ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "1989"

1989

,

Laszlo_Toke_Ungaria_si_Decembrie_1989_(1)

Recentele pasiuni și poziții publice stârnite de faptul că lui László Tőkés i-a fost retras Ordinul „Steaua României”, ca urmare a pozițiilor și declarațiilor sale constant anti-românești, ne-a readus în memorie biografia celui care avea să-și lege numele de izbucnirea revoltei populare de la Timișoara din 16 decembrie 1989, preludiu al derulării unui complex proces istoric ce avea să atingă apogeul prin înlăturarea regimului Ceaușescu pe 22 decembrie 1989.

László Tőkés pretextul pentru răbufnirea unor nemul­țu­miri latente ale cetățenilor Timișoarei

În contextul evenimentelor care se derulau în spațiul Europei Centrale și Est, respectiv prăbușirea glacisului strategic al URSS, cei peste 315.000 de locuitori ai Ti­mișoarei erau în așteptarea producerii a ceva, a unei scântei, în contextul în care apăruseră în oraș ceva semne prevestitoare. Într-un astfel de context, „Cazul László Tőkés” avea să devină pretextul pentru răbufnirea unor nemul­țu­miri latente ale cetățenilor Timișoarei, pentru manifestarea dorinței de schimbare a vieții de zi cu zi și, de ce nu, chiar a regimului social-economic și politic. Referindu-se la „Cazul László Tőkés”, colonelul (r) Filip Teo­dorescu, fost adjunct al șefului Direcției a III-a Contraspionaj (UM 0625) din cadrul Departamentului Securității Statului (DSS), va menționa că, totuși,

Filip Teodorescu

Filip Teodorescu

„Securitatea română nu numai că nu a fost inspi­ra­toarea măsurilor administrative, inclusiv a procesului de evacuare din locuința parohială intentat de superiorul lui László Tőkés pe linie de cult, dar a apreciat ca total inoportună o asemenea măsură”, însă având în vedere faptul că „hotărârile cuplului prezidențial erau inatacabile în concepția cvasitotalității colaboratorilor săi s-a procedat la aplicarea celei mai neinspirate măsuri”.

László Tőkés (n. 01.04.1952 în Cluj-Napoca) provine dintr-o familie de vechi preoți reformați și va absolvi Institutul Teologic Protestant de grad universitar din Cluj-Napoca. Își va începe activitatea profesională în calitate de capelan la biserica reformată din Brașov, în 1975, după care a plecat la Dej în 1977. În 1984 a fost îndepărtat din calitatea de preot pe cale disciplinară.

laszlo-tokes„În 1983 – 1984 am luat parte la editarea unei reviste samizdat, cred că prima revistă samizdat din România, numită Ellenpontok (Contrapunct). Eu am scris materialul privind viața bisericească, situația bisericii reformate din România. Pe de altă parte am redactat niște memorii în secret către biserica reformată din Ungaria și către centrul religios din Geneva unde se află sediul alianței mondiale reformate. Articolele din revistă nu erau semnate, dar Securitatea a aflat cine le-a scris”, va mărturisi László Tőkés.

După lungi și interminabile procese cu autoritățile ecleziastice din cadrul Bisericii Reformate, László Tőkés va deveni preot secundar, în 1986, în cadrul episcopiei Oradea, care i-a oferit un loc de muncă în Timișoara. Parohul principal Leo Peuker va muri în 1987 și László Tőkés va rămâne singur în relația cu comunitatea.

Gazda Árpád

Gazda Árpád

„Cât era Leo Peuker preot, veneau la slujbă 40 – 50 de oameni. După ce Tőkés a preluat această sarcină, din săptămână în săptămână venea tot mai multă lume. Sala devenise arhiplină, în 1989 cred că veneau la fiecare slujbă în jur de 600 de oameni. Predicile sale erau un mod de împotrivire la regim. De pildă, cuvântul «libertate» era folosit foarte des. Nu spunea ceva direct, dar alegea din Biblie citate cu tâlc. Prima noastră înfruntare cu Securitatea a fost în 1988. La 31 octombrie, de ziua Reformației, am organizat în biserică un recital de poezie din Dsida Jeno. (…) Numele lui László Tőkés a apărut în presa din Ungaria pentru prima oară legat de această problemă”, mărturisea Árpád Gazda, redactor-șef al cotidianului maghiar Kronika.

Pe 21 februarie 1989, László Tőkés va trimite o scrisoare Uniunii Mondiale Refor­mate în care își va exprima acordul față de politica acestei organizații care apăra existența Bisericii Reformate în România socialistă și critica, totodată, planul de sistematizare a satelor. Trebuie menționat faptul că la cea de-a IV-a Conferință a președinților Consiliilor Populare din 3 – 4 martie 1988, Nicolae Ceaușescu a anunțat că trebuie să se reducă radical numărul de sate, de la circa 13.000 în acele momente, la 5.000, cel mult 6.000. Reacția comunității internaționale a fost extrem de vehementă, astfel încât 231 comune din Belgia, 95 din Franța și 42 din Elveția au adoptat sate românești. Alteța sa Regală Prințul de Wales a condamnat într-un discurs din 27 aprilie 1989, reprodus în The Times-ul din 28 aprilie, campania de sistematizare a satelor.

Războiul lui László Tőkés cu liderii Bisericii Reformate din România

În data de 3 martie 1989, László Tőkés va primi o primă informație referi­toa­re la faptul că episcopul László Papp intenționează să-l mute din Timișoara. În perioada martie – mai 1989 se vor desfășura mai multe runde din războiul lui László Tőkés cu liderii Bisericii Reformate din România care încercau să-l schimbe din funcția de preot. Pe 17 mai 1989, o nouă delegație de preoți conduși de protopopul József Kovács sosește la Timișoara pentru a prelua parohia de la László Tőkés și a-i înmâna decizia de numire în Mineu, județul Sălaj, cu începere de la 1 mai 1989. László Tőkés va refuza efectuarea unui control financiar la parohia sa, iar pe 28 mai 1989, Radio Kossuth din Budapesta dă citire scrisorii lui László Tőkés către episcopul László Papp căruia i se cere sprijinul pentru studenții excluși din Teatrul Studențesc Thalia. Episcopul László Papp refuză să se implice, iar László Tőkés îi va cere demisia, pe 21 iunie 1989, printr-o „scrisoare deschisă”.

Începând din mai 1989, László Tőkés va deveni un invitat frecvent al celor de la Radio Budapesta, iar pe 24 iulie 1989 va apărea în cadrul emisiunii Panorama a televiziunii maghiare și va vorbi despre dărâmarea zidurilor comunismului. Contul bancar al Bisericii Reformate din Timișoara este blocat pe 23 iunie 1989 astfel încât parohia va ajunge în imposibilitatea de a plăti impozitul și a continua, în cadrul legal, lucrările de renovare a clădirii bisericii.

Video: Panoráma-interjú Tőkés Lászlóval, 1989

Gazda Árpád

Gazda Árpád

După ce a refuzat să se mute la Mineu, Tőkés n-a mai primit salariu, dar el totuși ținea slujba. Comunitatea îl ajuta. De nenumărate ori a fost vizitat de autorități. El, în fiecare săptămână după slujbă ținea o informare în care spunea cine a murit, cine a fost botezat, și, în afară de aceste știri normale el mai spunea că a fost vizitat în data cutare de inspectorul cultelor Țeperdel, în data cutare a fost invitat la Securitate de maiorul cutare… Puterea lui era tocmai faptul că n-a făcut taină din toate cele ce i se întâmplau”, rememorează Árpád Gazda.

Pe 26 iulie 1989 va fi deconectat telefonul din locuința lui László Tőkés, însă el va suna numai în cazul unor apeluri anonime de amenințare sau în cazurile în care ofițerii DSS se aflau la celălalt capăt al firului. În cursul zilei de 14 august 1989, episcopii reformați din România, László Papp (Oradea) și Gyula Nagy (Cluj-Na­poca), vor trimite o scrisoare tuturor preoților reformați din România, prin care îi anun­țau că László Tőkés este exclus atât din rândul preoților, cât și din Biserica Reformată.

Slujba din biserică de pe 20 august 1989 va fi ținută, totuși, de László Tőkés și nu de către noul preot venit de la Reșița, Botond Makay. Cu sprijinul presbiteriului, László Tőkés este proclamat preot cu statut definitiv în Timișoara. DSS-ul intră în alertă având în vedere evoluția evenimentelor și în condițiile în care, din august 1989, emisiunea „Vasárnapi Ujság” („Jurnal de Duminică”) a postului Radio Kossuth din Budapesta va înce­pe să prezinte săptămânal evoluția evenimentelor din jurul Bisericii Reformate din Timișoara. Referindu-se la motivațiile înfruntării regimului comunist, László Tőkés va declara:

„Mi-am asumat responsabilitatea și pericolul să lupt pentru drepturile bise­­ricii, ale minorității maghiare. N-am avut în vedre să joc un rol pe plan național. Așa trebuie înțeleasă chestia. Eu nu mi-am putut închipui ca un preot simplu reformat să lupt pentru cauza eliberării țării de sub asuprirea dictaturii comuniste”.

În revolta sa împotriva regimului comunist, László Tőkés va fi sprijinit de către Bela Sepssy și Ildiko Sepssy.

„L-am cunoscut pe László Tőkés la înmormântarea lui Leo Peuker. Înainte de asta nu prea frecventam biserica, deoarece nu-mi plăcea de preotul Peuker, care slujea interesele comuniste. Predica lui Tőkés m-a cucerit, am devenit apoi devotat bisericii, participam la orice acțiune a parohiei, chiar la ședințele presbiteriului unde doar soția era membră (n-aveam drept de vot dar îmi spuneam părerile). Acasă și la serviciu aveam laborator fotografic. Acolo am făcut microfilmele cu texte scrise de László Tőkés, care apoi ajungeau la Budapesta, unde erau prezentate la radio și TV”, mărturisea Bela Sepssy.

Cei doi soți Sepssy vor fi alături de László Tőkés, pe tot parcursul anului 1989, suportând perchezițiile și interogatoriile ofițerilor DSS privind relația cu preotul considerat a fi o problemă de securitate pentru regimul comunist.

