și temeinic argument pentru situarea Mareșalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Și care, în privința faptelor la care au participat ori le-a provocat, au știut să „vadă” și să „transmită”!…

Așa după cum se poate constata, textul Mareșalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 și localizat – scris în celulă. Ținând seama de consecințele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbușirea țării și ocupația militară barbară a Armatei Roșii, considerăm că dispariția documentului original, în condițiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiția sine qua non a salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condițiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din București, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german și la schimbarea poziției României în Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceaușescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice și istorice” (vezi infra anexa I). Apreciind în mod just valoarea excepțională a Însemnărilor din celulă, N. Ceaușescu le-a depus spre păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naționale ale României din București, ele având să fie valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.

N. Ceaușescu nu a fost un admirator al Mareșalului Ion Antonescu. Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceaușescu, comunist declarat și recunoscut, s-a aflat în detenție la Jilava, Caransebeș sau Tg. Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între opozanții de frunte ai regimului[4]. După 1944-45, N. Ceaușescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC și, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea pozițiilor supreme pe linie de partid și de stat, în 1965-1967. Fiind investit în martie 1974 Președinte al României, N. Ceaușescu nu a ignorat la un moment dat, către sfârșitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmbovițean al construcției faraonice să se ridice un impozant monument[5] – acela al Mareșalului Ion Antonescu!

Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul.

După cum se știe, un „caz” devenit celebru, intervenit într-un moment când N. Ceaușescu se afla încă – orice s-ar zice – pe culmile afirmării sale politice interne și internaționale. Celebritatea și-a avut originile în multiple motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era altul decât Mareșalul Ion Antonescu. În momentul apariției Delirului (1975), Mareșalul era încă, după exact trei decenii de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediții (ianuarie și august 1975), difuzate într-un tiraj impresionant. Faptul a provocat neliniște, în anume cercuri intelectualiste de la București, obișnuite după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele fabricate de I. Ludo ș.a., în URSS ori în Germania „Literaturnaia Gazeta” ori „Der Spiegel” au reclamat „reabilitarea pe cale epică” (sic!) a ex-mareșalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că N. Ceaușescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deși era clar pentru oricine – după cum a observat regretatul Mihai Ungheanu – că Marin Preda, un scriitor de geniu și o conștiință literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat „o comandă politică”.

 

ANEXE

 

– I –

 

Memoriul lui Gh. Teodorescu, general-maior (r),

adresat lui N. Ceaușescu, în problema unui document

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu

 

 

Cancelaria C.C. al P.C.R.

Nr. 2 734/2.VII.1980

 

ARHIVA

Comitetului Politic Executiv

al C.C. al P.C.R.

Nr. 3 697/31.XII/1980

 

MULT STIMATE TOVARĂȘE NICOLAE CEAUȘESCU,

Secretar General al Partidului Comunist Român,

Președinte al Republicii Socialiste România,

Comandant Suprem al Forțelor Armate,

 

Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareșalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite și cunoscute cândva.

Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am servit în forțele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976.

La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan și comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii din subalternii mei la arestarea lui Ion și Mihai Antonescu și a principalilor lor colaboratori.

Unul din militarii care făcea paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui unde era închis, mi-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21,00 I. An­tonescu i-a cerut la un moment dat un creion și că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vișinii de pe un raft din camera în care se afla închis și că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.

În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reținut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în timpul raidurilor aviației hitleriste și transformată în ruine.

Între două bombardamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său politic.

Asupra valorii politice și istorice a acestor însemnări las la latitudinea factorului de decizie să hotărască.

Prezentându-vă Dumneavoastră acest document, vreau să subliniez încă o dată atașamentul meu față de Patrie, Partid și față de Dumneavoastră, tovarășe Comandant Suprem.

Caietul original cu însemnările mareșalului Ion Antonescu se găsește la mine, urmând ca asupra destinației sale să îndeplinesc ordinul Dumneavoastră.

General-maior (r) Gh. Teodorescu

20.V.1980

2 ex. IR/FV

I.R.N. VIII/134/1. VII

 

(Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, București, Editura Paideia, 1998, p. 150).

 

 – II –

Documentul Însemnări din celulă[6],

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944,

la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din București

 

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audiență la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situației frontului și a acțiunii întreprinsă pentru a scoate Țara din greul impas în care se găsește.

Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audiență Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obțină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Țării și i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aș fi găsit înțelegere, și aș fi putut găsi înțelegere pentru asigurarea vieții, libertăților și continuității istorice a acestui nenorocit popor, nu aș fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversația avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius și Mihalache și în dimineața zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în fața D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat și i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât și în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menține pe linia Tg. Neamț-Nord Iași-Nord Chișinău-Nistru, România va căuta soluția politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o țară, și nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat și țara total la discreția Rușilor.

I-am cerut ca și Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înțeleagă poziția Țării noastre în fața cataclismului ce o amenință și a mea în fața Istoriei și a Țării și să-mi dea dezlegarea a trata un armistițiu, dorind să ieșim din această situație ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Țara și pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorința noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viața viitoare a neamului.

Relativ la conversația cu Dl Mihalache, deși ea a durat câteva ceasuri, totuși i-ai arătat numai esențialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific și să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condițiile puse.

I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluții care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc granițele Țării, să restabilesc ordinea morală și să pedepsesc aducându-i în fața tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa granițelor și prăbușirea Dinastiei. Cum Țara îmi impusese și pe legionari și mai târziu și războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Țării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale și pentru că intrasem în război în aclamațiile și, cu asentimentul întregii națiuni, trecusem, forțat de operațiuni, și Nistrul.

Țara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare și a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecință, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

  1. – a face un act politic de renunțare și pierdere a Basarabiei și Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 și până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt și Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimțită”.

  1. – să bag Țara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistițiu conțin și clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînțeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plății lor, Rușii vor ține Țara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, își poate lua răspunderea acceptării acestei porți deschise, care poate duce la robia neamului?
  2. – a treia clauză, și cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[8], poate să-și ia răspunderea consecințelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieșim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate și i-am afirmat că dacă …[9] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat și i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu știința mea, eu nu m-aș da la o parte și aș da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul și răspunderea să spun Führerului în față că România se retrage din război.

  1. – a patra condiție cerută de Molotov și de Anglo-Americani  este să dau ordin soldaților să se predea Rușilor și să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziție pentru ca, împreună cu Rușii, să alungăm pe Nemți din Țară.

Care om cu judecata întreagă și cu simțul răspunderii ar putea să dea soldaților Țării un astfel de ordin care, odată enunțat, ar produce cel mai mare haos și ar lăsa Țara la discreția totală a Rușilor și Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiție și ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credință față de Finlanda, Țările Baltice și Polonia, experiența tragică făcută de alții, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situația militară a Germaniei, deși slăbită, era totuși încă tare.

  1. – În sfârșit, propunerile Molotov mai conțineau și clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemți din Țară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupațiunea Rusească cu toate consecințele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică național-țărăniștii, s-au înșelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă și-au făcut convingerea definitivă că aceștia sunt total nepregătiți pentru a indispune pe Ruși și că suntem lăsați la totala lor discreție, ca și Polonia și, poate, alte țări. În consecință, trebuie să ne considerăm o generație sacrificată, să ne resemnăm și să așteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situație, este de preferat ca un popor pe care-l așteaptă, dacă are siguranța că îl așteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-și semneze singur sentința de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistițiul și să semnez pacea, fiindcă condițiile puse sunt condiții de pace, nu de armistițiu (este sublinierea D-sale). Bineînțeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineața zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniștri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu și Dinu Brătianu și că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord și că își iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiția să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă și pentru ca străinătatea, aliații și inamicii, să nu mai poată …[10], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audiența mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audiență cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuții de două ori și și-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulțumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că așteaptă răspunsul de la Ankara și Berna pentru a obține consimțământul Angliei și Americii de a trata cu Rușii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Țară va fi curând la discreția  totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacați în forță și că vom fi total la discreția lor și că va trebui să tratăm mai întâi cu Rușii.

Acest “mai întâi”, legat și de alte indicații pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aștepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le așteaptă și după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiții, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara și Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieșit din cameră, scuzându-se față de mine, și discuția a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmația că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu și Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuțiuni și mă plictiseam așteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră și în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldați cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldați, unul din soldați m-a prins de brațe pe la spate și generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareșal, sunteți arestat pentru că nu ați vrut să faceți imediat armistițiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ținea de brațe și I-am spus ca să ia mâna de pe mine și, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ți fie rușine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui și I-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofițer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet și încuiați cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră și fără ventilație.

După 2 ore s-a deschis ușa și ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorință de a se da acestei camere-celulă cel puțin aspectul curat. Este plină de praf și într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Țara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulțimii, care îmi cerea să dau pe toți din Palat pentru a fi linșați și care a servit timp de 4 ani, cu un devotament și cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Țara și pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Țara de consecințele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi și în prezența Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Țară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiție: să prezinte garanții și să nu fie un ambițios sau un aventurier.

