ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "1944"

1944

,

avionÎntr-o seară, la jumătatea lunii agust 1944, un avion de linie aparținând LAR (Liniile Aeriene Române) a plecat de la București de pe Aeroportul Băneasa și trebuia să ajungă la Viena cu escală la Arad.

Aeronava a trecut printr-o furtună puternică și s-a abătut de la direcția normală de zbor.

Telegrafistul nu a mai putut stabili legătura cu niciun aeroport. Era ceață și ploua cu grindină. Pilotul a coborât, avionul a atins în plină viteză vârfurile brazilor, după care s-a prăbușit și s-a rupt în bucăți.

S-a dat alarma, telefoanele au început să zbârnie spre subunitățile de jandarmi și unitățile de vânători de munte aflate în apropiere. Apoi alarma s-a transmis din post în post print celebrele telefoane de campanie (cu manivelă). Cert este că în acea nefastă zi din august 1944, când România Mare era condusă de Mareșalul Ion Antonescu, autoritățile statului prin instituțiile specifice, respectiv salvatori, au reușt să ajungă după fix trei ore de la accident la epava avionului prăbușit pe muntele Găina.

Jandarmii montani, vânătorii de munte, împreună cu sătenii din zonă, au reușit să transporte până la baza muntelui Găina pe toți cei 17 pasageri și piloți aflați la bordul acelui avion. Acolo au fost încărcați în autocamioane și ambulanțele trimise la baza muntelui și transportați mai departe către spital.

Datorită intervenției energice și operative a instituțiilor statului din acea vreme, din cele 17 persoane (pasageri și piloți) au fost salvate 11 vieți. Aceste persoane salvate au mai trăit încă mulți ani după terminarea războiului.

Catastrofa aeriană din Munții Apuseni din ianuarie 2014, pare copia la indigo a catastrofei aeriene din august 1944. Evident în cei 70 de ani care au trecut tehnologia a evoluat enorm. Telefoane mobile cu semnal detectabil, avioane dotate cu transmițătoare de semnal GPS, sateliți, structuri de stat care au la dispoziție proprie tehnică și tehnologii avansate, STS, IGSU, ISU, SRI, ROMATSA și multe alte departamente guvernamentale.

Dar cu toată forța tehnologică modernă, salvatorii de azi nu au reușit să se coordoneze și nici să identifice epava în timp util, în ciuda numeroaselor apeluri  telefonice și semnale transmise de  sistemul de pe avion. Cu chiu cu vai, dupa aproape 6 ore, niște săteni au reușit să găsească epava avionului și pe supraviețuitori. Din cele 7 persoane  aflate în avion, inițial au supraviețuit impactului toate cele 7 . Apoi după 3 ore și jumătate, din cauza rănilor și a frigului, pilotul Adrian Iovan și studenta ofițer Aurelia Ion (locotenent M.Ap.N. postmortem) au intrat în comă și în final au decedat.

Rămâne întrebarea: este cert că tehnologia din 1944 nu se compară nici pe departe cu cea din 2014. Dar ce aveau în plus subordonații Mareșalului Ion Antonescu și institutțiile Statului Român care reușeau atunci să-și îndeplinească misiunile primite în mod operativ și cu success?

 

Dacian Dumitrescu

627x0 (1)

,

024 - red_armyÎn dezacord total cu prevederile Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944,   Comisia Aliată de Control (partea sovietică), profitând de neimplicarea părților americană și engleză, a desfășurat imediat după constituire o susținută activitate de subminare a structurilor militare (și nu numai) ale statului român, care a vizat, în esență, destructurarea forțelor militare române care nu participau nemijlocit la operațiile militare de pe front, dar care, în concepția Marelui Stat Major trebuiau să devină o ,,rezervă strategică” pentru sporirea capacității combative a trupelor operative și să contribuie, în caz de necesitate, la asigurarea independenței și integrității teritoriale a țării. Acționând în afara literei și spiritului Convenției de armistițiu, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a impus, după multe presiuni, Protocolul militar din 26 octombrie 1944, care avea să ducă la desființarea unui număr considerabil de unități și mari unități române și la demobilizarea personalului militar.

          Începute la București, la 25 septembrie 1944, întâlnirile delegațiilor română și sovietică pentru stabilirea modului de soluționare a principalelor clauze ale armistițiului păreau inițial să se finalizeze relativ ușor. În afara problemelor concrete care s-au referit la cuantumul forțelor care urmau să participe la lupte, generalul Gheorghe Mihail, șeful Marelui Stat Major român, a cerut mareșalului R.I.Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean și președinte al Comisiei Aliate de Control în România, să se pună la dispoziție ,,cât mai neîntârziat”, cadrele, efectivele, armamentul și unitățile armatei române reținute și dezarmate de trupele sovietice după 23 august 1944, precum și unitățile și marile unități care luptau pe frontul din Moldova sub comandament sovietic. Cu același prilej, generalul român a solicitat, cu fermitate, crearea condițiilor ca forțele fluviale și maritime române, dezarmate de forțele sovietice, fără motiv, la începutul lunii septembrie 1944, să poată participa la acțiunile militare de orice gen împotriva trupelor germane, concomitent cu încetarea imediată a incidentelor provocate de militarii sovietici. Promisiunile mareșalului R.I.Malinovski în legătură cu soluționarea majorității problemelor ridicate nu aveau să fie rezolvate. În finalul dezbaterii, acesta a cerut Marelui Stat Major român ,,să întocmească un protocol care să statueze cele discutate și acceptate”.