„Când Tőkés avea ceva de transmis în străinătate, apela la soțul meu să facă microfilme. În 1990 am aflat că însăși fiica mea ducea microfilmele la Arad, la bunica fostei soacre, de unde altcineva (nu știu cine) aranja să ajungă mai departe”, declară Ildiko Sepssy.

Laszlo_Toke_Ungaria_si_Decembrie_1989_romaniabreakingnews.ro

László Tőkés mai mult împotriva României decât a lui Ceaușescu

În martie 1989 vor sosi la Timișoara doi reporteri canadieni, Michel Claire și Jean Le Roy, împreună cu prieteni de-ai lor din Ungaria, la recomandarea fratelui lui László Tőkés din Canada, Istvan Tőkés. În interviul acordat celor doi reporteri canadieni, László Tőkés va vorbi despre planul sistematizării satelor și va afirma că „trebuie zdrobit zidul tăcerii, cineva trebuie să înceapă”. Ofițerii DSS-ului au interceptat echipa celor doi reporteri canadieni, însă interviul filmat cu László Tőkés ajunsese în Ungaria. Reporterii au fost expulzați iar postul de televiziune canadian s-a temut să difuzeze materialul video. Prin intermediul lui Istvan Tőkés, caseta video va ajunge la Chrudinak Lajos, realizatorul programului Panorama al TV Budapesta, care o va difuza pe 24 iulie 1989.

Un apropiat al lui László Tőkés, tehnicianul dentar Iosif Kabai, membru al presbiteriului Parohiei Reformate Timișoara și, totodată, locatar al casei în care se afla biserica, consideră că era o situație ciudată să privești interviul lui László Tőkés la TV Budapesta în condițiile în care locuința era supravegheată permanent de către ofițerii DSS-ului „care se chinuiau să afle cum izbutește Tőkés să dea interviuri mass-mediei maghiare”.

Intervievat de către revoluționarul Marius Mioc în 17 și 20 sep­tembrie 2001, Iosif Kabai va declara:

Marius_Mioc

Marius Mioc

„După revoluție am aflat că videocamera cu care a fost filmat (László Tőkés – n. n.) stătea permanent în clădire, reporterii ve­neau fără aparatură, astfel încât securiștii să nu-și dea seama ce scop au. Ca să poată intra în clădire, uneori vizitatorii lui László spuneau că merg la mine. Atunci erau lăsați să intre, cei care păzeau clădirea aveau încredere în mine. Să adăugăm la cele spuse de martor faptul că, chiar intrarea în locuința lui Tőkés era supravegheată, exista o ușă care dădea spre subsol și care n-a fost niciodată supravegheată. De asemeni, vizitatorii mai pu­teau intra duminica, împreună cu mulțimea care venea la biserică pentru slujbă”. Referindu-se la acest aspect al „cazului László Tőkés”, Imre Borbely mărturisea: „Am reușit să facem asta (transmiterea de informații de la și către László Tőkés – n. n.) chiar și atunci când a fost păzit de milițieni în uniformă în fața casei, întrucât nora mea a reușit de fiecare dată după slujbe să intre la el în casă, a primit de acolo videocasetele, audi-casetele sau scrisorile pe care mi le-a adus mie. Eu am avut mulți prieteni RDG-iști cu care am cutreierat munții, și prin ei am reușit de cele mai multe ori să trimit informațiile până în Budapesta, întrucât ei nu au fost în vizorul vameșilor și securității de la graniță”.

Maiorul (r) Radu Tinu, fost locțiitor al șefului Securității Timiș în decembrie 1989, va scrie, cu referire la acțiunile lui László Tőkés:

Radu Tinu

Radu Tinu

„Fără a greși am spus-o în 8 martie 1990 și pot afirma și azi că László Tőkés nu a fost împotriva lui Ceaușescu ci împotriva României. Cultivat și inteligent, ambițios, extremist, T. L. a confirmat prin atitudinea sa postdecembristă că măsurile informativ-operative luate împotriva sa au fost îndreptățite, legale. Cazul său, tipic de trădare, a fost, zic eu, lucrat cu profe­sio­nalism. Nefinalizarea lui prin arestare în momentul în care aveam dovezile trădării – chitanța olografă pentru 20.000 lei (atenție! în ’89 octombrie) și două pagini cu informații, toate găsite la ieșirea din țară la doi cetățeni maghiari, cadre ale serviciilor de specialitate din țara vecină, s-a datorat lui N. Ceaușescu care nu a aprobat măsura propusă de noi, având în vedere situația politică, internațională din momentul respectiv”.

Iosif Kabai, colaboratorul lui László Tőkés, susține că un preot din Ungaria a venit la Timișoara, auzind de necazurile lui László Tőkés, și i-a adus 20.000 de lei cerându-i o confirmare scrisă pentru primirea banilor.

Iosif Kabai

Iosif Kabai

„La scurt timp – declară Iosif Kabai – a venit un polițist (pe 20 noiembrie 1989 – n. n.) cu biletul iscălit de Tőkés spunând că l-au găsit în buzunarul unui cetățean străin care se întorcea acasă și dacă recunoaște semnătura, să aleagă: fie era vorba de banii bisericii pe care și i-a însușit, pedeapsă pentru delapidare; fie a primit banii pentru mesajele trimise în străinătate, pedeapsă pentru spionaj. Eu am vorbit despre acest subiect cu un procuror, care m-a sfătuit ca Tőkés să nu recunoască nimic”.

Pe 11 septembrie 1989, emisiunea Panorama a TV Budapesta va relata pe larg despre „Cazul László Tőkés”. Dispariția de la domiciliu, pe 12 septembrie 1989, a ingi­ne­rului constructor Ernő Újvárossy, un apropiat al lui László Tőkés și șeful lucrărilor de re­no­vare a bisericii, va amplifica atmosfera de teamă, neputință și revoltă surdă împo­triva regimului comunist. Cadavrul lui Ernő Újvárossy va fi găsit peste două zile în Pădurea Verde și pe el se înregistrau urme de violență. După o investigație jurnalistică privind moartea lui Ernő Újvárossy, publicistul Marius Mioc va considera că László Tőkés a folosit moartea acestuia „pentru a crea în sânul comunității maghiare reformate din Timișoara o anumită stare de spirit care a ajutat la deznodământul din decembrie 1989”.

LazloTokes_interviu_PanoramaTV_1989

LazloTokes_interviu_PanoramaTV_1989

„Cazul Ernő Újvárossy” va fi folosit din plin de către autoritățile Republicii Ungare pentru a pune în dificultate pe plan internațional regimul lui Nicolae Ceaușescu. Mátyás Szűrös, președintele Parlamentului de la Budapesta, aflat în vizită oficială în SUA, îi va informa, pe 12 septembrie 1989, pe reprezentanții SUA despre moartea lui Ernő Újvárossy. Árpád Gazda, redactorul-șef de la Kronika, a confirmat faptul că Mátyás Szűrös a vorbit în SUA despre „Cazul Ernő Újvárossy” și László Tőkés, în pofida faptului că nu există nicio relatare în mass-media acelor timpuri din Ungaria și SUA. Informația lui Árpád Gazda provenea de la cetățeanul maghiar care i-a furnizat informațiile despre „Cazul Ernő Újvárossy” lui Mátyás Szűrös. În predica pe care o va rosti la funeraliile lui Ernő Újvárossy, László Tőkés va declara: „Asasinii lui Ernő Újvárossy se ascund printre noi, în mulțime”.

Începând din vara anului 1989, Ungaria începea să aibă și o agendă proprie în cadrul Tratatului de la Varșovia folosindu-se de problematica drepturilor omului și cele ale minorităților, miza fiind impunerea intereselor personale și o autoritate privilegiată asupra spațiului românesc.

Guvernul de la Budapesta insista pentru „coordonarea activității” unui nou Comitet Special al Pactului de la Varșovia pentru Drepturile Omului și Problemele Umanitare. În condițiile unei relații speciale între Moscova și Budapesta, amplificată de personalitatea lui János Kádár, oficialii de la Budapesta recomandau înfiin­țarea acestor noi organisme și implementarea anumitor „obligații comune” refe­ri­toare la drepturile minorităților, la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia din iulie 1989, cu speranța unui eșec care putea să fie pus pe seama poziției intransigente a României cu privire la drepturile umane și la cele ale minorităților, și de a se asigura, astfel, că publicul internațional era informat pe canalele corespun­zătoare. Un aspect relevant pentru aceste relații „speciale” sovieto-maghiare este oferit de ceremonia din 7 noiembrie 1987 când s-au aniversat 70 de ani de la izbucnirea și desfășurarea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917 din Rusia. La Budapesta au fost organizate ceremonii de depuneri de coroane de flori la statuia lui V. I. Lenin, din Dumbrava Orașului (Varosliget), la Monumentul Ostașului Sovietic, de pe dealul Gellert, urmate de o seară festivă la Opera Națională a Ungariei. Numeroși lideri din conducerea de partid și de stat a Ungariei au participat la recepția oferită de Ambasada URSS la Budapesta.

DSS-ul se afla în alertă totală având în vedere jocul politico-diplomatic al Ungariei, care își afișa, din nou, intențiile revizioniste, în contextul schimbărilor din spațiul Europei Răsăritene din vara – toamna anului 1989.

Numărul celor care căutau azil politic în Ungaria a sporit de la 6.500 în 1987 la 15.000 în 1988, în timp ce în 1985 fuseseră 1.700 de persoane și 3.300 în 1986. În 1988 au primit permis de ședere temporară în Ungaria un număr de 13.400 cetățeni români, dintre care doar 8% erau români, restul fiind maghiari din Transilvania.

În august 1989 se refugiaseră în Ungaria un număr de 25.000 de oameni, dintre care 25% erau români, iar în Iugoslavia se refugiaseră un număr de 5.000 de oameni în perioada ianuarie – mai 1989. În urma semnării de către Ungaria a Convenției Națiunilor Unite cu privire la refugiați, în martie 1989, doar 29 de azilanți au fost trimiși înapoi, în iulie 1989, în raport cu cei 1.650 de refugiați trimiși înapoi în 1988. În noiembrie 1989 se aflau în Ungaria, conform datelor oficiale, un număr de 24.000 de cetățeni români, dintre care o șesime erau etnici români.

