ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "1918"

1918

,

Cu foarte puțin timp în urmă, în parlamentul Republicii Moldova, un deputat, după un discurs dur îndreptat contra simpatizanților României din RM, a rupt în public harta României Mari. Poate că e dreptul său, dar aș dori să-i transmit acestui deputat unele date istorice care, dacă le-ar fi cunoscut, poate nu s-ar fi grăbit să facă acest gest. Să-i explic ce ar fi fost Basarabia dacă din 1918 nu ar fi făcut parte din România Mare, cea pe care o detestă în așa măsură încât să rupă această hartă ce reprezintă o bucată de istorie. Iar în această perioadă istorică de 22 de ani, între 1918 și 1940, Basarabia s-a aflat la adăpost de cel mai criminal regim pe care l-a cunoscut omenirea, regimul comunist.

Deputatul socialist Vlad Bătrâncea rupând harta României Mari

Înainte să vă descriu, pe bază de documente, cum ar fi arătat Basarabia dacă în 1918 nu s-ar fi unit cu România, e necesară o foarte scurtă privire retrospectivă istorică.

Basarabia până la 1918

Până la 1812, Basarabia a fost parte integrată a voivodatului Moldovei. Nicăieri, niciunde, în niciun document sau cronică, în nicio scrisoare a domnilor moldoveni sau chiar a dușmanilor acestora, nu apare vreo referire că teritoriul dintre Prut și Nistru ar fi cumva deosebit cu ceva, teritorial sau al neamului ce-l stăpânea, ar fi fost cu ceva deosebit față de Moldova dintre Prut și Carpați. Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ion Vodă cel Cumplit, și mulți alții, inclusiv domnii fanarioți, au stăpânit, au administrat și s-au luptat pe aceste teritorii comune, de la Nistru până la Carpați, și de multe ori dincolo de Nistru.

Prutul nu a fost niciodată hotar

Chiar și atunci, în scurte perioade, în care erau doi conducători, ca de exemplu în timpul fiilor lui Alexandru cel Bun, Ștefan și Iliaș, țara era oarecum împărțită nu pe Prut, ci între nord și sud, în Țara de Sus și Țara de Jos. Prutul nu a fost sub nicio formă și în nici un moment până la 1812, hotar de țară sau hotar intern, la fel cum nu a fost vreodată Siretul.

Nu același lucru se poate spune despre alte provincii medievale, care nu au avut unitatea teritorială a voivodatului Moldovei, ba chiar au fost împărțiți în provincii care de multe ori s-au luptat între ele. Să ne amintim cazurile Burgundiei și Franței, care acum fac parte din Franța, al regatelor și provinciilor italiene care sute de ani s-au luptat între ele și acum fac parte din Italia, de cazul landurilor germane care se unesc abia la 1870, în rest istoria lor medievală este plină de conflicte și războaie fratricide.

Puteți să-mi dați un exemplu de război între Basarabia și voivodatul Moldovei, sau și mai puțin, de vreo dispută teritorială, sau vreun act în care ar apărea vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului?

Există cumva vreo scriere anterioară lui 1812 care să facă vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului? Dacă da, publicați-o, dacă nu, toată teoria referitoare la un popor diferit la stânga Prutului e o tâmpenie, ca și cei ce o susțin și promovează. Se pot da multe nume de contemporani, majoritatea zdrobitoare în stânga acestui râu.

La 1812, lucrurile se schimbă. În urma războiului ruso-otoman din 1806-1812, Rusia ocupă ambele țări române, dar amenințați de invazia pregătită de Napoleon și declanșată în 1812, ei se mulțumesc cu Basarabia, deși ceruseră în tratatul de pace mult mai mult, respectiv ambele țări românești. Provincia de până la Prut e botezată Basarabia, fără vreo noimă sau logică istorică, din moment ce Basarabii stăpâniseră doar Bugeacul în secolul XIV, dar era doar o păcăleală rusească pentru tratatul de pace. Despre asta s-a scris destul de mult, nu vreau să insist, am făcut-o în alte articole.

Soarta Basarabiei e decisă, această provincie românească va trăi timp de mai bine de o sută de ani sub apăsarea unui imperiu crud, cel țarist. Românii, sau moldovenii, cum doriți să le spuneți, vor fi lăsați pradă celui mai cumplit experiment de deznaționalizare al timpului, depășit doar de experimentul comunist ce îi va urma. Spre comparație, ce nu au realizat ungurii în o mie de ani în Transilvania, erau pe cale să realizeze rușii în o sută de ani în Basarabia. Respectiv totala deznaționalizare a băștinașilor, locuitorii români. Situația românilor din Basarabia, a drepturilor lor, a fluctuat în funcție de situația imperiului țarist. La 1812 i s-a acordat o mare autonomie, pentru a ușura ideea integrării în marele imperiu, autonomie anulată la 1828, când Basarabia este transformată în simplă gubernie rusească. Drepturile românilor sunt anulate, și așa vor fi cu scurte pauze și excepții, în perioada în care Imperiul Țarist este în declin.

La 1856, în urma înfrângerii din războiul Crimeii, Bugeacul, respectiv sudul Basarabiei, revine la Moldova, fiind pierdut ulterior la 1878. Soarta basarabenilor a fost cruntă, ei fiind deznaționalizați prin toate mijloacele, inclusiv prin biserică, care făcea slujbele doar în limba rusă. Moldovenii aveau drepturi naționale doar atunci când imperiul trecea prin faze de criză, iar când era puternic, pumnul absolutismului țarist se strângea și mai tare, anulând iarăși  toate drepturile cu greu obținute. Din această perioadă provine ideea răspândită de propaganda rusă, preluată de comuniști și accentuată de Rusia postcomunistă, cea conform căreia moldovenii nu sunt români, ci orice altceva, numai români nu. Cu toate că până la 1812 nu a existat vreo frontieră statală, etnică sau culturală, sau de orice altă natură, pe râul Prut, propaganda rusă a reușit, după cum vedem și astăzi, să fie crezută de mulți locuitori a republicii Moldova, vorbitori de limbă română, dar care ei o consideră moldovenească, diferită de limba română. Propaganda rusă a reușit prin metoda aliatului de moment al URSS, al cărei exponent, Goebbels spunea: Mințiți, mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne! Au mințit de atâtea ori, încât sunt mulți care cred.

Cu toate că încă din secolul XIX, au fost mari autori ruși, oameni de stat, persoane importante în politica rusă care au recunoscut deschis că acești moldoveni sunt români. Am făcut o mică listă aici, doar o parte dintre ei, aici: Românitatea Basarabiei după autorii ruși. Minciună dejucată chiar de autorii ei.

O Basarabie independentă la 1918?   

Nu insist aici asupra circumstanțelor în care s-a produs actul de la 27 martie 1918, când Basarabia s-a unit cu România. Am făcut-o în alte articole, Curățirea Basarabiei I și II. Dar trebuie amintit în ce circumstanțe groaznice România a găsit resurse ca să aducă liniștea între Prut și Nistru, prin forța armelor, deși situația ei era dintre cele mai cumplite. Deși România e învingătoare la Mărășești și Oituz în vara lui 1917, armata rusă se desființează și cere pace, iar românii, rămași singuri pe imensul front de est, va trebui să ceară și ea armistițiu și să înceapă tratativele ce vor duce la pacea grea de la Buftea-București, pace care nu a fost ratificată niciodată de regele Ferdinand. Rămași singuri, într-o treime din țară, respectiv centrul și nordul Moldovei dintre Prut și Carpați, armata română a trebuit să îndrepte armele spre foștii aliați, un milion de soldați ruși bolșevizați și cuprinși de anarhie ce jefuiau, violau și omorau toată suflarea din spatele frontului. Au plănuit să-l răpească pe rege la Iași și să asasineze întreg guvernul pentru a proclama Republica Bolșevică Română, plan eșuat în urma reacției armatei române ce reinstaurează ordinea și trece la dezarmarea rușilor, de multe ori folosind forța armată. (vezi Primele lupte cu bolșevicii și Bătălia Moldovei în războiul român antibolșevic). Dar rușii alungați din România își fac de cap și se dedau la atrocități în Basarabia, unde se manifesta un puternic curent de renaștere națională, devenind autonomă în decembrie 1917. Basarabia cere ajutorul României. Pentru a-și asigura spatele și depozitele de subzistență din Basarabia, armata română intervine în ianuarie 1918 și duce lupte grele contra rușilor bolșevizați la Tighina și în sudul Basarabiei. La 24 ianuarie 1918 Basarabia devine independentă, iar la 27 martie 1918 decide unirea cu România.

Acest gest este contestat, disprețuit, detestat de adepții moldovenismului. Dar, ca orice teorie falsă, ca și acea a moldovenismului, raționamentul lor nu stă în picioare oricum l-ai privi. Adepții statalității republicii Moldova sunt de asemenea pierduți în spațiu, nu visători. Realitatea geopolitică dură de atunci și de mai târziu nu admitea pentru teritoriul dintre Prut și Nistru decât trei posibilități, care se vor reduce rapid la două.

Una ar fi fost unirea cu Ucraina, din moment ce rada ucraineană a exprimat pretenții teritoriale în acest sens încă din 1917. Dar evoluția evenimentelor, cu desființarea Ucrainei independente în urma acțiunilor bolșevice puțini ani mai târziu au redus această posibilitate. În sensul că în cazul în care Basarabia ar fi fost încorporată Ucrainei, ajungea tot în cadrul URSS la puțină vreme.

A mai fost posibilitatea aleasă de reprezentanții moldoveni, cea a unirii cu România, ceea ce s-a întâmplat și așa a fost istoria, oricât de mult urăsc asta nu numai rușii, dar și moldoveniștii. Și s-a dovedit cea mai bună opțiune, după cum veți vedea mai departe.

A treia posibilitate ar fi fost unirea cu Rusia, devenită mai apoi sovietică și luând ulterior numele de URSS. La asta se reduce și ideea unirii cu Ucraina, care și ea devine parte a statului sovietic, deci în cazul în care Basarabia ar fi mers cu Ucraina, tot în URSS ar fi ajuns.

Posibilitatea unei Basarabii independente la 1918 este total exclusă, practic și istoric, oricât s-ar legăna moldoveniștii în iluzia unui astfel de vis. Autoritățile statale basarabene nu au avut cum să facă față bandelor bolșevice fără căpătâi de pe teritoriu lor, cohortele moldovene organizate de Sfatul Țării erau total depășite de situație, de aceea au cerut ajutor statului român care și-a trimis armata, trupe regulate, disciplinate și călite în focul războiului mondial. Vă faceți cumva iluzia, moldoveniștilor, că armata moldoveană, chiar dacă ar fi fost cât de cât încropită, ar fi putut face față unui atac bolșevic peste Nistru? Sau că bolșevicii lui Lenin v-ar fi lăsat în pace dacă v-ați fi declarat independenți și neutri? O astfel de prostie, de a susține o astfel de idee, denotă o totală necunoaștere a istoriei.

Să facem câteva comparații. Georgia, devenită independentă tot atunci, a fost cotropită de bolșevici în 1921. La ce le-a folosit independența? Chiar nu știți că țelul lui Lenin era Revoluția Mondială, că nu mai trebuiau să existe alte state, ci doar un mare stat mondial bolșevic?

Bolșevicii au atacat Polonia, un stat mult mai puternic, și au fost cu greu înfrânți în 1920, pe Vistula, bătălia care a salvat Polonia independentă. Credeți că Lenin v-ar fi cruțat și iertat, pe ideea că v-ați fi declarat neutri? Numai să vă gândiți a amploarea atacurilor bolșevicilor peste Nistru între 1918 și 1924, ca să vă dați seama cu ce inamic ar fi avut de-a face o Moldovă independentă dintre Nistru și Prut! Am dat câteva exemple despre aceste lupte aici: Lupte antibolșevice după Unire și în Românii și anticomunismul.

Posibilitatea existenței unei Basarabii independente la 1918 sau mai târziu este total exclusă. Chiar dacă regimul comunist ar fi fost răsturnat de ofensivele rușilor albi Vranghel, Denikin sau Kolceak, și la conducerea Rusiei ar fi venit aceștia, soarta Basarabiei independente ar fi fost aceeași. Fiindcă în toate declarațiile lor, în tată corespondența lor cu guvernele Antantei de la care cereau ajutor și susținere, peste tot ei subliniau intenția lor de refacere a Imperiului Țarist între granițele sale, așa cum erau ele la 1914, deci inclusiv Basarabia. Dacă atunci, când erau la strâmtoare, acești lideri ruși albi nu acceptau ideea renunțării la pretențiile lor, credeți că odată ajunși la putere ar fi făcut o excepție pentru Basarabia independentă? Vă îmbătați cu apă rece, tovarăși moldoveniști. Vă mai reamintesc faptul că românii din Corpul Voluntarilor Români din Siberia, constituit din prizonierii români ardeleni și bucovineni luați de armata rusă de la armata austro-ungară și duși în Siberia, unde s-au constituit în unități luptătoare, au refuzat să lupte alături de Kolceak tocmai din cauza faptului că acesta nu dorea să recunoască unirea Basarabiei cu România. Acești români au intrat în luptă și s-au bătut cu mult curaj abia când au fost amenințați direct de bolșevici prin acțiunea lor de partizani și când ofensiva roșie a ajuns la pozițiile lor, vezi Luptătorii români din Siberia.

