ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "1916-1918"

1916-1918

,

MOTTO:

“Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.”

Contele de Saint-Aulaire

132Am relatat în articolul precedent (Trădarea rusească. Tratative (1914 – 1916)) despre felul în care rușii ne-au trădat încă dinainte de a intra în război în august 1916, pentru a putea ieși ei înșiși cu fața curată printr-o pace separată cu Germania, prin împărțirea României între Rusia și Austro-Ungaria. În acest articol nu am insistat asupra rolului nefast al celui care a fost instalat de către țar prim ministru (din ianuarie) și ministru de externe (din iunie, înlocuindu-l pe Sazonov) al Rusiei chiar în perioada critică a războiului României, începând cu perioada premergătoare lui august 1916. Sturmer avea reputația de germanofil convins și a făcut tot posibilul să-și mențină această reputație, dând de înțeles tuturor că scopul său este încheierea unei păci separate cu Germania. Pentru toată lumea era clar acest lucru, mai puțin pentru comodul nostru ministru din Rusia, Constantin Diamandy, care nu observă nimic. Tocmai pentru această atitudine Sturmer a fost acuzat deschis de la tribuna Dumei de trădare de către Miliukov, șeful partidului cadeților, căruia ulterior țarina a încercat să-i închidă cu orice preț gura, tocmai din cauza acuzelor aduse lui Rasputin și omului său, Sturmer, precum și adjunctului lui Sturmer, Protopopov. “Iuda trădătorul!” strigase Miliukov de la tribuna Dumei, adăugând că ”toate secretele ministerului nostru de afaceri străine sunt imediat cunoscute de dușmanii noștri”, apoi arâtând un teanc de documente: “Am aici, domnilor deputați, evidența trădării lui Sturmer, piesele și cifrele sunt aici împreună cu prețul trădării!”

Trădarea României din vârful guvernului rus

Poate părea ciudat, dar acesta era pulsul în cercurile conducătoare ale Rusiei la acea vreme. În ciuda insistențelor lui Rasputin și Sturmer, țarul, credincios angajamentelor față de Antantă, refuza constant să încheie pacea separată. De aceea, acești trădători au decis să pună Rusia în acea situație încât să fie nevoită să încheie această pace. Dar pentru a nu-și pierde prestigiul și să dea astfel apă la moară revoluționarilor, trebuia ca această pace să fie încheiată cu un succes de compromis, pe spinarea României prin împărțirea acesteia. De asemenea, exista în clasa conducătoare rusă un curent care se opunea unei victorii decisive rusești, de teama de masele de soldați reveniți de pe front și vor cere drepturi și libertăți, la fel, revoluționarii ruși se temeau că o victorie decisivă ar fi întărit țarismul pe care ei îl doreau răsturnat. În același timp, o înfrângere ar fi deschis calea mișcărilor revoluționare la fel ca și cu zece ani înainte, după înfrângerea din războiul ruso-japonez. De aceea soluția cea mai la îndemână rămânea pacea separată. Iată ce ne pregăteau aliații noștri ruși!

Boris Sturmer (27.07.1848 – 9.09.1917)

Această manevră cinică și machiavelică nu a scăpat observației factorilor responsabili din țările Antantei. Conducătorii au tăcut, deoarece aveau nevoie de intervenția României, indiferent ce s-ar fi întâmplat ulterior, dar liderii de opinie au sancționat această manevră perfidă a Rusiei. De exemplu, iată ce scrie Charles Rivet, fostul corespondent la Petrograd al ziarului Le Temps, în cartea sa Ultimul Romanov apărută în vara lui 1917:

Cu venirea lui Sturmer la guvern interveni planul machiavelic a cărui victimă trebuia să fie România. Escomparea înfrângerii sale trebuia să conducă în mod fatal, în gândul autorilor acestui complot, la o pace ruso-germană. Pacea aceasta avea și un caracter profitabil: Rusiei i se alipea Moldova, iar Austriei i se da Muntenia. România ezita încă să se alăture Antantei. Ea nu era gata. Dar conducătorii ruși trimiseră la București, sub forma unui ultimatum, aceste cuvinte care au precipitat un popor la înfrângere: Acum ori niciodată!