 Vasile Malureanu

Vasile Malureanu

„Compe­ten­țele informative ale Direcției I în problematica acțiunilor de factură re­vi­zionistă au per­mis să se sesizeze reconfigurarea unor riscuri de acest gen din direcția Ungaria, cercurile revizionist-iredentiste din această țară încercând să introducă problema Transilvaniei în ecuația schimbărilor politice inevitabile din România. La nivelul Direcției I funcționa, din anul 1986, Comandamentul unic de luptă contra revi­zio­nis­mului și extremismului iredentist maghiar și erau monitorizate cazurile im­por­tante din această problematică (László Tökés, Sütő András, Szőcs Géza, Domokos Géza ș. a.). Informațiile obținute la sfârșitul anilor ’80 relevau că una dintre mo­da­litățile de acțiune ale revizionismului ungar o reprezenta folosirea fugarilor ro­mâni staționați în Ungaria în acțiuni vizând subminarea și răsturnarea re­gi­mu­lui Ceaușescu. La Direcția I erau gestionate și informațiile privind faptele infrac­țio­nale la regimul frontierei de stat cu relevanță pentru securitatea națională, ceea ce a permis să se sesizeze că, începând din vara anului 1989, autoritățile ungare au început să returneze sistematic cetățeni români trecuți ilegal în această țară”, mărturisește generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu din SRI.

În august 1988, televiziunea maghiară îi va avea ca invitați pe adjunctul ministrului de Externe al URSS, Vladimir Petrovski, și pe istoricul Roy Medvedev pentru o discuție privind necesitatea autonomiei teritoriale a etnicilor maghiari din Transilvania. Înaltul diplomat sovietic a declarat că există o asemănare între „tensiunile româno-ungare și situația naționalităților din Transilvania cu problema din Nagorno-Karabah”, în timp ce Roy Medvedev a criticat regimul Ceaușescu pentru „represiuni la adresa mino­rității maghiare” și a cerut reinstituirea „regiunii autonome Transilvania”. Încu­rajați de aceste afirmații, liderii politici de la Budapesta au trecut la o reiterare perma­nentă a cererii de autonomie pentru Transilvania.

Mátyás Szürös_Mihail Gorbaciov_1989

Mátyás Szürös_Mihail Gorbaciov_1989

În iulie 1989, Mátyás Szürös, secretar al CC al PMSU cu probleme internaționale și, mai apoi, președinte al Parla­mentului Ungariei din a doua parte a anului 1989, va declara unui jurnalist de la Radio Europa Liberă„cea mai bună soluție pentru problemă (a Transilvanie – n. n.) ar fi fost să se acorde Transilvaniei «autonomie» după cel de-al Doilea Război Mon­dial”.

Omul politic și de stat maghiar va declara în mod foarte clar:

„Trebuie să facem totul pentru a proteja drepturile egale ale minorității naționale maghiare din Transil­vania…În Ungaria nu există, de fapt, tendințe iredentiste sau revizio­niste adevă­rate. Este posibil ca naționalismul să fie prezent în mintea unor indivizi sau în cadrul unor grupuri restrânse. Nu aceasta este problema. Problema apare atunci când naționalismul este ridicat la rangul de politică oficială. Și asta s-a întâmplat în România. Politicile românești nu sunt doar antimaghiare, ci și direcționate împo­triva Uniunii Sovietice și împotriva slavilor de sud”.

(Va urma)

Publicat de autor: Constantin CORNEANUromaniabreakingnews.ro  /  AESGS

,

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență (3)  Lista KGB-ului pentru Republica Moldova 

Pe 27 mai 1988 se va desfășura Adunarea Generală a scriitorilor din RSSM care va considera ca fiind incompetentă și nereprezentativă delegația din partea PCM la Conferința a XIX-a de la Moscova și îi va cere lui Mihail S. Gorbaciov „să reprezinte interesele intelectualității de creație moldovenești și ale tuturor forțelor din republică ce aderă la restructurare”.

kgbUniunea Scriitorilor din RSSM își manifesta disponibilitatea de „a se alinia în frontul democratic unic alături de revoluționarul PCUS – partidul restructurării” și cerea să fie invitați la Conferință „scriitorii comuniști moldoveni I. Hadârcă și D. Matcovschi”. Totodată, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din RSSM va decide crearea unei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării (MD) ceea ce va genera constituirea ad-hoc a unui grup de inițiativă care urma să pregătească o adunare a intelectualilor de creație și din sfera științei care urmau să elaboreze programul de activitate al MD. Pe 3 iunie 1988, în prezența reprezentanților CC al PCM, s-a desfășurat ședința de constituire a MD-ului, alegerea organelor de conducere și s-a dat publicității un Apel către Conferința a XIX-a a PCUS. În jurul apariției și activității acestei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării există numeroase controverse, mai ales în perspectiva creării Frontului Popular din Moldova la sugestia Grupului de inițiativă al MD-ului și a evoluțiilor acestuia pe scena politică de la Chișinău, care confirmă teoria istoricului Françoise Thom că, în fond, perestroika a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice a URSS, desfășurată cu încetinitorul și care se va manifesta vizibil din ce în ce mai des în anii 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din 19 august 1991.

Moscova plănuia dizovarea Republcii Socialiste Sovietice Moldovenești

Istoricul Anatol Moraru susține că evoluția evenimentelor din RSSM a provocat nemulțumire și îngrijorare la Moscova, ceea ce a determinat sosirea în RSSM, în aprilie 1988, a lui Viktor M. Cebrikov, fost președinte al KGB în perioada 1982-1988, care îndeplinea în acele momente funcția de secretar al CC al PCUS și responsabil în fața Biroului Politic al CC al PCUS de activitatea KGB, Ministerului de Interne și Ministerului Apărării al URSS. Foarte probabil că istoricul Anton Moraru se referă, în fapt, la vizita din februarie 1989 de la Chișinău a ex-președintelui KGB.

„La întâlnirea cu dumnealui m-a impresionat mai mult calmul cu care explica situațiile nedorite, apărute ca derivate ale restructurării, pe de o parte, și convingerea în necesitatea promovării în continuare a restructurării, pe de alta. Poate că cineva dintre ai noștri aștepta indicații de a lua măsuri dure pentru a face ordine. V. Cebrikov însă ne sfătuia să utilizăm metode politice în soluționarea nedumeririlor, să ne întâlnim mai des cu reprezentanții organelor de informare în masă și ai uniunilor de creație, să îmbunătățim munca ideologică cu masele, foarte atent să tratăm relațiile interetnice”, mărturisea fostul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.

Secretarul CC al PCUS, Viktor M. Cebrikov, va cere activului de partid și de stat de la Chișinău să rezolve problemele legate de limba moldovenească, menționând faptul că „«Centrul» nici într-un fel nu constrânge organele republicane în această privință” astfel încât „«Limba națională trebuie dezvoltată», – a specificat dumnealui (Viktor M. Cebrikov – n. n.), – «iar limba rusă trebuie învățată»”. Istoricul Anton Moraru este de părere că după evaluarea situației din RSSM, Viktor M. Cebrikov a propus CC al PCUS, printr-un raport special secret, în ceea ce privește viitorul RSSM, să se revină la „Planul X”, elaborat de către Leonid I. Brejnev încă din anii 1950-1952, care prevedea menținerea sub control total a raioanelor din stânga Nistrului, prin intermediul forțelor armate sau a celor paramilitare, cu scopul de a controla, astfel, 2/3 din potențialul economic al RSSM în cazul unei apropieri tot mai accentuate de România, chiar posibil o unire politică în condițiile unei dezintegrări a URSS. În timpul lucrărilor Congresului Deputaților Poporului al URSS, din 21-24 decembrie 1989, delegația RSSM a avut o întâlnire, în prezența președintelui URSS, Mihail S. Gorbaciov, cu Anatoli I. Lukianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, care a comunicat că RSSM va putea deveni independentă, însă cu cinci regiuni autonome: găgăuză, nistreană, rusă, ucraineană și românească. Capitala va fi la Chișinău și nu va avea frontieră comună cu România. În 1990, presa sovietică a publicat un proiect de federalizare a RSSM, ceea ce a fost o primă recunoaștere a faptului că liderii politici de la Kremlin doreau fărămițarea și dizolvarea RSSM. Totodată, Viktor M. Cebrikov va avea și o serie de întâlniri cu unii „neformali”, după cum susține istoricul Anton Moraru.

Crearea Fronturilor Naționale

„Înțelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breșă: deci exista încuviințarea de sus și acest fapt ne-a hotărât. Speranța că vom profita de breșă a pus stăpânire pe noi”– Hikmet Hadjizadeh unul din inițiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan

Referindu-se la rolul și locul acestor „neformali” în contextul evoluțiilor evenimentelor din URSS, istoricul american Charles King consemna: „Mișcările neoficiale considerau și ele politica lui Gorbaciov – glasnosti și perestroika – un instrument împotriva conservatorilor locali. Adresându-se direct Moscovei și înfățișându-se drept avangardă locală a reformei, conducătorii acestor mișcări sperau să evite contactele cu conducerea de partid a republicii și să pună bazele renașterii culturii naționale în cadrul restructurării politice și economice”. Apariția Fronturilor Populare a fost generată ca urmare a întrunirii, într-o vilă de la periferia Moscovei, în martie 1988, unui mic grup de experți și de responsabili ai PCUS care vor încerca să pună la punct o politică națională coerentă. Pe 6 martie 1988, juristul Boris Kurașvili, un apropiat al lui Alexandr N. Iakovlev, va publica în Nouvelles de Moscou un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naționale?”. Unul dintre inițiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înțelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breșă: deci exista încuviințarea de sus și acest fapt ne-a hotărât. Speranța că vom profita de breșă a pus stăpânire pe noi”.