Deci, moldoveniștilor, Basarabia nu avea cum să supraviețuiască independentă, vă place sau nu această realitate, dar acesta este adevărul crud. La fel și astăzi, se vede pentru oricine, mai puțin pentru adepții statalității Republicii Moldova, țara de la stânga Prutului nu are cum să funcționeze ca un stat viabil. Fără ieșire la mare, fără resurse, bogății naturale sau rezerve ale subsolului, cu o economie agrară dependentă de capriciile vremii, îndatorată peste măsură, Republica Moldova este în pragul intrării în incapacitate de plată.

România îi mai dă ajutor, gaze, curent, ajutoare bănești, dar RM nu are cum să reziste și să susțină un stat de durată.

Mai devreme sau mai târziu, poate foarte devreme, liderii și populația vor trebui să ia o decizie: ori cu România, ori cu Uniunea Euroasiatică, nu există cale de mijloc, oricât ar încerca moldoveniștii să propage această idee absurdă. Mai trebuie să amintesc că 11% din teritoriu este ocupat militar de o putere străină, pe acest teritoriu recunoscut de ONU ca parte a RM Chișinăul nu are nicio autoritate?

Dar, revenind la 1918, o dată detestată de adepții moldovenismului, să facem o comparație și să vedem ce ar fi fost Basarabia dacă nu ar fi existat unirea de la 27 martie 1918, dacă nu ar fi existat protecția statului și armatei române care să țină timp de 22 de ani bolșevismul la est de Nistru.

Ce-ar fi fost dacă?

Chiar așa, ce s-ar fi petrecut în Basarabia dacă din 1918 nu ar fi fost între granițele statului român și nu ar fi beneficiat de protecția acestuia și a armatei sale?

Cred că am lămurit mai sus faptul că Basarabia nu ar fi avut cum să fie independentă, că în cazul în care armata română ar fi decis să rămână pe malul drept al Prutului, Basarabia ar fi ajuns, la fel ca și Georgia, între granițele URSS, cel târziu în 1920. Și ar fi pătimit la fel ca și Ucraina, ca parte a ei. Nu mă refer numai la Holodomor, marea foamete din Ucraina din 1932-1933, ci la evenimentele mult mai apropiate de 1918, și chiar necunoscute, respectiv anii 1919-1922.

A fost un cumplit război civil în întreaga Rusie, război care a făcut victime cât jumătate din totalul celor din războiul mondial abia încheiat. Iar foametea a fost un fenomen endemic pe întreg cuprinsul Rusiei, așa cum a rămas ea după 1917. Dacă Basarabia ar fi rămas în cuprinsul Rusiei, și ea ar fi suferit aceeași dramă, aceleași atrocități.

Pentru a ilustra despre ce e vorba, voi publica aici câteva rapoarte străine, ca să nu fiu acuzat că dau documente românești, care ar putea fi subiective, după părerea moldoveniștilor care, în discuțiile avute până acum, au dat dovadă de o crasă necunoaștere a istoriei în general, ca să nu mai vorbim de istoria considerată a lor proprie, a Basarabiei.

Am avut parte doar de sloganuri și nimic mai mult, din păcate. Încă mai aștept un moldovenist care să vină cu argumente clare, istorice, și cu care să se poată discuta. Până atunci, citiți ce soartă ar fi avut Basarabia dacă nu s-ar fi unit cu România în 1918.

Țărani din guvernământul Berdiansk cu picioarele umflate din cauza foamei, aprilie 1922

Pentru asta, e suficient să vedem ce s-a întâmplat în imediata vecinătate, imediat dincolo de Nistru, pe malul stâng al acestuia. Putem, prin extensie, să ajungem la concluzia că aceeași soartă ar fi avut și locuitorii Basarabiei în anii 1919-1922 dacă nu ar fi făcut parte din România Mare, atât de urâtă și detestată de unii de la Chișinău, încât să treacă la ruperea hărții acesteia.

Dar basarabenii au avut șansa să nu trăiască pe pielea proprie ceea ce au pătimit cei din stânga Nistrului, în marea majoritate români, dar care au fost exterminați sub regimul sovietic. Ne amintim de discursul lui Toma Jalbă, român de dincolo de Nistru, care striga la Congresul ostașilor moldoveni în octombrie 1917:

Cui ne lăsați pe noi, moldovenii? De ce suntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celălalt mal al Nistrului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați și nu ne uitați! Și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!

Da, Toma Jalbă și românii de dincolo de Nistru au fost lăsați în afara granițelor României Mari, și au fost exterminați în mare parte, vezi Zdrobiți și uitați, românii transnistreni. Iar acest fenomen a început mult mai devreme față de cele prezentate în articol, în anii 1919-1922. Să vedem cum s-au petrecut lucrurile.

Basarabia fără Unirea cu România

Fără interbelicul românesc, Basarabia ar fi fost doar o anexă a Transnistriei, spunea cineva pe bună dreptate. Citind cele ce urmează, chiar vă puteți întreba dacă ar mai fi existat Basarabia, fără interbelicul românesc.

Situația tragică a provinciilor rusești la aceea vreme nu se datora numai urmărilor războiului mondial sau ale războiului civil în desfășurare, ci chiar directivelor conducerii bolșevice în frunte cu Lenin. Acesta, pentru a diminua criza din orașe, apărută și în urma naționalizării tutror intreprinderilor cu mai mult de cinci angajați (fapt care va duce la prăbușirea producției și a economiei, 90% din marile întreprinderi deveniseră de stat în 1919 în orașele controlate de bolșevici), ordonă rechiziționarea cerealelor și produselor agricole din zonele rurale. În acest scop se organizează detașamente de rechiziție, formate din gărzi roșii, miliții populare, armată, muncitori de la orașe etc. Aceștia luau toate alimentele găsite la țară, fără a lăsa ceva pentru hrana proprie a țăranului.

Să fie trimise imediat, cu cu rapiditate maximă, în județul Elețk, toate detașamentele alimentare, de recoltare și rechiziționare, cu maximum de batoze și utilaje pentru uscarea rapidă a pâinii. Să se dea sarcina ca județul să fie curățat de tot surplusul de pâine. Asta, probabil, va da câteva milioane de puduri de pâine.

Vladimir Ilici Lenin, către Comisarul Aprovizionării A.D. Țiuriupa, 5 august 1918

Rechiziția cerealelor și mijloacelor alimentare bineînțeles că nu s-a limitat la surplusuri, ci a fost luat tot ce a fost găsit, cei ce s-au opus au fost executați ca și dușmani ai poporului. A fost luată și hrana necesară țăranului, dar și cerealele de sămânță, astfel că recoltele viitoare au fost total compromise, adâncind fenomenul de foamete și în anii următori. Adevărul e că foametea din 1919-1923 a fost mult mai cumplită și mai întinsă decât cea din anii 30 din Ucraina, Holodomorul, localizată mai mult pe teritoriul ucrainean, dar mai puțin mediatizată.

Cadavre ale victimelor foametei din Rusia, foto Crucea Roșie

Referitor la această foamete, ca să puteți afla amplitudinea ei, vă recomand cartea lui Vadim Guzun intitulatăRusia înfometată (1919-1923) Acțiunea umanitară europeană. Documente din arhivele românești. În cele peste 660 de pagini sunt cuprinse 284 de documente oficiale ale vremii, precum și imagini. De această carte, respectiv de documentele prezentate, m-am folosit în unele descrieri și citate de mai jos.

Țăranii se opuneau cum puteau, ascundeau sau îngropau cerealele, uneori le dădeau foc, numai să nu le ia bolșevicii. Alteori se opuneau cu forța, având loc adevărate lupte, iar ulterior au izbucnit mari răscoale înăbușite în sânge de Armata Roșie. Doar în iulie-august 1918 au fost înregistrate peste 200 de revolte împotriva comandourilor de rechiziție ce scotoceau și confiscau toate alimentele ascunse. Într-un sat din regiunea Samara, unde detașamentul a jefuit și a executat sumar câțiva țărani, locuitorii i-au decapitat în somn pe cei 12 membri ai brigăzii de rechiziție și le-au înfipt capetele în pari la intrarea în sat, ca averisment. Trei săptămâni mai târziu, satul este bombardat și ras de pe fața pământului de Armata Roșie.

În 1918 au fost asasinați 200 de membri ai detașamentelor alimentare, în 1919 aproape 5000, iar în 1920 peste 8000. Dar a intervenit armata, alături de organizațiile paramilitare, care la rândul lor au făcut noi rechiziții. Răscoale extinse au loc în întreaga Rusie bolșevică, reprimate dur de Armata Roșie, care beneficia de rații speciale, prin grija liderilor comuniști.

Câteva exemple din satele locuite de români în stânga Nistrului, în Transnistria. Dacă nu era Unirea, am fi vorbit de stânga Prutului. În satul Ploti, județul Balta, a fost asasinat comisarul militar județean Ciorbă, în satul Pesciana, un grup de “bandiți” s-a răfuit cu 10 militari, în volostea Liubormirovski a fost ucis secretarul Coimtetului de Partid Baidacenko, în volostea Gandrabur activistul Iulin, în satul Pujaikovo, județul Balta, o bandă a pătruns în sediul școlii unde își desfășura activitatea comisia pentru impozite, l-a răpit și ucis pe președinte.

Prea puține date avem despre românii transnistreni morți de foame, nu ca rezultat al deportărilor sau execuțiilor în acea perioadă. Am sintetizat niște date cu imagini în articolul Zdrobiți și uitați, românii transnistreni. Cercetările din 1941, pe baza datelor luate de la locuitori, dacă în localitățile de pe malul Nistrului procentele par destul de reduse comparativ cu restul Rusiei (Tărnăuca 3,8%, Sukleia 4,25%, Kragași 3.08%) datorită apropierii de România de unde veneau alimente, în satul Batur, conform datelor medicului satului, Andrei Bărcuță, procentul celor morți de foame este de 51,3% (500 de morți în 1922 și 200 în 1932-3 în timpul Holodomorului). Asta se întâmpla într-o regiune, Ucraina, care în 1917 avea o cotă de exporturi de cereale pe piața europeană mai mare decât a restului Rusiei și a României luate la un loc (17,7% față de 8,85% și 7,98%).

Victimă a foametei 1922

Sunt imposibil de cuantificat victimele foametei din Rusia anilor 1919-1923. Oficiosul Pravda în 1921 admitea că foametea ar afecta în jur de 25 de milioane de suflete. Scopul a fost pentru a sensibiliza opinia publică occidentală pentru a oferi ajutor, fapt care ne spune despre gravitatea situației, din moment ce regimul sovietic își susținea permanent superioritatea. Un apel disperat, dar a cărui difuzare a fost interzisă de Lenin, face și Patriarhul Tihon al Bisericii Ortodoxe Ruse:

Hoiturile au devenit o delicatesă pentru populația lihnită de foame, dar nici acestea nu se găsesc. Peste tot se aud strigăte și gemete. S-a ajuns chiar la antropofagie. Din cele 13 milioane de oameni care mor de foame, numai 2 milioane au primit ajutor. Întindeți mâna și ajutați-i pe frații aflați în suferință!

În regiunea Samara, circa 700000 de persoane pieriseră de foame până în 1921, s-au înmulțit cazurile de canibalism și necrofagie.

Estimările de la 1 aprilie 1922, în al treilea an de foamete, dădeau următoarele cifre pentru Ucraina sovietică, număr de persoane afectate de foamete, pe gubernii:

Zaporojie 902900, Ekaterinoislav 708800, Donetsk 654700, Odessa 400000. La 1 iunie 1922: Zaporojie 948000, Ekaterinoislav 766000, Donetsk 1228700, Odessa 555000. La 1 august 1922: Zaporojie 948000 (74,6% din poulație), Ekaterinoislav 766000 (43,4%), Donetsk 756000 (22,8%), Odessa 555000 (28,6%).

Sunt date din arhivele sovietice. Să vedem ce zic datele OGPU, precursorul NKVD. În februarie 1923, în orașul Ekaterinoslav 47500 de înfometați, iar în orașul Odessa, 90000.

Mai trebuie să repet că, dacă nu exista 27 martie 1918, am fi avut astfel de statistici și pentru Chișinău, Cernăuți, Balta, Tighina sau Comrat?

