ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "1877"

1877

,

Istoricii din Botoșani au scos la iveală din arhive scrisori și documente care prezintă o altă față a Războiului de Independență. Dincolo de luptele din redute, de cifre și de întreaga literatură care a descris romanțat evenimentul în culori eroice, războiul a avut și laturi întunecate pentru soldații simpli și pentru familiile lor rămase acasă se arata într-un material pe adevarul.ro, pe care îl redam integral mai jos.

Războiul a rămas în memoria posterității în special prin eroismul armatelor române, prin cucerirea redutelor Grivița și Plevna, dar și prin personaje romantice cântate de poeți ca Vasile Alecsandri sau zugrăvite de pictori precum Nicolae Grigorescu. Documentele scoase la iveală de istoricul botoșănean, printr-o muncă titanică prezintă realitatea războiului, în care eroii prezentați romantic de artiști devin oameni în carne și oase care suferă și trăiesc în condiții grele.

În documente apare viața plină de privațiuni din spatele frontului, discuțiile sincere dintre combatanți, dar și aspecte inedite de viață cotidiană. Apar chiar și nedreptățile sociale și frustrările eroilor adevărați aruncați la coșul de gunoi al istoriei, cărora le-au luat fața beizadelele acelor vremuri.

„Am încercat să reconstitui, pe baza documentelor de la Arhivele din Botoșani, un tablou real, fără înflorituri, a ceea ce s-a întâmplat atunci, în acel moment crucial pentru viitorul României moderne. Sunt de la scrisori cu conținut personal, umane, încărcate de emoție, până la documente oficiale. Este o cronică plină de viață, nu este nimic artificial, bombastic. Este realitatea, chiar dacă uneori crudă, nedreaptă și dureroasă“, spune istoricul Ștefan Cervatiuc. De altfel el a reușit să publice aceste documente într-o lucrare intitulată „Contribuția fostelor județe Botoșani și Dorohoi în susținerea Războiului de Independență“.

„Este mai mult decât urgent trimiterea de pesmeți“

Imaginile idilice privind Războiul de Independență promovate mai ales de artiștii romantici, dar și de propaganda comunistă, sunt contrazise de mărturiile reale și de rapoartele din timpul evenimentelor scoase la iveală de istoricul Cervatiuc.

„Curcanii“ lui Alecsandri erau flămânzi, despuiați și de multe ori își făceau rost singuri de hrană, căutând prin curțile bulgărești sau prin rămășițele forturilor otomane. „Trupele sunt obosite nu numai de marș, dar și de privațiuni și lipsă de hrană mai cu seamă. Este mai mult decât urgent trimiterea de pesmeți, cel puțin 300 mii kilograme, căci marșurile se vor face, dar oamenii vor cădea de osteneală fără hrană. Este imperios trimiterea de cojoace fiind unii oameni de tot goi“, scria șeful statului major, colonelul Fălcoianu către ministrul de Război, pe 22 decembrie 1877.

De altfel acești soldați din brigada Cantili, din care făcea parte și Regimentul 16 Botoșani și Dorohoi, erau purtați zeci de kilometri în marș forțat. După aproape o lună de la scrisoarea colonelului Fălcoianu, documentele scoase la iveală de Ștefan Cervatiuc arată că situația soldaților nu se schimbase, erau tot goi și flămânzi. „Îmbrăcămintea trupei este într-o stare de plâns, cojoace nu s-au dat decât pentru o jumătate din efectiv; îngrijirea chiar pentru hrană lipsește și pot zice că fiecare om se hrănește prin propria sa inițiativă, de unde rezultă dezordini ce nu trebuesc tolerate“, scria de această dată comandantul Diviziei a II-a, generalul Cristodur Cerchez, comandantului armatei, generalul Alexandru Cernat, la 7 ianuarie 1878.

Războiul de independență. Țăranii, fentați la decorații

Cu toate lipsurile „curcanii“ din Botoșani și Dorohoi s-au acoperit de glorie în Războiul de Independență. Au fost remarcați ca soldați viteji și disciplinați. „Soldații din Botoșani și Dorohoi, mai ales din regimentele de infanterie, erau mulți dintre ei copii de țărani, plugari, meseriași. Erau obișnuiți cu greutățile. Știau să îndure și să asculte orbește de comandant. Au luptat mereu în prima linie. Ordinele le primeau de la ofițeri pe care-i asimilau cu boierii de care erau obișnuiți să asculte“, spune Cervatiuc.

Totodată rapoartele confirmă faptul că în special regimentul 16 a constituit mereu centrul atacurilor, adică poziția cea mai vulnerabilă, formată în special din soldați determinați și viteji. „În acea zi de 30 august a anului 1877, pe câmpurile Bulgariei, s-au făcut distinsa onoare a drapelului cu nr. 16 ca împreună cu familia sa, toți fii legitimi ai județului Botoșani, să formeze centrul liniei de atac a acelei mari redute numită Grivița nr. I. Au luat parte la acel botez 595 oameni, toți cu pene de curcan. Rezultatul acelui botez a fost că unui număr de 118 dintre ei le-au rămas oasele pe acele câmpii, iar un număr de 185, după ce li s-au zdrobit oasele, au fost duși la ambulanță. În total, acest botez a costat 303 inși din familia acelui drapel scoși afară din serviciu“, scria în memoriile sale Neculai Codrescu, căpitan în Batalionul I din Regimentul 16 Dorobanți.

Așa cum arată rapoartele, mai ales cel al colonelului G. Cantilli, comandantul Brigadei 1 din 20 ianuarie 1878, Regimentul 16 Botoșani și Dorohoi a fost mereu în avangardă și a purtat lupte continue până la epuizare, contribuind decisiv la cucerirea Griviței. Cu toate acestea, soldații au fost nedreptățiți la primirea recompenselor.