021 - aamReferindu-se la acest lucru, generalul Gheorghe Mihail consemna peste ani: ,,Am cerut mareșalului Malinovski ca unitățile capturate de ruși  după 23 auguat 1944 să-mi fie redate. Malinovski a răspuns că nu există capturi făcute după 23 august 1944. Înainte însă de sosirea lui Malinovski la Marele Stat Major sosise generalul Gherghe Radu, care comanda pe frontul de la Iași un corp de armată și el m-a informat că într-un lagăr mare de lângă Bacău există mii și mii de prizonieri români capturați de ruși. Acest lucru i l-am relatat lui Malinovski. Malinovski: Bun, atunci să se formeze o comisie de ruși și români care să se ducă la Bacău și ce-o găsi dau înapoi. Am pus din partea românilor ca șef al delegației acesteia românești însuși pe generalul Gherghe Radu, care mi-a adus această știre că el i-a văzut cu ochii lui; știa și locul. Au plecat și după câteva zile Gherghe Radu se întoarce cu mâna goală. N-a găsit pe nimeni. Rușii i-au transportat peste Nistru, în Rusia. În finalul dezbaterii, s-a decis ca generalul Gheorghe Mihail ,,să întocmească un protocol care să statueze cele discutate și acceptate.

          Discuțiile au continuat a doua zi în localul Marelui Stat Major, partea sovietică fiind reprezentată de  generalul Vinogradov, locțiitorul președintelui Comisiei Aliate de Control. După ce generalul Gheorghe Mihail a dat citire proiectului de protocol elaborat de partea română, al cărui conținut corespundea prevederilor Convenției de armistițiu, generalul Vinogradov a adus obiecții esențiale proiectului de protocol elaborat de români. Șeful delegației sovietice a respins categoric formularea delegației române, care menționa operația de acoperire a concentrării forțelor sovietice la nord de Carpații Meridionali executată de armata română și care reflecta un adevăr istoric incostestabil, recunoscut chiar de comandanții sovietici, motivând că protocolul urma să statueze numai obligațiile viitoare care decurgea din Convenția de armistițiu, nu și realizările ,,primei faze operative” care urma să intereseze ,,numai pe militari”.

   

          Obiecțiile șefului Marelui Stat Major român au produs o stare de surescitare  conductorului delegației sovietice, care a respins formulările proiectului de protocol al părții române, inclusiv capitolele referitoare la restituirea personalului și materialelor reținute pe frontul din Moldova după 23 august 1944. Nu a fost de acord nici să se permită fabricarea în țară a armamentului, muniției și materialelor necesare trupelor române și nici lăsarea la dispoziția acestora a depozitelor, pieselor de schimb și atelierelor proprii, precum și cedarea unor materiale germane din capturi. Nu a acceptat nici propunerile referitoare la asigurarea funcționării trenurilor pentru aprovizionările și evacuărilor necesare marilor unități, la reținerea în România a prizonierilor germani și a materialelor capturate de trupele române, la paza depozitelor și la dorința legitimă a guvernului ca teritoriul Transilvaniei eliberate să fie considerat ca un teritoriu amic. Deoarece șeful Marelui Stat Major român nu a admis obiecțiile delegației militare sovietice, lucrările au fost suspendate. În final, Vinogradov a acceptat să studieze două-trei zile varianta românească a protocolului și să revină cu contrapropuneri.

          Reluate la 28 septembrie 1944, discuțiile au eșuat din nou deoarece varianta sovietică cuprindea și de această dată punctele de vedere exprimate de generalul Vinogradov la ședința anterioară. ,,Când am auzit că noi am început războiul la 12 septembrie – rememora generalul Gheorghe Mihail -, când am sărit odată în sus, s-a speriat Vinogradov. Cum se poate, domnule general – era general-locotenent – toată lumea știe că noi am început războiul la 24 august, numai dvs. nu  știți? Și îmi spuneți că la 12 septembrie am început? Dumneata crezi că voi semna cu mâna mea acest protocol? Cum crezi dumneata, ce va spune armata, ce va spune Poporul, Țara Românească, și ce vor spune toți dacă aș semna că armata română a început războiul la 12 septembrie? Dar de la 23 august la 12 septembrie ce a făcut armata română? Și n-am trecut mai departe, la art. 2, aici ne-am împotmolit. Vă rog, eu nu semnez! A luat hârtiile, protocolul și s-a dus acasă. Râdeau și ofițerii de la Marele Stat Major”. Mai mult, textul sovietic prevedea că unitățile și marile unități române ,,vor fi demobilizate și desființate până la 1 noiembrie 1944”.