Copii din orfelinatul din Saratov

 

Victime ale foametei în Donetsk. Foto comisia Nansen

 

Victime ale foametei în Donetsk. Foto comisia Nansen

Despre Odessa, o notă Poliției și Siguranței generale din 5 octombrie 1922 include o notă a comisarului special Udrea Constantin, aflat pe vasul Athanasie Theofanis ce a stat o vreme sechestrat în portul Odessa:

„Pe 15 aprilie a sosit în Odessa și s-a descărcat în magazii un vapor american cu alimente destinate pentru populația din interior. Cum populația din oraș aflase despre acest lucru, vreo 2500 de bărbați, femei și copii au atacat această magazie pentru a-și procura măcar ceva alimente, n-au putut fi opriți decât când autoritățile, servindu-se de două mitraliere, au omorât peste 600 de persoane și au rănit o mulțime.(…) Cât timp am stat acolo, am auzit salve de pușcă, aceasta mi-a atras atenția deoarece ele se auzeau regulat în aceeași direcție, în apropiere de niște fabrici ce erau lângă port. În mod indirect am aflat, prin marinarul basarabean, de la un soldat ce făcea santinelăpe vasul ce fusese capturat, că acolo este locul unde se execută prin împușcare cei judecați și condamnați de bolșevici.”

Donetsk, mamă cu fața umflată de foame

În lucrările sovietice apărute înainte de 1991, victimele foametei din anii 1919-1923 sunt estimate între 5 și 8 milioane, reprezentând circa 5-6% din populație, dar cauzele acestui flagel sunt puse exclusiv pe seama factorilor meteorologici, externi și a războiului, nefiind pusă nicio clipă problema politicii dezastruoase a conducerii sovietice. Totuși, extrapolând cifrele parțiale, din unele regiuni, citate mai sus, credem că cifra a fost intenționat micșorată, regimul comunist nu putea admite o cifră mai aproape de adevăr.

Din 1923 situația s-a mai ameliorat, deși în Ucraina va mai exista o răbufnire în 1925, în primul rând în urma măsurilor luate de guvern, care anulează rechizițiile forțate, instituind un sistem de impozit în produse, lăsând o parte din recoltă țăranului care capătă dreptul de a-și vinde partea lui. La asta se adaugă și ajutorul internațional care reușește să salveze o parte din populația care altfel ar fi fost condamnată. Lenin a înțeles că a greșit și a pus în aplicare planul NEP, noua politică economică, dar care va fi anulată de Stalin câțiva ani mai târziu, când începe colectivizarea agriculturii, cu rezultatele nefaste din anii următori. Lenin a înțeles prea târziu că a greșit, rezultatul fiind milioane de morți de foame. Stalin a făcut-o premeditat, rezultatul fiind alte milioane de morți, de foame, în Gulag sau în fața plutoanelor de execuție.

O mărturie mai presus de orice bănuială

Spuneam că de nevoie, autoritățile sovietice au acceptat, ba chiar au căutat, ajutorul internațional, în momentul în care le-a devenit clar că nu au cum să facă față situației și, mai mult, ar fi riscat să fie răsturnate de masa înfometaților. Sovieticii s-au folosit de personalitățile ruse, ca scriitorul Maxim Gorki, pentru a sensibiliza Occidentul fără a se implica în solicitarea de asistență, altfel gestul lor ar fi echivalat cu recunoașterea eșecului. Totuși, și reprezentanți ai guvernului încep să ceară ajutor străin, Cicerin, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, în august 1921 trimite un expozeu al situației vorbind de 18 milioane de înfometați și spunând că va primi orice ajutor, din orice sursă.

Situația din Rusia sovietică nu avea cum să nu sensibilizeze opinia publică din țările imperialiste. La nivelul guvernelor, al Crucii Roșii internaționale se decide intervenția. Liga Națiunilor, precursorul ONU de mai târziu, ia atitudine prin Înaltul Comitet pentru Refugiați, aflat sub președinția unei mari personalități, exploratorul arctic Fridjof Nansen, conducătorul expediției Fram spre Polul Nord, iar ulterior acesteia un pasionat cercetător în biologie și oceanografie. Acest comitet împreună cu președintele său își făcuse un renume prin munca asiduă de repatriere a prizonierilor de război și a refugiaților dislocați în sângerosul conflict dintre 1914-1918, dar și din războiul greco-turc din 1919-1922, contribuind la schimbul de populație care a rezolvat problema refugiaților din ambele tabere. S-a implicat și în rezolvarea problemei refugiaților armeni victime ale genocidului din 1915, pentru înteaga sa activitate fiind laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1922. Ei bine, acesta era omul care a preluat problema salvării a cât mai mulți oameni înfometați de pe cuprinsul Rusiei.

Pe lângă călătoriile prin țările europene pentru a solicita sprijin și ajutor, dar și pentru a strânge fonduri, el a întreprins studii la fața locului pentru a cunoaște situația și a lua măsurile necesare, a întreprins călătorii de documentare ]n mai multe regiuni, inclusiv sudul Ucrainei. Dau aici câteva spicuiri din rapoartele sale sau ale emisarilor săi asupra celor văzute la fața locului, unele traduse din limba franceză:

Samara, decembrie 1921:

„Mizeria depășește orice imaginație. În regiunea Dunaekului, care numără 915000 locuitori, 537000 nu au ce să mănânce. În timpul lunilor septembrie, octombrie și noiembrie au avut loc 30405 decese. Mortalitatea crește încontinuu și, până la primăvară, cele 2/3 ale populației vor fi pierit, dacă nu se trimit ajutoare imediate. În oraș, la fiecare pas, se găsesc numeroase cadavre pe străzi. Am văzut eu însumi, pe drum, un cadavru sfâșiat de câini. Am văzut, într-un cimitir, un morman de aproape 45 de cadavre fără haine, acestea fiindu-le luate de oameni…”  

Victime ale foametei în Herson

Victime ale foametei în Herson

Transmis din Moscova în noiembrie și decembrie 1921:

„Între 20 și 30 de milioane de ființe umane suferă de foame și 10 milioane dintre ei sunt amenințați de perspectiva morții prin inaniție. Populații întregi din Rusia centrală sunt pe punctul dispariției. (…) Rapoartele ce le primesc în acest moment din Saratov, Samara, Simbirsk, Kazan și mai ales Ufa, Oremburg sau Republica Kirghiză, fac un tablou groaznic al ravagiilor foametei. În cele mai multe cazuri, ajutorul trebuie dus în satele depărtate de stațiile de cale ferată, locuitorii acestora nefiind capabili să facă efortul de a se deplasa. (…) Este absolut necesar să fie trimis grâul pentru semănăturile de primăvară, pentru care câmpurile sunt pregătite, dar nu mai există semințe.”

31 ianuarie 1922, Oremburg, Republica Bașchiră:

„Foametea a atins un asemenea grad încât a dus la crime, părinți devorându-și copii. Pot cita cazuri a căror autenticitate e sigură. În satul Tuliakova, comuna Ardolanovski, cantonul Iarmatenski, un bărbat pe nume Tuvhatulla Hallin a mâncat cadavrul fratelui său Halibulla, în vârstă de 28 de ani. O femeie din același sat, Housna, și-a mâncat doi dintre copii, un băiat Dom Mariam și o fată Mennah Meta. Un bărbat pe nume Ahsam, din același sat, și-a devorat fiica, Shamsiamalla. Foametea a atins punctul culminant și se poate vorbi despre cazuri oribile de canibalism zilnice în tot districtul Gorny ce ține de biroul din Orenburg.”

Discurs Fr. Nansen la Liga Națiunilor, februarie 1922:

„Foametea din Rusia este foametea cea mai cumplită înregistrată în istoria lumii. Au mai fost mari fenomene de acest gen în regiunile cele mai sărace din India și China. Dar aceasta a izbucnit în regiunile cele mai prospere și mai bogate în cereale din Europa. Este cumplită, incomparabil mai groaznică decât tot ce aș fi putut crede până acum. Situația depășeșete previziunile mele cele mai pesimiste.

Zona afectată este mult mai întinsă decât am prevăzut, și nu este locuită de 15 milioane de suflete, cum am crezut, ci de mai bine de 33 de milioane, dintre care minim 19 milioane sunt direct și serios amenințați de a muri de foame, și din care mai multe milioane sunt deja condamnați. Dar, ar fi mai puțin de 10 milioane de vieți care ar mai putea fi salvate…

Fetiță înfometată, Buguruslan, 1921

Raport al d-lui Gorovin, reprezentant al d-lui Nansen, în urma anchetei efectuate la sfârșitul lui ianuarie 1922 în regiunile Samara, Saratov și Buluzuk. A fost însoțit de Sir Benjamin Robertson, comisar britanic, și de dr. Pardo, care va muri de tifos.

„Situația e de un tragism indescriptibil, este dificil de înțeles imensitatea problemelor fără a fi acolo. (…) Sute de sate pierdute în nămeți, fără niciun fel de hrană. (…) Războiul civil a avut ca efect grele rechiziții ale guvernului, din recolta precedentă dispărând totul. Țăranii au ajuns în pragul iernii fără nicio rezervă. (…) Multe sate sunt total abandonate, iar în cele care le-am vizitat, am constatat o diminuare a populației cu 20% față de septembrie 1921. Locuitorii rămași în viață trăiesc exclusiv din ajutoarele guvernului sau din asistența străină. Împinși de foame, ei consumă iarbă și materii improprii alimentației. Rațiile guvernamentale au salvat de la moarte cam o zecime din populație, ajutorul străin se concentrează spre salvarea copiilor, dar și în acest domeniu, nu reușesc la mai mult de o treime din necesar. 70% din populația de șase milioane de locuitori ai acestor două provincii este condamnată la moarte în cazul în care ajutoare suplimentare nu sunt imediat trimise. În toate satele prin care am trecut, am văzut familii întreg stingându-se puțin câte puțin, majoritatea locuitorilor sunt extrem de slăbiți.(…) Am văzut noi înșine, în orașul Buzuluk, cadavrele oamenilor morți de foame întinse pe străzi, copii agonizând. Agravarea situației este foarte probabilă dacă nu se sporesc ajutoarele și nu se rezolvă problemele de transport.”

Morți de foame, Buzuluk, 1922

M. Kogan, reprezentant al Crucii Roșii ucrainene, scrisoare din Odessa, 4 decembrie 1921, despre situația copiilor orfani ai foametei din oraș:

„Toți copii din oraș suferă. Mulți din acești nefericiți sunt abrutizați de foame până în pragul sinuciderii. Se găsesc peste tot atât de mulți orfani, cărora părinții le-au dat ultimele rezerve înainte de a muri. Foarte curând, moartea de foame a părinților i-a lăsat pe acești copii fără niciun sprijin. Aceștia sunt internați în orfelinate despre care reprezentanții Crucii Roșii internaționale spun că sunt într-o stare deplorabilă. Dar ce se poate face când hrana, încălzirea și hainele lipsesc cu desăvârșire? La cei 12632 copii internați în orfelinatele din Odessa urmează să li se adauge în scurt timp încă 15000 porniți din regiunile învecinate afectate de foamete. Cei porniți de pe Volga sunt într-o stare deplorabilă, trenurile opresc în fiecare stație pentru a descărca copii morți pe drum de foame și frig.”

Raport al deplasarii în anchetă economică în Ucraina a dl. Jean de Lubersac, expert economic al dr. Nansen, iunie 1922. Acesta trece frontiera polono-ucraineană pe la Zdolbounovo, unde se îngrămădiseră o mulțime de refugiați ce susțineau că sunt polonezi pentru a fi lăsați să treacă în Polonia. Am văzut în gară mulți morți, femei și copii, și multe persoane contaminate fără îndoială de tifos exantematic. Acești bolnavi, acoperiți de paraziți, propagă boala mai cu seamă la cei ce trec prin gară. Relatarea continuă cu călătoria spre Odessa.

„Toate gările între Harkov și Odessa prezintă același spectacol înspăimântător. Pretutindeni bolile, foametea și moartea. Totuși, gara din Kremenciug merită o mențiune specială, ce depășește ororile tuturor scenelor de văzute până atunci. Oamenii întinși în gară au picioarele atât de umflate încât se pune întrebarea dacă aparțin cu adevărat unor ființe umane. Brațele descărnate ale acestor nenorociți nu mai au decât piele și os. Linia albă a dinților taie pe la mijloc figurile de muribunzi. Un copil m-a impresionat deosebit. De vreo cinci ani, părea un bătrân ce se târa pe genunchi, nu putea umbla, deoarece picioarele sale nu erau altceva decât răni acoperite de sânge închegat. Toți acești  toate gunoaiele abandonate în gară.