Mai precis, într-un raport al colonelului Cantilli către generalul Cerchez, se arată că după ce soldații din Botoșani au luptat mereu în prima linie, fără echipament suficient și fără hrană, decorațiile le-au primit de fapt beizadelele care au stat mai mult în spatele frontului:

„Am cerut în mai multe rânduri recompense pentru ofițeri și trupă; la parte li s-a dat cu multă parcimonie, la parte nicidecum. Regimentele 14 și 16 Dorobanți n-au primit decât parte din recompensele ce s-au dat altora deși acestea au luat deasemenea parte la atacurile de la 30 și 31 august și de la 7 octombrie. Am făcut o foarte modestă recomandațiune pentru ofițeri și nici aceasta n-au fost aprobată(…). Nu vin decât să cer recompensele ce s-au dat și altora care n-au avut fericirea de a lucra atât și, din cerințe ale ordinelor noastre de bătaie, n-au putut lua parte la niciun atac și au stat poate jumătate din timpul campaniei în a doua linie sau la rezervă“.

Totodată, ca o palmă dată autorităților românești, colonelul Cantilli subliniază explicit în raportul său că de fapt soldații săi mai mereu în prima linie au primit pentru curajul lor mai multe decorații de la ruși decât de la români.

Istoricul Ștefan Cervatiuc spune că nepotisme au avut loc fără discuție și în timpul războiului. „Bineînțeles că beizadelele erau avantajate la decorații, erau rude de oameni cu stare, unii erau fii de generali. Soldații de origine modestă au dus greul, dar s-au ales mai puțin cu onoruri“, spune Cervatiuc. Abia după terminarea războiului și după o scandalizare a opiniei publice s-au dat numeroase distincții și combatanților din Regimentul 16.

„Nu pot să-mi agonisesc hrana de toate zilele pentru mine și copilașii mei“

Deși războiul nu s-a dus pe teritoriul României, populația civilă a suferit în spatele frontului. „În război suferă atât combatanții, cât și cei rămași acasă. Să ne gândim că mulți dintre ostașii botoșăneni erau plugari. ”Și-au lăsat acasă o gospodărie grea cu pământ și animale de hrănit, în seama unor femei singure, care mai trebuiau să aibă grijă și de copii mici. Totodată, bărbații erau singura sursă de venit a casei. Fără ei, nu existau surse de subzistență“, spune istoricul Ștefan Cervatiuc.

Un exemplu privind soarta familiilor rămase acasă, arată istoricul Cervatiuc, este scrisoarea Mariei Hobinschi, soția soldatului Ioan Hobinschi, plecat pe front din Dorohoi. Femeia rămasă fără bărbat și venituri, scrie disperată primarului în iarna anului 1978: „Eu am rămas cu 2 copii – parte bărbătească – unul Todiriță și unul Vasile care este de-mi suge țâța, brațele mele sunt legate, nu pot să-mi agonisesc hrana de toate zilele pentru mine și copilașii mei, ființe nevinovate, care nu pot trăi dacă nu va fi cine săngrijească de ei. Toată averea mea se mărginește într-o casă care încă nu este gata, fără îngrăditură, în islaz. Ba, ce-i mai mult, sunt și debite de achitat. Iată trista poziție în care mă găsesc. D-le Primar, ca ființă debilă, fără existență de viețuire în timpul iernii, sufăr diferite greutăți și nici cel puțin nu știu de soarta bărbatului meu. Față de aceste împrejurări, ca ființă omenească și mai ales ca să îndeplinesc toată datoria mea, fac apel la generozitatea D-voastră și a întregului Consiliu ce prezidați cu rugămintea să binevoiți a-mi da un ajutor bănesc din casa comunală pentru ameliorarea, în parte, a suferințelor mele dimpreună cu ființele inocente, care fără ajutorul D-voastră, pot deveni jertfe lipselor, precum v-am arătat până aici“.

Tragedia este cu atât mai mare cu cât Maria din Dorohoi nu știa că își așteaptă degeaba bărbatul care murise la asaltul Griviței. Fără să-i spună, primarul îi acordă un ajutor de 40 de franci. Numeroase alte scrisori arată părinți disperați care, împinși de lipsurile provocate de război, cer până și caii copiilor morți pe front pentru a-i vinde și supraviețui. Numeroasele văduve cer cu disperare salariile bărbaților morți pe front, pentru a rezista iernii, fiind fără venituri.

„S-a scris foarte mult despre vitejia soldaților de pe front, despre eroismul acestora, fiind creditați ca singurii învingători și oamenii care au contribuit cel mai mult la acest eveniment de o importanță capitală pentru destinul României. Am căutat ani de zile în arhive și am vrut să scot în evidență și eroismul celor din spatele frontului. Civilii care, fără să-i oblige nimeni, au pus până mână de la mână și i-au ajutat pe militarii de pe front. În acest fel am descoperit documente și, pe lângă această contribuție voluntară pe care eu am vrut să o scot în evidență, s-a «croșetat» involuntar și acest tablou extrem de real și de sincer al Războiului de Independență“, spune Ștefan Cervatiuc.

„Ti rog să vii în concediu că sunt aprinsă, Dragă Ghiorghi“

Chiar dacă necazurile erau la tot pasul, atât pentru combatanții, cât și pentru cei rămași acasă, mesajele de iubire își făceau loc printre plângeri, mărturii ale sărăciei și chestiuni practice. Un exemplu este scrisoarea soției soldatului Murariu Gheorghe din Stăuceni, care lupta în Regimentul 16 Dorobanți.

„Scumpul meu Ghiorghi, drăguță, mai întăi de toati doresc sî ti sărut eu dulce, ca scumpa noastră epistolă sî ti întâmpini în momentili cele mai fericiti a vieții D-tale. Cât dispri mini și dispri copilă vei ști că suntem bini sănătoși și pitrecim numai D-zeu știe, că tot am găndit câ-i veni acasă, dar acum ear văd, dragă Ghiorghi, cî nu ai chip di a scăpa“, îi scria femeia bărbatului său în mai 1878, bucuroasă că trăiește. Mai mult decât atât, într-un post scriptum îi mai face o declarație picantă soțului.