 

Și de acestă dată, generalul Gheorghe Mihail a rămas ferm pe poziția demnității naționale consemnând pentru istorie: ,,Marele Stat Major nu poate admite să i se impună demobilizarea și desființarea marilor unități ce rămân în interior, fiindcă aceste obligații nu sunt prevăzute în Convenția de armistițiu”. Cu același prilej a făcut cunoscut că ,,va proceda nesilit la desconcentrări pentru micșorarea efectivelor prezente în scop de economie și la contopirea unor mari unități care nu mai au teritoriu (cele din Bucovina și Basarabia)”.

          În zilele următoare,  partea sovietică a mai prezentat un proiect de prorocol, în esență neschimbat. Referindu-se la acest moment al discuțiilor Gheoghre Mihail avvea să consemneze: ,,Am crezut că a modificat. Vine, tot așa, Vinogradov, la șeful de cabinet, șeful de cabinet cu ochii pe pendulă, ușa deschisă. Poftim! Ce este domnule general? Protocolul domnule: ,,Armata română a început războiul la 12 septembrie … tot așa”. Zic: Domnule general, ți-am spus și ieri că nu pot semna un neadevăr,  nu se poate”!…În sfârșit, ce-am mai vorbit … Zic: Domnule general, dacă  nu redactați așa articolul acesta, cum l-a redactat Marele Stat Major, vă rog să nu mai veniți! Bună ziua!.Bună ziua!”. Relevând opoziția categorică a generalului Gheorghe Mihail, sinteza dării de seamă a ședinței  consemnează: ,,Marele Stat Major nu poate admite să i se impună demobilizarea și desființarea marilor unități ce rămân în interior, fiindcă aceste obligații nu sunt prevăzute în Convenția de armistițiu”.

La scurt timp, la Marele Stat Major a sosit o altă comise sovietică, în frunte cu generalul Zaharov care a cerut generalului Gheorghe Mihail ,,secretul armei atomice a lui Hitler”.

Întâlnirea este descrisă, cu mult haz, de același general Gheorghe Mihail:

– ,,Cum domnule, la mine vii, dacă are secrete mie mi le spune? Nu, că aveți secretul și nu vreți să-l spuneți!

– Îmi spune Hitler secretul armei? Fugi domnule… N-am nici un secret. Luați comisia și duce-ți-o prin tot Marele Stat Major, deschideți toate cuferele, casa de fier, să vadă, să aleagă unde e secretul acesta.

Timp de o săptămână- continuă Mihail –  această comisie mi-a venit pe cap dimineața, după-amiază, dimineață, după-masă. Secretul armei atomice a lui Hitler să-l dau eu! Până când i-am spus și lui Vinogradov și el revoltat, sau făcea pe revoltatul, zice: Domnule general, să nu mai primiți la Marele Stat Major pe nimeni, decât numai pe mine și șeful  detașamentului de legătură între armata română și rusească”. În finalul acestui episod hazliu, dar și tragic, Gheorghe Mihail avea să conchidă: ,,Va să zică, tot felul de drăcii și drame și comedii!”.

 Asemenea întâlniri aveau să continue și cu prilejul discutării altor articole ale protocolului militar. Peste o săptmână, de exemplu, generalul Vinogradov a solicitat desființarea marilor unități române care nu luau parte la operațiile militare, deși Convenția de Armistițiu nu prevedea nimic în acest sens, precum și trimiterea pe front a diviziilor de rezervă sau demobilizarea lor.

Când a auzit de această pretenție, șeful Marelui Stat Major român a explodat din nou: ,,Cum domnule, unde, care e șeful acela care în timp de război își suprimă unitățile? Nu știi cum să scoți mai mult, să înarmezi, să mobilizezi mai multe efective și vii acum dumneata și ceri să desființez? Nici un soldat!… N-am permis să se demobilizeze nici un soldat. Ei bine, de aici s-a născut o mare discuție.. Eu nu voiam; ordinul era al lui Malinovski ca diviziile dinăuntru să fie  demobilizate, trimise la vatră, desființate, suprimate. Sau să fie trimise pe front… Ei bine, aceasta nu o puteam face, să curgă sânge românesc… Va să zică n-am admis nici trimiterea pe front a diviziilor de rezervă, nici demobilizarea lor”.

Generalul Gheorghe Mihail intuise corect, de la început, adevăratul motiv al cererii sovietice, acela ,,ca în spatele frontului să nu existe nici o divizie românească, de teamă nu care cumva ca la un moment dat, când nu le-ar  fi convenit românilor ceva, să reacționeze cu aceste divizii pe care le aveau în interior, în rezervă”. El a recunoscut, de asemenea, că  mareșalul R.I.Malinovski ,,nu avea că armata românească în mod leal, în mod cavaleresc, camaraderesc luptă alături de ruși. Avea o îndoială și îndoiala acesta era provocată poate chiar de acțiunea de la 23 august 1944, când noi am întors armele împotriva nemților până atunci aliați. Îi era teamă, dacă la un moment dat să nu facem încă o altă volt-face contra lor pe front, ceea ce ar fi fost foarte grav. De aceea el voia ca să fie liniștit că nu i se întâmplă nimic din spate, ca toată atenția lui să fie îndreptată numai înainte spre front, să nu aibă grijă. Îl muncea grija aceasta: românii sunt în stare la un  moment dat când nu le-ar conveni ceva sau ar vedea că soarta războiului, norocul, îansa, fortuna cum spuneau românii, se întorcea să facă iar … Să scape de grija aceasta mai bine desființa toată armata”.