În aprilie 1988, Uniunea Scriitorilor din Estonia a formulat în plenul Adunării sale generale platforma viitorului Front Popular Estonian, iar pe 1-2 iunie 1988 se va lansa Mișcarea de Emancipare Națională din Letonia, urmată de constituirea în aceeași lună a Mișcării Naționale Lituaniene Sajudis. Între 11-12 iunie 1988, la Lvov, reprezentanți ai mișcărilor naționale democratice din Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Armenia și Georgia au format un Comitet de coordonare al Mișcărilor Naționale ale popoarelor din URSS. Pe 7 iulie 1988 s-a întemeiat Frontul Democratic pentru Perestroika (RUH) în Ucraina. Alexandr N. Iakovlev va efectua o călătorie la Riga și Vilnius, în perioada 2 – 14 august 1988, în cursul căreia Moscova va da undă verde Fronturilor Populare. În pofida faptului că se născuseră cu acceptul și sub oblăduirea PCUS și al KGB, totuși, curând, Fronturile Populare vor scăpa repede de sub influența PCUS, elaborându-și propriile strategii și devenind sursa unor veritabile partide politice.

Nașterea mișcărilor „neformale” în spațiul RSSM reprezintă un subiect extrem de delicat și generator de mari semne de întrebare în condițiile apariției articolului lui Nicolae Dabija în săptămânalul Literatura și Arta din 15 aprilie 2004, respectiv Killerii redeșteptării naționale. Articolul a fost inspirat de descoperirea unui document în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova (4-bo, nr. 2309, 15.08.1988, Fondul 51, inv. 73, D. 210, f. 5 – 6.) referitor la cele petrecute la Chișinău cu ocazia vizitei maiorului Alexandr Șevciuk din KGB. În august 1988, maiorul Alexandr Șevciuk, ofițer al KGB-ului din Moscova, specializat în problema Mișcărilor Naționale din republici, va sosi la Chișinău cu misiunea de a investiga MD-ul, și, totodată, de-a realiza „o pătrundere mai adîncă în structurile organizatorice ale acestor mișcări – opinează istoricul Anton Moraru, monitorizarea liderilor și controlul asupra lor, iar în caz de necesitate și compromiterea lor sau neutralizarea lor politică”. Referindu-se la MD din RSSM, istoricul Hélène Carrère d’Encausse consemnează: „La început Mișcarea democratică pentru perestroika, fondată la 3 iunie 1988, pare să se înscrie în rândul mișcărilor încurajate, dacă nu chiar inspirate de putere”.

O bomba pentru Republica Moldova, chiar și azi  …2016

kgbÎn Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova s-a descoperit o listă propusă CC al PCM, pe 15 august 1988, de către maiorul KGB Alexandr Șevciuk, cu sprijinul filialei locale a KGB-ului în care sunt nominalizate o serie de persoane demne de încredere și care ar trebui să se afle în conducerea MD-ului, cu acordul CC al PCM. Lista a fost prezentată CC al PCM cu mențiunea (Совершенно секретно Особая папка Экземпляр Nr. 2/Strict secret. Mapa specială. Exemplarul nr. 2), documentul fiind elaborat doar în două exemplare. Pe listă figurează următoarele persoane:

1) Balmuș Pavel – angajat al „Goscomizdat” al RSSM;

2) Braga Fiodor Ivanovici – colaborator al Muzeului de arte al RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corector al revistei „Steluța”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor din RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ RSSM;

5) Burcă Serghei Fiodorovici – colaborator al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – redactor-șef al postului național de radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la catedra de zoologie din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”, membru al PCUS;

8) Deordița Ion Fedoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, membru al PCUS;

9) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-șef al Enciclopediei Sovietice Moldovenești;

10) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului IV al Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;

11) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul șefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM, membru al PCUS;

12) Kosarev Valeri Dimitrievici – șef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, membru al PCUS, adjunctul secretarului organizației de partid pe probleme de ideologie;

13) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM, membru al PCUS;

14) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corectorul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – șef de departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Știința” al AȘ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator științific superior al redacției Enciclopediei Sovietice Moldovenești, membru al PCUS, secretarul organizației de partid;

19) Roșca Iuri Ivanovici – colaborator științific al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tănase Constantin Mihailovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM, membru al PCUS;

22) Țurcan Ivan Afanasievici – colaboratorul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”, membru al PCUS;

23) Țurcanu Andrei Afanasievici – colaborator științific al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM (mențiunea membru al PCUS este tăiată cu pixul);

24) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcției „Moldliftomontaj”, membru al PCUS;

25) Ciobanu Ion Iacovlevici – șeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat, membru al PCUS.

În dosarul din  se mai află un document, nesecret, privind componența activului MD-ului, respectiv:

1) Mihail Dinu Fiodorovici – corespondentul ziarului „Literatura și Arta”;

2) Sandulachi Piotr Aurelovici – colaborator științific superior al Institutului de Istorie „I. Grosul” al AȘ a RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corectorul revistei „Steluța”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator științific superior al Institutului de Istorie al AȘ a RSSM;

5) Burca Serghei Fiodorovici – șef de Departament în cadrul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – șeful Departamentului Radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la Catedra de Zoologie din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;

8) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-șef al Enciclopediei Sovietice Moldovenești;

9) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului V al Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;

10) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul șefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM;

11) Kosarev Valeri Dimitrievici – șef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, adjunctul secretarului organizației de partid pe probleme de ideologie;

12) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM;

13) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

14) Gheorghița Ion Teodoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, activitate de creație;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corespondentul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – șef de Departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Știința” al AȘ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator științific superior al redacției Enciclopediei Sovietice Moldovenești, secretarul organizației de partid;

19) Roșca Iuri Ivanovici – colaborator științific superior al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tanas Constantin Mihailovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM;

22) Țurcanu Andrei Afanasievici – colaborator științific al Institutului de limbă și literatură al AȘ a RSSM;

23) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcției „Moldliftomontaj”;

24) Ciobanu Ion Iacovlevici – șeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat;

25) Ghimpu Mihail Fiodorovici – consultantul juridic al trustului „Spețstroimehanizația”.

Prezența acestor cetățeni ai RSSM pe listele întocmite de către KGB-ul de la Moscova, în acord cu cel de la Chișinău, și CC al PCM nu relevă faptul, în mod automat, că aceștia erau agenți secreți sau informatori ai KGB, însă se bucurau de o încredere aparte. În numele acestei „încrederi” se miza pe ei, de către CC al PCM și KGB, pentru a conduce și influența acțiunile MD-ului. Menționez faptul că cele două liste aflate în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova au fost publicate integral de către jurnalistul Petru Poiată în articolul intitulat Lustrația, sperietoare pentru oamenii rușilor din cotidianul FLUX (30 iunie 2006). În volumul realizat de către PPCD-ul lui Iurie Roșca (Documente și materiale.1988-1994, vol. 1, Chișinău, 2008, p. 28-29) se află publicată o Lista de persoane din Sfatul Mișcării Democratice pentru Susținerea Restructurării, propusă la 3 iunie 1988 (Grupul de inițiativă). Pe listă se aflau:

1) Grigore Vieru, poet;

2) Andrei Țurcanu, poet, critic literar;

3) Dumitru Matcovschi, poet, redactor-șef al revistei „Nistru”;

4) Mihai Grecu, pictor;

5) Alexandr Brodschi, poet, traducător;

6) Dumitru Tanasoglu, scriitor;

7) Ion Hadârcă, poet;

8) Sergiu Burcă, șef de secție la Muzeul „D. Cantemir”;

9) Iurie Roșca, colaborator la Muzeul „D. Cantemir”;

10) Vasile Năstase, jurnalist;

11) Ion Țurcanu, candidat în științe istorice, redactor-șef la editura „Cartea moldovenească”;

12) Ion Dediu, doctor, profesor, șeful catedrei de ecologie (Universitatea de Stat);

13) Leonida Lari, poetă;

14) Virgil Zagaievschi, jurnalist;

15) Nicolae Dabija, poet;

16) Valeri Kosarev, jurnalist, șef de secție la revista „Comunistul Moldovei”.

Pe lista maiorului KGB Alexandr Șevciuk nu se aflau Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Mihai Grecu, Ion Hadârcă, Leonida Lari și Nicolae Dabija. KGB-ul din Moscova nu dorea ca aceștia să mai facă parte din conducerea Mișcării de Renaștere Națională. Rezultatul final al operațiunii maiorului KGB Alexandr Șevciuk rămâne, totuși, învăluit în mister…iar pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor își va deschide lucrările Con­gresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Inițiativă al MD-ului. Congre­sul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul și Statutul FPM și a ales un Consiliu al FPM, format din 82 de persoane. În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roșca, Ion Ha­dârcă, A. Țurcanu, A. Șalaru.

(Va urma)

Citiți și

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)

R. Moldova. Lungul drum spre libertate, regăsire și independență (1)

Publicat de Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro / publicat și pe AESGS

,

August 1989 : Chișinău, Piața Marii Adunări Naționale

Drumul spre regăsire, libertate și independență al Republicii Moldova

Ministrul_Afacerilor_Interne_al_RSSM_Vladimir_Voronin_dand_indicatii_militiei_moldovenesti_romaniabreakingnews_ro

Ministrul_Afacerilor_Interne_al_RSSM_Vladimir_Voronin_dand_indicatii_militiei_moldovenesti

Evenimentele aflate în plină desfășurare pe scena politică de la Chișinău din anii 1988 – 1991 se vor petrece într-un context politic intern influențat de perestroika și glasnosti-ul inițiate de către Iuri V. Andropov și transpuse în practică de către Mihail S. Gorbaciov. La mijlocul anilor ’80, nevoia de reformare a societății sovietice se resimțea din ce în ce mai mult, pe măsură ce decalajele social-economice dintre Occident și URSS creșteau în mod semnificativ.  