„Ti rog să te rogi să vii în concediu câ sunt aprinsâ, Dragă Gheorghi“, adaugă aceasta. Răspunsul soldatului Ghiorghi la această chemare fierbinte s-a pierdut însă. Cert este că din scrisorile soției și ale tatălui soldatului reiese că bietul „curcan“ avea întârzieri la soldă și cerea cu insistență bani pentru a supraviețui. Într-o scrisoare, descoperită de istoricul Ștefan Cervatiuc, Ghiorghi îi cerea 8 franci soției.

romaniabreakingnews.ro

 

,

 telegrama 19 iulie 1877

La 19 iulie 1877, stil vechi (31 iulie 1877, stil nou), Principele Carol a primit telegrama care relata că rușii au suferit o înfrîngere completă la Plevna, Bulgaria, în cadrul Războiului ruso-turc de la 1877-1878. O parte din trupele rusești intrase în panică, Marele Duce Nicolae al Rusiei și-a mutat cartierul general, iar însăși țarul Alexandru II-lea era gată să se regragă peste Dunăre. În telegrama către Carol, Marele Duce Nicolae al Rusiei scria:

„Turcii, adunați la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrațiune și să treci Dunărea, după cum voiești”. Pătrunderea trupelor românești în zona rusească de la sudul Dunării a pus imediat problema conducerii comune a ofensivei contra turcilor. 

Adrian Silvan Ionescu, istoric de artă: „Țarul îl întreabă pe Carol: Ar accepta prințul României să lupte sub comanda unui general rus? Prințul spune: Ba mai degrabă 10 generali ruși ar putea să slujească sub ordinele prințului de Hohenzollern.

Principele Carol a tărăgănat venirea Armatei Române pînă în momentul în care Marele Duce Nicolae al Rusiei nu va solicita exact ajutor militar românesc pentru Plevna. Urma să aibă loc Bătălia de la Plevna în care victoria armatei române va pune bazele independenței României.

Întru recunostiinta vesnica soldatilor romani care au făcut sacrificiului suprem, platind tributul pentru Idependenta Romaniei si neatarnarea Neamului Romanesc, redacția Romania Breaking News  vă invită să vizionați în exclusivitate jurnalul Foto-Video „Pe urmele Gloriei Dorobantilor Romani, pe campurile de lupta de la Grivita 1877” realizat de RBN Press la Plevna, Grivita, (Bulgaria) luna mai 2014.

Plecat-am nouă din Vaslui,
Și cu sergentul, zece,
Și nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioși ca șoimul cel ușor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ș-aveam și pene-n frunte.

Toți dorobanți, toți căciulari,
Români de viță veche,
Purtând opinci, suman, ițari
Și cușma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa țară.
Așa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Și noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună….

1877 – „Peneș Curcanu” de Vasile Alecsandri

2014, luna mai  …Așa plecata-am și noi, dupa urma bravilor eroi, să dăm onor la dorobanți,

…pe câmpurile de luptă de la Grivița și Plevna.

Din grupul care a plecat pe urmele Dorobantilor, au facut parte Cristian Sarlat – Președintele Asociației Stindard, inițiator și organizator al evenimentului; d-nul. Valentin Spătaru; d-na. Margarita Goranova – ghidul bulgar, o admirtabilă femeie care a secondat grupul cu explicați inedite în limba română pas cu pas; Arh. Constantin Costache, d-na. Daniela Soros – Fundația Românilor de Pretutindeni /Romanian Global News; Av. Mihai Nicolae – Președinte al Institutului Frații Golescu;  Arh. Dan Ionescu, G-ral.(r) Iosif Rus, fost Comandant al Aviației Militare; d-nul. Mircea Constantinescu; d-nul. Viorel Lungu M.Ap.N.; G-ral.(r) Oprea; d-nul. Vulpoiu; Prof. Marcel Vlădescu; Preot Militar Ion Ilinca – M.Ap.N., primul preot militar român care a reușit să ajungă sa săvărșescă o slujba de pomenire pentru soldații morți la Stalingard, după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, o dată cu dezvelirea unei plăci comemorative la data de 24 iulie 2003; Ing. Dragoș Coadă; Col.(r) Ilie Truica; G-ral.(r) Ene Aurel, Președintele Asociației Naționale a Foștilor Diplomați și Atașați Militari; Col.Ing. Adrian Dăescu; d-nul. Marian Clenciu, Președintele Asociției Culturale Pro Basarabia și Bucovina; Istoric Constantin Corneanu – Președintele Fundației „Gheorghe Brătianu”, specialist în probleme răsăritene, însoțit de d-nul. Sebastian Rusu; d-na. Angela Cățău  și România Breaking News prin Dorian Theodor Redactor Șef, și Dacian Dumitrescu Redactor de Investigații și Documentare  Istoricăîn perioada 2012-2014

Video „Tribut eroismului și sacrificiului dorobanților români (1877-2014)”. (Exclusiv R.B.N. Press)

*În materialul video sunt prezentate aspecte din Războiul de Independență (1877-1878), procesiunea de depunere a coroanelor de flori la Capela Osuar a soldaților români de la Grivița (pe locul fostului complex de redute Grivița) și slujba de pomenire a eroilor români din incinta capelei, slujbă realizată de preotul militar  Ion Ilinca. (mai 2014), imagini din împrejurimile Redutei Grivița cu monumentele inchinate soldaților români.

(1)

Imagini – Casa Muzeu „Carol I”,  locul unde își avea Cartierul General, Armata Română  (Bulgaria)

(2)

Un tun folosit de armata română,  strajuieste intrarea in Muzeul  „Carol I”, în dreapta căruia stă falnic un copac care a fost plantat de însăși Domnitorul Carol I după terminarea războiului. O mărturie românească vie peste acele locuri încărcate de istorie.

(3)

Pe urmele dorobanților romani… o parte dintre participanți.

(4)

Curtea interioară a Muzeului, loc de campanie pentru brava Armată Română (1877)

(5)

Gardul format din unelte și arme folosite în războiul româno-ruso-turc, baionete, săbii, etc (conform ghidului, sunt chiar autentice)

(6)

Participanți ținând să se imortalizeze în locul de unde Domnitorul Carol I, a comandat magistral Armata Română până la Victorie

(7)

Interiorul încăperii destinate Domnitorului Carol I, loc de odihnă și reflectare la deciziile militare ce trebuiau luate.