În Odessa, situația era mai bună în zona centrală, unde își desfășurau activitatea comisiile internaționale de ajutor. Dar spre periferii, curțile bisericilor sunt pline de oameni întinși la pământ, muribunzi în așteptarea sfârșitului. Suferințele le sunt groaznice, iar gemetele lor înspăimântătoare umplu orașul. Le trebuie cinci zile mașinilor ce cară morții să-și îndeplinească misiunea în tot orașul. Fiecare dintre aceste transporturi duce între 400 și 450 de cadavre. Una din consecințele nefaste din punct de vedere al igienei este faptul că morții ajung să rămână pe străzi și 4-5 zile, înainte de a fi adunați și transportați la gropile comune în care sunt aruncați după ce sunt dezbrăcați de haine. Se pot vedea cadavre parțial mâncate de șobolani. Altele sunt devorate de nenorociții torturați de foame și care nu ezită să mănânce aceste corpuri umane în descompunere.”

Situația generală în Ucraina:

„Toată partea meridională a Ucrainei, la sud de Harkov, este într-o stare de foamete înspăimântătoare. Multe sate au pierdut și 85% din populație. În aceste întregi regiuni, copii nu pot ieși pe stradă de frică să nu fie mâncați. Cazurile de antropofagie sunt nenumărate și s-a renunțat a mai fi menționate. Se citează un caz de troc monstruos, un copil în schimbul a patru kilograme de pâine. Părinții, împinși de mizerie, sacrifică unul dintre copii pentru a le putea da ceva să mănânce celorlalți. Aceste cazuri sunt cunoscute, verificate și controlate de persoane demne de crezare. Crimeea este într-o stare de mizerie indescriptibilă. Din cei 800000 de locuitori, 500000 suferă de foame și 300000 vor muri înainte de noua recoltă.”

Cred că sunt suficiente exemple, dacă doriți  mai multe, consultați cartea citată mai sus, a lui Vadim Guzun.

Recunoștință

Comisarii, soldații Armatei Roșii aveau parte de tratament preferențial pentru a li se asigura loialitatea, iar permanent comunicatele oficiale dădeau vina pentru situația grea pe imperialiștii lacomi, asupra cărora soldații clasei muncitoare trebuiau să năvălească pentru a le lua alimentele necesare sovieticilor. Primele vizate sunt, desigur, România și Polonia. Majoritatea rapoartelor Poliției și Siguranței din Basarabia spun despre concentrările de trupe și pregătirile de atac ale bolșevicilor peste Nistru, singura cale de a-și procura cereale fiind ideea de a fi luate cu forța din Basarabia și România. La sosirea lui Troțki la Odessa, în vara lui 1921, se pune în circulație zvonul că foametea va determina pe bolșevici să declare război României și să intre în Basarabia.

Cum se pot explica atacurile permanente, luptele pe graniță, incursiunile bandelor bolșevice peste Nistru, în Basarabia între 1919 și 1924, culminând cu Tatar-Bunar?

Regiunea de frontieră cu România declarată zonă de război, concentrări de trupe, uneori chiar și 50000 de soldați masați pe frontieră (15 divizii de infanterie și 4 de cavalerie). Dar acțiunile teroriste prin agenți infiltrați ce atacau populația, provocau deraieri de trenuri, împușcau oficiali români în întreaga Basarabie? Concentrările de trupe pe Nistru, permanentele încălcări ale frontierei, persecuția populației românești care se refugiază cu miile în Basarabia, numai în iulie 1920 fiind vorba de peste o mie de români, bărbați, femei și copii trecuți peste Nistru. Mai multe în Zdrobiți și uitați, românii transnistreni.

Chiar cu situația internă gravă, Rusia sovietică continuă atacurile și provocările  peste Nistru, culminând cu Tatar-Bunar,  vezi mai multe în Lupte antibolșevice după Unire. Cu toate acestea, la solicitarea Crucii Roșii de la Berna și a Înaltului Comitet pentru Refugiați al Ligii Națiunilor, a președintelui acestui comitet, exploratorul norvegian Fridjof Nansen, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1922, pentru activitatea sa de repatriere a refugiaților și prizonierilor de război precum și pentru activitatea de strângere și trimitere de ajutoare pentru înfometații din patria Sovietelor, România se implică trimițând alimente, cereale, susținând cantine pe teritoriul transnistrean, permițând folosirea porturilor și căilor sale ferate pentru transportul ajutoarelor destinate înfometaților sovietici. Spre exemplu, adresa Ministerului de Interne nr 27735/1922:Comisia însărcinată cu ajutorarea populației din Rusia a luat inițiativa înființării de cantine în mai multe puncte de pe malul stâng al Nistrului pentru hrănirea copiilor înfometați, și anume: o cantină pentru 500 de copii la Tiraspol, alta la fel la Moghilev, alta la fel în Dubăsari, și două sau trei în regiunea Râbnița-Kamenca pentru un număr total de 1000 de copii. Urmează în amănunt cantitățile de alimente necesare săptămânal pentru funcționarea acestor cantine.

Telegrama care anunță decizia guvernului român de a participa la acțiunea umanitară în favoarea Rusiei sovietice, 19 august 1921

Telegrama care anunță decizia guvernului român de a participa la acțiunea umanitară în favoarea Rusiei sovietice, 19 august 1921

În acel an au fost sute de acțiuni teroriste bolșevice în Basarabia, susținute de guvernul sovietic

Asta cu toate că statul român avea de întreținut mii de refugiați fugiți din Rusia sovietică, inclusiv hatmanul Mahno s-a refugiat în România. Totuși, România s-a implicat și a trimis ajutor alimentar pentru a salva oamenii amenințați cu pieirea prin înfomatare.

O dovedesc documentele, dar și scrisorile de mulțumire, inclusiv din partea Înaltului Comisar Fridjof Nansen.

Scrisoarea de mulțumire a Înaltului Comisar F. Nansen către guvernul român pentru implicarea în ajutorarea victimelor foametei din Rusia sovietică 

Răsplata și recunoștința sovietelor?

Tezaurul românesc depus la Moscova jefuit, atacuri militare în continuare, dușmănie pe față, terorism, apoi raptul din 1940. Iar printre soldații Armatei Roșii ce au intrat în Basarabia și în nordul Bucovinei în 1940 s-au aflat și cei a căror viață, copii find, le-a fost salvată și de ajutoarele alimentare românești în anii foametei 1919-1923.

Naivi moldoveniști, încă mai credeți că Rusia sovietică ar fi lăsat liberă și independentă mica Basarabie, dacă ea nu s-ar fi unit cu România? Ați uitat oare faptul că, după înghițirea voastră în Uniunea Sovietică în 1945, comuniștii v-au și fericit cu o foamete în 1946-1947, poate tocmai fiindcă le-ați pierdut pe cele din 1919-1923 și 1931-1933? Și nu ați avut parte de ororile primelor două tocmai fiindcă ați fost în cadrul statului român, care v-a ocrotit și apărat! Și drept mulțumire, un deputat al vostru rupe harta țării care i-a ocrotit bunicii și părinții să nu moară de foame, să nu treacă prin cumplitele clipe în care, înnebuniți de foame, să decidă să-și devoreze copii! Altfel, poate nici el, acel individ, nu ar fi existat astăzi, să poată să facă un astfel de gest!  – Cristian Negrea

Vezi articol Video: Gest extrem antiromânesc! Harta României Mari ruptă în Parlamentul R. Moldova de antiromânul Vlad Bătrîncea – deputat socialist

 

Publicat de Cristian Negrearomaniabreakingnews.ro

 

,

Anul 1918… Solidaritatea italenilor cu românii din Transilvania, Banat și Bucovina, pentru libertate și Unire cu Patria Mamă România, „sentinela orientală a latinității”

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (1)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (2)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (3)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (4)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (5)

Editat și publicat de autor:  Daniel Siegfriedsohn /romaniabreakingnews.ro

,

1918

Republica Bănățeană
Banater Republik
Banatska republika
(Банатска република)
Bánáti Köztársaság

– Stat nerecunoscut !

Material republicat din 27 august 2013 /10:52 /Managing Editor -Cristian Manoilescu/ romaniabreakingnews.ro

Primul “strămoș “al județului Timiș,  Comitatul Timiș, a fost pentru prima oară menționat documentar în 1175, iar zona Banatului, cu nenumăratele delimitări teritoriale de-alungul secolului, a avut un rol importat în zonă din punct de vedere social, dar și militar.

Actuala zonă de vest a țării a fost, în ultimul mileniu, o zonă tampon în care s-au ciocnit, la propriu și la figurat, două mari civilizații: cea occidentală și cea otomană.

Numele regiunii Banat vine de la perioada în care Coroana Maghiară și-a dat în grijă teritoriile de graniță unor bani, Banul de Severin, Banul de Belgrad sau Banul de Sabăț ținând piept, în secolul al XIII-lea, asalturilor turcilor și a altor invadatori.

Banatul de Severin a suferit ulterior modificări teritoriale și administrative, devenind Banatul de Lugoj-Caransebeș, apoi Banatul de Timișoara.

Localizare a {{{nume_genitiv}}}

            

În secolul al XVI-lea, zona a fost anexată de Imperiul Otoman, pentru aproximativ 200 de ani, iar la începutul secolului al XVIII-lea a intrat în Imperiul Austro-Ungar. Toate aceste modificări de-a lungul secolelor au contribuit la diversitatea etnică și culturală cu care bănățenii se lăudau la un moment dat. Nu toți coloniștii care au ajuns aici au venit de bună voie.

Ca și Australia pentru Marea Britanie, Banatul era o zonă limitrofă a unui imperiu și servea aceluiași scop. “Prostituatele și tâlharii din Imperiu erau urcați în căruțe și trimiși la marginea imperiului, ca pedeapsă. Mulți dintre ei au ajuns în Banat, unde de multe ori erau lăsați în câmp, să se descurce”, spunea  istoricul Ioan Hațegan.

Republica bănățeană

Capitala : Timisoara

Forma de guvernare: Republica

Presedinte (1918): Otto Roth

 Proclamata:31 octombrie  1918

Republica bănățeană  a fost un stat proclamat la Timișoara  odată cu destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Durata sa de viață a fost foarte scurtă, Republica încetând să mai existe pe 15 noiembrie 1918, cand   forțele armate sârbe  au intrat în Banat.

Istoric

La negocierile dintre Aliați, Banatul nu era prevăzut să fie acordat Serbiei …

 … ci României. Cu toate acestea, Serbia a ocupat întregul Banat, revendicându-l.

La vremea respectivă proportia sârbilor reprezenta in totalul populatiei Banatului 17,97%, fiind al treilea grup etnic, după români și germani.

Sfârșitul primului război mondial a gasit populatia regiunii intr-o stare extrem de tensionată.

La 31 octombrie 1918, are loc o mare demonstrație de stradă la Timișoara si in aceeași zi, în sala cazarmei militare, are loc o întrunire a celor mai importante personalități politice și militare locale,  înființindu-se  un Consiliu Național al Banatului, cu reprezentanți ai celor mai importante etnii din Banat: români, germani, sârbi și unguri.

Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria și locotenentul colonel Albert Bartha, șeful Statului Major al Comandamentului Militar Timișoara, au participat, în Budapesta  la întrunirea liderilor politici maghiari.

Întorși la Timișoara, au au avut  convorbiri  în seara de 30 octombrie cu fruntașii maghiari locali și decid ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstrația de stradă, să proclame Republica Autonomă Bănățeană, în cadrul Ungariei și să înființeze Sfatul Poporului din Banat, subordonat guvernului din Budapesta.

Lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth proclamă Republica Bănățeană și declară că va rămâne atașat noului guvern maghiar.

Manevra însă nu  a fost deloc agreeată de români, care o vedeau ca pe o încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul României .

Fruntașii românilor părăsesc consfătuirea și, într-o întrunire separată, alcătuiesc Consiliul Militar Național Român, având ca președinte pe dr. Aurel Cosma .

 Acesta a răspuns deciziilor lui Otto Roth astfel: “Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspirațiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru național.”

Tot în ziua de 31 octombrie s-a constituit Sfatul Național Militar al Șvabilor din Banat, având ca lider pe locotenentul-colonelul Albert Fuchs.

În seara de 31 octombrie, mii de români din Timișoara și din satele învecinate, participă la o impresionantă adunare națională în Piața Libertății, in care probă cu ovații cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanțurile robiei națiunii române.”

Consiliul Militar Național Român se impune încă din primele zile cu o importantă forță politică, iar prin Comitetul Executiv va susține interesele locuitorilor români și va acționa cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România, avand  o contribuție majoră in impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative în localitățile bănățene.

 Într-un comunicat adresat populației, Consiliul Militar Național Român din Timisoara arată că s-a atașat Consiliului Național Român Central de la Arad și ca va recunoaște numai dispozițiile acestuia. Era o declarație fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănățene și totodată o exprimare limpede a voinței de Unire cu România.

La mijlocul lunii noiembrie, situația din Timișoara se complică și mai mult. În baza unei Convenții Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul Mureș.

Teritoriul evacuat trebuia ocupat de forțele aliate. Pe acest temei, unitățile militare sârbe intră în Banat și la 14 noiembrie  1918 ,ocupă Timișoara.

Comandamentul sârb preia administrația militară, dizolvă Gărzile naționale, iar mai târziu preia și administrația civilă.