Guvernul român se văzu silit să opteze pentru o partidă dintre cele mai riscante sau să renunțe la realizarea aspirațiilor sale naționale. El fu luat de curentul patriotic, de astă dată cedă injoncțiunilor de la Petrograd. Cu toate acestea el nu o făcu decât cu anumite condițiuni. Temându-se de bulgari, guvernul român obținu promisiunea unui ajutor serios rusesc în Dobrogea, unde trebuiau să fie aruncate patru corpuri de armată. Ce-l importa pe Sturmer să promită, când era ferm decis să nu se țină de cuvânt? Se știe ce a urmat. Românii, lăsați la singurele lor forțe, fură zdrobiți; cooperarea rusească, din derizorie ce fusese în timpul intrării triumfale a nemților în Oltenia și Muntenia, nu deveni eficace decât pe linia Siretului.

Pentru ce? Pentru că acolo era locul hotărât de Sturmer să se oprească retragerea, în scopul ca negocierile de pace separată să poată lua semnificarea pe care voia el să le-o dea. Trebuia ca opinia publică rusească să înțeleagă inutilitatea unor sforțări mai îndelungate, însă să nu resimtă săgeata unei înfrângeri împlântată însăși Rusiei. Austro-Germanii, opriți pe linia Siretului, Rusia era aceea care avea să stăpânească înaintarea lor din momentul ce aceasta amenința teritoriul rus. Singură România era învinsă. Și din această nouă victorie germană reieșea faptul că puterea germană de ofensivă nu era încă înfrântă. Ce era de făcut atunci dacă nu o pace?

Deoarece Rusia nu era umilită de o înfrângere care s-o atingă direct, ea trebuia să vadă rece lucrurile, să discearnă propriul ei interes. Aceasta nu-i impunea oare să deschidă ochii în fața realității? Devenind cert că Germania era invincibilă, nu era oare mai bine să se trateze cu ea în momentul în care se putea face, fără a fi constrânsă de pierderea cu totul a campaniei care, dacă nu ar fi fost oprită, era să fie îndreptată și de astă dată împotriva Rusiei?

Manevra putea reuși, dar Miliukov și Duma i-au pus capăt. Liderul cadeților, într-un discurs istoric a dezvăluit cu curaj scopurile aventurierilor, denunțând de la tribuna camerei planurile urzite pentru a ajunge la infamia nemaiauzită ce ar fi fost o pace separată.

Despre acest plan ticălos a vorbit și generalul Dumitru Iliescu, fost șef al cartierului general român, într-un interviu dat presei franceze în 3 aprilie 1917 la biroul de presă român la Paris și publicat în nr 12089 al ziarului Le Matin:

De la începutul marelui război, România a fost sigură că va trebui să intre în linie alături de aliați. Încă din luna august 1916 noi am început să preparăm și să reorganizăm armata noastră, de la 180000 de oameni trebuia să ridicăm armata noastră la 820000 de oameni, dintre care 500000 de combatanți. Cadrele noastre de ofițeri trebuiau să fie triplate. N-aveam nici munițiuni, nici mitraliere. Această afirmațiune să nu vă surprindă: în iulie 1916, date fiind imensele dificultăți de transport și comunicații cu aliații noștri occidentali, România, lucrând fără încetare, încă nu era gata. Și tocmai la această epocă ne sosi din Rusia un fel de ultimatum: Acum ori niciodată! glăsuia acest document al cărui text îl țin la dispoziția dvs.

Guvernul rus ne supuse un plan de campanie în întregime elaborat. În el nu se ținea seamă de rolul probabil al Bulgariei. La obiecțiunea noastră, dl Boris Sturmer, pe atunci președinte de consiliu, a răspuns că niciodată Bulgaria nu va lupta contra Rusiei. Am cerut atunci 200000 de oameni, trupe rusești, pentru frontul din Dobrogea. El ne-a răspuns că 20000 de oameni sunt prea suficienți pentru o demonstrație cu caracter pur politic. În două rânduri, statul nostru major a cerut guvernului rus să înceapă printr-o operațiune contra Bulgariei, care s-ar fi tradus prin ocupațiunea unei bande teritoriale pe partea dreaptă a Dunării. Luarea Rusciukului ar fi fost o siguranță pentru capitala noastră. Statul major francez ne-a împărtășit pe de-a întregul punctul nostru de vedere, dar Rusia ne-a opus un veto absolut.