În pofida unor succese considerabile în materie de spionaj tehnico-științific, considerat ca fiind una dintre soluțiile de înviorare ale economiei sovietice, defectele structurale ale economiei de comandă aveau să împieteze semnificativ progresul și modernizarea societății sovietice. La mijlocul anilor ’80, peste 40% din utilajele aflate în industria sovietică aveau un grad de uzură care depășea 50%, la care se adăuga și uzura morală accentuată. Planul cincinal 1981-1985 nu avea să fie îndeplinit la niciun indicator, iar investițiile se orientau mai mult spre construirea de noi obiective, cu costuri foarte ridicate, neglijându-se modernizarea celor existente. Totodată, starea morală din societatea sovietică și din sânul PCUS se înrăutățea permanent, apăruseră semne care indicau înmulțirea fenomenelor de corupție și luare de mită, de jefuire a avuției publice, de abuz în serviciu etc.

După moartea lui Leonid I. Brejnev (10 noiembrie 1982), noul secretar general al PCUS, Iuri Vladimirovici Andropov, va deveni un adept al reformelor sistemului economic sovietic, iar visul lui era să reformeze socialismul pentru a realiza ceva de genul „modelul ungar al socialismului”. Fost ambasador sovietic la Budapesta în 1956 și președinte al KGB din 1967, Iuri V. Andropov înțelesese, de multă vreme, că viitorul URSS este sumbru și hotărâse, după cum relevă numeroase surse istoriografice, să preia controlul asupra PCUS și a statului sovietic. Istoricul și omul politic Fiodor Burlațki, aflat în intimitatea lui Iuri V. Andropov, mărturisea că Iuri V. Andropov le propusese lui Leonid I. Brejnev și Aleksei N. Kosîghin, încă de la sfârșitul anului 1964, în trenul care îi aducea dintr-o vizită oficială din Polonia, un proiect de reformă a socialismului sovietic. Proiectul va fi respins, însă Fiodor Burlațki va mărturisi faptul că „cu cât îl cunoștea mai bine pe Andropov, cu atât constata cât de mult conta pentru acesta să se înconjoare de oameni competenți, liberali, în stare să născocească idei noi; astfel, acesta avea de gând să reformeze sistemul în profunzime, oferindu-și toate mijloacele pentru a reuși”. Programul reformator schițat de către o serie de experți liberali, aflați sub ocrotirea lui Iuri V. Andropov, urmărea câteva obiective:

1) democratizarea societății și nu dezvoltarea democrației, ci introducerea unei ușoare democratizări, care avea să facă sistemul mai suportabil, iar PCUS urma să se ocupe prioritar de munca ideologică;

2) reforma economiei, promovând descoperirile tehnologice;

3) gestiunea științifică și lupta împotriva birocrației;

4) lupta împotriva corupției;

5) coexistența pașnică cu Occidentul.

Raportul de la Novossibirsk (din 1984) redactat de către un grup de cercetători universitari sub coordonarea sociologului Tatiana Zaslavskaia, la cererea lui Iuri V. Andropov, releva faptul că în URSS „planificarea hipercentralizată submina vizibil orice progres, iar societatea era scurt-circuitată de mult prea desele conflicte interne”. Sovietologul Thierry Wolton, analizând efortul de subminare a puterii PCUS, scria: „Această mică lume (de viitori reformatori – n. n.) s-a pus pe căutat modele alternative și mijloacele necesare pentru a face sistemul mai rațional, mergând până la a se exprima în publicații intelectuale redactate într-un limbaj sociologic sofisticat, pentru un public restrâns. «Intelectualii» KGB-ului, care alcătuiau de acum grosul trupelor sale, supravegheau această efervescență, sub ochiul binevoitor al lui Andropov. Cu toții erau de acord cu privire la faptul că partidul constituia principalul obstacol în calea îmbunătățirii sistemului”. În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al președintelui KGB, mărturisea că, „încă din 1985, KGB-ul a înțeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika”. Oleg Hlobâstov, fost consilier al ideologului PCUS, Mihail A. Suslov, va scrie: „Am văzut cum trebuie lucrurile în ceea ce-l privește pe Andropov (…). Însă, oricât de puternic a fost acesta, înțelegea că nu putea reuși decât grație unei trădări secrete a țării de către Comitetul Securității Statului”.

Secretarul_general_sovietic_in_Berlin_1989_romaniabreakingnews_ro

Secretarul_general_sovietic_in_Berlin_1989

Sovietologul Thierry Wolton consideră că ofensiva împotriva corupției – începută de către KGB în ianuarie 1982, la indicația secretarului general Iuri V. Andropov, împotriva corupților din PCUS – reprezintă începutul ofensivei KGB-ului de a prelua controlul asupra partidului după moartea lui Mihail A. Suslov. „Până atunci – scria Thierry Wolton –, un acord între PCUS și Lubianka voia ca liderii comuniști să nu aibă a se teme de poliția secretă. Între nomenclaturiști, aceste practici nu trebuiau să-și aibă locul”. Trebuie menționat faptul că în perioada 12 noiembrie 1982 – 9 februarie 1984 au fost înlocuiți 18 miniștri unionali și 37 prim-secretari de comitete regionale, de ținut și chiar ai Comitetelor Centrale ale partidelor din unele republici unionale. Cu sprijinul unei anumite grupări din Direcția Generală I (Informații Externe) a KGB, Iuri V. Andropov va începe procesul de reformare a socialismului de tip sovietic. Se năștea, astfel, o conspirație a unei elite din interiorul KGB. Referindu-se la viitorul URSS, respectiv la Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică? (titlul unei cărți-interviu realizată de către jurnalista Lilly Marcou în septembrie 1990), Alexandr N. Iakovlev mărturisea: „Economia de piață trebuie introdusă cât mai repede cu putință. Dar acest lucru nu se va putea face cu actualele structuri de conducere centralizată. (…) Asta înseamnă că vechile cadre trebuie să-și piardă puterea. Dar cum ele nu vor, fac totul pentru ca mecanismele economiei să nu se schimbe. (…) De aceea, dacă sunt pentru participarea țării la diviziunea internațională a muncii, mă opun introducerii fără discernământ a tot ceea ce se face în Vest. Cred că trebuie să preluăm și să învățăm tot ce este util, că trebuie să fim deschiși, să avem contacte, să întreținem raporturi culturale cât mai strânse, să deschidem frontierele capitalurilor străine în sectoarele în care acestea sunt necesare”.

Iuri V. Andropov a încetat din viață pe 9 februarie 1984. A fost înlocuit cu Konstantin Ustinovici Cernenko, „un aparatcik lipsit de personalitate și bolnav”. Istoricul Dmitri Volkogonov consideră că alegerea lui Konstantin U. Cernenko în fruntea PCUS a fost „o nouă expresie a erodării și apusului sistemului leninist”, însă acesta „nu a distrus și nu a creat nimic…a fost un birocrat clasic cu o gândire mediocră”. Konstantin U. Cernenko a încetat din viață pe 10 martie 1985. „Delfinul” lui Iuri V. Andropov, Mihail Sergheievici Gorbaciov, avea să fie ales secretar general al PCUS pe 11 martie 1985. În Biroul Politic al CC al PCUS, noul secretar general al PCUS se va baza pe sprijnul politic și votul lui Viktor M. Cebrikov, Egor K. Ligaciov și Nikolai I. Rîjkov, care considerau imperios necesară reînnoirea partidului și a aparatului său închistat

Mihail_S_Gorbaciov_in vizita_de lucru_in_agricultura_URSS_romaniabreakingnews_ro

Mihail_S_Gorbaciov_in vizita_de lucru_in_agricultura_URSS

Pe măsură ce va descoperi mai multe despre sistemul sovietic, Mihail S. Gorbaciov va înțelege și accepta că acesta merita cele mai aspre critici. „În cuvântarea pe care a ținut-o în aprilie (1985 – n. n.) în fața oamenilor de știință – consemnează jurnalistul Gerd Ruge -, a directorilor de unități economice și a plenarei Comitetului Central, Gorbaciov a considerat că accelerarea ritmului este elementul cel mai important al noii sale politici. Încă nu erau cunoscute cuvintele perestroika și glasnosti cu care a început lupta pentru noul curs. Ideile de bază erau uskorenie («accelerare») și povorot («cotitură»)”. Mihail S. Gorbaciov va proclama la Conferința unională consacrată promovării progresului tehnico-științific (11 – 12 iunie 1985) concepția unui nou mecanism economic, care implica „descentralizarea conducerii economiei, extinderea drepturilor întreprinderilor, aplicarea reală a principiului gospodăririi chibzuite (hozrasciot), sprijinirea spiritului de răspundere și a cointeresării colectivelor de muncă”.

Mihail_S_Gorbaciov_saluta_poporul_bulgar_prieten_romaniabreakingnews_ro

Mihail_S_Gorbaciov_saluta_poporul_bulgar_prieten

Totodată, noul secretar general al PCUS va continua campania împotriva beției și a alcoolismului, precum și campania împotriva veniturilor dobândite în mod ilicit. În februarie 1987, KGB-ul și Ministerul Afacerilor Interne al URSS au primit ordinul de a face mai puțin rigide formalitățile de emigrare și, totodată, deținuții politici aflați în sistemul concentraționar sovietic au început să fie eliberați. După 11 martie 1985, Direcția Generală I din KGB (Informații Externe) va emite instrucțiuni extrem de severe prin care se interziceau cu desăvârșire deformarea stării reale de fapt în mesajele și rapoartele informative transmise CC al PCUS și altor organe conducătoare.

La Plenara CC al PCUS din 27-28 ianuarie 1987, având ca temă Perestroika și politica de cadre, Mihail S. Gorbaciov a criticat activitatea nesatisfăcătoare a cadrelor din domeniul științelor sociale, ale căror viziuni și mentalități se aflau la nivelul anilor ’30 – ’40, și, totodată, a propus spre aprobare principiul alegerilor directe, pe baze alternative, atât în organizațiile de partid, cât și în organele puterii de stat. „Reflecțiile mele personale, ca și discuțiile cu Andropov, m-au condus la concluzia că «mai multă democrație» va însemna și «mai mult socialism». Această formulă vine de la Lenin – din acea ultimă perioadă a vieții lui când el a înțeles că lucrurile în țară nu merseseră pe drumul cel bun. Esența perestroikăi consta în depășirea orânduirii totalitare, în trecerea la libertate și democrație. Ea a trebuit să se confrunte cu regimul totalitar și cu societatea infestată de viciile lui. (…) Ceea ce a motivat principiile perestroikăi a fost credința că, primind libertate, oamenii sovietici vor dovedi spirit inovator și energie creatoare”, mărturisea Mihail S. Gorbaciov cu referire la conceptul de perestroika. Istoricul Rudolf Pihoia consideră că, astfel, s-au creat premisele „pentru existența legală a opoziției anticomuniste” în URSS.