(8)

(9)

Patul de campanie pe care se odihnea Carol I și biroul său (acesta din urmă este o reproducere )

(10)

(11)

Aspecte despre participarea Armatei Române la război în vitrinele din încăperile Muzeului „Carol I”

(12)

Raniță din dotarea unui dorobanț la 1877 (parte originală, parte reprodusă)

(13)

(14)

(15)

(16)

Uniforme originale ale armatei române expuse in vitrinele Muzeului „Carol I”

(17)

Ofițeri români și planuri de operații pe frontul ruso-româno-turc

(18)

(19)

Fotografii cu „Capela Osuar” a soldaților români de la Grivița (loc de odihna pentru aprox. 1300 de soldați) Capela a fost construita pe locul Redutei Grivița.

(20)

(21)

Alte uniforme ale armatei romane

(22)

(23)

O copie dintr-un ziar românesc al vremii

(24)

Componente și unelte de artilerie folosita de Armata Română pe câmpul de luptă (1877)

(25)

(26)

(27)

(28)

(29)

Placa comemorativă de pe exteriorul încăperii destinate Domnitorului Carol I

ROMANIA BREAKING NEWS Plevna – Casa „Carol I ”

Muzeu Plevna Bulgaria dedicat Armatei Romane (III) Copacul sădit de Carol I

Muzeul Participarii Armatei Romane la razboi 1877 (Plevna)

Muzeu Plevna Bulgaria dedicat Armatei Romane (II)

Muzeu Plevna Bulgaria dedicat Armatei Romane (partea I)

Extrase din articolele:

30 august 1877 – Dorobanții au ridicat tricolorul românesc deasupra redutei otomane Grivița! Video-RBNpress pe urmele gloriei dorobanților români (1)

Pe urmele vitejilor dorobanți români, pe câmpurile de luptă de la Plevna și Grivița, Bulgaria (2)

romaniabreakingnews.ro

 

,

Ion Grigore nu știa să citească,  dar ce ușor a citit în ochii semenilor  dorința  lor de libertate! Nu știa să scrie, dar ce frumos a scris istorie. Nu dorea război, dar gândul   că  doar  jugul ne lega  de turci nu i-a dat pace.

După un secol de altă pace, dacă eroul ar învia,  lucrările prahovenilor Paul D. Popescu ,  Ioan Georgescu Arvatu, dar și  documentele din colecția  domnului Vasile State, primarul  comunei Dumbrăvești,  i-ar folosi ca oglindă.

Grigore, primul copil al soților Ion Olteanu și Ilinca,  s-a născut la 5 iunie 1850  în Dumbrăvești, localitate care făcea parte din comuna Mălăiești.  În certificatul de naștere este trecut IOAN ( numele) și GRIGORIE (prenumele).  Localitatea, atestată documentar încă din anul 1421, este așezată la 25 km. de Ploiești, pe drumul vechi care se numea „Drumul Teleajenului” și  „Drumul Sării” și făcea legătura dintre Ploiești și cetatea Brașovului.

ION GRIGORE

ION GRIGORE

În  anul 1870, Grigore Ioan este recrutat la arma pedestră și  repartizat la Batalionul 2 Vânători, iar în primăvara anului 1871  este încorporat.

Primul battalion de vânători luase ființă în anul 1861 la Iași, pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.  În 1866 se înființează al doilea batalion  la București, cei mai mulți recruți provenind din județele  Prahova și Dâmbovița. În 1868 erau deja patru batalioane. În martie, 1877, în contextul reorganizării armatei române, Batalionul 2 Vânători a fost cuprins în Brigada 1 de infanterie – comandată de colonelul ploieștean  Grigore Cantilli, care făcea parte din divizia a IV-a.

La 4/16 aprilie 1877 se încheia Convenția româno-rusă. Ea urma să guverneze relațiile dintre cele două state pe perioada războiului ruso-turc.

În data de 6/18 aprilie s-a decretat mobilizarea generală. Grigore Ioan ajunge la Batalionul 2 Vânători, mutat între timp la Ploiești. Potrivit sistemului de recrutare de atunci, unitățile militare care aveau garnizoane în Ploiești erau formate în majoritate din prahoveni.

În ziua de 28 aprilie/10 mai, Batalionul 2 Vânători ajunge la Oltenița, având drept obiectiv apărarea acestui teritoriu din fața Turtucaiei în cazul  în care turcii ar fi încercat să pătrundă în țară .

La 9 și 10 mai 1877,  Adunarea Deputaților și Senatul proclamau, într-un cadru solemn, Independența României.

În noaptea de 9 mai 1877, armata rusă sosită la Dunăre preia pozițiile deținute până atunci de soldații români.

A doua zi, Divizia a IV-a  pornește  spre  București. Batalionul 2 Vânători  rămâne mai bine de o lună aici pentru serviciul de garnizoană. Vânătorii au fost preferați dorobanților  întrucât  aveau în dotare puști Peabody, mult mai performante, iar uniformele lor erau mai frumoase.  Grigore Ioan și ceilalți vânători dau onorurile și asigură paza la vizita țarului Alexandru  al  II-lea  la  București.

La 17/21 iunie, Batalionul 2 Vânători părăsește Capitala pentru a apăra din nou linia Dunării.

După cucerirea orașului Nicopole, rușii atacă Plevna, dar sunt învinși de turci în luptele purtate în zilele de 8/20 iulie și 18/30 iulie. Marele duce Nicolae trimite o telegramă domnitorului Carol cerându-i ajutor.

Între 21-24 iulie, stil vechi,  Divizia a IV-a trece Dunărea. O parte a acesteia a fost lăsată la Nicopole. Batalionul 2, împreună cu  alte unități, a fost amplasat peste Vid, formând avangarda, sub comanda colonelului Cantilli.

Principele Carol I, comandantul armatei de vest, hotărește atacul general asupra Plevnei pentru 30 august/11 septembrie 1877.

Alexandru Candiano - Popescu, erou al Războiului de Independență

Alexandru Candiano – Popescu, erou al Războiului de Independență

În ziua atacului redutei Grivița, la comanda Batalionului 2 Vânători vine Alexandru Candiano Popescu.

Trei  încercări de cucerire a redutei Grivița 1 lasă în urmă mari pierderi.