Generalul Iliescu ne-a dat detalii cu toate preciziunile asupra istoricului campaniei din Transilvaniei. Armata 1 trebuia să servească drept pivot pe Jiu, în regiunea Orșova. Armata 2, trecând prin pasurile centrale, urma să invadeze în Transilvania, în vreme ce a 3-a urma să înainteze în legătură cu trupele rusești de la Vatra Dornei.

Vai! ne spune generalul Iliescu, trupele rusești de la Vatra Dornei n-au înaintat niciodată măcar cu un metru. Chiar azi se găsesc în același loc unde erau în momentul în care am intrat în război. Această nemișcare compromitea chiar planul ordonat de ruși, fiindcă pentru a reuși trebuia să mergem repede, să scurtăm cât mai iute posibil imensul front transilvan de 800 km ocupînd ipotenuza triunghiului mergând de la Vatra Dornei la Orșova.

După ce a explicat faptele petrecute, ca atacul bulgar pe Dunăre, luarea Turtucaiei și a Silistrei și retragerea din Transilvania, generalul Iliescu continuă:

Silite să dea înapoi, armatele noastre timp de 40 de zile au luptat în trecători împotriva unui inamic superior în armament. Cinci divizii românești au fost așezate pe Argeș pentru a acoperi Capitala. Acolo una din divizii a slăbit. Era acea aflată sub comanda generalului Socec, condamnat apoi de consiliul de război. Generalul acesta, seara la 9 a plecat fără autorizație la București. La 9.30, pe întuneric, inamicul a atacat această divizie, care cedă. Linia Argeșului era sfărâmată, Capitala dată inamicului.

Mă rezum: intrarea în linie a României răspundea unui îndoit plan: politic și strategic. Guvernul d-lui Sturmer ne-a forțat să declarăm război căci el avea nevoie de trupele noastre spre a acoperi flancul stâng al armatei rusești din Bucovina. Trupele aflate în această regiune erau destinate, contrar asigurărilor date României și Franței, să rămână pe loc. Înfrângerea României era prevăzută și organizată de dl Sturmer care vroia să termine războiul în acest mod răsunător.

Așa, încă din luna septembrie armatele rusești organizau linia Siretului în deplină cunoștință de desfășurarea evenimentelor. Iată care era, după părerea mea, planul d-lui Sturmer când ne-a forțat mâna, când a organizat campania noastră: a lăsa să fie invadată România până la Siret, a face să reiasă puterea nilitară a țărilor centrale, a încheia pacea separată în urma unei înfrângeri care, nefiind o înfrângere rusească, nu putea zdruncina întru nimic nici prestigiului său, nici al țarului.

Închei. Am fost bătuți, deoarece eram mai puțin înarmați ca dușmanul, pentru că comandamentul său era vădit superior celui al nostru, dar cauza inițială a înfrângerii a fost planul neleal al guvernului germanofil din Petrograd care s-a jucat cu soarta României spre a ușura o trădare premeditată. Aici găsim acel imponderabil pe care niciun diplomat român, francez sau englez n-ar fi putut să-l prevadă. Asta ne-a pierdut.

Deci, acesta a fost rolul nefastului Boris Sturmer. Dar nu a apucat să-și ducă trădarea până la capăt. La puține zile de la discursul lui Miliukov din 1 noiembrie, Sturmer a fost schimbat de la putere (10 noiembrie 1916), chiar dacă țarina și Rasputin se opuneau. A fost urmat de generalul Treppov pentru 3 luni, apoi de către prințul Galițin, răsturnat de revoluția rusă din martie 1917. Sturmer a fost arestat de guvernul revoluționar și acuzat de trădare, dar a murit bolnav într-un sanatoriu la 9 septembrie 1917, chiar în ziua în care Centralii cucereau Riga, ducând cu el în mormânt multe dintre secretele trădării de la vârful imperiului țarist.