Neacceptând desființarea divizilor românești rămase în țară, generalul Gherghe Mihal nu a acceptat nici trimiterea lor pe front, peste prevederile Convenției de armistițiu pentru că declara el:   ,,N-am vrut să curgă sânge românesc… că destul  am sângerat în răsărit”. Din același motiv,  el  s-a pronunțat împotriva continuării războiului dincolo de granița de vest a României, motivându-și astfel poziția în fața regelui Mihai I: ,,Majestate, eu conduc operațiunile până la vechea frontieră cu ungurii. N-avem ce căuta pe teritoriul altora. Armata română e o armată mică, sângele trebuie cruțat”. Și în această idee, generalul continua: ,,Mai departe de Nistru, la răsărit, nu trebuia să mergem, n-aveam ce căuta la Stalingrad, iar mai departe, dincolo de frontiera românească, n-avem ce căuta pe teritoriul unguresc. Noi nu râvnim la pământul altuia. Pământul nostru l-am cucerit, l-am eliberat, așa că vă spun, tot din această cauză n-aveam de ce să intru în Budapesta. Capitala unei țări când e cucerită de o armată străină e o jignire națională pentru popor. De aceea nu voiam să intru în Budapesta, la Praga, Berlin. Pacea fără condiții e treaba marilor puteri. Eu nu mă țin de trena marilor puteri. E treaba lor; Germania, Berlinul, pacea fără condiții. Nu mă amestec eu”.

Numeroasele neînțelegeri cu comandamentele sovietice și convingerea că armata română nu trebuia să lupte dincolo de hotarele țării,  l-au determinat pe generalul Gheorghe Mihail (delegat, la 23 august 1944, de către regale Mihai I să conducă armata română în luptă) ca după eliberarea orașelor Cluj și Oradea (la 11, respectiv 12 octombrie 1944), să-și dea demisia (la 12 octombrie 1944, pentru a doua oară după prima de la 7 septembrie 1944) din fruntea Marelui Stat Major român. Numit     inspector general al infanteriei și apoi inspector general al armatei, generalul Gheorghe Mihail, avea să fie  arestat la 20 ianuarie 1948,  anchetat, judecat și condamnat la 12 ani detenție riguroasă pentru ,,activitate contra clasei muncitoare”, închis la Văcărești, Pitești, Ocnele Mari, Sighet și eliberat de la Jilava la 10 octombrie 1957.

Succesorul său, generalul Nicolae Rădescu a manifestat aceeași intransigență față de abuzurile sovietice. Luând atitudine împotriva încercărilor sovietice de a  impune demobilizarea și desființarea marilor unități române noul șef al Marelui Stat Major raporta următoarele Președinției Consiliului de Miniștri, la 5 octombrie 1944: ,,Comisia Interaliată de Controlul Armistițiului nu are autoritatea de a modifica sau dezvolta termenii armistițiului, ci numai de a supraveghea execuția riguroasă a celor înscrise în Convenție. Încercarea generalului Vinogradov de a introduce noi obligații în armistițiu într-un protocol încheiat  între Comosia de Control și Marele Stat Major român nu este legitimă nici prin termenii armistițiului, nici prin competența Comisiei de Control”.

          La reluarea  discuțiilor (23 octombrie 1944), partea sovietică a prezentat un proiect de protocol  numai în limba rusă, cu multe prevederi dezvantajoase pentru statul român. În afara marilor unități  române participante la război, care a constituit singurul punct de vedere în care cele două părți au fost de acord, toate celelalte probleme erau  favorabile sovieticilor. Deosebit de gravă era impunerea ca numărul diviziilor române destinate să asigure apărarea teritoriului național  să fie reduse de la 10, cât preconizase Marele Stat Major, la numai trei. În fața acestei pretenții, generalul Nicolae Rădescu a declarat: ,,Nu pot lua nici o hotărâre, cerea Comisiei Aliate de Control depășind împuternicirea cu care sunt învestit; voi aduce la cunoștința guvernului”.

Deoarece situația era foarte critică, Comisia Aliată de Control acuzând deja, în mod eronat, România că nu respectă obligațiile asumate prin Convenția de armistițiu, s-a apelat la arbitrajul generalului Constantin Sănătescu, primul-ministru al guvernului.

În varianta Gheorghe Mihail, discuțiile s-au derulat astfel: ,,Sănătescu spune: Nici cum vrei dumneata rus ca toate 13 diviziile să le desființez, nici cum vrei dumneata domnule Rădescu să le ții pe toate. Pe jumătate! Era tocmeală. Așa am ajuns. Eu n-am vrut să ajung aici. În sfârșit s-a convenit și s-a semnat de către Rădescu desființarea a 7 divizii. Mai rămâneam cu 6. N-au trecut 2-3 zile, rușii intervin din nou: Să se desființeze toate cele 6 divizii care au rămas. Rădescu se opune: Am desființat deja. Iar Sănătescu arbitru: Nici cum vrei dumneata: Pe jumătate. Trei. Au rămas trei. Ei bine n-am vrut eu să mă găsesc în această siuație ridicolă. De aceea am preferat a pleca. Din cele trei divizii, după mai multe zile, iar intervin rușii, iar cerând ca toate trei care au  rămas să se desființeze. Acestea, într-adevăr, s-au desființat până la urmă. În două săptămâni s-a ajuns la cererea rusească de a desființa toate diviziile din spatele frontului”. Documentele epocii confirmă pe deplin aprecierile generalului Gheorghe Mihail.