Unirea Banatului cu Romania

Unirea Banatului cu România fusese  proclamată la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, însă preluarea administrației Banatului de către autoritățile românești s-a desfășurat cu întârziere și cu multe obstacole, datorită ocupației sârbe și franceze. Administrația românească s-a instalat abia în vara anului 1919, unirea fiind consfințită prin intrarea armatei române în Timișoara la 3 august 1919.

Intrarea Armatei Române în Timișoara, 3 august 1919 

174___harta_judet_timistorontal

Județul Timiș-Torontal, trasat în 1919, anul în care Banatul a fost împărțit între România, Ungaria și Serbia, cuprindea părți din fostele comitate Timiș și Torontal și avea o suprafață notabil mai mare decât actuala, cuprinzând inclusiv localități ca Vinga și Lipova, aflate acum în Arad.

 Revendicat în granițele sale naturale, până la Tisa și până la Dunăre, Banatul a sfârșit prin a fi împărțit între România și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, în proporție de circa 2/3 României și 1/3 Regatului sârb.La  28 iulie 1919 administrația română s-a instalat în Banat, iar  Gheorghe Dobrin a fost numit prefect pentru județul Caraș-Severin cu sediul la Lugoj, iar Aurel Cosma la Timișoara, pentru județul Timiș-Torontal, cu sediul la Timișoara.

Fișier:Impartirea Banatului.png

Mai târziu, o ultimă încercare de independență vine din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie  1920 trimit o petiție la Conferința de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul dar și regiunea vecină Bačka. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărțită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton.

 Conferința de Pace de la Paris a respins  însă această propunere.

Populația

Populația Republicii Bănățene era de 1.582.133, dintre care 592.049 români ,(37,42%), 387.545 germani, (24,50%), 284.329 sârbi(,17,97%), 242.152 unguri(,15,31%), precum și comunități de slovaci , croați(carașoveni) și ruși. Componența religioasă era după cum urmează: 855.852 ortodocși (54,10%), 591.447 romano-catolici (37,38%), precum și grupuri mai puțin numeroase de calviniști, luterani, greco-catolici, evrei.etc

 

Fișier:Aurel Cosma.jpg

Dr.Aurel Cosma a  fost primul prefect român al județului Timiș-Torontal , după alipirea Banatului la România în 3 august 1919.

Aurel Traian Cosma (n. 13/26 septembrie 1867, Beregsău Mare – † 31 iulie 1931, Timișoara),a fost un avocat și om politic, luptător pentru drepturile românilor din Banat, președinte al Partidului Național Român din Banat, artizan al unirii Banatului cu România și președintele delegației bănățene la Alba Iulia, deputat în mai multe legislaturi și ministru al Lucrărilor Publice.

În 28 iulie 1919, ultimii militari sârbi au părăsit teritoriul revenit statului român, iar în ziua următoare, generalul francez  De Tournadre l-a instalat pe dr. Aurel Cosma în fruntea județului nou constituit Timiș-Torontal, ca primul prefect român.

Aurel Cosma a avut o contribuție majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative române, în localitățile bănățene și a vegheat la bunăstarea și la respectarea drepturilor locuitorilor județului. 

Impartirea administrativ-teritoriala in BANAT, motiv de polemici si rivalitati de-a lungul timpului

harta banatului

Primul “strămoș” al județului Timiș,  Comitatul Timiș, a fost pentru prima oară menționat documentar în 1175, iar zona Banatului, cu nenumăratele delimitări teritoriale de-alungul secolului, a avut un rol importat în zonă din punct de vedere social, dar și militar.

Pentru o perioadă scurtă, între 1938 și 1940, “Timiș” a fost numele unui ținut care cuprindea județele Arad, Caraș, Hunedoara, Severin și Timiș-Torontal.

În 1950, conducerea Republicii Populare Române a purces la o nouă împărțire administral-teritorială, iar județele au fost desființate. Așa a apărut Regiunea Timișoara, inițial cu o suprafață aproape identică cu cea a județului de de azi.

w

În 1952, în Regiunea Timișoara au intrat mai multe teritorii, printre care și Regiunea Severin, în întregime. În 1956 Timișoara a preluat și partea de sud a județului Arad, și se spune că rivalitatea dintre cele două orașe a început atunci, diviziunea administrativ-teritorială având reședința la Timișoara.

Până atunci, Aradul conducea propria regiune, iar schimbarea nu le-a căzut bine conducătorilor locali. Situația nu a durat mult, pentru că în urmă cu 47 de ani s-a trecut la organizarea actuală, pe județe, însă rivalitatea dintre orașe a rămas și, de-a lungul anilor, concurența de obicei amicală a căpătat și aspecte mai crâncene, mai ales în ceea ce privește suporterii echipelor de fotbal.

reg

Regiunea s-a numit Banat începând cu 1960, moment în care cuprindea inclusiv orașele Arad, Caransebeș, Lipova, Moldova Nouă, Orșova sau Reșița. Județul Timiș a ajuns la forma actuală în 1968 și este județul cu cea mai mare suprafață din țară după acea ultimă împărțire administrativ-teritorială.

Surse:  cersipamantromanesc.wordpress.com, Wikipedia -Enciclopedia libera., Drago Njegovan, Prisajedinjenje Vojvodine Srbiji, Novi Sad, 2004., Milojko Brusin, Naša razgraničenja sa susedima 1919-1920, Novi Sad, 1998., I. Munteanu, R. Munteanu, Timișoara. Monografie, Editura Mirton, 2002., V. Dudaș, Aurel Cosma, Edit. Mirton, 1998., Unirea Română, Timișoara, II, 1932, nr. 385, din 26 septembrie, p. 4., Românul, Arad, VII, 1918, nr. 18, din 17/30 noiembrie, p. 4., Adevarul.ro / Publicat pe romaniabreakingnews.ro

,

Constantin Leancă și-a pierdut viața într-un lagăr de muncă forțată al sovieticilor pentru că a îndrăznit, în 1918, să ceară unirea Basarabiei cu România. Ales de șapte ori deputat în Parlamentul României, eroul a murit întemnițat după o judecată și o condamnare ilegale.

Constantin Leancă s-a născut la 10 aprilie 1893 în satul Cuhnești, județul Bălți. În 1915 se înrolează în armata imperială rusă și participă la Primul Război Mondial pe frontul de est. În 1917, după revoluția din februarie, când e abolită monarhia în Rusia, revine în Basarabia și devine președinte al Zemstvei județene din Bălți.

La începutul lui martie 1918 a fost unul dintre autorii unei scrisori trimise Sfatului Țării de la Chișinău în care era revendicată Unirea Basarabiei cu România. În perioada Interbelică a fost membru al Partidului Țărănesc din Basarabia, apoi al Partidului Național Țărănesc din momentul creării acestuia, prin fuziunea, în 1926, a Partidului Țărănesc (Ion Mihalache) și a Partidului Național din Transilvania (Iuliu Maniu).

CONSIDERAT „ELEMENT PERICULOS”

În 1932, dezamăgit de guvernarea național-țărănistă, devine unul dintre conducătorii unui nou partid – Partidul democrat țărănesc, devenit ulterior Partidul radical țărănesc. Între 1939 și 1940, în plină dictatură regală, a fost membru al Frontului Renașterii Naționale.

La 28 iunie 1940, când Armata Roșie ocupă Basarabia, era deputat în Lgislativul de la București și se afla la Bălți. Sovieticii îl consideră „element periculos” și îl condamnă la ani grei de gulag. Se stinge din viața în timpul detenției.

De ce a avut acest destin? Despre soarta unor fruntași ai vieții politice și culturale din Basarabia interbelică de după 1940 o dată cu ocupația sovietică au scris numeroși autori, printre care evidențiem contribuțiile publicistului Iurie Colesnic, a istoricilor Elena Postică și Lilia Crudu și a juristului Mihai Tașcă.

Ca membru al Comisiei pentru studierea comunismului, am descoperit dosarul lui Constantin Ion Leancă în depozitul special al Serviciului de Informații și Securitate de la Chișinău, alias fostul Comitet pentru Securitatea Statului (KGB). Potrivit acestuia, Constantin Leancă a fost arestat în data de 16 iulie 1940 – și nu 6 iulie cum se menționează în mai toate publicațiile – de către grupul special de anchetă al NKVD-ului din RSS Ucraineană, care avea jurisdicția asupra teritoriului basarabean în primele săptămâni după ocupația sovietică.


DE ȘAPTE ORI ALES DEPUTAT

Imediat i se face o fișă de arestat din care reiese că deținea 8 hectare și jumătate de pământ. Tot din fișa de la NKVD aflăm că avea 6 clase de gimnaziu, ceea ce echivala în vremurile celea cu studii superioare și ceea ce i-a permis să se mențină aproape 20 de ani la rând în Parlamentul României.

A fost ales deputat din partea Basarabiei de 7 ori, prima dată în 1919 din partea Partidului Țărănesc din Basarabia și ultima dată, în 1939, din partea Frontului Renașterii Naționale. Era unicul partid legal din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, celelalte fiind interzise, după modelul regimurilor autoritare care domina atunci cea mai mare parte a Europei.

Frontul Renașterii Naționale grupa din oficiu toți funcționarii care altfel își pierdeau calitatea de demnitar (printre membrii FRN a fost reputatul istoric C.C. Giurescu etc).

În cadrul procesului intentat, lui Leancă i se incriminează activități zise contrarevoluționare. Printre acestea se numără participarea sa la viața politică din România interbelică, ca membru fruntaș al Partidului Țărănesc din Basarabia, Partidului Național Țărănesc și altor formațiuni democratice românești (a criticat, de altfel, politica extremistă a guvernului Goga-Cuza). Toate aceste partide în care a fost implicat erau considerate contrarevoluționare.

În logica sovieticilor, numai Partidul Comunist din România avea dreptul la existență. O să vedem din alte materiale de arhivă însă că până și membrii ilegalității comuniste basarabene au fost tratați cu suspiciune de către „eliberatorii” din Est.

Lui Leancă i se incriminează că era apropiat al primarului de Bălți, Ștefan Pirogan, tatăl regretatului Vadim Pirogan, ex-președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici și autor al unor memorii despre experiența sa în gulag.

Revenind la cazul lui Leancă, observăm că regimul sovietic urmărea încă din primele săptămâni ale impunerii regimului său între Prut și Nistru pedepsirea în primul rând a liderilor de opinie care au făcut posibilă Unirea de la 1918, dar și procesul de integrare, atât cât s-a reușit într-un timp prea scurt, a Basarabiei în cadrul României întregite.


FĂRĂ DREPT LA APĂRARE

Pentru sovietici crima nu era definită din punct de vedere juridic, dar din perspectivă politică, în mod absolut arbitrar. Participarea la viața publică din România interbelică era deja un criteriu suficient pentru „eliberatori” de a condamna la pedepse inumane persoane absolut inocente din Basarabia.

După o anchetă preliminară efectuată începând cu data de 16 iulie 1940, dosarul lui Constantin Leancă este transmis Consfătuirii Speciale (Особое Совещание) din cadrul NKVD-ului. Acest organ era unul extrajudiciar, la fel ca și troicile, deci nu se supunea nici unor rigori procedural-legale.

Leancă nu avea dreptul nici măcar formal la un avocat, iar cele 4 persoane care îi decideau soarta erau scutite de a aduce probe în susținerea incriminărilor aduse. Majoritatea condamnărilor operate de acest organ extrajudiciar nu implicau prezența inculpatului. Verdictele se pronunțau în lipsa persoanelor vizate.

Organele de genul Consfătuirii Speciale a NKVD îndeplineau orbește ordinul partidului. În 11 ianuarie 1941, acum 70 de ani, Constantin Leancă era condamnat la 8 ani de lagăr de corecție prin muncă conform articolului 54, punct 13 al Codului Penal al RSS Ucrainene („activitate contrarevoluționară”).

Deși era cetățean român, în verdictul organului extrajudiciar se menționează cu nu deține nici un fel de cetățenie. A fost judecat pentru că a vrut binele comunității în care s-a născut. Nu a rezistat mult timp condițiilor dure de detenție și s-a stins din viață în 1942, la vârsta de 49 de ani. (Sursa: Historia)

,

Curățirea Basarabiei (I) Renașterea

Statuia Regelui Ferdinand la Chișinău

 

Motto:

„Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.”