Pavel Miliukov (15.01.1859 – 31.03.1943)

Printre acești trădători se număra și Rasputin, șarlatanul protejat al țarinei care numea miniștri în guvernul rus, ca dovadă fiind și telegrama primită din Berlin de către acesta și găsită printre hârtiile sale după asasinarea sa de către prințul Iusupov: Ne vei face personal un raport asupra negocierilor cu România și asupra sforțărilor pe care noi le facem pentru ca materialul de război englez să nu sosească în România”. Ne mai mirăm de faptul că materialul militar, armamentul și munițiile destinate României, transportate pe ruta Arhanghelsk – Petrograd –Ungheni – Iași nu ajungeau României decât parțial, uneori defect, sau deloc? Navele de transport erau atacate în Marea Nordului de submarinele sau corsarii germani, aceștia scufundând în largul coastelor Norvegiei și nava Bistrița a societății de navigație România. O parte din transporturile trimise pentru a înzestra armata română încă din august 1916 au fost găsite de agenți francezi zacând prin gări rusești (la Kiev, Razdelnaia, Chișinău etc) unele în decembrie 1916, iar altele abia în vara lui 1917!

Trupele ruse în războiul mondial

Înainte dea analiza operațiunile militare de pe frontul românesc și rolul rușilor, implicarea sau neimplicarea lor în principalele bătălii, se impune o analiză asupra trupelor ruse și comandanților lor, făcută nu de către români sau alții, ci chiar de către ruși, mă refer în primul rând la comandanții ruși, cei mai în măsură să judece din interior aceste aspecte sensibile. S-a scris mult despre prăpastia existentă între ofițeri și soldați, în sensul că ofițerii, mai ales cei superiori, proveneau din familiile nobiliare ruse, slab cunoscători ai sufletului mujicului rus, unii fără cunoștințe sau merite militare, ajunși în posturi de răspundere doar fiind aparținători unei anumite familii. Mai ales în a doua parte a războiului, ofițerii pregătiți, cu experiență, se împuținaseră destul de mult, locul lor fiind luat de acei care nu prea aveau ce căuta în aceste roluri. Desigur, era un fenomen prezent în armatele din întreaga lume, dar într-un regim ca și cel rusesc acest fenomen a căpătat proporții majore.

Generalul Anton Denikin (16.12.1872 – 8.08.1947)

Dar, cum am zis, voi cita din cele scrise de către generalul Denikin, cel care a luptat în război și mai apoi a condus o armată a rușilor albi în sudul Ucrainei în războiul civil împotriva bolșevicilor. Acesta își scrie memoriile care apar în 1921 sub titlul Descompunerea armatei și a puterii, unde dă detalii uimitoare, mai întâi despre dotarea armatei rusești, asupra căreia s-a putut afla câte ceva cu ocazia procesului lui Suhomilov, ministru de război, care adus în boxa acuzaților în august 1917 a produs o impresie deplorabilă, făcându-i pe mulți să se întrebe cum a fost posibil ca un asemenea personaj să poată ajunge să conducă ministerul de război al unei mari puteri chiar în timpul celei mai mari conflagrații de până la acel moment. Ignorant total în problemele militare, a condus acest minister timp de șase ani. Dar să revenim la Denikin:

“Înaintea războiului nici nu s-a examinat mijlocul de a asigura armatei rezerve suplimentare de muniție. Cum războiul muniției a luat, încă de la începutul ostilităților, proporții neașteptate și fără precedent, răsturnând calculele teoretice ale științei militare, atât europene, cât și ruse, era cu atât mai necesar să se ia măsuri eroice pentru a se ieși dintr-o situație extrem de gravă. Cu toate acestea, începând cu luna octombrie 1914, au fost epuizate rezervele pentru înarmarea întăririlor ce ni s-au trimis pe front, din care numai 10% aveau la început arme, iar mai târziu niciuna. Comandantul frontului de sud-vest a expediat la Marele Cartier General o depeșă care suna cam așa: Rezervele de muniție sunt complet epuizate. În lipsa altora noi, vom fi obligați să încetăm lupta și să readucem trupele acasă, în condiții dintre cele mai dificile…

Și totuși, în aceeași perioadă (sfârșitul lui septembrie 1914), la întrebarea lui Joffre dacă armata imperială rusă este dotată cu muniție suficientă pentru artilerie, spre a continua să continue fără probleme operațiunile, ministrul de război Suhomilov răspundea: Situația actuală, în ceea ce privește aprovizionarea cu muniție nu inspiră nicio neliniște serioasă. Nu se dădeau comenzi în străinătate și au fost refuzate puștile americane și japoneze pentru a evita inconvenientul multiplicării calibrelor…”