Până în 1987, Mihail S. Gorbaciov i-a înlocuit pe jumătate dintre secretarii PCUS, iar în 1988 nu mai supraviețuiau politic, la nivel regional, decât 20% din activul de partid al vechii echipe. În ceea ce privește aparatul de stat sovietic, 40% dintre miniștri erau nou-veniți, în ianuarie 1986, iar 80% dintre miniștri se aflau în funcție, în 1988, datorită lui Gorbaciov. Ca urmare a ședinței Biroului Politic din 13 martie 1986, Mihail S. Gorbaciov va concentra în mâinile sale coordonarea celor mai importante domenii: organizarea activității Biroului Politic, principalele probleme ale activității interne și externe, repartizarea cadrelor, problemele generale ale economiei, apărarea și securitatea de stat, comerțul exterior, precum și coordonarea principalelor secții ale CC al PCUS, sprijinit de către membrii unui grup cunoscut la Moscova sub denumirea de „praghezii”. Membrii acestui grup trăiseră și lucraseră la Praga în perioada 1965-1968, în calitate de colaboratori ai revistei Problemele păcii și ale socialismului. Jurnalistul Gerd Ruge adnotează: „Nu este o întâmplare că sub Gorbaciov ei („praghezii” – n. n.) au ajuns în funcții importante și că trei din cei patru colaboratori apropiați provin din acest cerc. Acest lucru demonstrează că încercările de reformă din Cehoslovacia au influențat și au schimbat politica Uniunii Sovietice chiar și după invazia Armatei Sovietice în această țară”. În plenul CC al PCUS, în 1987, Mihail S. Gorbaciov va lansa conceptul de glasnosti și va critica în termeni extrem de aspri epoca lui Leonid I. Brejnev, caracterizând-o ca fiind una de stagnare. „Un singur criteriu: trebuie să fim atenți și să luăm în considerare tot ceea ce poate întări socialismul; în schimb, ne vom opune tuturor curentelor străine socialismului, dar, repet, în cadrul unui proces democratic”, scria Mihail S. Gorbaciov, în 1987, lăsând să se înțeleagă că rămânea, totuși, fidel dogmei.

Nicolae_Costin_simbolul_luptei_de_Renstere_Nationala_romaniabreakingnews_ro

Nicolae_Costin_simbolul_luptei_de_Renastere_Nationala

În timpul desfășurării celui de-al XXVII-lea Congres al PCUS, Mihail S. Gorbaciov va declara că „fără glasnosti nu există și nu poate exista democratism, creație politică a maselor, participarea lor la conducere”. Istoricul Dmitri A. Volkogonov consideră că politica de glasnosti a lui Gorbaciov „a făcut să explodeze din interior un sistem bazat pe minciuna de stat”, astfel încât „sistemul leninist a devenit neputincios”, deși Gorbaciov „a repetat – conchide D. A. Volkogonov – greșelile lui Hrușciov la Congresul al XX-lea, crezând că înlăturându-l pe Stalin de pe piedestal și revenind la Lenin totul va merge ca pe roate”. La Plenara CC al PCUS din aprilie 1985, Mihail S. Gorbaciov a confirmat atașamentul său față de cauza lui Lenin, fidelitatea față de „idealurile socialiste”, astfel încât „Gorbaciov – opina D. A. Volkogonov – a rămas prizonierul dogmelor leniniste, al iacobinismului și politicii antipopulare a acestuia…”. Și totuși, la Plenara CC al PCUS, din 18 februarie 1988, Mihail S. Gorbaciov va declara că „este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului și deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-și poată forma prin instrucție o conștiință istorică corectă…”. Articolul publicat, pe 13 martie 1988, în Sovetskaia Rossiia, ziar al CC al PCUS, de către Nina Aleksandrovna Andreeva – cercetătoare în domeniul chimiei la Institutul Tehnologic Lensoviet din Leningrad, și intitulat Nu pot renunța la principii – a fost perceput ca fiind un semnal „de sus”, care marca revizuirea ideilor de perestroika. Pe 5 aprilie 1988, ziarul Pravda a publicat articolul Principiile perestroikăi: gândirea revoluționară în acțiune sub semnătura lui Aleksandr N. Iakovlev și Vadim A. Medvedev. Apariția acestui articol contra-replică a fost perceput, de păturile largi ale intelectualității sovietice, ca fiind un semnal privind „ultimul pas spre condamnarea întregii istorii a partidului și a socialismului ca sistem”.

În timpul celei de-a XIX-a Conferințe unionale a PCUS, din perioada 28 iunie – 1 iulie 1988, s-a luat decizia de delimitare a funcțiilor de partid și de stat, ceea ce a dus la slăbirea influenței PCUS. S-a propus și s-a acceptat crearea unui Congres al Deputaților Poporului din URSS. Istoricul Rudolf Pihoia consideră că această a XIX-a Conferință a PCUS „a dat startul reformei politice, a deschis calea spre alegeri în țară ca modalitate de formare a puterii reprezentative” și a constituit „un pas real pe calea reformării orânduirii socialiste sovietice”. Plenara CC al PCUS din 8 septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărțirea Secretariatului CC al PCUS în zece comisii, astfel încât prin „crearea de comisii – nota Egor K. Ligaciov – se înmormântează în mod automat Secretariatul”. PCUS avea să fie lipsit de statul său major operațional, astfel încât va fi distrusă, foarte curând, și ierarhia verticală care forma scheletul statului sovietic, așa încât Kremlinul, începând cu 1989, nu va mai trimite cadre de conducere la periferie. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că Mihail S. Gorbaciov a demolat întregul edificiu al acestei orânduiri, al clasei guvernante create în anii puterii sovietice, care devenise un instrument de conducere a uriașei proprietăți de stat create după 1917. În urma acestor măsuri urmau a fi îndepărtați între 700.000 – 800.000 de activiști de partid, iar la nivelurile republican, regional, raional și orășenesc urmau a fi eliberate din funcții circa 550.000 de persoane. În perioada 1986 – 1989 au fost înlocuiți 82,2% dintre secretarii comitetelor raionale și orășenești de partid și 90,8% dintre secretarii comitetelor regionale, de ținut și republicane. „Organizațiile republicane – scria istoricul Rudolf G. Pihoia – au devenit în aceste condiții leagănul separatismului național, au pregătiti condițiile pentru «parada suveranităților» care avea să înceapă peste un an”.

Într-un astfel de context politic intern, activul de partid și de stat de la Chișinău va încerca să influențeze, pe parcursul toamnei anului 1987, evoluția evenimentelor în direcția „perfecționării educației internaționaliste și patriotice a oamenilor muncii”, în contextul aniversării a 70 de ani de la victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917. Totodată, structurile Partidului Comunist Moldovenesc din teritoriu urmau să fie sprijinite în „îndeplinirea necondiționată a măsurilor politico-organizatorice pentru sporirea vigilenței politice, în intensificarea educației patriotice, de clasă și internaționaliste a populației republicii, ținându-se seama de înfăptuirea trecerii simplificate a graniței de stat între URSS și Republica Socialistă România și regimului simplificat de aflare în Uniunea Sovietică a cetățenilor din țările membre ale CAER”.

Pe 30 octombrie 1987, Comitetul de Conducere al Uniunii Scriitorilor (US) din RSSM va adopta o rezoluție, cu ocazia unei Plenare desfășurată în acea zi, prin care solicita CC al PCM să intervină pe lângă Academia de Științe din URSS pentru a fi creată o Comisie științifică formată din filologi romaniști de vază din URSS, din scriitori și specialiști în domeniul științei literare, care urmau să discute, în mod științific, problema „aducerii graficii moldovenești în corespundere cu natura și specificul limbii moldovenești și cu apartenența acesteia la limbile romanice”. Președintele de onoare al US din RSSM, scriitorul Ion Druță, va propune, pe 4 decembrie 1987, Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor ridicarea, cu ajutorul oamenilor de cultură și artă, a unui monument „dedicat geniului popular care a plăsmuit nemuritoarea capodoperă – «Miorița» și alte mărgăritare” ale folclorului. „Să dovedim că nu suntem o simplă adunătură de interese personale, osândite a vorbi mai mult sau mai puțin aceeași limbă. Să dovedim că nu numai la cătătură, ci și la facerea celor frumoase suntem moștenitorii datinilor noastre străbune”, declara Ion Druță. Începea, astfel, lupta pentru afirmarea și recunoașterea identității naționale a majorității populației RSSM, precum și a limbii moldovenești în grafie latină ca prim pas spre consacrarea limbii române ca limbă oficială de stat.

În cursul anului 1988, numeroase minorități naționale și religioase din RSSM, precum și categorii socio-profesionale, au început să-și manifeste nemulțumirile și dorințele în contextul liberalizării regimului. „De menționat faptul că, în acea perioadă, și unii intelectuali din rândul minorităților, dorind să nu rămână de băștinași, au început, la rândul lor, să se pronunțe împotriva rusificării, cerând crearea condițiilor pentru studierea limbilor lor materne”, mărturisea Mircea Snegur. La Plenara Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, din perioada 1 – 2 martie 1988, scriitorul Nil Ghilevici va propune ca „în fiecare republică națională să fie decretată drept limbă de stat limba poporului care a dat denumirea republicii”. În mai 1988, filologul Valentin Mândâcanu va scrie în presa de la Chișinău: „Suntem convinși că singura măsură eficientă, care ar putea salva limba moldovenească, o constituie proclamarea ei drept limbă de stat a republicii și restabilirea deplină a funcțiilor ei sociale”.