În a patra încercare, soldații Batalionului 2 Vânători  pătrund în redută.  Iureșul lor părea de neoprit. Turcii încearcă să scape, retrăgându-se spre Plevnița. Sprea nu fi recunoscut de români,  steagul redutei  fusese înfășurat. În fuga lui, stegarul se  împiedică și, în cădere, nu poate opri desfacerea steagului. Soldatul din Dumbrăvești îl ajunge din urmă, se luptă cu turcul,  îl străpunge  cu baioneta  și îi ia steagul. Când  doi  turci, răsăriți ca din pământ, încearcă să recupereze drapelul, lui  Grigore Ioan îi sar în ajutor sergentul Stan Gheorghe și caporalul Nica Vasile…

Cu pălăria de vânător  străpunsă de trei gloanțe, cu steagul românesc în inimă și cu cel turcesc în mână, eroul răsuflă ușurat.  Își făcuse datoria…

Batalionul 2 Vânători din Ploiești și regimental 14 Dorobanți Roman au reușit să captureze la Grivița și trei tunuri otomane. După război, două dintre ele au fost dispuse de o parte și de alta a statuii lui Mihai Viteazul din Piața Universității București, iar al treilea în fața marelui corp de gardă de la Palatul domnesc.

La  1 septembrie 1877, Candiano Popescu și cei trei vânători , Grigore Ioan, Stan Gheorghe și caporalul Nica Vasile s-au prezentat cu steagul capturat la cartierul general al armatei române și au fost decorați de domnitorul Carol I și de comandantul armatei ruse, marele duce Nicolae. Din descrierea lui George Coșbuc, steagul capturat era de mătase verde, cu margini și ciucuri de aur. În mijloc se afla semiluna, cusută cu fir de aur. Împrejurul ei erau slove turcești și învățături din Coran, toate de aur.

A doua zi, cei patru au prezent drapelul lui Alexandru al II-lea. Țarul, văzând că pălăria lui Ion Grigore este pătrunsă de gloanțe, i-a zis domnitorului Carol I : ”Monseniore, această pălărie prețuiește cât steagul”.  Cei patru eroi au fost decorați cu Crucea Sfântului Gheorghe .

La 8 septembrie 1877, Grigore Ioan este avansat sergent. Se afirmă și în luptele care urmează până la capitularea Smârdanului și Vidinului.

Declanșarea  războiului de independență a determinat apariția unor noi gazete cu titluri sugestive: România Liberă, Steaua României, Războiul , Dorobanțul.

Valoarea armatei române este remarcată de presa română, dar și de cea străină. Ziarul Italian La Guerra D’Oriente din 18 noiembrie 1877 scria:  „Armata română a fost crud încercată, dar ea a arătat curaj  și o constanță mai presus de orice elogiu. […] Toate ziarele sunt de accord că România poate fi mândră de armata sa”.

Ziarul englez The Times apreciază că  „domnitorul Carol, el însuși un Hohenzollern și din neam de războinici, poate fi pe drept cuvânt mândru de tinerele sale trupe”.

În anul 1878, la începutul verii, autoritățile române hotărăsc demobilizarea.  Grigore Ioan se întoarce acasă cu pieptul plin de decorații: Virtutea Militară, Crucea Sfântul Gheorghe, Crucea Trecerii Dunării, Marea Cruce a Ordinului Steaua României, Steaua României în grad de cavaler.

A trăit până la 19 septembrie 1915. În ziua de 24 septembrie/7 octombrieI a fost înmormântat cu onoruri militare la Dumbrăvești.

Reprezentanți ai autorităților județene, veterani de război și mulți locuitori din localitatea natală și din comunele vecine l-au însoțit pe ultimul drum.

Moartea eroului a fost anunțată în ziarele vremii:

ALBINA, 27 septembrie, 1915:   „ A încetat din vieață veteranul Grigore Ioan care în luptele pentru neatârnare s-a deosebit prin vitejia sa, luând un steag turcesc.

Înmormântarea s-a făcut în comuna Mălăiești, județul Prahova”.

UNIREA, 12 octombrie, 1915: „L’ Independence Roumaine aduce următoarea veste emoționantă:  Se anunță din Ploiești, că în comuna Mălăiești a încetat din vieață veteranul Grigore Ioan, unul dintre eroii războiului de independență și el a fost cel ce la asaltul Griviței a prins întâiul steag turcesc și l-a depus la picioarele prințului Carol. După războiul din 1878, Grigore Ioan a trăit în mizerie și n-a încetat să lucreze pentru susținerea unei familii foarte numeroase.

Ne înduioșăm în fața modestului mormânt al acestui brav care a lăsat în urmă-I  un nume scump românilor, un nume nemuritor înscris pe glorioasa pagină a țării sale”.

UNIVERSUL , 23 septembrie/ 6 octombrie 1915:    […]  „Fapta vitejească a lui Grigore Ioan i-a atras admirația  și iubirea întregului neam românesc”.

Din inițiativa profesorului Ion Gergescu Arvatu, arhitectul Toma T. Socolescu  a realizat în anul 1937 prima troiță închinată lui Grigore Ioan . Făcută din lemn de stejar, ea avea o înălțime de șase metri  și un soclu de beton.

În 1971, sculptorul Nicolae Kruch îi ridică eroului din Dumbrăvești un monument, amplasat chiar în centrul comunei.

Cine trece prin orașul Ploiești are prilejul să viziteze  „Monumentul Vânătorilor”, cel mai important monument din țară dedicat soldaților din Războiul de Independență. A fost înălțat de  Georgio Vasilescu în anul 1897.

La  „Muzeul Ceasului”, vizitatorul are prilejul să admire „Ceasul celor trei voinici”. Pe capacu-i de aur apar figurile legendare ale vânătorilor care au capturat steagul otoman…

L a   c  l i p e   d e    a u r ,  c e a s   d e   a u r !

SURSE DOCUMENTARE:

Georgescu- Arvatu, Ioan,  Sergentul Grigore Ion, Lucrare prefațată de D.D. Munteanu-Râmnic, Ploiești, Biblioteca Școalei secundare,Tipografia Românească, 1937.

Paul D. Popescu, Grigore Ion, Editura Noel Computers, Ploiești, 1988.

Direcția Generală a Arhivelor Statului din România, filiala Arhivelor Statului, județul Prahova, Prahovenii în lupta pentru  unitate și independență națională , vol. 1, 1848 -1914, București, 1992.