Interesant este faptul că ministrul francez la Petrograd, Maurice Paleologue confirmă spusele lui Denikin, mai mult, amintește de discuțiile sale cu ministrul de externe rus Sazonov care face repetate apeluri pentru intervenția guvernelor aliate pentru dotarea cu muniții a armatei rusești. Astfel, situația precară a aprovizionării armatei ruse era cunoscută la Paris și Londra, astfel se explică intervențiile și întrebările generalului Joffre. Doar ministrul nostru la Petrograd, Constantin Diamandy, doarme în post și raportează constant că totul este în regulă în imperiul țarilor!

Denikin are unele aprecieri mai puțin măgulitoare la adresa generalului Brusilov, considerat încă unul dintre cei mai capabili generali ruși din primul război mondial, dar aici ar putea fi bănuit de subiectivism, deoarece Brusilov și-a oferit serviciile bolșevicilor, pe când el, Denikin, a condus trupele fidele Rusiei albe. Dar merită să vedem ce spune despre Brusilov, sub ordinele căruia a luptat în prima fază a războiului:

După operațiunea strălucită a Armatei a 8-a, operațiune care s-a soldat cu trecerea Carpaților și invadarea Ungariei, a survenit în decembrie 1914 în spiritul comandantului armatei, generalul Brusilov, un fel de criză psihologică. Sub șocul eșecului parțial al unui corp de armată, a dat ordin de retragere generală și armata a dat înapoi rapid. Se credea tot timpul forțat, amenințat, străpuns de cavaleria inamică ce amenința mai ales statul major al armatei. De două ori generalul Brusilov a ridicat statul major cu o grabă frizând panica, devansând cu mult grosul armatei și pierzând orice contact cu ea. Ne retrăgeam zi de zi, făcând etape lungi și epuizante și neînțelegând absolut nimic. Austriecii nu ne erau cu nimic superiori, nici numeric, nici moral și nu ne presau prea tare. Trăgătorii mei și regimentele vecine ale lui Kornilov efectuau în fiecare zi conraatacuri rapide, făcând numeroși prizonieri și capturând mitraliere.

Cartierul General era și mai uimit. Rapoartele zilnice pe care le prezentam și în care demonstram că retragerea nu era justificată de nimic rămâneau fără rezultat în afară de furia violentă strnită lui Brusilov. Statul major a găsit până la urmă un alt mijloc penru a-l infuența pe Brusilov. A fost chemat un prieten al lui Brusilov, bătrânul general Panciulidzev (șeful serviciilor sanitare ale armatei) și a fost convins că dacă situația continuă, armata ar putea bănui vreo trădare și lucrurile ar lua o întorsătură proastă. Panciulidzev s-a dus la Brusilov. Între ei a avut loc o scenă emoționantă, la sfârșitul căreia Brusilov era în lacrimi, iar Panciulidzev leșinat…

În aceeași zi s-a semnat ordinul de atac. Armata a trecut rapid și cu ușurință la ofensivă, urmărindu-i de austrieci și restabilind situația strategică și prestigiul șefului ei.

Interesante mărturii, dar trebuie neapărat menționate cele referitoare la pregătirea morală și patriotismul soldatului rus. Trebuie menționat faptul că Denikin provenea din pătura de jos, tatăl său fiind servitor până la treizeci de ani, apoi soldat, iar după 22 de ani de serviciu a ajuns la gradul de aspirant. La fel ca și generalul Kornilov, ucis de explozia unui obuz în războiul civil pe când conducea o armată a albilor, fiu de țăran cazac, prin originea lui putea cunoaște cel mai bine sufletul țăranului rus care forma majoritatea armatei. Iată ce spune Denikin:

În hărmălaia asurzitoare a frazelor patriotice, repetate la nesfârșit în toate cele patru colțuri ale Rusiei, am scăpat din vedere defectul organic al poporului rus: lipsa de patriotism. Ideea apărării naționale a fost și mai puțin înțeleasă de către oamenii simpli. Ei mergeau docili la război, dar fără entuziasm, fără conștiința clara a necesității sacrificiului suprem. Mentalitatea lor nu mergea până la înțelegerea dogmelor naționale abstracte. Poporul înarmat, care era de fapt armata, era încurajat de victorii și demoralizat de înfrângeri. NU pricepea de ce trebuia să treacă peste Carpați și abia dacă înțelegea de ce trebuie să se bată pe Styr și Pripet. Dar, până la urmă, se consola cu considerații de genul: suntem din Tambov, neamțul n-o să ajungă până acolo… Sunt obligat să repet această frază, pentru că toată psihologia rusului stă în ea..