Limba noastră, de Alecu Matevici, preot și poet basarabean mort de tifos pe frontul Moldovei în august 1917

Trupele române, strânse în bucata ce mai rămăsese din România la sfârșitul lui 1917, respectiv nordul Moldovei, făceau față cu succes trupelor rusești bolșevizate puse pe jaf și anarhie, ba chiar pe instaurarea comunismului în România prin arestarea regelui și executarea guvernului. Prin luptele grele de la Galați, Fălticeni, Mihăileni, Pașcani și alte părți au reușit dezarmarea și evacuarea celor peste un milion de ruși din țară (vezi Primele lupte cu bolșevicii) în doar o lună și jumătate. În timp ce la vest de Prut se dădeau lupte și se petreceau aceste lucruri, Basarabia era la marginea prăpastiei.

 images

Revoluția rusească

Se împlinise mai bine de un secol de stăpânire rusească în Basarabia, ocupată de la 1812. Cum le era obiceiul, autoritățile ruse la început au lăsat organele locale de conducere, sub forma unei autonomii locale conduse de boierii moldoveni, pentru ca în câțiva ani să desființeze autoguvernarea transformând Basarabia într-o gubernie rusească, în care începuse să se manifeste cea mai dură formă de împilare și rusificare cu putință. Deznaționalizarea era mult mai dură ca și cea a românilor din Ardeal, astfel se poate explica cum de au reușit în o sută de ani mai mult decât ungurii în nouă sute. Învățământul, biserica, administrația, totul era în limba rusă, vorbită doar de slujbașii și coloniștii aduși aici cu zecile de mii, pentru a face să dispară cu desăvârșire orice element românesc, la fel cum rușii și apoi sovieticii au făcut să dispară zeci de popoare despre care a rămas doar amintirea. Boierii care nu se rusificau erau trimiși în Siberia sau nevoiți să se refugieze dincoace de Prut. Tatălui marelui cărturar Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru Hașdeu, nu i s-a permis să vină în România pentru a-și ridica titlul de membru al Academiei Române, în timp ce fratele mai mare și-a sfârșit zilele în Siberia pentru vina de a fi român. Bogdan Petriceicu Hașdeu a reușit să vină în România unde a devenit cea mai importantă personalitate culturală românească a secolului XIX.

În timpul revoluției eșuate de la 1905-1906 au avut moldovenii de la est de Prut prima zvârcolire naționalistă mai serioasă, atunci apărând primele ziare în limba română după aproape o sută de ani (cu caractere chirilice), atunci afirmându-se în arena luptei pentru renașterea națională mai mulți patrioți basarabeni care vor deveni baza Partidului Național Moldovenesc zece ani mai târziu, deoarece revoluția a fost înăbușită (Pantelimon Halipa, Ion Pelivan, E. Catelli, Ștefan Ciobanu, Anatolie Moraru, Simion Murafa, episcopul Gurie Grosu și mulți alții).

După trei ani de război mondial, în martie 1917 izbucnește revoluția care l-a detronat pe țarul Nicolae al II-lea. Guvernul Kerenski decide continuarea războiului, dar este prea slab pentru a stăpâni anarhia care se extinde inclusiv în cadrul forțelor armate. Acestea erau condițiile în care românii au fost nevoiți să ducă bătăliile decisive din vara lui 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz, alături de aliații ruși care părăseau pozițiile de la primele focuri. Totuși, au fost ruși care au luptat eroic, mai ales unitățile încadrate cu soldați basarabeni, trimise pe frontul românesc pe motiv că în apropierea căminelor lor de peste Prut vor lupta cu mai mare bravură, fapt care s-a dovedit în practică. Așa a fost cazul diviziei a XIV-a ruse, formată din basarabeni, precum și a artileriei ruse la Mărășești, încadrată în mare parte cu basarabeni. Chiar comandantul artileriei ruse, generalul Grigoriev, a fost ucis în luptă și conform dorinței sale a fost înmormântat alături de cei cu care a luptat. Astăzi își doarme somnul de veci în Mausoleul de la Mărășești, alături de generalul Eremia Grigorescu, alt erou de la Mărășești, mort de gripă spaniolă în 1919.

Dar participarea basarabenilor la luptă alături de trupele române, pe teritoriul românesc, a avut efecte pe care conducerea rusă nu le-a anticipat. Trăind alături de soldații români, de civilii români, basarabenii s-au convins că erau același popor, cu nimic diferiți unii de alții. Redeșteptarea conștiinței naționale se petrecea și pe teritoriul Basarabiei, pe unde se scurgeau refugiații români sau veneau voluntarii ardeleni și bucovineni în detașamente de luptă constituite din foștii prizonieri luați de ruși de la armata austro-ungară. În timpul foametei și epidemiei de tifos din nordul Moldovei rămas liber în iarna 1916-1917, grânele de pe teritoriul basarabean au salvat România, tot acolo au fost duse imense cirezi de vite și oi evacuate din teritoriul ocupat. Medici și civili basarabeni au plecat la Iași și în alte puncte pentru a lupta împotriva tifosului și mulți au căzut victimă epidemiei, chiar și marele poet basarabean Alexei sau Alecu Mateevici, autorul poeziei „Limba noastră”.
Pentru a scoate Rusia din război, germanii organizează deplasarea lui Lenin în Rusia într-un vagon sigilat. Ajuns la Sankt Petersburg, acesta își organizează adepții și reușește lovitura de stat bolșevică din noiembrie 1917, numită apoi în istoriografia sovietică Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (după calendarul vechi). Apoi decide încheierea războiului, pentru a se concentra asupra cuceririi puterii în Rusia și instaurării regimului bolșevic. Lenin s-a aliat cu oricine și apoi i-a anihilat la momentul potrivit, așa a făcut cu menșevicii, cu marinarii răsculați din Kronstadt sau cu Ucraina. La fel, a îndemnat republicile foste ruse să-și manifeste autonomia, pentru a le strivi tot la momentul oportun, cum a fost cazul în Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan și cum va încerca în Basarabia. Fiindcă Lenin și Trotsky aveau planuri mari, gândeau revoluția permanentă care trebuia realizată inclusiv cu forța armelor Armatei Roșii până ce întreg globul va deveni sovietic. Dar după eșecurile din Polonia în 1920 și în Ungaria, România și Basarabia mai devreme, teoria lui Stalin a devenit preponderentă, cea a consolidării revoluției proletare într-un stat până ce restul vor deveni pregătite. De fapt, până ce URSS va deveni pregătită să le înghită, ceea ce s-a petrecut începând cu deceniul patru al secolului XX, până atunci URSS asigurându-și stăpânirea în Siberia, strivirea contrarevoluționarilor albi Denikin și Kolceak, și o înarmare corespunzătoare. Două țări au anulat planul lui Lenin și Trotsky. Acestea au fost România și Polonia.

România a făcut-o prin curățarea propriei țări de bolșevici, apoi în 1919, de stârpirea bolșevismului unguresc al lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta și cele două precedente) Mai mult, românii au anulat tentativele de bolșevizare apărute în 1918 în Viena și Praga (vezi capitolul „Viena și Praga sub stăpânire românească” din articolul Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (I)). Polonia, prin lupta de pe Vistula, numită și miracolul de pe Vistula, a oprit ofensiva sovietică asupra Varșoviei în 1920. Dar până atunci, România va elibera Basarabia, și nu oricum, ci prin baioneta soldatului țăran care l-a oprit pe Mackensen, i-a îngenuncheat pe cei mai buni soldați din lume, a câștigat respectul lumii întregi, și care mai apoi va face strajă la Nistru și va intra în singura capitală inamică ocupată de Antanta, Budapesta, atârnând în vârful Palatului Parlamentului ungar opinca care l-a adus pe acest soldat țăran până aici, din negura istoriei, de la Sarmisegetusa până la Budapesta (vezi Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta ).

Dificultățile recuperării istoriei deturnate

Istoria noastră a fost furată, ciuntită, deturnată de zeci de ani de minciuni sau atitudini care subestimează rolul românilor în evenimentele istorice, punând sub semnul întrebării inclusiv ideea continuității pentru a induce în subliminalul colectiv psihologia unor tolerați, a unui popor de sclavi, cu atât mai ușor de condus și de manipulat. Cei care au încercat și în mare parte, în unele părți au și reușit aceasta, nu au făcut-o singuri. Nu au fost doar străini, n-ar fi reușit singuri, cozile lor de topor au fost români, care s-au pus în slujba dușmanului nu din precepte filozofice sau după vorba „capul plecat sabia nu-l taie”, ci pentru mărunte și iluzorii, de cele mai multe ori, beneficii personale, fie că vorbim de cele materiale sau de satisfacerea orgoliului sau poftei de putere. Spuneam că au fost iluzorii de cele mai multe ori, fiindcă multe din aceste cozi de topor au fost eliminate tocmai de tovarășii de drum care s-au scuturat de ele ca de niște unelte devenite nefolositoare, cazul lui Lucrețiu Pătrășcanu nefiind singular. Cozile de topor apar și se manifestă chiar și în ziua de astăzi, cele mai vizibile fiind cele sub forma unui Voronin sau Vasile Stati și mulți alții.

Basarabia a avut soarta cea mai crudă și din acest punct de vedere, al spălării identității. Propaganda antiromânească, prin care se încearcă inventarea unui alt popor, cel moldovenesc diferit de cel român, se continuă deșănțată, vizibilă, la ordinea zilei. Și basarabenii nu au mijloace să se apere, istoria lor și a românilor este pervertită aici de generații, și mare parte din documentele pe care s-ar baza o cercetare istorică la Chișinău au fost distruse sau furate de ocupațiile rusești din 1940 sau după 1944. Chiar și în România au dispărut o mulțime dintre acestea, iar actualii istorici, majoritatea, nu au interes să desfășoare o activitate reală de scoatere la lumină a celor rămase, și sunt multe. Întrebați de ce acest dezinteres, ți se răspunde invariabil, lipsa de fonduri. De parcă Eminescu, Coșbuc, Negruzzi sau Hașdeu s-au uitat la fonduri când au cercetat prin arhive prăfuite sau biblioteci insalubre.

Spuneam că mare parte din documentele de arhivă s-au pierdut sau au fost distruse de comuniști sau de alți inconștienți. Cu atât mai mare mi se pare meritul unor mari români, de la simpli martori până la participanții de marcă la unele evenimente, care, atâția câți au scăpat din închisorile comuniste, revenind acasă, bătrâni și bolnavi, cu sănătatea zdruncinată iremediabil, s-au apucat să-și scrie mărturiile cum s-au priceput mai bine, știind că nu vor putea fi publicate niciodată în timpul vieții lor scurte care le-a mai rămas, dar cu încredere în viitorul românilor, pentru a lăsa mărturie și a combate minciunile propagate pe toate canalele disponibile. Hăituiți de securiști, care le confiscau când reușeau toate documentele, acești martiri ai neamului s-au martirizat încă o dată pentru a lăsa mărturii cu atât mai valoroase cu cât au fost scrise cu limbă de moarte.

Așa a apărut la noi, după 1990, ca parte a literaturii de sertar, memorialistica de sertar, multe din ele salvate ca prin minune, dar câte altele nu s-au pierdut? „România în al doilea război mondial”, operă a lui Constantin Kirițescu, cunoscut mai ales pentru cartea sa „România în războiul mondial”, scrisă în anii dictaturii staliniste pe baza discuțiilor cu foști diplomați și ofițeri, a fost considerată pierdută, autorul arestat și anchetat tocmai pentru aceste întâlniri, dar după ce a fost eliberat a continuat să scrie până la moartea sa în 1965. Fiul său a crezut manuscrisul pierdut definitiv, mai ales că locuința tatălui său a fost repartizată unor fel de fel de indivizi care mai mult au distrus-o. Dar manuscrisul a fost găsit după aproape treizeci de ani de la moartea autorului. La fel, cartea lui Vasile Harea, participant la fenomenele revoluționare din Basarabia ca și redactor la Cuvântul Moldovenesc, precum și la unirea Basarabiei cu România, manuscrisul „Basarabia pe drumul unirii” a fost salvat de un securist care în timpul percheziției și a confiscării documentelor s-a făcut că nu vede unul dintre exemplare, lăsând autorul să-și continue munca. Dar asemenea exemple au fost rare, majoritatea manuscriselor salvate s-au datorat autorilor și familiilor acestora, mai cu seamă urmașilor prin grija cărora au fost publicate după 1990. Din această categorie voi cita pe cele folosite în redactarea acestui articol, pe lângă ultimul menționat, al lui Vasile Harea, respectiv Testament pentru urmași, autori Pantelimon Halipa și Anatolie Moraru, ambii membri în Sfatul Țării la 1918, precum și istoricul Alexandru V. Boldur, „Imperialismul sovietic și România”, autorul fiind martor la revoluția rusă de la Petrograd.

Renașterea Basarabiei

Declanșarea revoluției rusești și prin aceasta scăderea autorității centrale asupra popoarelor ce compuneau imperiul țarilor a avut un rol preponderent în renașterea mișcărilor naționale ale polonezilor, balticilor, ucrainenilor, georgienilor și nu în ultimul rând a moldovenilor. O descriere amănunțită a acestei perioade, a luptei basarabenilor pentru libertate, ar fi necesară, dar depășește cu mult limitele unui articol. De aceea mă voi mulțumi să enumăr principalele evenimente, invitându-i pe cei interesați să studieze cărțile apărute pe această temă, mult prea puține față de câte ar fi necesare.