Paul D. Popescu, Ploieștii și Prahova în vremea dobândirii independenței de stat a Romaniei,  Editura Ploiești – Mileniul III, Ploiești, 2002.

Vasile Pasailă, Presa în istoria modernă a românilor, Editura Fundației Pro, București, 2004.

Constantin Ucrain,, Constantin Chiper, Personalități militare prahovene, Editura PRINTEURO, Ploiești, 2004, p.6

Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Personalități prahovene, dicționar bio-bibliografic,Editura Premier, Ploiești, f.a.

Interviu cu  Valentin State, primarul comunei Dumbrăvești.

Documente, colecția domnului Valentin State.

Pentru sprijinul acordat adresăm mulțumiri doamnilor Valentin State, Cornel Grigore și doamnei Mihaela Tudose (comuna Dumbrăvești).

FOTO:
Grigore Ioan (Muzeul Județean de Istorie și Arheologie, Prahova).
Mormîntul eroului Grigore Ioan(foto: N.P Redi)
Monumentul Grigore Ioan (foto: N. P. Redi)
Atacul de la Grivița (altorelief -Monumentul Vânătorilor)
Icoană din anul 1877 (colecția Mihaela Tudose.)
Colecția de documente Valentin State
 Ziarul Albina- colecția Valentin State
Monumentul vânătorilor-foto: N. Petrescu Redi
Comuna Dumbrăvești azi- foto N. P. Redi
Alexandru Candiano Popescu(Muzeul de Istorie și ARHEOLOGIE, Prahova)
Grigore Cantilli (Muzeul de Istorie, Prahova)
Biserica P1050943 Foto130-Monumentul V+ón¦âtorilor MORMANTUL P1050952

 

CAPTURAREA STEAG P1060171  MONUMENTUL EROULUI P1050959
în ALBINA, Revistă Enciclopedică Populară, 27 septembrie 1915, este anunțată moartea lui Grigore Ioan.
UNIVERSUL LITERAR , 19 DECEMBRIE 1911. Sărbătorirea eroului Grigore Ioan
icoana - 1877, Dumbravesti

Alexandru Candiano - Popescu, erou al Războiului de Independență

Alexandru Candiano – Popescu, erou al Războiului de Independență (Muzeul de Istorie și ARHEOLOGIE, Prahova)
Grigore Cantilli- erou al Razboiului de Independenta -document ext
Grigore Cantilli (Muzeul de Istorie, Prahova)

Publicat de autor:  Nicolae Petrescu Redi – romaniabreakingnews.ro

,

În continuarea articolului…  30 august 1877 – Dorobanții au ridicat tricolorul românesc deasupra redutei otomane Grivița! Video-RBNpress pe urmele gloriei dorobanților români (1)

Plecat-am nouă din Vaslui,
Și cu sergentul, zece,
Și nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioși ca șoimul cel ușor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ș-aveam și pene-n frunte.

Toți dorobanți, toți căciulari,
Români de viță veche,
Purtând opinci, suman, ițari
Și cușma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa țară.
Așa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Și noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună….

1877 – „Peneș Curcanu” de Vasile Alecsandri

2014, luna mai  …Așa plecata-am și noi, dupa urma bravilor eroi, să dăm onor la dorobanți,

…pe câmpurile de luptă de la Grivița și Plevna.

Din grupul care a plecat pe urmele Dorobantilor, au facut parte Cristian Sarlat – Președintele Asociației Stindard, inițiator și organizator al evenimentului; d-nul. Valentin Spătaru; d-na. Margarita Goranova – ghidul bulgar, o admirtabilă femeie care a secondat grupul cu explicați inedite în limba română pas cu pas; Arh. Constantin Costache, d-na. Daniela Soros – Fundația Românilor de Pretutindeni /Romanian Global News; Av. Mihai Nicolae – Președinte al Institutului Frații Golescu;  Arh. Dan Ionescu, G-ral.(r) Iosif Rus, fost Comandant al Aviației Militare; d-nul. Mircea Constantinescu; d-nul. Viorel Lungu M.Ap.N.; G-ral.(r) Oprea; d-nul. Vulpoiu; Prof. Marcel Vlădescu; Preot Militar Ion Ilinca – M.Ap.N., primul preot militar român care a reușit să ajungă sa săvărșescă o slujba de pomenire pentru soldații morți la Stalingard, după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, o dată cu dezvelirea unei plăci comemorative la data de 24 iulie 2003; Ing. Dragoș Coadă; Col.(r) Ilie Truica; G-ral.(r) Ene Aurel, Președintele Asociației Naționale a Foștilor Diplomați și Atașați Militari; Col.Ing. Adrian Dăescu; d-nul. Marian Clenciu, Președintele Asociției Culturale Pro Basarabia și Bucovina; Istoric Constantin Corneanu – Președintele Fundației „Gheorghe Brătianu”, specialist în probleme răsăritene, însoțit de d-nul. Sebastian Rusu; d-na. Angela Cățău  și România Breaking News prin Dorian Theodor Redactor Șef, și Dacian Dumitrescu Redactor de Investigații și Documentare  Istorică.

Video „Tribut eroismului și sacrificiului dorobanților români (1877-2014)”. (Exclusiv R.B.N. Press)

*În materialul video sunt prezentate aspecte din Războiul de Independență (1877-1878), procesiunea de depunere a coroanelor de flori la Capela Osuar a soldaților români de la Grivița (pe locul fostului complex de redute Grivița) și slujba de pomenire a eroilor români din incinta capelei, slujbă realizată de preotul militar  Ion Ilinca. (mai 2014), imagini din împrejurimile Redutei Grivița cu monumentele inchinate soldaților români.

(1)

Imagini – Casa Muzeu „Carol I”,  locul unde își avea Cartierul General, Armata Română  (Bulgaria)

(2)

Un tun folosit de armata română,  strajuieste intrarea in Muzeul  „Carol I”, în dreapta căruia stă falnic un copac care a fost plantat de însăși Domnitorul Carol I după terminarea războiului. O mărturie românească vie peste acele locuri încărcate de istorie.

(3)

Pe urmele dorobanților romani… o parte dintre participanți.