Da, e adevărat, cam așa se justificau rușii care părăseau pozițiile de pe frontul Moldovei: Rusia e mare! De aceea au fost aduse pe front unități formate din basarabeni (divizia a 14-a) care să nu cedeze, deoarece în spatele lor se aflau căminele lor de peste Prut. Pentru viitorul României Mari a fost un lucru benefic, basarabenii convingându-se prin contactul cu trupele române că sunt același neam și făcând renașterea națională din Basarabia anilor 1917-1918 mai lesnicioasă. Dar până atunci va trebui să bem până la fund paharul întins de aliatul care ne-a trădat cu cea mai mare lipsă de scrupule.

Trădați de toți

Realitatea este că am fost trădați de toți aliații încă din momentul intrării noastre în război. La 17 august 1916 (stil nou) au fost semnate Tratatul de alianță și Convenția militară de către toți miniștrii Antantei acreditați la București. Această Convenție militară, care era de fapt condiția executării Tratatului de alianță cu cele patru puteri ale Antantei, prevedea în linii generale faptul că puterile Antantei garantau integritatea teritorială a României acordându-i mână liberă în anexarea Ardealului, Bucovinei și Banatului. România se angaja să declare război Austro-Ungariei și să atace cu toate forțele. Aliații promiteau să nu încheie pace separată înainte ca România să primească satisfacție la negocierile de pace pe picior de egalitate, acordându-i-se astfel aceleași condiții ca și Italiei. Partea cu integritatea teritorială și pacea separată Rusia era decisă să o încalce încă înainte de a semna acest tratat.

Mai departe, în același tratat s-au fixat următoarele condiții: “Deschiderea ostilităților (de către români) va fi precedată, cu o săptămână mai devreme, de o ofensivă pornind din Salonic; Rusia se angajează să-și continue ofensiva pe întregul front și să trimită trupe în Dobrogea pentru a o apăra contra bulgarilor. România trebuie să primească 300 de tone de material de război pe zi.” Franța și Anglia se angajau la o ofensivă pe frontul de vest care să împiedice Puterile Centrale să mute trupe de acolo pe frontul românesc.

Ministrul francez la București, contele de Saint-Aulaire, semnatar al tratatului și convenției din partea Franței, va nota cu amărăciune mai târziu: “Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.”

Ar trebui să le analizăm puțin și o voi face pe scurt. Pe Frontul de Vest francezii se resimțeau puternic în urma atacului german de la Verdun care, deși trecuse de apogeu, punea la grele încercări rezistența franceză. Pentru a slăbi presiunea s-a pornit ofensiva de pe Somme împreună cu britanicii, dar nu a fost suficient. De pe frontul italian nu se putea aștepta nimic, italienii își pierduseră suflul, la fel ca și ofensiva Brusilov de pe Frontul de Est. Singura soluție viabilă, care să atragă trupele germane și să le dea răgaz să sufle aliaților era România cu cele 500000 de baionete proaspete aruncate în luptă într-un sector nou, deschizând un nou front. Din start, pe frontul de vest era limpede că nu se putea iniția vreo ofensivă.