În aprilie 1917, o serie de congrese moldovenești ale țăranilor, preoților, militarilor, cer două lucruri: autonomia politică a Basarabiei și înființarea unui organ legislativ, Sfatul Țării, precum și a unui guvern basarabean. Atmosfera era entuziastă, tricolorul românesc flutura peste tot, se țineau discursuri impresionante, soldații moldoveni defilau pe străzi cu tricolorul în mână. Dar erau prea puțini și dezertorii ruși bolșevizați prea mulți.

Din luna mai 1917, se înmulțesc numărul de bande de dezertori ruși de pe front care cutreieră Basarabia, jefuiesc, ucid, violează, bande scăpate total de sub orice control. Numărul lor va crește continuu, mare parte dintre ele bolșevizându-se, ajungând la un maxim după începerea expulzării dezertorilor de pe teritoriul de la vest de Prut, decembrie 1917 – ianuarie 1918. Pentru a încerca să controleze acest fenomen, generalul rus Scerbaceev, comandantul frontului, aprobă înființarea a 16 cohorte a câte o sută de soldați moldoveni, conduse de ofițeri moldoveni pentru păstrarea ordinii. Din păcate, acest număr se dovedește insuficient față de mulțimea bandelor înarmate inclusiv cu mitraliere.

La 22 iunie 1917 delegații ostașilor moldoveni de pe toate fronturile și unitățile de rezervă pun bazele unui comitet central cu sediul la Chișinău, iar la 16 iulie reprezentanții soldaților moldoveni de pe frontul rusesc se adună la Iași și cer convocarea la Chișinău o comisie de juriști care să elaboreze un proiect de declarație a autonomiei naționale și teritoriale a Basarabiei.

La 20 iulie 1917, toate organizațiile politice naționale, precum și comitetele soldaților moldoveni de la Chișinău și Odessa resping cu indignare pretențiile Ucrainei de a îngloba Basarabia între granițele sale, trimițând protestele atât la Kiev cât și la Petrograd, cerând acestuia din urmă ca populația românească din Basarabia să fie separată de Rusia, să i se aprobe autonomia în hotarele ei istorice și etnografice.

La 28 august 1917 i se cere generalului Scerbaceev de către comitetul Central Ostășesc Moldovenesc să retragă din Basarabia unitățile de rezervă rusești și să aprobe mărirea numărului cohortelor moldovene de la 16 la 50, plus 20 de cavalerie pentru că jafurile și violențele bandelor de dezertori ruși s-au înmulțit.

Aceste evenimente se petrec chiar în timpul bătăliilor cumplite din vara anului 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz, când soldații români au făcut minuni de vitejie, pe frontul de la Mărășești, patru divizii rezistând cu succes contra zece divizii dușmane, făcându-i pe inamici să muște țărâna scumpă a României.

Congresele și solicitările diferitelor pături sociale din Basarabia au continuat, toate având aceleași concluzii și rezoluții referitoare la situația imposibilă creată de bandele de dezertori, majoritatea bolșevizați. la 21 octombrie este proclamată de către primul Congres ostășesc Basarabia Republică autonomă și proclamă înființarea parlamentului, Sfatul Țării, la 23 octombrie 1917, sub președinția lui I. Inculeț, vicepreședinte Pan Halipa. Acesta se întrunește la 21 noiembrie 1917, cu reprezentanți ai tuturor organizațiilor naționale, sociale și politice, economice și profesionale. Sfatul Țării avea 120 de deputați, 86 moldoveni și 36 din minoritățile naționale, în total 120 de deputați. La 2 decembrie Sfatul țării a proclamat Basarabia Republică Democratică Federativă, iar la 8 decembrie 1917 este trimisă o delegație la Iași la reprezentanții Antantei ca să acorde ajutor militar contra barbariei din Basarabia. Dar de către cine? Armatele rusești erau în descompunere, iar după evenimentele ulterioare de la Socola (vezi articolul mai sus menționat) până și cartierul general al lui Scerbaceev era păzit de soldații români, care țineau și frontul, iar mai apoi vor scoate cu forța armelor trupele rusești din țară. Antanta promite o divizie sârbească de la Odessa și una cehoslovacă din Kiev, dar acest lucru nu se va materializa niciodată. Rămânea o singură soluție, la fel cum s-a întâmplat și în 1919 contra bolșevicilor unguri, baioneta necruțătoare a soldatului român.

Fiindcă situația în Basarabia era tragică. Vasile Harea, martor ocular: „Armate întregi, conduse deseori de soldați aleși de masa soldățească, la sosirea într-o localitate și dând peste depozite de vin și spirtoase, le spărgeau, se îmbătau într-un asemenea hal încât pierdeau tot ce era omenesc în ei și apoi pornea dezmățul care se solda cu pogromuri implicând distrugerea în averea obștească, atacarea caselor sătești și orășenești. La împotriviri răspundeau cu omoruri de oameni, cu terorizarea întregii populații localnice. Asemenea binefaceri rusești le-au cunoscut majoritatea orașelor basarabene, ca Bălți, Soroca, Orhei, Tighina, Cahul, Bolgrad, Cetatea Albă și Ismail, precum și târgușoarele Fălești, Florești, Leova, Șoldănești, Hâncești și altele, precum și foarte multe sate precum Olănești, Tuzla, Isacova, Hârbovăți etc.” „ …uneori un grup de soldați înarmați oprea camionul în stradă, ei coborau, sunau la intrare și când cineva din casă întredeschidea ușa ca să vadă cine este, era împușcat cu un foc de armă sau tras afară și acolo omorât. Odată intrați în casă imobilizau sub amenințarea armelor pe toți ai casei care asistau în tăcere la deposedarea de întregul avut aruncat în camion, căci dacă cineva se văieta era de îndată lichidat. Alteori intrau în curte aruncând câinilor alimente otrăvite și de acolo în casă…” (Vasile Harea, op. cit.).

În acest timp, existau o mulțime de organizații revoluționare care vor deveni bolșevice sau velicoruse pe teritoriul basarabean. Sovietul soldaților și muncitorilor din Chișinău, Sovietul gubernial al soldaților și muncitorilor, Comitetul executiv pentru apărarea revoluției, Comitetul pentru salvarea revoluției, Comitetul militar al revoluției din regiunea de sud, Comitetul pentru reunirea comitetelor sovietice din Basarabia, doar o parte dintre ele. Toate nu făceau nimic pentru potolirea anarhiei, ba dimpotrivă, de cele mai multe ori se raliau acestor bande scăpate de sub control. Dar cel mai important, la 28 decembrie 1917 s-a constituit la Chișinău Secția Frontului Românesc al Rumcerodului, distrusă la Iași de când cu tentativa lui Rochal de a cuceri puterea. Nu trebuie uitat că acest Rochal a stat două zile la Chișinău înainte de a-și găsi sfârșitul la Socola, timp în care a îndemnat organizațiile bolșevice să cucerească imediat puterea în Basarabia (vezi articolul sus menționat). Deci aceasta reprezenta Rumcerodul, abrevierea de la Rum (Rumânski front) cer (Cernoe More, Marea Neagră) od (Odessa), deci cele trei realități militare, frontul românesc, flota Mării Negre și teritoriul militar al Odessei.

Mai existau pe teritoriul basarabean unități mici românești, compuse de grupe de 10-20 de soldați români însărcinați cu paza unor depozite și obiective, dar ce au putut face aceștia în fața bandelor de sute de bolșevici puși pe jaf și pradă. Majoritatea au fost luați prizonieri și trimiși la Odessa, unde Cristian Rakovski a organizat detașamente de revoluționari în care i-a înglobat cu forța și pe prizonierii români, trimiși să lupte în stepele Rusiei pentru biruința revoluției bolșevice. Câți români au pierit în aceste lupte nu se va ști niciodată. Depozitele și trenurile capturate, bolșevicii le jefuiau și ce rămânea le trimiteau spre Rusia, în ideea că sunt avere rusească, chiar dacă erau cumpărate pe bani grei de către reprezentanții Antantei pentru necesitățile frontului.

Și jafurile și prădăciunile continuau, bolșevicii făcându-și mendrele nederanjați de nimeni. De ce ar fi plecat, atâta timp cât mai era de prădat, de jefuit, de violat, iar traiul și vinul erau bune? Victimele acestor barbari s-au numărat cu sutele, nimeni nu a putut ține vreo evidență. Lor le-au căzut pradă nu numai cetățenii pașnici, ci chiar fruntași ai renașterii basarabene, ca și Simion Murafa și Andrei Hodorogea, uciși de bandele bolșevice la 20 august 1917, la fel cum au fost asasinați mai târziu avocații Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș de către bandele ungurești bolșevizate un an și jumătate mai târziu în Transilvania. Bolșevicii au apărut la via lui Hodorogea, acolo unde el se afla alături de câțiva invitați. Ștefan Ciobanu și Vasile Harea, deși invitați, au zăbovit mai mult la mănăstirea Suruceni, altfel, în mod sigur, nu am mai fi putut vorbi despre academicianul Ștefan Ciobanu și memoriile lui Vasile Harea nu ne-ar fi parvenit niciodată. Bolșevicilor le-a ieșit în față Simion Murafa, încercând să-i potolească și să le distragă atenția de la restul invitaților care au încercat să se ascundă. A parlamentat cu ei, dar beția și setea de sânge a acestor sălbatici era prea mare. Văzându-l în uniformă militară, au tras împușcându-l în abdomen. Domnișoara Gavriliță și Andrei Hodorogea au sărit să-l panseze pentru a opri hemoragia. Bolșevicii l-au recunoscut imediat pe Hodorogea, pe cel ce umbla prin sate în costum național și cu tricolorul în mână, îndemnând românii la renașterea națională. Cu o ură atroce s-au năpustit asupra lui, potopindu-l cu lovituri cu paturi de armă și baionete. Invitații au fugit, unii au ajuns la Chișinău chemând ajutoare. Camionul cu soldați moldoveni sosiți la fața locului nu i-au mai găsit, cadavrele lor fiind aflate abia la morga spitalului. Acesta a fost sfârșitul celor doi mari patrioți moldoveni.

Chiar nepotul lui Ion Pelivan, elev în clasa a șaptea de liceu, va fi ucis de o bandă de bolșevici în primăvara lui 1918, pe motiv că purta tricolorul la reverul hainei. Acești bolșevici vor fi capturați ulterior și vor fi tratați de către trupele române conform legilor războiului. Pe scurt, au fost executați.

La sfârșitul anului 1917, după anihilarea cuibului bolșevic de la Socola, de lângă Iași, de către armata română, Rumcerodul de la Odessa ia decizia să cucerească puterea în Basarabia cu orice preț. În acest sens, trimite cu un tren spre Chișinău 50 de revoluționari pentru a organiza trupele rusești bolșevizate în debandadă de acolo și pentru a le dirija spre scopul suprem, arestarea Sfatului Țării și instaurarea puterii bolșevice în Basarabia, lucru nu prea dificil la prima vedere, din moment ce sute de mii de soldați ruși bolșevizați bântuiau țara. Dar din acești 50 de revoluționari plecați de la Odessa, doar 17 ajung la Chișinău, restul dezertând pe drum, fapt care spune multe despre disciplina acestora. De aici se deschide calea confruntărilor deschise între bolșevici și românii basarabeni, în ajutorul cărora vor sosi și trupele române care din nou vor decide soarta bătăliei cu tăișul și vârful baionetelor.

Limba noastră
de Alecu Mateevici

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatra rară
Pe moșie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au tara.
Limba noastră-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.
Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ‘nșirate, –
Te-nfiori adânc si tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.
Limba noastră-i limba sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng si care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multa vreme,
Ștergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.
Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Și-ti avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatra rară
Pe moșie revărsată.

Bibliografie:
Ștefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iași, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmași, Editura Hyperion, Chișinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic și România, Editura Militară, București, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediția a doua, Editura Victor Frunză, București, 1992

CONTINUA SI…

Curățirea Basarabiei (II) Bătălia

Cristian Negrea

,

Părintele protopop Florin Tohănean:

„Aici, dacă nu știi ungurește, ori înveți, ori pleci!”

“Și să fie foarte clar: dacă în 1918 aveam conducătorii de azi, la această oră vorbeam toți ungurește. Marea Unire n-ar mai fi existat!”

"Aici, dacă nu știi ungurește, ori înveți, ori pleci!"