Într-o asemenea atmosferă tensionată, în seara zilei de 25 octombrie 1944, ora 21, a avut loc  o nouă întrevedere, care a fost și ultima,  referitoare la definitivarea protocolului. Renunțând la cele mai elementare formule diplomatice, partea sovietică a împuternicit pe generalul Vasiliev – al treilea în ordine ierarhică în cadrul părții sovietice a Comisiei Aliate de Control – să conducă delegația în timp ce partea română era reprezentată de generalul Constantin  Sănătescu, președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul Nicolae Rădescu, șeful Marelui Stat Major.

Ședința a fost deschisă de Vasiliev: ,,Am primit însărcinarea, din ordinul mareșalului Malinovski și ca împuternicit al generalului Vinogradov, să vă înmânez protocolul  semnat de generalul Vinogradov, pentru a fi transmis generalului Rădescu, șeful Marelui Stat Major. Toate condițiile din protocol sunt definitive, nu mai pot fi discutate. Mâine, 26 octombrie 1944, ora 12, Comisia Aliată de Control,  așteaptă pe generalul Rădescu cu Protocolul, în patru exemplare (două în limba rusă și două în limba română) pentru a fi semnat. Sunt însărcinat să fac cunoscut că protocolul este definitiv și  nesemnarea lui poate duce la unele rezultate serioase, chiar până chiar la demobilizarea și desființarea –  prin forța armatei sovietice – a tuturor marilor unități române, care nu participă la operațiuni,  potrivit prevederilor Convenției de armistițiu”.

Fără a se lăsa intimidat, generalul Nicolae Rădescu și-a exprimat regretul că deși a sporit numărul marilor unități operative și le-a scăzut la limita minimă pe cele din interior, nu a reușit să se bucure de încrederea Comisiei Aliate de Control. În încheirea expunerii sale a conchis: ,,Totuși, ca să nu se creadă că Marele Stat Major nu interpretează în mod just condițiile prescrise de Convenția de armistițiu, vom cere avizul Competent al Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului. Dacă Comisia română va găsi că Marele Stat Major interpretează greșit aceste condiții vom semna protocolul. În caz contrar însă nu vom semna”.

Situația concretă a țării, în care amenințările directe ce fuseseră făcute puteau fi oricând aplicate în practică, l-a obligat însă pe generalul Nicolae Rădescu să semneze protocolul, nu înainte însă de a-i anexa o Notă adițională în care consemna: ,,Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control și în scopul de a evita consecințe dăunătoare operațiilor comune contra Germaniei și Ungariei”. Referindu-se la aceleași condiții în care a fost semnat documentul, generalul Constantin Sănătescu releva: ,,Generalul Nicolae Rădescu a semnat un protocol militar, protocol care ne-a fost impus contrar clauzelor de armistițiu. Opunerea mea în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, cât și a generalului Rădescu, ca șef al Marelui Stat Major, n-au avut nici un rezultat favorabil pentru noi”.

După ce menționa unitățile și marile unități române care participau la operațiile militare de pe front, Protocolul militar româno-sovietic din 26 octombrie 1944 prevedea desființarea comandamentelor Armatei 3, ale corpurilor 1 și 3 armată, al Corpului de cavalerie și al trupelor motomecanizate, precum și a 10 divizii de infanterie și de munte, o divizie motomecanizată și trei divizii de cavalerie.  Concomitent trebuiau demobilizate la ,,efective de pace” comandamentele Corpului 5 armată și al trupelor de munte, precum și trei divizii de infanterie sau de munte.

          În dorința de a nu crea motive pentru eventuale acuzații referitoare la neexecutarea Convenției de armistițiu, factorii români de decizie au asigurat execuția hotărârilor Comisiei Aliate de Control. În acest sens au fost desființate, până la 1 decembrie 1944, comandamentele Armatei 3, corpurilor 1 și 3 armată de cavalerie și motomecanizat, diviziile 1, 4, 5, 7, 8, 13, 14, 15, și 20 infanterie (cu regimentele 5, 7, 8, 9, 12, 13, 14, 16, 17, 20, 21, 22, 25, 29, 32, 37, 39, 82, 83, 85, 89, 91, 93, 115, infanterie, 1, 2, 5, 6, 7, 8 și 10 vânători, 1, 2, 4, 7, 8, 10, 12, 17, 19, 23, 25, 28, 29, 38, 40, 41, și 64 artilerie), 1 blindată (cu regimentele 3 și 4 vânători moto, 1 artilerie moto, 1 care de luptă și grupul de specialități moto), 5 și 6 cavalerie (cu regimentele 6, 7, 8, 9, 10, 11, și 12 roșiori, 5 și 6 călărași, 2 și 4 artilerie călăreață),  103 munte etc. :n interior au rămas, cu efective de pace, doar comandamentul Corpului 5 armată (cu Regimentul 6 călărași, Regimentul 5 artilerie grea și partea sedentară a Regimentului 1 pionieri), Divizia 1 gardă (până în aprilie 1945 când a plecat și ea pe front),  diviziile 1 și 4 munte, Regimentul 2 care de luptă (până ;n februarie 1945 când a fost deplasat pe front) și   Regimentul gardă călare. Restul armatei din interior era reprezentat de părțile sedentare ale unităților aflate pe front, de comandamente, formațiuni speciale de asigurare a ordinii pe teritoriu, pazei depozitelor și stabilimentelor militare, servicii etc.