M[areșa]l Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.

23 august 1944 – Mareșal Ion Antonescu:

Însemnări din celulă (Documente)








 Note


[1] Capitol din volumul: Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603.

[2] Gh. Buzatu, Istoriografia și izvoarele, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator – Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII și urm.

[3] Vezi îndeosebi Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979; Gh. Buzatu și colaboratori, Din istoria unei zile, Iași, 1979; Gh. Buzatu, coordonator, Actul de la 23 august 1944 în context internațional. Studii și documente, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984; M. Varia, 23 august 1944. Studiu, București, 1993 (xerografiat); Istoria PCR. Sinteză. Documente, 5, București, f.a.; Gavriil Preda, coordonator, 23 august 1944. Evaluări și controverse, Ploiești, Mileniul III, 2006; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei. Mareșalul Antonescu – Pro și contra, București, Editura Mica Valahie, 2006; Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, I-III, Ploiești-R. Vâlcea-Iași, 2005-2009; ediția a II-a, anastatică, Iași, Tipo Moldova, 2010.

[4] Vezi, de exemplu, Tabelul nominal cuprinzând comuniștii din „categoria A” – Cezar Mâță, Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945), Iași, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 356 (locul 111 într-o listă de 793 de persoane).

[5] Informația ne-a fost transmisă, cu titlu confidențial (septembrie 1995), de D-l General Ion Coman.

[6] Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, II, București, Editura Paideia, 1998, p. 151-154. Vezi și detalii despre condițiile în care documentul respectiv s-a pierdut după bombardamentul german asupra Capitalei, la 24 august 1944, fiind descoperit tot atunci de către căpitan (ulterior, general maior) Gheorghe Teodorescu, comandant al gărzii Palatului Regal, care la 20 mai 1980 i l-a trimis lui N. Ceaușescu, pentru a fi depozitat la ANIC ale României, unde se află și prezent (ibidem, p. 148-150). A fost publicat în repetate rânduri cu începere din 1990 (cf. Procesul Mareșalului Antonescu, vol. 1, editor Marcel-Dumitru Ciucă, București, Editura Saeculum/ Editura Europa Nova, 1995, p. 49-53; Gh. Buzatu, coordonator, Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, București, Editura Mica Valahie, 2002, p. 289-293); Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603. Însemnările Mareșalului, de departe în top sub raporturile obiectivității, preciziei și promptitudinii, trebuie, desigur, coroborate cu relatările celorlalți “actori” și martori de la 23 august 1944, îndeosebi Regele Mihai I, generalii Constantin Sănătescu și Aurel Aldea, colonelul Emilian Ionescu, maiorul Anton Dumitrescu, Mircea Ioanițiu, Ioan de Mocsonyi-Styrcea ș.a. (cf. Gh. Buzatu, Stela Cheptea, …Și a fost 23 august, în Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, p. 267-288). Subliniez în context că generalul C. Pantazi, în amintirile sale scrise în închisoare în 1946-1947, relatează că, din moment ce “grupul Antonescu” a fost încredințat la 29 august 1944 delegaților Armatei Roșii din București, el a fost a doua zi îmbarcat și trimis în URSS, în mașini pe traseul Dobrești-Urziceni-Buzău-R. Sărat-Focșani-Tecuci-Bârlad-Valui-Iași-Stânca-Bălți, iar mai departe, până la Moscova, cu trenul. Pe parcurs, în dimineața de 31 august 1944, își amintește generalul Pantazi, ex-mareșalul s-ar fi destăinuit foștilor colaboratori (Mihai Antonescu, C. Pantazi, Mircea Elefterescu) care-l “însoțeau” spre destinația necunoscută prizonierilor în acești termeni: “… Ne-a spus că pe cartonul unei mari icoane, pe contrapagină, a scris din nou toate impresiile sale asupra arestării, felului cum s-a făcut, atitudinea Regelui, a lui Sănătescu etc.” (Arhiva CNSAS, București, fond 40 010, vol. 134/I, f. 153). Iar referitor la Însemnările cuprinse în prezenta anexă, relata tot generalul C. Pantazi, că în seara de 23 august 1944, după orele 20,30, ex-mareșalul “în saffé a scris reflexiile lui pe o carte [în fond, o agendă legată] ce a găsit-o acolo. A scris două ore în acea carte, indignarea lui contra atitudinii Regelui și a lui Sănătescu” (ibidem, f. 148).

SURSA: www.ziaristionline.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press