Pe 25 martie 1988 se va desfășura un miting de omagierea a vieții și carierei poetului Alexei Mateevici, lângă imobilul cu nr. 33 de pe strada Livezilor din Chișinău, unde va fi dezvelită și o placă comemorativă. În cursul zilei de 26 martie 1988 se va desfășura un simpozion științific, organizat de către Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, Uniunea Scriitorilor și facultățile de filologie ale Universităților din Chișinău, dedicat celor 100 de ani de la nașterea autorului poeziei și cântecului Limba noastră. Televiziunea din Chișinău nu a transmis finalul concertului, de la finalul conferinței, în care corul Radioteleviziunii a interpretat cântecul Limba noastră în timp ce publicul ovaționa îndelung. În condițiile în care I. V. Kapitonov, președintele Comisiei Centrale de Revizie a PCUS, va solicita, la Plenara CC al PCM din 27 aprilie 1988, ca PCM „să-și revadă întrucâtva rolul său de avangardă politică a societății”, precum și a pregătirilor pentru Conferința a XIX-a unională de partid, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat, pe 10 iunie 1988, Legea cu privire la discutarea de către popor a problemelor importante ale vieții de stat. Obiectivul activului de partid și de stat de la Chișinău: adâncirea în continuare a democrației socialiste. Referindu-se la această perioadă de avânt a românilor din spațiul RSSM, când fusese inaugurată o formă nouă de exprimare liberă a pozițiilor (mitingurile), Mircea Snegur consemnează: „Deși au fost «împinse» mai departe de centrul capitalei, mitingurile impresionau prin mulțimea de participanți care demonstrau un interes viu față de alte idei și poziții decât cele ale puterii oficiale. Iar lozinca «Unire, moldoveni!», tricolorurile multiple în adierea vântului trezeau mari neliniști conducerii de vârf care era informată imediat (de către serviciile respective) despre cerințele manifestanților”.

Apariția eseului lui Valentin Mândâcanu, intitulat Veșmântul ființei noastre, în revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din RSSM, avea să impulsioneze lupta pentru recuperarea și afirmarea identității naționale și a limbii populației majoritare din RSSM. Valentin Mândâcanu va spulbera mitul existenței unei „limbi moldovenești” diferite de limba română și va acuza regimul sovietic ca fiind vinovatul principal pentru falsificările adevărurilor istorice și lingvistice. „Numai această politică, pe care n-o putem califica decât ca antinațională, a făcut ca limba noastră de doină și baladă să se țină aninată acum doar în fluierul păstorului druțian din vârful dealului, în timp ce acolo, în vale, se bea vârtos, se mănâncă din gros și se sughiță într-un trai terfelit”, scria Valentin Mândâcanu. Eseistul va cere ca limba să fie considerată ca fiind un fenomen social astfel încât aceasta trebuie privită prin prisma intereselor de stat și, totodată, există obligația de-a se avea grijă, în permanență, „și la toate nivelurile de sănătatea limbii materne, de spiritualitatea maselor populare”. Doctorii în filologie Vasile Bahnaru și Constantin Tănase vor interveni în dezbaterea publică, generată de eseul lui Valentin Mândâcanu, și vor afirma identitatea limbii literare moldovenești cu cea a limbii române, vor pleda pentru repunerea în uz a etnonimului român cu referire la identitatea majorității din RSSM, precum și pentru revenirea la limba moldovenească în grafie latină și „utilizarea limbii moldovenești în toate sferele vieții social-economice, alături de limba rusă”.

(Va urma)

 Citiți parea I

https://romaniabreakingnews.ro/r-moldova-lungul-drum-spre-libertate-regasire-si-independenta-1/

 Publicat de Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro

,

big-marea-adinare-nationala-din-27-august-1989

Chișinău Marea Adinare Nationala din 27 august 1989

În contextul evoluțiilor politico-economice și financiare din Republica Moldova și a valului de proteste publice din acest spațiu, a apariției unor planuri de salvare asemănătoare unui „Plan Marshall“, precum și a amplificării eforturilor privind conștientizarea necesității unirii/reunirii Republicii Moldova cu România, consider că se impune o mai bună cunoaștere a evoluțiilor din spațiul moldav din perioada 1987 – 1991.

Cunoașterea și înțelegerea lungului drum al locuitorilor din spațiul moldav spre regăsirea identității etnice și afirmarea conștiinței naționale reprezintă o pagină de istorie care ne va putea ajuta să înțelegem, totodată, trecutul și prezentul unei relații (România – Republica Moldova) care în ultimele două decenii și jumătate s-a dovedit extrem de dificilă în pofida faptului că există un trecut istoric și cultural comun, o moștenire și o identitate care ne apropie. Drumul spre suveranitate și, mai apoi, independență al celor trăitori în spațiul dintre Prut și Nistru, precum și dincolo de acesta din urmă, s-a desfășurat în contextul procesului de destrămare a URSS, ca urmare a politicii de glasnosti și perestroika inițiate de către Mihail S. Gorbaciov. Mișcarea de Renaștere Națională a Românilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a fost un fenomen unic, irepetabil și care a surprins Kremlinul prin amploarea manifestării.

În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească se va înregistra, în vara anului 1984, o primă manifestare patriotică care avea să prefigureze marile manifestații din perioada 1988 – 1991, respectiv lansarea de către Vasile Vâșcu, vice-prim-ministru al guvernului RSSM, a Manifestului Frontului Patriotic din Moldova. Înaltul demnitar al guvernului de la Chișinău dorea ca autoritățile sovietice din RSSM să proclame limba moldovenilor drept limbă de stat, să majoreze numărul de școli naționale în Bender (Tighina), Râbnița și Tiraspol (unde era numai câte o școală), și, totodată „să solicite retrocedarea județelor din nordul și sudul Basarabiei, încorporate ilegal în 1940 în componența Ucrainei”. Persoana care a dactilografiat Manifestul a informat KGB-ul, iar ofițerii KGB au trecut la supravegherea permanentă a vicepreședintelui guvernului RSSM în perioada iulie 1984 – aprilie 1985.

Pe 10 aprilie 1985, Vasile Vâșcu (FOTO) a fost arestat pentru abuz în serviciu, judecat și condamnat la 14 ani de exil în regiunea Ural, unde va lucra la o uzină de tancuri. Arestarea și condamnarea lui Vasile Vâșcu, la numai 12 zile după reconfirmarea sa în funcția de viceprim-ministru al guvernului RSSM de către Sovietul Suprem al RSSM, survenea pe fondul intensificării „vânătorii de răufăcători“ inițiată de către Viktor Ilici Smirnov, secretarul II al CC al Partidului Comunist Moldovenesc (PCM). Era perioada în care cadrele naționale din RSSM începeau să fie maltratate. Membrii activului de partid și de stat din RSSM au fost convinși, în acele clipe, că procesul penal, însă și moral, împotriva lui Vasile Vâșcu a fost fabricat de către oamenii lui Viktor I. Smirnov.

„Pe urmă, am aflat că răfuiala a fost inițiată din simplu motiv că omului îi plăcea să vorbească în limba maternă română (la momentul respectiv – «limba moldovenească») și pentru că el se opunea cu tot sufletul rusificării“, consemnează fostul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, în memoriile sale.

Viktor I. Smirnov era protejatul lui Egor K. Ligaciov, secretar al CC al PCUS, și fusese, din 1975, responsabil cu sectorul republicilor central-asiatice în cadrul CC al PCUS. Secretarul II al CC al PCM este cel care l-a invitat pe Igor N. Smirnov, concediat din pricina unor abuzuri făcute în procesul muncii la fabrica din Nova Kahovka, să lucreze în RSSM. „Viktor Ilici (Smirnov – n. n.) a schimbat după bunul plac conducătorii, numind în locul acestora muncitori promovați în posturi de răspundere. Conducându-se după o logică cunoscută doar de el, în raioanele locuite de moldoveni a numit lideri rusofoni, iar în Transnistria a trimis moldoveni. Cu reprezentanții nomenclaturii sovietice naționale de partid s-a purtat în mod provocator nepoliticos, arogant și dur, a criticat cu agresivitate toate situațiile din care reieșea renașterea națională a moldovenilor“, adnotează generalul de divizie (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne (1990 – 5 februarie 1992) și al Apărării Naționale (5 februarie – 29 iulie 1992) al Republicii Moldova.

Viktor I. Smirnov era protejatul lui Egor K. Ligaciov, secretar al CC al PCUS, și fusese, din 1975, responsabil cu sectorul republicilor central-asiatice în cadrul CC al PCUS. Secretarul II al CC al PCM este cel care l-a invitat pe Igor N. Smirnov, concediat din pricina unor abuzuri făcute în procesul muncii la fabrica din Nova Kahovka, să lucreze în RSSM. „Viktor Ilici (Smirnov – n. n.) a schimbat după bunul plac conducătorii, numind în locul acestora muncitori promovați în posturi de răspundere. Conducându-se după o logică cunoscută doar de el, în raioanele locuite de moldoveni a numit lideri rusofoni, iar în Transnistria a trimis moldoveni. Cu reprezentanții nomenclaturii sovietice naționale de partid s-a purtat în mod provocator nepoliticos, arogant și dur, a criticat cu agresivitate toate situațiile din care reieșea renașterea națională a moldovenilor“, adnotează generalul de divizie (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne (1990 – 5 februarie 1992) și al Apărării Naționale (5 februarie – 29 iulie 1992) al Republicii Moldova.

Viktor I. Smirnov era protejatul lui Egor K. Ligaciov, secretar al CC al PCUS, și fusese, din 1975, responsabil cu sectorul republicilor central-asiatice în cadrul CC al PCUS. Secretarul II al CC al PCM este cel care l-a invitat pe Igor N. Smirnov, concediat din pricina unor abuzuri făcute în procesul muncii la fabrica din Nova Kahovka, să lucreze în RSSM. „Viktor Ilici (Smirnov – n. n.) a schimbat după bunul plac conducătorii, numind în locul acestora muncitori promovați în posturi de răspundere. Conducându-se după o logică cunoscută doar de el, în raioanele locuite de moldoveni a numit lideri rusofoni, iar în Transnistria a trimis moldoveni. Cu reprezentanții nomenclaturii sovietice naționale de partid s-a purtat în mod provocator nepoliticos, arogant și dur, a criticat cu agresivitate toate situațiile din care reieșea renașterea națională a moldovenilor“, adnotează generalul de divizie (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne (1990 – 5 februarie 1992) și al Apărării Naționale (5 februarie – 29 iulie 1992) al Republicii Moldova.