În perioada care a urmat, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a impus armatei române neangajată în operații militare noi servituți care au vizat chiar cadrul general al oștirii, structura organizatorică a unităților, sistemul de mobilizare, capacitățile de producție militară.  În fața acestor abuzuri, Marele Stat Major a apărat cu demnitate prestigiul armatei, generalul Nicolae Rădescu arătând, într-un documaent înaintat Președinției Consiliului de Miniștri,  la 28 noiembrie 1944, că toate acestea reprezentau ,,atingeri aduse direct atât suveranității, cât și independenței naționale”.

                                               Prof. univ. dr. Alesadru Duțu

Bibliografie :

Arhivele Militare Române, fond 948, dosarele nr. 877, 879, 1 136.

Alesandru Duțu, Sub povara armistițiului. Armata română în perioada 1944-1947, Editura Tritonic, București, 2003.

Sursa:  blogosfera.piatza.net

,

Genocid ascuns timp de 50 de ani: Masacrul prizonierilor români de la Bălți.

Un document cutremurător, o succintă relatare a masacrului comis de către militarii N.K.V.D. în anul 1944, la marginea orașului Bălți din Basarabia. Textul scris în anul 1994 este la fel de actual și astăzi. Călugării români de la Sf. Munte Athos au primit, prin căi ocolite, o scrisoare zguduitoare din partea Ierodiaconului Ieronim Șchiopu de la Bălți, Basarabia, care relata masacrul comis, acel îngrozitor masacru despre care s-a scris prea puțin și prea târziu. Putem lua exemplu de la evrei, trebuie să-l facem cunoscut întregii planete. Victimele de la Bălți sunt morții noștri, sunt cei ce au apărat Țara și Neamul. Prizonieri fiind, au fost uciși mișelește pentru singura vină de a fi fost militari români care și-au făcut datoria. La fel și prizonierii militari germani, unguri, polonezi, cehi… După cum se poate constata, nici Rusia, nici Occidentul nu ne recunosc dreptul de a ne cinsti morții! Încă o dată istoria o scriu cei puternici – „învingătorii”.

În jurul Regelui Mihai se vântura o faună pertriță, o șleahtă de oportuniști care și-au adus contribuția funestă la marea trădare națională de la 23 august 1944. „La începutul lunii iulie 1944, o vizită discretă la Iași a generalului Aurel Aldea, trimis de rege pentru a se întâlni cu generalul Racoviță, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaraș-Dămăceanu pentru deschiderea frontului în «Poarta Iașiului», iar la sfârșitul lunii iulie 1944, Bodnaraș i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevăzută – 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia și transferarea de trupe pe frontul din Moldova, în sectorul stabilit.”[1]

Arestarea Mareșalului Ion Antonescu de către Regele Mihai, cu sprijinul nemijlocit al camarilei sale, apoi difuzarea prin postul de radio, în seara nefastei zile a Neamului Românesc – 23 august 1944 – a „Proclamației către țară”[2], a însemnat, în fapt, o capitulare necondiționată. Militarilor români li s-a ordonat să nu riposteze inamicului, iar acesta, avertizat din timp prin Bodnăraș, a dat prilejul nesperat Armatei Roșii să înceapă distrugerea Armatei Române și ocuparea întregului teritoriu al țării. În intervalul 23 august-12 septembrie 1944 (perioadă în care România s-a găsit în situația de a avea inamici atât pe fostul aliat, Germania, cât și pe inamicul de până atunci, Uniunea Sovietică), în jur de 170.000 de militari români, lipsiți prin ordin regal de dreptul de a se apăra, au fost luați prizonieri de către sovietici. Au urmat deportările, masacrele, crimele abominabile ale asasinilor N.K.V.D., ascunse timp de decenii și, regretabil, ascunse și astăzi.

1944 – Masacrul prizonierilor de la Bălți

„În anul 1944, la năvala hoardelor rusești care au invadat Basarabia, Armata Roșie a făcut zeci de mii de prizonieri militari. În orașul Bălți au fost concentrați cca. 50.000 de militari români, care ținuseră piept hoardelor dezlănțuite. Dintre cei 50.000 de militari, 80% erau români, iar ceilalți erau aproximativ: 5.000 germani, 2.000 unguri, iar restul cehi și polonezi. În nord-estul orașului, unde curge râul Răut și se formează mlaștini, KGB a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul îngonjurat cu garduri înalte de sârmă ghimpată. Chinurile acelor prizonieri erau de neînchipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoțit de lipsa de higienă; bolile, frigul și umezeala produceau decese fără număr. Din acel lagăr unii mai curajoși au evadat, dar au fost mitraliați. Totuși, au mai fost și fugari scăpați, pe care nu i-a găsit nimeni, decât că s-au făcut singuri cunoscuți, după destrămarea Uniunii Sovietice. Informații despre crimele petrecute în acest lagăr s-au publicat în „Curierul de Nord” din orașul Bălți, săptămânal al Basarabiei de Nord. Ziarul mai apare și acum, dar ștrangulat și amenințat de către cei care urăsc tot ce este românesc. Din declarațiile celor evadați s-au stabilit crimele KGB săvârșite la Bălți.