(4)

Curtea interioară a Muzeului, loc de campanie pentru brava Armată Română (1877)

(5)

Gardul format din unelte și arme folosite în războiul româno-ruso-turc, baionete, săbii, etc (conform ghidului, sunt chiar autentice)

(6)

Participanți ținând să se imortalizeze în locul de unde Domnitorul Carol I, a comandat magistral Armata Română până la Victorie

(7)

Interiorul încăperii destinate Domnitorului Carol I, loc de odihnă și reflectare la deciziile militare ce trebuiau luate.

(8)

(9)

Patul de campanie pe care se odihnea Carol I și biroul său (acesta din urmă este o reproducere )

(10)

(11)

Aspecte despre participarea Armatei Române la război în vitrinele din încăperile Muzeului „Carol I”

(12)

Raniță din dotarea unui dorobanț la 1877 (parte originală, parte reprodusă)

(13)

(14)

(15)

(16)

Uniforme originale ale armatei române expuse in vitrinele Muzeului „Carol I”

(17)

Ofițeri români și planuri de operații pe frontul ruso-româno-turc

(18)

(19)

Fotografii cu „Capela Osuar” a soldaților români de la Grivița (loc de odihna pentru aprox. 1300 de soldați) Capela a fost construita pe locul Redutei Grivița.

(20)

(21)

Alte uniforme ale armatei romane

(22)

(23)

O copie dintr-un ziar românesc al vremii

(24)

Componente și unelte de artilerie folosita de Armata Română pe câmpul de luptă (1877)

(25)

(26)

(27)

(28)

(29)

Placa comemorativă de pe exteriorul încăperii destinate Domnitorului Carol I

 

Va urma…

 

Dorian Theodor

Redactor Șef

R.B.N. Press

,

ISTORIA ROMÂNIEI 30 august 1877   Dorobanții au ridicat tricolorul românesc deasupra redutei otomane Grivița.

Bătălia de la Grivița I a fost prima operațiune militară inițiată de armata română pe frontul din Balcani, în cadrul Războiului de Independență. Cucerirea redutei Grivița și deschiderea drumului către Plevna (Bulgaria) a fost plătită cu prețul a 2.565 de morți și răniți, printre care s-au aflat și eroii maiorul George Sonțu și capitanul Valter Mărăcineanu.

Atacul concertat ruso-român asupra cetății Plevna a eșuat în fața puternicului sistem defensiv otoman. Astfel, în strategia convenită de părțile rusă și română, la 29 august/10 septembrie 1877, armatei române îi revenea sarcina de a cuceri reduta Grivița, considerată elementul de rezistență al aliniamentului de la Plevna.

În ziua de 30 august 1877, la orele 15, maiorul George Sonțu, sub comanda căruia se afla primul batalion din Divizia 3 ce deschidea atacul, a întreprins primele acțiuni ofensive. Lipsa hărților și a referințelor privitoare la structura sistemului defensiv otoman din fața Plevnei a îngreunat misiunea trupelor române. Situația din teren arăta cu totul diferit față de informațiile existente, Divizia 3 Infanterie acționând împotriva unei alte redute, despre existența căreia nu se știa și care va fi numită ulterior Grivița 2.

Combatanții au fost nevoiți să se deplaseze spre baza văii largi de mai bine de 500 m, sub focul continuu al soldaților otomani și în condiții meteorologice nefavorabile. Situația neprevăzută a influențat și acțiunile Diviziei 4, care, teoretic, urma aceeași țintă, dar înainta dintr-o direcție diferită. Atacul acesteia se va îndrepta către reduta Grivița, numită ulterior Grivița 1.

Trupele române au efectuat trei atacuri nereușite asupra redutei, soldate cu pierderi importante și cu retragerea pe poziții mai sigure. Abia un al patrulea asalt, realizat prin învăluire și din două părți, care a beneficiat și de sprijin rusesc a reușit să-i alunge pe turci din dispozitiv și să-și adjudece victoria. Rămășițele garnizoanei otomane au părăsit locația și s-au îndreptat către Grivița 2, abandonând în mâinile armatei române drapelul, echipamentele militare, răniții și hrana.

„Sub focul cel mai viu al inamicului ați înfruntat moartea cu bărbăție, ați luat o redută, un drapel și trei tunuri. Țara vă va fi recunoscătoare de devotamentul și abnegația voastră […]; deși am avut simțitoare pierderi, deși deplâng cu voi bravii camarazi căzuți pe câmpul de onoare, dar sângele vărsat nu va fi în zadar; dintr-însul va rodi mărirea și independența patriei.”, ordinul de zi nr. 58, din 5/17 septembrie 1877 al principelului Carol I.

La Grivița a fost prima victorie pentru obținerea independenței de stat de sub suzeranitatea otomană. Aveau să urmeze și cele de la Rahova, Smârdan, Opanez, Plevna și Vidin, care au dus la înfrângerea finală a turcilor. România a reușit să-și obțină independența, plătită cu sânge, la Congresul de pace de la Berlin, din anul următor.

Video –  RBNpress pe urmele gloriei dorobanților români (1) :

Plevna – Casa „Carol I ”

Muzeu Plevna Bulgaria dedicat Armatei Romane (III) Copacul sădit de Carol I

Muzeul Participarii Armatei Romane la razboi 1877 (Plevna)

Muzeu Plevna Bulgaria dedicat Armatei Romane (II)

Muzeu Plevna Bulgaria dedicat Armatei Romane (partea I)

Va urma…

Material Video: DTh /R.B.N. Press

,

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii și-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă față de ruși a fost, după toate probabilitățile, războiul dintre aceștia și turci din 1806-1812, „șase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Și dacă, în saloanele din București și din Iași, doamnele vor învăța valsul, iar bărbații vistul și faraonul (n.r. – jocuri de cărți), la țară mizeria, jaful și hoțiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scrie Neagu Djuvara.
Ironia e că, inițial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruși. Neagu Djuvara relatează în cartea „Între Orient și Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrățișaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioșilor, avea să scape popoarele creștine de sclavia în care erau ținute de secole. O mulțime de călugări ruși, sosiți în Principate, în Transilvania și în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiștii cei mai eficace ai acestor mișcări populare și de simpatie față de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova și Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârșitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populația bărbătească se înrolase la ruși.