Armatele lui Falkenhayn și Mackensen înainte de intrarea României

în război, concentrate împotriva rușilor și armatei lui Sarrail

De pe frontul de la Salonic, cu câteva zile înainte, generalul Sarrail a trimis un raport generalului Joffre în care menționează că nu va putea menține frontul în cazul unei ofensive germano-bulgare, deci ne dăm seama că acesta nu avea niciun fel de posibilitate sau intenție ofensivă, ba dimpotrivă, se afla în pericol în urma declanșării unui atac bulgar la 2/15 august 1916. Scrisoarea generalului englez Milne de a doua zi le interzicea trupelor britanice de aici să ia parte la vreo acțiune ofensivă atât timp cât România nu declara război Bulgariei (de parcă ar fi avut această posibilitate!). O tentativă demonstrativă s-a produs abia la 28 august/10 septembrie (mai bine de două săptămâni după intrarea în război a României și după atacul bulgar împotriva noastră de a doua zi fără declarație de război!). Această acțiune demonstrativă a avut loc fără participarea britanicilor, doar în Macedonia, cu puține schimbări de linie de front. Priviți dispunerea trupelor germano-bulgare-turce înainte și după intrarea noastră în război, o armată de peste 100000 de oameni, ca să vedeți cum am salvat armata de Salonic. Nu degeaba soldații noștri strigau: “Vai, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem și tu stai!”.

Intrarea României în război salvează armata lui Sarrail și a lui Brusilov,

atacul concentric al Centralilor se mută împotriva României

 Am vorbit de munițiile și materialul militar oprite și rătăcite prin Rusia. După calculele făcute de Serviciul de Înzestrare al Armatei pentru perioada de 90 de zile de la intrarea noastră în război, am primit abia echivalentul a 120 de tone pe zi, dintr-un necesar minim de 300 de tone pe zi, deci mai puțin de jumătate. Mai trebuie să ne mirăm că armata noastră lupta slab înzestrată și cu muniții puține?

În Dobrogea, împotriva bulgarilor, Brătianu ceruse ca și asigurare 200000 de soldați ruși, rușii auacceptat 50000 prin convenția militară și au trimis 20000  sub forma a două divizii de infanterie și una de cavalerie, dar și acestea foarte slab calitativ, practic sub orice critică (cu excepția Diviziei sârbe, după cum se va vedea mai încolo). Generalul Zaioncikovski, investit la comanda acestor trupe, a refuzat inițial să o primească motivând că acești ostași “nu erau în stare să țină sus drapelul armatei ruse”, totuși a fost nevoit să o accepte, Alexeev spunându-i că “importanța corpului său de armată era numai secundară și că nu va înfrunta în Dobrogea nicio rezistență specială”. Iată ce păre avea șeful Statului Major Rus (STAVKA) despre frontul dobrogean, poate el credea că renumitul general Mackensen, spărgătorul de fronturi, se afla acolo doar să primească parada trupelor bulgare ale generalului Toșev! Ce spune A.S. Kazakov despre asta: “Noi ne-am străduit a face economii în Dobrogea. În loc de 50000 de oameni am adunat cu chiu cu vai 30000 de oameni, cu un stat major adunat, unde unul nu-l cunoștea pe celălalt și i-am trimis în Dobrogea, unde le-am dat misiunea responsabilă de a reprezenta forța rusă în Balcani”. Generalul Alexei Brusilov în memoriile sale notează: “În opinia mea, din păcate, generalul Alexeev nu a dat nicio importanță trupelor noastre din Dobrogea.” El spune că ar fi fost nevoie nu de “un corp de armată cu două divizii de mâna a doua ci de o armată întreagă de trupe bune”. Nu numai acești soldați ruși trimiși în Dobrogea s-au comportat slab pe câmpul de luptă, dar chiar comandantul lor a fost sub orice critică.

Despre Frontul de Est, articolul 2 al Convenției militare spunea cam așa: “…armata rusă se angajează să acționeze deosebit de energic pe tot frontul austriac, în scopul de a asigura operațiunile române susmenționate. Această acțiune va fi în special ofensivă și viguroasă în Bucovina, unde trupele ruse vor trebui să-și păstreze pozițiunile ca și efectivele lor actuale”. Iată cum au fost îndeplinite aceste cerințe, la minima rezistență, în sensul că trupele  rusești pur și simplu s-au oprit și nu au mai atacat. Dacă căutați pe internet despre ofensiva Brusilov veți vedea că acolo scrie că a durat din 4 iunie până în 20 septembrie 1916. Fals, s-a oprit în iulie, din august până în septembrie e vorba doar de ofensiva română în Transilvania de la sudul frontului rusesc, fără vreo legătură cu ofensiva Brusilov. Chiar și avansul Armatei de Nord române care a ajuns în fața Reghinului a trebuit stopat în primul rând în urma inactivității și a faptului că rușii din Bucovina, flancul drept al acestei armate, nu au avansat, apărând astfel pericolul învăluirii dreptei noastre. Care a fost rezultatul inactivității rușilor pe Frontul de Est? Inamicul a luat din fața frontului rusesc 17 divizii de infanterie (13 germane și 4 austriece) și 10,5 divizii de cavalerie (4 germane, 6 divizii și o brigadă austriece), deci un total de 27 divizii și jumătate! Cu cele retrase de pe Frontul de Vest (inclusiv de la Verdun) se ajunge la mai mult de 40 de divizii scoase de pe alte fronturi și aruncate împotriva României care avea de apărat singură sau aproape singură un front de 1300 de kilometri, mai lung decât Frontul de Vest (800 km) sau Frontul de Est (1200 km)!