Toți cei 50.000 de prizonieri au fost împușcați în ceafă de militarii KGB-ului (corect N.K.V.D.-ului – n.r.) și aruncați în șanțurile mocirloase pe care tot ei le-au săpat la ordin (exemplu tipic al asasinilor KGB-iști (corect N.K.V.D.-iști – n.r.), întocmai ca în cazul Katynului, unde diferă numai numărul celor asasinați). Îndată ce au fost date în vileag cele întâmplate, s-au făcut sondaje în mlaștini, în anii 1991-1992, iar rezultatele au fost cutremurătoare: nici hârlețele, nici lopețile nu au mai putut fi utilizate din cauza mulțimii scheletelor și osemintelor răspândite în acele mocirle. Inimile îndurerate ale evlavioșilor creștini și ale celor da la săptămânalul „Curierul de Nord”, i-au împins să facă o piramidă de oase și cranii, care au fost strânse pe un loc mai uscat, peste care s-a așternut o mare cantitate de pământ bătătorit și s-a ridicat în felul acesta un delușor mai înalt, o moviliță în trepte, tot din țărână, iar pe partea ei de sus s-a așezat o troiță. Troița de lemn sculptat a fost darul credincioșilor din raionul Rășcani, din apropierea Bălților. Pe data de 7 mai 1992, s-a sfințit această troiță de către Preasfințitul Petre de Bălți, cu sobor de preoți și monahi, la care sfințire au participat mii de credincioși români și autorități orășenești. Atunci, cu ocazia cuvântului solemn, întocmit de Ierodiaconul Nicodim Șchiopu, s-a lansat chemarea ca pe acel loc să se construiască o „Biserică sau Mănăstirea oaselor”, pentru ca zi și noapte, prea cuvioșii monahi și prea cucernicii preoți să pomenească sufletele celor 50.000 de martiri nevinovați, uciși mișelește cu gloanțe trase în ceafă, de către militarii sovietici.

Preasfințitul Petru de Bălți a investit ca paroh al viitorei „Biserici a oaselor” pe tânărul preot Valeriu Cernei, fost cancelar al Eparhiei Bălți. După aceea, lucrurile au luat o întorsătură tragică: Presfințitul Petru a fost atacat cu arme și bâte chiar la sediul Palatului Episcopal, de un grup de călugări și preoți, adepți ai Arhiepiscopului Vladimir Cântăreanu, care ține de Patriarhia de Moscova. Atacurile au fost extinse și la cele două mânăstiri din Eparhia de Bălți și mai continuă și astăzi, după doi ani, împotriva a tot ce este românesc. În scaunul episcopal s-a așezat șeful agresorilor moscoviți, arhimandritul trădător Marcel Mihăescu. Biserica a rămas numai în proiect, un plan făcut de arhitecți inimoși, din cauza lipsei de fonduri, din cauza sărăciei în care se zbate Biserica Românească din Basarabia, sub persecuția moscovită.

Oare de ce nu se vorbește nimic despre acest genocid împotriva poporului român? De ce nu se stabilește adevărul în privința masacrelor făcute împotriva neamului nostru? Aceste crime monstruoase trecut însă sub tăcere, nu sunt oare tot un Holocaust? Aici se încheie cutremurătoarea scrisoare a cucerniciei sale, Ierodiaconul Nicodim Șchiopu. (Nicolae D. Rusu)

Nota redacției: Textul de mai sus a fot reprodus respectând ad-literam texul tipărit în ziarul „Curierul de Nord” (foto)

Masacrul-de-la-Balti-1944Există unele analogii ale evenimentelor și, în mod firesc, apar întrebări. După Al Doilea Război Mondial, evreii au intreprins o campanie îndreptățită, dar foarte agresivă pentru mondializarea, sacralizarea și „valorificarea” holocaustului, ceea ce l-a determinat pe Norman Finkelstein să declare: „Campania care se desfășoară sub ochii noștri, având ca scop extorcarea de bani a statelor pentru „victime” ale holocaustului lipsite de posibilități”, instrumentată de industria holocaustului, a adus statura morală a martiriului lor la nivelul unui cazinou din Monte Carlo”.[3] Scriitorul israelian Boas Evron susține: „Conștiinta Holocaustulu este în realitate o îndoctrinare propagandistică oficială, o mașinărie agitatorică producătoare de lozinci și o viziune falsă asupra lumii, al cărui țel nu e nicidecum înțelegerea trecutului, ci manipularea prezentului”.[4]