UN SAT ÎNTREG, ALUNGAT PE CÂMP ÎN TOIUL IERNII

Românii și-au dat însă destul de repede seama că se înșelaseră, iar „eliberatorii” ruși nu erau apărătorii creștinătății, ci doar soldații unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale țarilor se dădeau pe față, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor rusești de ocupație din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povestește același Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau rușii pe teritoriul Moldovei și al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea rușilor”. Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitați prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp și stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară înghețat. Apoi a dat foc unui sat întreg și i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger și zăpadă, lăsându-i să moară de frig și de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse și trimise în Rusia, pe moșiile sale.
Deși lefegiu în armata țarului, nobilul francez nu împărtășea metodele pe care le foloseau colegii săi ruși: „Am putut judeca grozăviile la care ofițerii noștri se dedau prea adesea în Moldova și, chiar dacă n-aș fi fost martor, aș fi putut judeca și după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un țăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit și nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ți facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic și rămâne ca o stană de piatră. (…)”.
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din țările române nu le mai erau favorabili rușilor, pe care-i priveau cu teamă și-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece. Iată ce scria un alt francez, prințul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situație precum a oamenilor aceștia, bănuiți de ruși că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceștia îi cred mai legați de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.
„Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.
Contele Louis Langeron, general în armata țaristă

 

Domnitorul Carol I in negru, Tarul Alexandru al II-lea -stand asezat, Marele Duce Nicolea in dreapta (Plevna)

NAPOLEON NE-A SALVAT

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa țările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de șase ani, tratativele dintre ruși și turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor.
Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providențială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Încolțiți, rușii s-au mulțumit cu puțin. Dar dedesubturile păcii de la București, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare și astăzi, după 200 de ani.
Invazia franceză în Rusia era iminentă și nu există explicații logice pentru care marele vizir Ahmet-pașa și marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărțite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovații au fost judecați, marele vizir – destituit și exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata țintă a rușilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, și încă am fost foarte mulțumiți că am căpătat această frontieră”.

MAI CORUPȚI DECÂT TURCII

În materie de administrație, rușii s-au dovedit mai hrăpăreți decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient și Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerțului între Vidin și Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-și însușească sume fabuloase și a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducați de aur, ascunși în două butoaie. La București, generalii Engelhart și Isaiev vindeau autorizațiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii și colonelul Melentiev luau bacșișuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.
După retragerea rușilor, în 1812, țările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toți călătorii care sosesc din ținuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de șase ani și că va fi nevoie de multă muncă și de grijă ca să arate iar așa cum erau înainte”.
La 1830, românii se săturaseră de „frații creștini”. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în țară sentimentul antirusesc și, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populației”.
Teama că rușii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor și politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un țăran boierului său: „Conașule, îi văd ducându-se, venind înapoi și întorcându-și spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toți deodată!”.

 


Desen reprezentându-l pe țarul Alexandru al II-lea (in dreapta, pe cal) asistând la intrarea trupelor rusești în Ploiești, în 1877

„RĂZBOIUL” ALIAȚILOR RUSO-ROMÂNI DE LA 1878

Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească față de ruși s-a produs după încheierea Războiului de Independență, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite și Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puțin cunoscute.
După ce a fost salvată de la înfrângere de intervenția armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut țării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei județe din Basarabia de Sud care aparțineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziției disperate a domnitorului Carol și a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu.

BUNI ÎN FAȚA PLEVNEI, „UITAȚI” LA TRATATIVE

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foștii aliați. Pacea dintre Turcia și Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliații” ruși: „Guvernul de la București a luat cunoștință de conținutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoștință a Rusiei față de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independența României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării și Insula Șerpilor către Rusia, care, la rândul său, își rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la București, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor rusești care staționau în Bulgaria”.

 

1877: intrarea trupelor rusești în București

RUȘII ASEDIAZĂ BUCUREȘTII

Aceste întâmplări au adus armatele celor două țări pe picior de război. „Vădit nemulțumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la București, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ținea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privința dreptului de trecere a trupelor rusești. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autoritățile de la București se opun unei asemenea acțiuni, țarul «va ordona ocuparea României și dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeași carte.
România n-a cedat și s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată și de reprezentantul britanic la București, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
„(…) trupele rusești au primit ordin să ocupe România. Bucureștii au fost asediați. În fața acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală și să se pună în fruntea oștilor românești din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziție avantajoasă, pentru prima și singura dată în istorie”, scrie și istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eșecul democrației române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleași evenimente.

„PRIETENIA PENTRU RUSIA ERA SFÂRȘITĂ”

Intervenția marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor și Marea Mediterană, a pus capăt acestei situații dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării și Dobrogea.
În planul percepției populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu. Constantin Bacalbașa (1856-1935, om politic și ziarist) concluziona: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă. Rușii sunt de acum priviți cu răceală sau cu dușmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată țara cu militarii ruși. Ingratitudinea rusească, cât și călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convențiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele românești. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile și umilințele aduse românilor de către armatele țariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naționalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, și apoi infiltrația comunistă în presa și politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariția sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din țară în 1958, și care funcționează și astăzi la aceleași dimensiuni aparent interminabile”.

 

ATENTATELE, TRĂDAREA, TEZAURUL, BASARABIA, BUCOVINA…

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu și fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ținta a numeroase atentate organizate de ruși. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverșunată împotriva tatei și a fost inițiatoarea acelor atentate contra lui”.
În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mișcările țărănești din 1888 și 1907 au fost inițiate de instigatori ai rușilor, care aveau în plus și agenți de influență în politică și în presă.
Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolșevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia și Bucovina, au alimentat tensiunile. Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupația rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violențele de tot felul și impunerea cu forța a comunismului.
După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum și ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor față de vecinii din Răsărit.
Fricțiunile între România și Rusia continuă și acum. Imperiul din Est a reacționat agresiv la intrarea țării noastre în NATO și UE, iar relațiile dintre cele două părți sunt caracterizate de specialiști ca fiind „tensionate”.

 

SURSA:  Adevarul.ro

PASSWORD RESET