Dovezile trădării rusești

Am dat deja câteva exemple din mărturiile celor implicați în evenimente cu privire la intențiile rusești asupra României. Știu că pare greu de crezut, de aceea voi mai veni cu câteva.

Tot în memoriile sale, contele de Saint-Aulaire povestește despre cele întâmplate generalului Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România, care s-a oprit pe la Saint Petersburg în drum spre București. Iată raportul generalului: Președintele Consiliului, Sturmer, căruia m-a prezentat Paleologue (ministrul Franței în Rusia), nu s-a obosit să-mi ascundă defetismul său. Vorbea pe un ton agresiv despre trădare și pace separată. În ceea ce-l privește pe generalul Alexeev, încă mai brutal decât Sturmer, mi-a spulberat ultimele iluzii ce-mi rămăseseră. Puțin politicos, m-a concediat după numai câteva minute. Nici măcar nu m-a invitat să iau loc, nu mi-a cerut vești despre Joffre și frontul francez. Nu mi-a vorbit despre România decât pentru a-mi spune, pe un ton foarte neplăcut: Deoarece românii țin așa de mult să vă aibă alături, vă urez mult noroc, dar încercați să-i faceți pe oamenii aceștia să priceapă că România nu se apără pe Carpați, ci pe Siret. Și cu un couppe papier mi-a arătat pe o hartă, lovind cu nervozitate, linia de separație dintre Muntenia ce trebuia evacuată și Moldova ce trebuia apărată, ca un taluz al Rusiei meridionale. Saint-Aulaire adaugă: Mai târziu, în lumina altor relecții asemănătoare și a unor decizii corespunzătoare, am descoperit aici primul indiciu al unui plan secret de împărțire a României, negociat în plin război de statele majore rus și german .

Scriitorul englez Athur Evans, în Manchester Guardian, 17 iunie 1917: “… astăzi se știe că ajutoarele externe pe care conta guvernul român n-au sosit din cauza intrigilor care au avut loc la Petrograd”.

Stephen Pichon, fost ministru francez de externe scria în ziarul  Petit Journal din 26 iunie 1917: Nu este momentul să insistăm asupra condițiilor dezastruoase în care s-a produs intervenția României, compromisă chiar din primul moment de greșeli imputabile altora decât guvernului de la București și predată, prin trădarea lui Sturmer, armatelor austro-germane.

La Sorbona, la 28 iulie 1917, cu ocazia înmânării reprezentanților României a steagului lui Ștefan cel Mare recuperat de către trupele franceze de la mânăstirea Zografu din Grecia, generalul Malterre a spus în prezența președintelui Franței, a membrilor guvernului și a reprezentanților tuturor puterilor aliate, următoarele cuvinte: Astăzi știm ce s-a petrecut. Și ne permitem, chiar în acest lăcaș, fără a nega omagiul pe care îl datorăm republicii ruse și extraordinarei deșteptări a armatei sale, să declarăm că România nu putea prevedea, în august 1916, oribila intrigă ce se țesea la Petrograd. Aliații știau oare mai mult?

Eram vânduți și trădați înainte de a trage primul foc de armă, dar vom vedea cum s-au comportat aliații noștri ruși odată operațiunile militare începute.

Bibliografie:

Pamfil Șeicaru – România în marele război, editura Eminescu, 1994

Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, editura Globus, 1991

N. P. Conene – Războiul românilor, editura Moldova, 1996

 

Cristian Negrea

Redactor R.B.N.Press