Supremul furnizor al mistificării cunoscute sub numele „sacralizarea holocaustului”, este Elie Wiesel – împostor dovedit. Pentru Wiesel, susține istoricul american Peter Novick, „Holocaustul este efectiv o «religie a misterului»: duce în întuneric, neagă toate răspunsurile, se situează în afară, dacă nu dincolo de istorie, sfidează atât cunoașterea cât și descrierea, nu poate fi explicat, nici vizualizat, nu poate fi înțeles sau transmis în veci, marchează o destrucție a istoriei și o mutație la scara cosmică.”…

„Numai preotul-supraviețuitor e calificat să-i oficieze misterul. Orice supravietuitor are mai mult de spus decât toți istoricii la un loc despre ce s-a întâmplat. Și totuși, misterul Holocaustului este noncomunicabil. Nici măcar nu putem discuta despre el. […] A existat un singur Holocaust. A compara Holocaustul cu suferințele altor popoare constituie «o trădare totală a istoriei evreiești». A desacraliza sau a demistifica Holocaustul este o formă subtilă de antisemitism.”[5]

Trăim într-o epocă în care credința în Dumnezeu este ridiculizată de mulți pentru că „nu poate fi explicată rațional”, dar după concepția unora asemenea lui Wiesel, holocaustul este superior credinței în Dumnezeu, în acest caz „misterul” fiind permis. Clamarea unicității holocaustului este ruptă de pretenția că, holocaustul nu poate fi înțeles rațional. Dacă holocaustul nu are precedent în istorie, ar trebui – după unele afirmații – să stea deasupra acesteia. În concluzie, conform acelorași principii absurde, nu poate fi înțeles prin intermediul istoriei: „este unic pentru ca e inexplicabil și este inexplicabil pentru ca e unic”.

„Pentru unii mumă, pentru alții, ciumă”?

Contrar spuselor nestimatului neprieten al românilor, Elie Wiesel, propaganda exacerbată care nu permite compararea suferințele evreilor cu suferințele altor popoare poate fi numită terorism intelectual. Spre diferență de cei ca Elie Wiesel, care urăsc oricare altă nație decât a lor, îmi respect și iubesc poporul din care fac parte, dar nimic nu mă împiedică să le respect pe toate celelalte, deopotrivă. Din punct de vedere existențial toți suntem egali în fața Creatorului Suprem și povestea cu „poporul ales” n-are decât să o creadă cine vrea. Eu, unul, nu știu cine l-a „ales”, când și pentru ce. Cu ce sunt mai buni sau mai răi evreii uciși decât românii lipsiți de apărare, decât nemții, rușii, polonezii sau alte nații? Cu ce sunt mai presus morții evrei decât polonezii asasinați la Katyn sau decât prizonierii români, nemți și unguri masacrați la Bălți? „Pentru unii mumă, pentru alții, ciumă”?

Astăzi, după 68 de ani de la comitere, privit din alt unghi, cazul masacrului de la Bălți poate fi analizat și altfel. În România, instituția Bisericii este respectată și de stat și de popor, chiar dacă printre înalții demnitari ai Parlamentului European se află persoane care nu o agreează, precum însuși Președintele acestei instituții, care i-a numit pe slujitorii bisericii noastre „corbi negri”. În România ultimilor douăzeci de ani au fost înălțate sute de lăcașuri monahale sau bisericești. Oare Înalții prelați ai Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.) nu pot sau nu vor să-i susțină pe frații lor din România de pe malul stâng al Prutului? Dacă greșesc, rog să fiu corectat, dar nu am auzit de vreun protest al B.O.R. în legătură cu batjocorirea Episcopului de Bălți, aflat în subordinea B.O.R.. Cum ajută BOR credincioșii români de pe Valea Timocului, din nordul Bucovinei (Ucraina) sau Herța, din Bulgaria sau Ungaria?

————————————————————————–

[1] http://www.art-emis.ro/jurnalistica/1144-inalta-tradare-grava-eroare-politica-dezonoare html http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/23-august-1944-salvarea-romaniei-tradare-nationala#

[2] Proclamația către țară a regelui Mihai I difuzată la radio în seara zilei de 23 august 1944

ROMÂNI,

În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înțelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.

ROMÂNI,

Un nou Guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a Țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența Țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.

ROMÂNI,

Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate și care nu atinge drepturile nimănui este un dușman al Neamului nostru. Ordon Armatei și chem Poporul să lupte prin orice mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se strângă în jurul Tronului și al Guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare Guvernului se opune voinței poporului și este un trădător de Țară.

ROMÂNI,

Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor Țării sunt garantate și vor fi respectate.

Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele Națiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub dominația străină.

ROMÂNI,

De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Țării noastre.

Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să pășim hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice și fericite.

Mihai I

[3] Norman G. Finkelstein „Industria Holocaustului”, New York City, 2000

[4] Ibidem

[5] Elie Wiesel

Autor: Ion Măldărescu

sursa : art-emis.ro

Rămâi în contact cu noutățile R.B.N.Press ! Apreciază pagina de facebook Romanian Breaking News Press cu un Like ! și selectează opțiunea PRIMEȘTE NOTIFICĂRI !

PASSWORD RESET

LOG IN