S-a ajuns ca, în inima țării, limba română să se mai vorbească doar în biserică?
Vor să părăsim zona. Sunt parohii în protopopiatul nostru, sate în care găsim câte două biserici românești. Și mai sunt câte 10-15 suflete care se declară că sunt români. Ceilalți sunt români de sânge, botezați ortodocși, dar care zic ”dom’le, suntem unguri!”. Ce să mai zici?
Dar să vedeți în partea Baraoltului, încolo, Aita Mare, Aita Medie. Am slujit acolo în biserică împreună cu preotul și cu episcopul, și când am mers la masa de după slujbă, am rămas trăsnit: românii de la masă vorbeau ungurește între ei. Și i-am întrebat: „Băi, fraților, voi ce sunteți? Români! Păi de ce vorbiți ungurește? Păi în casă vorbim ungurește, numai la biserică vorbim românește”. Mi-am făcut cruce, da!
S-a cam retrocedat tot în Harghita și Covasna, mai puțin pământurile Bisericii Ortodoxe Române…
E o problemă încă nerezolvată. S-a încălcat legea agrară, ei au retrocedat toate suprafețele expropriate de România înainte de 1945. Dacă cineva ar fi curios să studieze un pic legea actuală, așa cum e ea, cu imperfecțiunile ei, va vedea că „nu face obiectul retrocedării nicio palmă de pământ care a fost expropriată înainte de 1945”, or, ei și-au refăcut tot ce au avut înainte de acel an, deși se plătiseră atunci și despăgubiri. Ni se spune că nu mai există teren de retrocedat, în condițiile în care Biserica noastră – în Covasna vorbesc, aici unde sunt în cunoștință de cauză – mai are peste 700 de hectare de teren arabil neretrocedat și peste 300 de hectare de pădure.
La nivel județean se încearcă „ștergerea urmelor”?
Eu m-am preoțit mai târziu oleacă, așa pe la 38 de ani, fiind inițial inginer agronom. Episcopul m-a împuternicit să mă ocup de problema asta a pământurilor. Am găsit hărți, schițe cadastrale de la reforma agrară, procese-verbale de împroprietărire. I-am luat un pic pe nepregătite, iar când s-au „trezit” le-au făcut dispărute. Nu se mai găsesc acum, dar mi-am făcut copii, cât am putut să fac… Nu sunt chiar așa de nevinovați, acționează în perfectă cunoștință de cauză.
Care este reacția guvernului?
Să știți că autoritatea statului în zonă e aproape de cota zero. Chiar și acolo unde mai sunt români, statul nu și-a manifestat în niciun moment interesul – culmea – să-și apere proprietățile lui! Practic știți ce se întâmplă? Terenurile care au fost ale Bisericii Ortodoxe n-au fost în proprietate nudă, au fost majoritatea date sub titlu de folosință. A rămas statul proprietar, Biserica având drept de folosință. Eh, acum când s-a retrocedat, practic s-a retrocedat proprietatea statului. Am fost pe la Procuratură, pe la Președinție, pe la ministere, pe unde am crezut eu de cuviință să-i înștiințez. Nici măcar nu s-au obosit să-mi răspundă, darămite să mai ia și măsuri! Nu i-a interesat și nu-i interesează nici acuma.
S-au succedat destule guverne, de diverse „coloraturi”, și mai toate au jucat ceardașul cu UDMR. Care să fie motivul?
Până anul acesta – și vorbesc în nume personal, îmi exprim convingerile mele – s-au supus toți unui șantaj ordinar, scuzați-mi expresia. Aveau nevoie de udemeriști pentru a se menține la putere cu orice preț. N-au ținut seama de mamă, de tată… doar puterea! Pur și simplu nu le-a păsat. Dar nici măcar acum, existând această „circumstanță atenuantă”, nu se întâmplă nimic. Ăștia (USL care au vrut sa bata palma in miez de noapte sa „coabiteze” cu UDMR)nu mai au nevoie de unguri la putere și nu-i înțeleg de ce nu fac nimic. Am crezut că se va „mișca” câte ceva, dar nimic, nimic, nimic, sub nicio formă. De-aia sunt așa obraznici, pentru că se cred intangibili. Și știți de ce se cred intangibili? Pentru că ei nu recunosc legile statului românesc, legi care oricum nu se aplică. Asta-i concluzia mea. Nici nu le pasă, domnule!
Ce-nseamnă, părinte, să-ți duci crucea de român în teritoriul pe care-l denumim generic HarCov?
Vedeți, toată lumea se folosește de sintagma asta, ”românii minoritari”. Noi nu ne considerăm și nu ne simțim minoritari pentru un simplu motiv: în țara ta nu poți să fii minoritar! Suntem inferiori numeric, suntem mai puțini – suntem cam 24 la sută -, dar suntem la noi în țară. Și-aici e durerea mare, pentru că noi cu ungurii am trăit – aici trăind și moșii noștri și strămoșii și vom mai trăi și noi și cei de după noi -, dar cei puși de Dumnezeu să ne conducă nu fac acest lucru. Noi nu contăm pentru ei, contează doar interesele politice și materiale. Ăștia cu bani mulți nu se mai uită care e ungur și care e român… N-au rușine față de oameni și nici în fața lui Dumnezeu. Ne-au părăsit! Ba mai mult, atunci când le convine și le-apare câte-o situație favorabilă, își mai aduc aminte, așa în treacăt…
Era o vreme când pe tricolor, pe stema regală, scria „Nimic fără Dumnezeu”… Când vom mai vedea așa ceva?
Probabil când se va pune din nou coroana regală pe steag, atunci ne vom întoarce din nou cu fața spre Dumnezeu. Noi știm să ne trăim viața aicea cu ungurii, dar acum avem nevoie de ajutor. Ce să vă mai zic, iată și un domn ministru de-aici din zonă, domnul Dușa – Dumnezeu să-i dea sănătate -, pe care-l cunosc dinainte de a fi ministru, chiar avansa ideea, ca și când ar fi descoperit apa caldă: „Domnilor, românii și ungurii de condiție socială normală se înțeleg domnule, e o armonie”. Da’ cum să nu, leul și mielul trăiesc împreună! Nu-s de acord cu opinia asta, care este valabilă doar pentru generațiile mai vârstnice. Generațiile de după 1990 nu mai sunt așa. De ce? Pentru că ei au avut abilitatea să-și urmărească consecvent strategia pe care și-au pus-o la punct. Îi stimez din punctul ăsta de vedere, să știți. Le zic „bravo!”. Și-ați văzut cum s-a purtat și președintele Consiliului Județean, Tamaș Șandor, cu ce aroganță…
Mi-ar fi rușine să mă numesc guvernant sau un om politic al zilelor noastre dacă aș realiza ce se întâmplă. După 1990 s-a realizat și s-a reușit o segregare. Școala e separată. Rușine, în secolul 21 să vorbești de școala românească și școala ungurească. Cultura…
Avem teatru românesc și unguresc, conservator separat, muzeu secuiesc și românesc, auziți…! Prima lor grijă în ’90 a fost să arunce exponatele românești din muzeul județean și să-l transforme în muzeu secuiesc. Ei n-au făcut întâmplător chestia asta. Tinerii care sunt acum la vârsta de douăzeci de ani au trăit în climatul ăsta al intoleranței, educați în sensul ăsta, după manuale editate în Ungaria, care prezintă, culmea, istoria și geografia României. Cum sunt posibile toate aceste lucruri? Prin complicitatea și îngăduința guvernanților… Până la urmă, fără a spune vorbe mari, eu consider că este un act de trădare națională! E un cuvânt greu, dar trebuie să-l spun.
Spuneați nu demult că în acest ritm vom ajunge precum în vremea ocupației horthyste din ’40…
Am spus lucrul ăsta. Deja suntem în situația de a ne declara 1940. Mi-a spus cineva că vorbesc prostii, că exagerez. Nu vorbesc prostii! Îl înțeleg pe domnul președinte al Consiliului Județean Harghita când a zis „va fi ca în Irlanda!”, el asta urmărește. Dacă statul și-ar exercita autoritatea așa cum trebuie – nu să facă exces de zel -, s-ar rezolva multe lucruri. Vă dau un exemplu: am primit o clădire – Banca Națională a avut o clădire în mijlocul municipiului Sfântu Gheorghe -, o clădire faină, ce să vă spun. În 2004, guvernul României, când s-a schimbat atunci, pe ultima sută de metri, a dat această clădire în folosință Bisericii, la cererea noastră, prin hotărâre de guvern. A ieșit un scandal mare, care continuă și astăzi. Cum de a făcut guvernul chestia asta, să dea clădirea în folosința Bisericii Ortodoxe… Au făcut ce au făcut, a venit domnul Tăriceanu, pe vremea aceea era prim-ministru Marko Bela – Lenin al lor -, care avea vreo patru miniștri în guvern și care a zis că „sub nici o forme nu se pote da această clodire… indiferent de consecințe, românilor; trebuie neaporat să fie a comunității locale”. De parcă noi, românii, biserica, am fi din Patagonia.
Biserica noastră vă sprijină?
Ne sprijină, dar ce poate să facă? Aici este vorba de o chestiune ce ține de legalitate. Biserica este o putere în stat, dar să știți că părintele arhiepiscop Ioan, așa ne-a educat pe noi, aici în zonă: totul să fie în spiritul dreptății și legalității. Biserica nu poate, prin natura ei, să folosească măsuri represive și agresive.
Sunteți cel mai fin observator al zonei, pentru că toată lumea vine la dumneavoastră. Care ar fi calea de ieșire, pașii ce trebuie urmați pentru a reveni la normalitate?
Un singur pas ar trebui făcut: statul să revină în îndatoririle și drepturile lui. Să-și restaureze autoritatea asupra acestei zone. Este act de voință ăsta, și de responsabilitate națională. Dacă nu realizează guvernanții că ei sunt cei care trebuie să-și restabilească autoritatea asupra zonei, indiferent ce am face noi, nu vom avea nici un rezultat pozitiv. Ei nu respectă legea, justiția. L-a întrebat domnul Cornel Nistorescu la un moment dat pe domnul Tamaș Șandor: „Domnule Tamaș, dumneavoastră respectați o sentință definitivă și irevocabilă?”, la care domnul Tamaș a răspuns: „Da, eu respect legea”. Or, eu am acum cazul acesta concret în care el disprețuiește și nu se conformează unei sentințe definitive, irevocabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Iar partea tragică este că acest lucru se întâmplă cu complicitatea RA-APPS-ului, o instituție de stat, subordonată Guvernului României. Nu respectă legile țării pentru că nu le cunosc. Trebuie puși la punct. Cum? Cu legea. L-au schimbat pe Codrin Munteanu (n.r. – fostul prefect de Covasna). Au dat mâna cu ei și le-a satisfăcut cererile, că asta urlau toți: „Munteanu afară!”. Le-a făcut pe plac. Revenind la domnul Dușa, dânsul zicea că există o înțelegere inter-etnică. Nu există, e un slogan fals ăsta. Există numai între oamenii bătrâni, că așa au fost educați. Tinerii sunt educați în spirit revanșard, intoleranță și dispreț față de tot ce este românesc. Între tineri nu există această conviețuire, ei resping tot ce este românesc.
Tare mi-e teamă că istoria tinde să se repete. Probabil că regionalizarea va rezolva problema din punct de vedere economic. Banul nu va mai fi în mâna Consiliului Județean, va fi în altă parte, într-o regiune care la rândul ei va încerca să se autodetermine teritorial și politic. Nu se vor schimba treburile prea mult, vă spun eu. Dimpotrivă, mi-e teamă să nu fie mai grave, pentru că atunci ei stau și mai ascunși și își fac lucrarea și mai obscur, mai liniștiți. Adică cum? Statul român finanțează activitățile societăților lor fasciste? Statul român le finanțează tabere și școli de vară în care se știe ce se întâmplă?
Considerând că de mâine îmi iau catrafusele și doresc mă mut undeva în Covasna, să îmi iau o casă, am variante să rezist acolo ca român?
Nu, dacă nu aveți ceva, puțin acolo, așa cum avem noi, deși nici eu nu sunt de-al locului. Auzi, să spună că eu sunt venetic. Păi venetic e el, eu sunt în țara mea, cum să fiu venetic? Dacă veniți în locuri cum e partea noastră a Întorsurii, unde suntem majoritar români, atunci da, că sunteți încă român. Dar dincolo, unde aveți nevoie de o autorizație, aveți nevoie să vă cumpărați pământul. Știți că există, neoficial, interdicție de a se vinde pământ românilor? Deci unguri care vor să își vândă pământul în condiții normale românilor sunt pur și simplu proscriși, dați deoparte, stigmatizați. Ăsta este adevărul. Greu poate un român să își cumpere pământ în zonă. au apucat să își cumpere, că eu știu în zona asta apropiată de Brașov că și-au mai cumpărat după ’90. Acum să meargă cineva să cumpere să vadă dacă mai poate! Nu mai vinde nimeni, că și ungurilor le e frică, pentru că sunt scoși afară din comunitate. Sunt considerați trădători. Nu prea mai ai unde să te angajezi, și aici îți spune clar, în față: știi ungurește, bine, nu știi ungurește, să fii sănătos, ori înveți, ori pleci!

Și să fie foarte clar: dacă în 1918 aveam conducătorii de azi, la această oră vorbeam toți ungurește. Marea Unire n-ar mai fi existat!

Marcel Bărbătei
Vineri, 01 februarie 2013

PASSWORD RESET