În acele momente de început ale „epocii Gorbaciov”, activul de partid și de stat din RSSM se afla sub o presiune politico-administrativă permanentă a Kremlinului, astfel încât, „tot timpul, cei de la CC al PCUS ne învățau – scrie Mircea Snegur – cum trebuie să procedăm” în administrarea RSSM. Totodată, CC al PCUS va admonesta extrem de dur, în octombrie 1986, CC al PCM pentru faptul că nu a tras concluziile cuvenite din Hotărârea Biroului Politic al CC al PCUS cu privire la „inadmisibilitatea denaturării stării reale a lucrurilor și pentru lipsa de răspundere și liberalism în combaterea majorărilor nejustificate ale rezultatelor și mistificărilor“. Era un prim contact al activului de partid și de stat de la Chișinău cu perestroika lui Mihail S. Gorbaciov. Observatorii scenei publice de la Chișinău vor sesiza faptul că, încet, încet, în cursul anului 1987, săptămânalul Literatura și Arta, publicație a Uniunii Scriitorilor și a Ministerului Culturii de la Chișinău, aborda, la rubrica Imperativele Restructurării, o serie de probleme stringente ale societății moldovenești:

1) poluarea ecologică și lingvistică;

2) setea de adevărul istoric;

3) evoluțiile demografice

4) dificultățile social-economice.

În timpul Adunării Generale a scriitorilor de la Chișinău, din perioada 18 – 19 mai 1987, doctorul în filologie Valentin Mândâcanu va menționa faptul că  „starea de degradare a limbii materne este mult mai gravă decât pare la suprafață“ și, totodată, va cere desfășurarea unei „mișcări pentru ridicarea nivelului de cultură al întregii populații“.

În contextul ofensivei scriitorilor din RSSM, CC al PCM și Consiliul de Miniștri al RSSM au examinat, în cursul zilei de 26 mai 1987, chestiunea Cu privire la îmbunătățirea limbii moldovenești în republică și au propus instanțelor de resort o serie de măsuri menite a sprijini procesul de însușire a limbii moldovenești, însă în condițiile afirmării în continuare a principiului leninist al bilingvismului ca normă a vieții în RSSM. Totodată, se cerea ridicarea eficienței învățării limbii ruse în instituțiile de învățământ, respectiv cuprinderea în cadrul cursurilor și cercurilor a tuturor celor care nu cunosc deloc sau cunosc slab limba rusă. Scriitorii de la Chișinău, precum și săptămânalul Literatura și Arta, au fost ținta atacurilor lui Simion Grossu în timpul desfășurării celei de VI-a Plenare a CC al PCM din 16 iulie 1987. Președintele Comitetului de Stat pentru Televiziune și Radiodifuziune al RSSM, C. I. Lozan, i-a acuzat pe membrii noului Comitet de conducere al Uniunii Scriitorilor din RSSM că au cerut ridicarea controlului asupra conținutului de idei al emisiunilor, lichidarea bilingvismului din emisiunile de radio și televiziune, precum și trecerea în totalitate a emisiunilor televizate la limba moldovenească. Înfierați la Plenara din 16 iulie 1987, scriitorii vor fi convocați, în cursul zilei de 28 iulie 1987, la CC al PCM pentru a-și „potrivi ceasurile” cu liderii de partid și de stat din RSSM.

Militari sovietici deplasează tehnica de luptă (1989)

Militari sovietici deplasează tehnica de luptă (1989)

Simion Grossu, prim-secretarul CC al PCM, nu putea accepta faptul că, totuși, sub lozincile restructurării unii scriitori disprețuiesc istoria mișcării revoluționare și a construcției socialiste în spațiul RSSM, se opun adevărului istoric privind procesul consolidării regimului sovietic și idealizează unele etape din trecutul istoric al poporului moldovenesc. Punând accentul pe problema bilingvismului în RSSM, Simion Grossu îi informa pe scriitori că în RSSM funcționau 972 de școli de cultură generală cu predare în limba moldovenească (63,8% din numărul total de școli), 428 cu predare în limba rusă (28,1%) și 123 de școli mixte moldo-rusești (8,1%). Creșele și grădinițele moldovenești reprezentau 62,6% din numărul total, cele rusești erau 28,2% și cele mixte însumau 9,2%. Totodată, ponderea emisiunilor de televiziune în limba moldovenească urma să crească de la circa 50% la 60 – 70%. Presiunea asupra activului de partid și de stat de la Chișinău se va amplifica odată cu apariția, pe 29 iulie 1987, la Moscova, în revista Literaturnaia gazeta (Gazeta literară), a unui eseu, semnat de scriitorul Ion Druță, intitulat Frunza verde, apa și semnele de punctuație. Ion Druță făcea o analiză necruțătoare a situației ecologice din RSSM, a modului în care sănătatea în general, cea mintală în special, a noilor generații era afectată de utilizarea abuzivă de pesticide și cultivarea tutunului în proporții exagerate, precum și a faptului că „publicitatea și restructurarea se mai simt aici singuratice și neputincioase“.

Kremlinul, respectiv Mihail S. Gorbaciov personal, se va implica în gestionarea situației din RSSM. În cursul zilei de 17 august 1987, Semion Grossu, proaspăt revenit de la CC al PCUS, îi va informa pe liderii PCM despre sfaturile primite de la M. S. Gorbaciov cu referire la comportamentul de urmat în viitor, în condițiile în care se observase că cei din conducerea republicii conlucrează slab cu scriitorii în condițiile democratizării și transparenței. Liderul de la Kremlin atrăgea atenția asupra faptului că în loc de învinuiri globale de naționalism, este necesar să se răspundă corect la fiecare întrebare și, totodată, dacă este nevoie, trebuie să se lucreze cu fiecare scriitor în parte, convingându-i pe toți de utilitatea restructurării. „Se atrăgea atenția că și conducerea republicii, membrii Biroului CC local urmează să se restructureze cât mai urgent, să manifeste mai multă răbdare, să nu dicteze oamenilor, să activeze calm“, scrie Mircea Snegur în memoriile sale.

Grigore Vieru

Grigore Vieru

În fotografia din dreapta, poetul Grigore Vieru, simbolul renașterii naționale a românilor din RSSM În contextul evoluțiilor din spațiul URSS, KGB-ul din RSSM raporta Centrului de la Moscova că, la începutul anilor ’80, în RSSM existau circa 250 de elemente antisovietice, toate cu vârstă înaintată.

Mai târziu, la începutul anilor ’90, KGB-ul de la Chișinău va raporta că numărul „naționaliștilor” crescuse în mod semnificativ: 80% erau persoane cu studii superioare sau studenți, 95% locuiau în dreapta Nistrului și peste 70% doreau „o Moldovă fără ruși“

În perioada 1979 – 1984, KGB-ul din RSSM consemnase o creștere de trei ori a cazurilor de „naționalism”, respectiv un maxim de 142 cazuri după care un număr de 38 cazuri în 1988. „Cele mai multe au avut loc în Chișinău și în suburbii, investigările operative ale acestora încheindu-se rapid (sau nici nu demarau), din cauză că erau neînsemnate“, concluziona istoricul Pavel Moraru. Pe măsură ce Mișcarea de Renaștere Națională a Românilor din RSSM se va amplifica, la sfârșitul anilor ’80, se va înjumătăți numărul dosarelor de evidență operativă și de profilaxie împotriva „naționaliștilor” gestionate de către Secția a V-a (cunoscută drept „Z” – apărarea ordinii constituționale sovietice) a KGB-ului de la Chișinău. KGB-ul de la Moscova controla în mod absolut activitatea informativă și contrainformativă a celui de la Chișinău, iar Secția „Z” a KGB-ului din RSSM, deși era considerată o filială a Secției Ideologice a CC al PCM, „era, de fapt, sub conducerea Comitetului (KGB-ului – n. n.) de la Moscova“.

Referindu-se la efectivele și componența Secției „Z” a KGB-ului din RSSM, istoricul Pavel Moraru consemna faptul că circa 1/5 din colaboratorii operativi ai KGB-ului RSSM lucrau pentru îndeplinirea obiectivelor acesteia, precum și faptul că 80% din funcționari aveau un stagiu de muncă de peste 5 ani, 2/3 erau moldoveni sau cunoșteau limba română și aveau vârste de până la 40 de ani, însă, „cu toate acestea, unii dintre ei aveau o cultură generală foarte redusă“. Totodată, trebuie menționat faptul că în perioada anilor 1990 – 1991, responsabil pentru RSSM/Republica Moldova în Centrala KGB de la Moscova a fost generalul-locotenent Gheorghe Lavranciuc, fost ministru al Afacerilor Interne în guvernul RSSM (1985 – 1988) și președinte al KGB-ului din RSSM în perioada ianuarie 1989 – iulie 1990.

Va urma.

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență a R. Moldova (3) și o BOMBĂ! : Lista KGB-ului pentru RM

Publicat de Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro

Articolul a fost publicat și pe Blogul Adevărul

,

Dupa cum se vede, liderul sovietic Mihail Gorbaciov era la mare cinste in randurile manifestantilor din 27 august 1989.De ce a ingaduit KGB-ul Marea Adunare Nationala de la Chisinau din 27 august 1989? In mod cert nu pentru a se implini dorinta inscrisa in imaginea de mai sus: UNIRE. Dovada: dupa 22 de ani, tot KGB-ul conduce peste Prut, in Basarabia romana, impartita si azi dupa voia lui Stalin si a succesorilor lui, intre asa-zisa Republica Moldova, Ucraina si separatista Transnistrie.

Pentru a intelege cat de cat ce s-a intamplat acolo va recomandam filmarile stranse de Marius Mioc si prezentate in Marea Adunarea Națională de la Chișinău (video):

SURSE: mariusmioc.wordpress.com  , www.ziaristionline.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press